Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GOREA c. REPUBLICII MOLDOVA
(Cererea nr. 6343/11)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
23 iulie 2013
Această hotărâre va rămâne definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă redactării.
În cauza Gorea c. Republicii Moldova,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Ján Šikuta,
Luis López Guerra,
Nona Tsotsoria,
Kristina Pardalos,
Valeriu Griţco, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier al secţiei,
Deliberând 2 iulie 2013 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. . 6343/11) depusă la 13 ianuarie 2011 împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Republicii Moldova, dl Mihail Gorea („reclamantul”).
2. Reclamanta a fost reprezentată în faţa Curţii de către dl A. Donica, avocat în Chişinău. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl L. Apostol.
3. Reclamantul a invocat faptul că a fost maltratat de către poliţie şi că autorităţile nu au efectuat o investigaţie efectivă în ceea ce priveşte acuzaţiile sale de maltratare.
4. La 5 octombrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis examinarea concomitentă a admisibilităţii şi fondului cererii (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1962. El locuieşte în Costeşti.
6. La 15 iulie 2008, trei colaboratori ai poliţiei s-au prezentat la locuinţa reclamantului, interogându-l despre locul aflării fiului lui şi intenţionând să perchiziţioneze casa reclamantului. Potrivit reclamantului, el a solicitat să i se arate mandatul de percheziţie, însă poliţiştii l-au bătut, i-au pus cătuşele la mâini şi l-au transportat la comisariatul de poliţie, unde a fost maltratat în continuare. Reclamantul a fost lovit la cap, iar în rezultat el şi-a pierdut cunoştinţa. După ce şi-a revenit, el a fost pus să cureţe balta de sânge în care zăcuse. Reclamantul a fost eliberat cinci zile mai târziu. Guvernul nu a contestat faptele descrise mai sus.
7. La 6 iulie 2008, reclamantul a depus o plângere penală la procuratură în privinţa relelor tratamente la care fusese supus în seara precedentă.
8. L a17 şi 23 iulie 2008, reclamantul a fost examinat de câţiva medici legişti care a constatat zgârieturi şi vânătăi pe faţă, piept şi pe piciorul drept. Medicii au concluzionat că leziunile au putut fi cauzate prin lovirea cu un obiect contondent cu suprafaţă limitată, posibil în circumstanţele descrise de reclamant.
9. La 25 iulie 2008, un procuror din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat începerea urmăririi penale, motivând că plângerea reclamantului nu este întemeiată. Procurorul s-a bazat pe declaraţiile colaboratorilor acuzaţi, care au declarat că ei au efectuat percheziţia în casa reclamantului pentru a-l găsi pe fiul acestuia, şi să reclamantul şi-a dat acordul în acest sens. Însă, deoarece el i-a înjurat pe tot parcursul percheziţiei, ei au decis să-l ducă la comisariatul de poliţie, iar leziunile de pe corpul lui au fost provocate în timp ce opunea rezistenţă.
10. La 29 octombrie 2008, procurorul ierarhic superior a casat ordonanţa respectivă şi a dispus investigarea circumstanţelor cazului.
11. La 21 noiembrie 2008, procurorul din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou începerea urmăririi penale, bazându-se pe aceleaşi temeiuri. Reclamantul a depus o plângere împotriva ordonanţei respective, însă procurorul ierarhic superior a respins plângerea la 31 martie 2009. Reclamantul a contestat ordonanţa procurorului la judecătorul de instrucţie.
12. În acelaşi timp, Procuratura Ialoveni a pornit un dosar contravenţional împotriva reclamantului pe motiv că i-a ultragiat pe colaboratorii poliţiei şi că a depus rezistenţă la reţinere. La 3 martie 2009, Curtea de Apel Chişinău a constatat că acuzaţiile la adresa reclamantului nu sunt fondate.
13. La 24 aprilie 2009, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Ialoveni a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanţa din 31 martie 2009 şi a dispus reexaminarea plângerii reclamantului.
14. La 24 iulie 2009, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a emis o nouă ordonanţă de refuz a începerii urmăririi penale.
15. La 20 august 2009, procurorul ierarhic superior a respins plângerea reclamantului. Reclamantul a atacat ordonanţa la judecătorul de instrucţie.
16. La 24 decembrie 2009, Judecătoria Ialoveni a admis plângerea reclamantului, a anulat ordonanţele din 24 iulie 2009 şi din 20 august 2009 şi a dispus reexaminarea plângerii reclamantului.
17. La 17 februarie 2010, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou începerea urmăririi penale, refuz care a fost contestat la procurorul ierarhic superior.
18. La 10 mai 2010, Procuratura Ialoveni a admis plângerea reclamantului şi a anulat ordonanţa din 17 februarie 2010.
19. În ancheta preliminară, procurorul a dispus efectuarea unei noi expertize medico-legale. Raportul medicului legist a confirmat constatările primului raport şi a exclus posibilitatea ca leziunile pe corpul reclamantului să fi fost cauzate de el însuşi sau prin cădere.
20. La 12 iulie 2010, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat din nou să pornească urmărirea penală. Reclamantul a contestat ordonanţa respectivă.
21. La 5 august 2010, procurorul ierarhic superior a respins plângerea reclamantului. Reclamantul a contestat ordonanţa la judecătorul de instrucţie.
22. La 13 octombrie 2010, judecătorul de instrucţie din cadrul Judecătoriei Ialoveni a admis plângerea reclamantului şi a anulat ordonanţele din 12 iulie 2010 şi din 5 august 2010.
23. La 3 ianuarie 2011, procurorul responsabil din cadrul Procuraturii Ialoveni a refuzat iarăşi să înceapă urmărirea penală.
24. La 7 aprilie 2011, procurorul ierarhic superior a anulat ordonanţa respectivă.
25. La 14 aprilie 2011, Procuratura Ialoveni a pornit urmărirea penală pentru prima dată, iar reclamantul a fost recunoscut în calitate de victimă.
26. Până la 23 noiembrie 2011 procuratura a colectat probe de la reclamant, de la soţia acestuia şi de la vecini. Unul dintre vecini a văzut cum doi dintre colaboratorii poliţiei l-au maltratat pe reclamant, iar al treilea a ţinut-o pe soţia acestuia. El a văzut cum poliţiştii l-au lovit pe reclamant în piept cu picioarele de două sau de trei ori. Un alt vecin, care nu a văzut tot incidentul, a văzut cum doi dintre poliţişti îl duceau pre reclamant la maşină, în timp ce acesta aparent era fără cunoştinţă. Soţia reclamantului a declarat că a văzut cum doi poliţişti l-au bătut şi l-au doborât la pământ pe soţul ei, în timp ce al treilea o ţinea pe ea.
27. La 6 aprilie 2010, Procuratura Ialoveni a trimis dosarul în judecată. Dosarul este pendinte în primă instanţă.
II. DREPTUL NAŢIONAL RELEVANT
28. Legea cu privire la poliţie din 18 decembrie 1990 prevede următoarele:
Articolul 14: Condiţiile şi limitele aplicării forţei, mijloacelor speciale şi a armei de foc
„Poliţia are dreptul să aplice forţa fizică, mijloacele speciale şi arma de foc în cazurile şi în modul prevăzute de prezenta lege. Aplicarea forţei, mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte urmări grave.
...
În toate cazurile când aplicarea forţei nu poate fi evitată, colaboratorii poliţiei sunt datori să se străduiască să aducă o daună cât mai mică sănătăţi, onoarei, demnităţii şi bunurilor cetăţenilor, de asemenea să asigure acordarea asistenţei medicale victimelor.
În cazul rănirii sau decedării cetăţenilor ca urmare a aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc colaboratorul poliţiei este dator să comunice despre aceasta şefului său direct, pentru ca acesta să-l înştiinţeze pe procuror.
Depăşirea de către colaboratorii poliţiei a atribuţiilor lor în ceea ce priveşte aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi a armei de foc atrage după sine răspunderea prevăzută de lege.”
Articolul 15: Aplicarea forţei fizice
„Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedee speciale de luptă, pentru curmarea infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele nonviolente nu asigură îndeplinirea obligaţiilor ce le revin. ”
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
29. Reclamantul s-a plâns de încălcarea articolului 3 al Convenţiei ca urmare a relelor tratamente aplicate de poliţie în timpul reţinerii. De asemenea, el a reclamat faptul că autorităţile nu au investigat suficient acuzaţiilor sale de maltratare. Articolul 3 prevede următoarele:
Articolul 3
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Admisibilitatea
30. Guvernul a susţinut că investigaţia asupra circumstanţelor prezentei cauze se află încă în curs de desfăşurare, nefiind adoptată deocamdată o hotărâre judecătorească definitivă la nivel naţional. Din acest motiv, Guvernul a afirmat că cererea este prematură şi că reclamantul nu a epuizat căile de recurs interne disponibile.
31. Curtea reiterează că scopul articolului 35 § 1 al Convenţiei este de a oferi Statelor Contractante oportunitatea de a preveni sau de a repara încălcările reclamante împotriva lor, înainte ca acele acuzaţii să fie invocate în faţa Curţii. Astfel încât, Statul nu răspunde pentru acţiunile sale în faţa unui organ internaţional înainte ca el să fi avut posibilitatea să redreseze lucrurile prin propriul sistem juridic (a se vedea, de exemplu, Remli v. France, 23 aprilie 1996, § 33, Reports of Judgments and Decisions 1996-II, and Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 74, ECHR 1999-V). În acelaşi timp, „un reclamant nu este obligat să exercite recursurile care, deşi în teorie sunt de natură să ofere reparaţii, în realitate ele nu oferă nicio şansă de redresare a încălcării invocate” (a se vedea Yoyler v. Turkey, nr. 26973/95, 13 ianuarie 1997, şi Akdivar and Others v. Turkey, § 68, 30 august 1996, Reports 1996-IV).
32. În speţă, este adevărat că procedurile sunt încă pendinte în faţa autorităţilor naţionale, însă, Curea consideră că chestiunea privind neepuizarea căilor de atac este inextricabil legată de fondul plângerii întemeiate pe articolul 3 al Convenţiei, adică de efectivitatea investigaţiei pe marginea acuzaţiilor de maltratare. Prin urmare, ea consideră că cele două chestiuni trebuie conexate şi examinate împreună (a se vedea Mikheyev v. Russia, nr. 77617/01, § 88, 26 ianuarie 2006).
33. Curtea notează în continuare că plângerea nu este vădit neîntemeiate în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenţiei. Ea notează, în continuare, că cererea nu este inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, ea trebuie decalară admisibilă.
B. Fondul
1. Argumentele părţilor
34. Reclamantul a susţinut că a fost maltratat în timpul reţinerii şi că Guvernul nu a dat explicaţii credibile în ceea ce priveşte originea leziunilor de pe corpul acestuia. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că autorităţile nu au efectuat o investigaţie concludentă pe marginea plângerii sale.
35. Guvernul nu şi-a prezentat argumentele pe fondul cauzei, declarând că nu poate înainta niciun argument atâta timp cât instanţele de judecată naţionale nu au tranşat litigiul la nivel naţional.
2. Aprecierea Curţii
(a) Principii generale
36. După cum a declarat Curtea de mai multe ori, articolul 3 consfinţeşte una din valorile fundamentale ale unei societăţi democratice. Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate, Convenţia interzice, în termeni absoluţi, tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane ori degradante. Spre deosebire de majoritatea normelor Convenţiei şi ale Protocoalelor nr. 1 şi nr. 4, articolul 3 nu conţine prevederi care să permită excepţii, iar conform articolului 15 § 2, nicio derogare de la prevederile sale nu este permisă, chiar dacă este iminent un pericol public care ameninţă viaţa naţiunii (a se vedea cauza Selmouni v. France [GC], nr. 25803/94, § 95, ECHR 1999-V, şi cauza Assenov and Others v. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 93, Reports of Judgments and Decisions 1998-VIII).
37. Curtea aminteşte că recurgerea la forţa fizică în timpul reţinerii unei persoane, în cazul în care aceasta nu a fost provocată de comportamentul celui reţinut, înjoseşte demnitatea umană şi constituie o încălcare a dreptului consacrat în articolul 3 al Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch v. Austria, 4 decembrie 1995, § 38, Seriile A nr. 336). Atunci când unei persoane îi sunt cauzate leziuni corporale în timpul detenţiei sau în timp ce se află sub controlul poliţiei, orice asemenea leziune va crea o puternică prezumţie că acea persoană a fost supusă maltratării (a se vedea Bursuc v. Romania, nr. 42066/98, § 80, 12 octombrie 2004). Este sarcina statului să dea o explicaţie plauzibilă a circumstanţelor în care au fost cauzate leziunile corporale; în caz contrar devine incident articolul 3 al Convenţiei (Selmouni v. France, § 87).
38. Curtea aminteşte în continuare că, atunci când o persoană formulează o pretenţie serioasă şi legitimă că a fost supusă unor tratamente contrare articolului 3 al Convenţiei de către poliţie sau alţi agenţi ai statului, prevederile acestui articol, citite în contextul obligaţiei generale a statului din articolul 1 al Convenţiei de a „recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa, drepturile şi libertăţile definite în Convenţie”, impun efectuarea unei investigaţii oficiale efective. La fel ca şi investigaţia impusă de articolul 2, investigaţia relevantă în speţă trebuie să conducă la stabilirea circumstanţelor cauzei şi, dacă acuzaţiile se dovedesc a fi adevărate, la identificarea şi pedepsirea celor responsabili. În caz contrar, interzicerea generală prin lege a torturii, tratamentelor sau pedepselor inumane şi degradante ar fi inefectivă în practică, în pofida importanţei sale fundamentale, şi ar permite, în anumite cazuri, funcţionarilor de stat să comită abuzuri împotriva persoanelor aflate sub controlul lor, ceea ce, practic, înseamnă impunitate (a se vedea, printre altele, Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000-IV).
39. Pentru ca o investigaţie să fie efectivă, poate fi necesar ca persoanele care efectuează investigaţia să fie independente de cei implicaţi în evenimentele respective (a se vedea, printre altele, Barbu Anghelescu v. Romania, no. 46430/99, § 66, 5 October 2004). Acest lucru presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Ergı v. Turkey, 28 iulie 1998, §§ 83-84, Reports 1998-IV, în care procurorul care desfăşura ancheta pe marginea morţii unei tinere în timpul unei confruntări a dat dovadă de independenţă prin faptul că s-a bazat puternic pe informaţia prezentată de jandarmii implicaţi în incident).
40. Investigarea acuzaţiilor grave de maltratare trebuie să fie completă. Aceasta înseamnă că autorităţile trebuie să depună întotdeauna eforturi serioase pentru a afla ce s-a întâmplat şi nu trebuie să se bazeze pe concluzii pripite sau nefondate pentru a înceta investigaţia sau pentru a emite decizii în baza lor (a se vedea Assenov and Others, citată mai sus, § 103 et seq.). Ele trebuie să întreprindă toţi paşii rezonabili şi disponibili pentru a obţine probe privind incidentul, inclusiv declaraţii ale martorilor oculari şi probe medico-legale (a se vedea, Tanrıkulu v. Turkey [GC], nr. 23763/94, ECHR 1999-IV, § 104 et seq., şi Gül v. Turkey, nr. 22676/93, § 89, 14 decembrie 2000). Orice omisiune pe parcursul desfăşurării investigaţiei care ar putea compromite stabilirea cauzei leziunilor corporale sau identitatea persoanelor responsabile riscă să nu se conformeze acestui standard.
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
41. În speţă, Curtea notează că la 15 iulie 2008 reclamantul a fost reţinut de către poliţie, iar la eliberare din custodia poliţiei pe corpul lui au fost constate numeroase leziuni (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Natura acestor leziuni de pe corpul reclamantul corespunde descrierii evenimentelor făcută de el. În plus, colaboratorii poliţiei acuzaţi nu au negat faptul că i-au cauzat vătămările, însă au povestit că aceasta s-a întâmplat în timp ce el opunea rezistenţă. Totuşi, această versiune a evenimentelor este contradictorie cu constatările instanţelor de judecată naţionale, care l-au achitat pe reclamant de acuzaţia de a se fi împotrivit reţinerii (a se vedea paragraful 12 de mai sus). În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că în acest caz Statul poartă răspundere pentru vătămarea corporală a reclamantului.
42. Curtea notează că investigaţia efectuată pe marginea plângerii reclamantului ridică îngrijorări serioase. În opinia Curţii, o cauză ca aceasta, care nu se caracterizează printr-un grad de dificultate deosebit, s-a aflat în proces de anchetare în faţa autorităţilor naţionale timp de aproape cinci ani. Procuratura a pornit cu mare greutate urmărirea penală, refuzând de şase ori să înceapă urmărirea penală la plângerea reclamantului pe motive care se bazau pe o investigaţie foarte superficială. Procurorul refuza să pornească urmărirea penală bazându-se exclusiv pe declaraţiile poliţiştilor acuzaţi, fără a audia alţi martori şi fără a lua în considerare rapoartele de expertiză legală. Abia în aprilie 2011, trei ani de la reţinere, procuratura a efectuat urmărirea penală şi a trimis cauza în judecată. Însă, situaţia nu s-a îmbunătăţit nici în fază judecăţii, cauza aflându-se în acelaşi stadiu. În asemenea circumstanţe, Curtea nu poate decât să conchidă că investigaţia efectuată pe marginea acuzaţiei reclamantului de maltratare nu a fost adecvată şi suficient de efectivă.
43. Curtea reiterează că atunci când recursul angajat de reclamant este adecvat în teorie, iar cu trecerea timpului, acesta se dovedeşte a fi inefectiv, reclamantul nu mai are obligaţia de a-l epuiza (a se vedea Tepe v. Turkey, 27244/95, Deciziile Comisie din 25 noiembrie 1996). Constatând că investigaţia pe marginea acuzaţiilor reclamanţilor nu este efectivă, Curtea consideră că reclamantul nu mai are obligaţia de a aştepta finalizarea investigaţiei pentru ca ulterior să epuizeze recursurile interne. Prin urmare, Curtea respinge obiecţia Guvernului şi costată că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei sub aspect procedural.
II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
44. Reclamantul a invocat faptul că urmărirea penală iniţiată la cererea sa a fost excesiv de lungă, în dezacord cu exigenţele articolului 6 al Convenţiei. Curtea reiterează că Convenţia nu garantează dreptul de a iniţia proceduri penale împotriva altor persoane, iar articolul 6 nu se aplică procedurilor menite să iniţieze urmărirea penală împotriva terţilor. Prin urmare, această plângere este incompatibile ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi trebuie respins în conformitate cu articolul 35 § 4.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
45. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
46. Reclamantul a solicitat 10 000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral cauzat prin încălcarea constatată mai sus.
47. Guvernul nu a fost de acord cu reclamantul, argumentând că suma este excesivă.
48. Având în vedere încălcările constatate mai sus şi gravitatea lor, Curtea consideră că se justifică acordarea unor despăgubiri morale în prezenta cauză. Făcând o evaluare echitabilă, Curtea acordă reclamantului suma solicitată.
B. Costuri şi cheltuieli
49. Reclamantul a solicitat 800 EUR cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii, prezentând documente în susţinerea acestei pretenţii.
50. Guvernul a argumentat că suma este excesivă.
51. Curtea acordă integral suma solicitată.
C. Dobânda de întârziere
52. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Conexează fondului cauzei obiecţia Guvernului privind neepuizarea căilor de recurs interne şi o respinge;
2. Declară plângerea întemeiată pe articolul 3, iar restul capetelor de cerere inadmisibile;
3. Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) 10 000 EUR (zece mii de euro), cu titlu de prejudiciu moral, plus orice taxe care pot fi percepute; şi
(ii) 800 EUR (opt sute de euro), cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxe care pot fi percepute;
(b) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 23 iulie 2013, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy