Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de organizaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA GOROBET c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 30951/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
11 octombrie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Gorobet c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Santiago Quesada, Grefier al SECŢIEI,
Deliberând la 20 septembrie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 30951/10) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Iurie Gorobet („reclamantul”), la 17 mai 2010.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl I. Cebotari, avocat din Bălţi. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins, în special, că detenţia lui într-un staţionar de psihiatrie a fost ilegală şi a susţinut că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei. De asemenea, el a pretins că a fost supus unui tratament psihiatric fără consimţământul său, cu violarea articolului 3 al Convenţiei.
4. La 30 august 2010, Curtea a decis să comunice Guvernului cererea. S-a decis de asemenea ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1966 şi locuieşte în Costeşti.
6. La 25 februarie 2008, aproximativ la ora 21.00, reclamantul a fost vizitat acasă de doi ofiţeri de poliţie, care l-au invitat să se prezinte la secţia de poliţie. La început, reclamantul a refuzat, dar după ce a fost ameninţat cu intentarea unui dosar penal pentru refuzul de a se conforma ordinelor legitime ale poliţiei, el și-a dat acordul.
7. În loc să fie adus la secţia de poliţie, reclamantul a fost adus de către cei doi poliţişti într-un staţionar de psihiatrie din Bălţi, unde el a fost spitalizat fără consimţământul său pentru o perioadă de 41 zile.
8. În primele zile, reclamantul a fost ţinut într-o cameră cu persoane care sufereau de tulburări mentale grave, unii dintre care nu erau capabili să-şi satisfacă independent necesităţile sale vitale şi îl intimidau în mod constant. El a cerut repetat să i se permită să ia legătură cu un avocat sau cu familia sa, însă în zadar. Mai târziu, el a fost transferat într-un salon cu pacienţi în stare mai puţin gravă.
9. În perioada aflării sale în staţionarul de psihiatrie, reclamantului i s-au administrat injecţii, care temporar l-au paralizat şi în urma cărora el îşi pierdea cunoştinţa. De asemenea, reclamantului zilnic i se administra o doză mare de pastile fără consimţământul său. El a încercat să refuze să ia medicamentele; dar s-a răzgândit după ce a fost ameninţat că i se va pune cămaşă de forţă şi va fi legat de patul său. Potrivit fișei sale medicale din staţionar, reclamantul a primit un tratament pentru depresia paranoică. Fișa medicală a reclamantului nu conţinea informaţii cu privire la riscurile stării sale de sănătate pentru sine sau pentru cei din jur. Fișa conţinea un formular prin care reclamantul îşi dădea acordul pentru tratamentul aplicat şi care era completat cu numele reclamantului şi avea semnătura lui. Reclamantul a negat faptul că ar fi semnat un asemenea formular şi a susţinut că aceasta era o falsificare care a apărut pentru prima dată în fișa sa medicală după intentarea dosarului penal (a se vedea paragraful 13 de mai jos).
10. După externarea sa din staţionar, reclamantul a înaintat demersuri oficiale la Judecătoria Rîșcani, pentru a afla dacă aceasta a autorizat spitalizarea fără consimţământul său. În două scrisori din data de 27 iulie şi 26 decembrie 2008, Judecătoria Rîșcani a negat faptul că a primit vreo cerere oficială privind spitalizarea reclamantului într-un staţionar de psihiatrie fără consimţământul său.
11. La 13 iunie 2008, reclamantul a obţinut două rapoarte medicale de la Judecătoria Rîșcani, prin care se confirma faptul că el nu era dependent de alcool sau droguri, şi că el nu suferea de careva tulburări psihice. Raportul cu privire la sănătatea mentală a reclamantului a fost întocmit ca urmare a examinării acestuia de către o comisie alcătuită din opt medici şi a fost semnat, inter alia, de către un psihiatru, A.G.
12. De asemenea, reclamantul a solicitat de la policlinica sa şi a obţinut un document care confirma faptul că înainte de 25 februarie 2008 el nu era înregistrat în categoria persoanelor care suferă de tulburări mentale.
13. La 29 august 2008, reclamantul a depus o plângere penală la procuratură, cerând ca pe marginea cauzei sale să fie efectuată o investigație şi să fie pedepsite persoanele responsabile pentru spitalizarea sa ilegală fără consimţământul său într-un staţionar de psihiatrie şi pentru supunerea sa unui tratament medical forțat. El a descris în detalii condiţiile sale de spitalizare şi tratamentul medical pe care l-a primit, şi a susţinut că acesta a reprezentat un tratament inuman şi degradant. El a declarat că spitalizarea sa a fost posibilă în urma eliberării unui document oficial de către medicul A.G. de la spitalul de la Rîșcani, prin care reclamantul era trimis la un tratament obligatoriu. Medicul A.G. a eliberat acest document fără a-l examina pe reclamant. Acest document nu era datat, conţinea numărul greşit de asigurare socială a reclamantului, şi în el se menționa că reclamantul avea poliţa de asigurare medicală, ceea ce nu era adevărat, deoarece în realitate el nu era asigurat medical.
14. În cadrul investigaţiilor efectuate, procuratura a audiat medicul de familie al reclamantului, care a declarat că înainte de evenimentele din 25 februarie 2008, sora şi mama reclamantului i-au spus că ele adeseori aveau neînţelegeri cu el şi că el le-ar fi ameninţat cu violenţă şi chiar cu moarte, şi că în general el avea un comportament foarte ciudat. Medicul de familie a sugerat mamei reclamantului să-l viziteze pe psihiatrul A.G. de la spitalul de la Rîșcani. În februarie 2008, mama reclamantului a spus medicului de familie că avea un document oficial eliberat de către A.G., prin care reclamantul era trimis la un tratament psihiatric. Medicul de familie a spus mamei reclamantului că acest document era suficient pentru închiderea reclamantului într-un staţionar de psihiatrie fără consimţământul său.
15. Mama reclamantului a spus procurorilor că începând din luna decembrie 2007, când reclamantul s-a întors din Federaţie Rusă, unde el lucra, după o şedere lungă, el a început să aibă probleme cu consumul băuturilor alcoolice şi un comportament neadecvat. Sora reclamantului a mers la spitalul de la Rîșcani şi a obţinut de la A.G. un document oficial prin care reclamantul era trimis la un tratament psihiatric.
16. Sora reclamantului a spus procurorilor că reclamantul avea probleme cu consumul băuturilor alcoolice şi avea un comportament foarte rău. Ea l-a văzut pe A.G. de la spitalul din Rîșcani şi i-a cerut o trimitere oficială a reclamantului la un tratament psihiatric. A.G. a refuzat să elibereze un asemenea document fără a-l examina pe reclamant în prealabil. Ea a început să plângă şi A.G. a cedat. El i-a eliberat acest document şi i-a spus să-l contacteze pe medicul de familie pentru a organiza spitalizarea reclamantului.
17. Cei doi poliţişti care l-au transportat pe reclamant la staţionarul de psihiatrie din Bălţi au declarat că la 25 februarie 2008 ei au fost contactaţi de către medicul de familie al reclamantului, care le-a prezentat un document oficial prin care reclamantul era trimis la tratament. Ei l-au dus pe reclamant direct la staţionarul de psihiatrie din Bălţi şi l-au lăsat acolo.
18. Procuratura a audiat de asemenea pe medicul psihiatru A.G., care a declarat că la începutul lunii februarie 2008 el a fost vizitat de către o femeie care s-a plâns de comportamentul agresiv al fratelui său, reclamantul. Mai târziu, reclamantul a fost adus la consultaţie de către un ofițer de poliţie (unul din ofițerii de poliţie care l-au arestat pe reclamant) şi, după o scurtă discuţie, medicul a constatat că reclamantul suferea de o iluzie că rudele sale intenţionau să-i vândă casa. Medicul a considerat că reclamantul reprezintă un pericol pentru rudele sale şi a ordonat spitalizarea lui. Ofiţerul de poliţie l-a dus pe reclamant direct la staţionarul de psihiatrie din Bălţi. A.G. a fost întrebat de ce în iunie 2008 a eliberat reclamantului un document prin care a confirmat că acesta nu era bolnav mental. A.G. a răspuns că el a eliberat reclamantului acest document, deoarece acesta i-a spus că el era sănătos şi nu a primit niciodată un tratament psihiatric.
19. În cadrul investigaţiilor efectuate, procuratura a cerut reclamantului să treacă un examen psihiatric, pentru a determina dacă el de fapt suferea de vreo tulburare psihică care a dus la spitalizarea sa. La început, reclamantul a fost de acord; însă în cele din urmă el a refuzat după ce a aflat că el trebuia să fie spitalizat timp de trei săptămâni pentru un examen medical în staţionarul de psihiatrie.
20. La 12 iunie 2009, procuratura a respins plângerea penală a reclamantului, stabilind că spitalizarea lui a fost prescrisă în mod corect de către medicul A.G., şi că în rezultatul refuzului reclamantului de a urma un examen medical, era imposibil de determinat dacă diagnoza stabilită de medicul A.G. era corectă. În ceea ce priveşte formularul care se pretinde că a fost semnat de către reclamant şi prin care el şi-a dat acordul pentru spitalizare, se pare că acesta a fost neglijat şi că în cadrul procesului nimeni nu a pus la îndoială faptul că reclamantul a fost spitalizat cu acordul său.
21. Reclamantul a atacat decizia de mai sus la procuratura ierarhic superioară; plângerea sa însă a fost respinsă la 13 iulie 2009.
22. La 23 iulie 2009, reclamantul a depus recurs la Judecătoria Rîșcani. El a susţinut, inter alia, că acelaşi medic psihiatru, A.G., i-a eliberat în iunie 2008 o concluzie medicală, prin care a constatat că el nu suferea de nici o tulburare psihică şi că înainte de 25 februarie 2008 el nu era înregistrat la policlinica sa în calitate de pacient bolnav mental. De asemenea, el a declarat că nu existau decizii judecătoreşti, prin care el ar fi fost trimis la staţionarul de psihiatrie împotriva voinţei sale, şi că, prin urmare, spitalizarea lui era ilegală şi arbitrară.
23. La 23 noiembrie 2009, Judecătoria Rîșcani a respins recursul reclamantului pe motiv că el a refuzat să fie spitalizat pentru un examen medical.
24. După comunicarea acestei cauze Guvernului, la 23 aprilie 2010, Procuratura Generală a redeschis procesul penal privind acţiunile pretins ilegale ale personalului medical din staţionarul de psihiatrie din Bălţi în privinţa reclamantului. Această investigaţie continuă şi în prezent. Din materialele prezentate de Guvern, se pare că investigaţia nu a progresat deloc în perioada între aprilie 2010 şi iunie 2011, când Guvernul a prezentat observaţiile sale finale pe marginea acestei cauze.II.DREPTUL INTERN RELEVANT
25. Articolul 11 al Legii cu privire la asistenţa psihiatrică (“Legea”) prevede că persoanele pot fi spitalizate într-un staţionar de psihiatrie pentru un tratament fără liberul lor consimţământ în conformitate cu prevederile Codului penal, sau în conformitate cu prevederile articolului 28 al acestei Legi. În astfel de cazuri, cu excepţia cazurilor de urgenţă, spitalizarea se dispune în temeiul hotărârii comisiei de medici psihiatri.
26. Articolul 28 al Legii stabileşte temeiurile pentru spitalizare fără liberul consimţământ. Acesta prevede că persoana care suferă de tulburări psihice poate fi spitalizată în staţionarul de psihiatrie fără liberul ei consimţământ, până la emiterea hotărârii judecătoreşti, dacă tulburarea psihică este gravă şi condiţionează pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur; când tulburarea psihică este de o aşa natură că persoana nu este capabilă să-şi satisfacă independent necesităţile sale vitale; sau dacă, în cazul în care nu i se va acorda un tratament, tulburarea psihică ar putea să cauzeze un prejudiciu grav sănătăţii sale.
27. În conformitate cu articolul 32 al Legii, asupra spitalizării în staţionarul de psihiatrie a unei persoane fără liberul său consimţământ în conformitate cu articolul 28 decide instanţa judecătorească. Staţionarul trebuie să depună o cerere de spitalizare în instanţa judecătorească, indicând în cerere temeiurile pentru spitalizare în staţionarul de psihiatrie şi anexând copia avizului argumentat al comisiei de medici psihiatri. În conformitate cu articolul 33, instanţa judecătorească care examinează cererea trebuie să ia o decizie în decursul a trei zile de la depunerea cererii, şi persoana în cauză este în drept să participe la şedinţa respectivă. Dacă starea psihică a persoanei este gravă şi nu îi permite să se prezinte în instanţa judecătorească, judecătorul este obligat să organizeze şedinţa în staţionarul de psihiatrie. Hotărârea pronunţată la sfârşitul şedinţei reprezintă temei pentru spitalizarea persoanei fără liberul său consimţământ.
28. Articolul 39 al Legii prevede, inter alia, că pacientul spitalizat în staţionarul de psihiatrie cu liberul său consimţământ poate ieşi din staţionar pe baza cererii sale personale. Pe de altă parte, pacientul spitalizat fără liberul său consimţământ poate ieşi din staţionar în temeiul avizului comisiei de medici psihiatri sau al hotărârii judecătoreşti.
ÎN DREPT
I.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI
29. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei, că detenţia sa în staţionarul de psihiatrie a fost arbitrară. Articolul 5 § 1 prevede următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
(a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent;
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei deţineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
(d) dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa sub supraveghere sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
(e) dacă este vorba despre detenţia legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
(f) dacă este vorba despre arestarea sau detenţia legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”
A. Admisibilitate
30. Guvernul a declarat că în această cauză nu au fost epuizate căile interne de recurs. În primul rând, Guvernul a susţinut că fiind în detenţie reclamantul putea să depună o plângere la procuratură cu privire la detenţia sa pe care o considera ilegală, şi că, în orice caz, plângerea reclamantului era prematură, deoarece autorităţile naţionale nu au avut posibilitatea să finalizeze examinarea noii cauze penale deschise la 23 aprilie 2010.
31. Reclamantul nu a fost de acord cu Guvernul și a susținut că posibilitatea teoretică de a depune o plângere la procuratura în timpul detenției sale nu exista în practică. Telefonul i-a fost confiscat la momentul spitalizării, și orice încercare a sa de a contesta sau a protesta împotriva legalității detenției sale era reprimată, și el era amenințat că va fi legat de patul său sau pus în cămașă de forța.
32. Curtea nu este convinsă de faptul că reclamantul avea acces la căi interne de recurs în timpul aflării sale în detenție în staționarul de psihiatrie din Bălţi. În primul rând, având în vedere modalitatea de spitalizare a reclamantului și modul în care a fost respectată procedura legală în staționarul de psihiatrie, Curtea nu este convinsă de faptul că lui i s-ar fi permis să trimită plângeri la procuratura. În orice caz, Guvernul nu a oferit nici un exemplu al vreunei persoane care ar fi reușit să trimită plângeri din staționarul de psihiatrie cu privire la detenția sa. Cu toate aceste, chiar dacă presupunem că reclamantul ar fi reușit să depună plângerea sa la procuratura, Curtea nu este convinsă de faptul că plângerea respectivă ar fi avut vreo șansă de succes. În această privință, Curtea notează că procuratura a avut suficiente posibilități pentru a examina plângerile reclamantului după eliberarea sa, și că la 12 iunie 2009, aceasta a respins plângerile sale.
33. În ceea ce privește argumentul Guvernului că această cerere era prematură, în lumina procesului penal la nivel național care se afla pe rol, Curtea notează că autoritățile Republicii Moldova au avut suficiente posibilități pentru a efectua investigații pe marginea plângerii reclamantului.
Deschiderea noilor proceduri penale după comunicarea cauzei Guvernului nu este un motiv pentru a considera această cerere prematură; mai mult, noile proceduri penale nu au progresat din momentul inițierii lor.
34. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că pretenția reclamantului formulată în temeiul articolului 5 al Convenției nu poate fi declarată inadmisibilă pe motivul neepuizării căilor interne de recurs. Curtea notează că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 (a) al Convenției. Aceasta mai notează că cererea nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta urmează să fie declarată admisibilă.
B. Fondul
35. Reclamantul a declarat că el a fost spitalizat împotriva voinței sale și cu violarea articolului 5 § 1 al Convenției. Guvernul a declarat că nu se putea pronunța asupra acestei pretenții până nu exista concluzia noii urmăriri penale inițiate după comunicarea acestei cauze.
36. Curtea notează că articolul 5 § 1 al Convenţiei conţine o listă exhaustivă de temeiuri, stabilite în sub-paragrafele (a) - (f), care permit lipsirea unei persoane de libertate. În consecință, nici o lipsire de libertate nu va fi legală, decât dacă aceasta se încadrează în unul din temeiurile prevăzute de aceste sub-paragrafe (a se vedea Witold Litwa v. Poland, nr. 26629/95, § 49, ECHR 2000‑III).
37. Deși părțile nu au invocat niciunul din temeiurile detenției reclamantului specificate în articolul 5 § 1, din poziția generală a Guvernului este implicit faptul că detenția reclamantului cade sub incidența articolului 5 § 1 (e) al Convenției. Curtea nu vede niciun motiv pentru a hotărî altfel. Prin urmare, ea trebuie să stabilească dacă detenţia reclamantului a fost sau nu justificată în termenii sub-paragrafului (e) al articolului 5 § 1 al Convenţiei.
38. Curtea reiterează că în cauza Guzzardi v. Italy (hotărâre din 6 noiembrie 1980, § 98, Seria A nr. 39), ea a explicat că motivul excepţiei de la dreptul la libertate existent în sub-paragraful (e) este de a institui reglementări pentru detenţia grupurilor vulnerabile pentru protecţia acestora şi/sau pentru protecţia altora.
39. „Persoanele alienate” reprezintă acel grup vulnerabil la care Guvernul a făcut referire în această cauză. Curtea reiterează că o persoană nu poate fi considerată „alienată”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, şi privată de libertatea sa, decât dacă sunt întrunite cel puţin următoarele trei condiţii: trebuie demonstrat în mod credibil că persoana este alienată; tulburarea mentală trebuie să fie de o aşa natură sau grad încât să justifice detenţia obligatorie; şi valabilitatea detenţiei continue depinde de persistenţa unei asemenea tulburări (a se vedea Luberti v. Italy, hotărâre din 23 februarie 1984, § 27, Seria A nr. 75 și David v. Moldova, nr. 41578/05, § 39, hotărâre din 27 noiembrie 2007).
40. Curtea observă în primul rând că procedura tratamentului obligatoriu la care a fost supus reclamantul, după cum este prevăzută de legislaţia moldovenească în vigoare, a fost totalmente ignorată. În special, ea notează că în conformitate cu articolul 32 al Legii cu privire la asistența psihiatrică, instanţa judecătorească este cea care decide asupra spitalizării fără liberul consimţământ al persoanei (a se vedea paragraful 27 de mai sus). Prin urmare, staționarul în cauză era obligat să se adreseze unei instanţe judecătorești pentru a obține permisiunea de spitalizare şi să indice în cerere motivele pentru care era impusă spitalizarea, anexând o copie a deciziei unei comisii de psihiatri. Niciuna din condiţiile de mai sus nu a fost întrunită în această cauză, și reclamantul a fost supus detenției și tratamentului medical în mod arbitrar. Această simplă constatare ar fi fost suficientă pentru Curte să considere că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenției în această cauză. Cu toate aceste, în scopurile de conveniență pentru a examina pretenția reclamantului în temeiul articolului 3 al Convenției, Curtea va examina de asemenea dacă s-a demonstrat în mod credibil faptul că reclamantul suferă de o tulburare mentală de o aşa natură sau grad care să justifice detenţia obligatorie.
41. Curtea observă că potrivit Guvernului și constatărilor procurorilor din Republica Moldova, reclamantul a fost spitalizat fără consimțământul său în baza unui document oficial, eliberat de medicul psihiatru A.G. de la staționarul din Rîșcani, prin care el era trimis la un tratament medical psihiatric. Când au ajuns la această concluzie, ei s-au bazat pe constatările psihiatrului A.G., care a declarat că l-a examinat pe reclamant la 25 februarie 2008, când acesta a fost adus în biroul său de către doi ofițeri de poliție care l-au arestat în aceeași zi (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Curtea are rezerve serioase în privința veridicității acestei declarații, deoarece descrierea făcută de medicul A.G. nu a fost confirmată de celelalte persoane audiate. În special, ofițerii de poliție care l-au arestat pe reclamant în seara zilei de 25 februarie 2008, au declarat că l-au adus direct la staționarul de psihiatrie din Bălţi (a se vedea paragraful 17 de mai sus). Medicul de familie al reclamantului a declarat că documentul a fost obținut de la medicul A.G. de către sora reclamantului (a se vedea paragraful 14 de mai sus). Sora reclamantului a declarat că medicul A.G. i-a dat documentul fără a-l examina pe reclamant (a se vedea paragraful 16 de mai sus). Mai mult, declaraţiile medicului A.G. nu corespundeau cu acţiunile sale, și anume faptul că doar la două luni după externarea reclamantului din staționarul de psihiatrie din Bălţi, el i-a eliberat o concluzie medicală care confirma că el este sănătos mental, fără a face vreo remarcă că, doar cu două luni înainte, reclamantul a fost spitalizat la o instituţie psihiatrică la inițiativa lui (a medicului A.G.) (a se vedea paragraful 11 de mai sus).
42. În asemenea circumstanțe, Curtea concluzionează că la momentul spitalizării forţate a reclamantului, nu a existat expertiza vreunui medic cu privire la starea sa de sănătate sau cu privire la necesitatea efectuării unui tratament obligatoriu într-o instituţie medicală. În consecinţă, Guvernul nu a demonstrat în mod fiabil faptul că înainte de spitalizarea sa reclamantul era alienat. Este adevărat că după spitalizarea sa în staționarul de psihiatrie din Bălţi, el a fost diagnosticat de către medicii care îl tratau cu depresia paranoică; cu toate acestea, Guvernul nu a pus la îndoială faptul că aceste înscrieri conțineau informații potrivit cărora reclamantul prezenta un pericol pentru sine sau pentru cei din jur și că, prin urmare, tulburarea lui mentală era de o aşa natură sau grad încât justifica detenţia obligatorie.
43. În lumina celor de mai sus, Curtea consideră că spitalizarea reclamantului în staționarul de psihiatrie din Bălţi fără consimțământul acestuia nu corespunde temeiului stabilit în subparagraful (e) al articolului 5 § 1 al Convenției și, prin urmare, era ilegală și arbitrară. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenției.
II.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
44. Reclamantul a susținut că supunerea sa unui tratament medical forțat într-un staționar de psihiatrie a reprezentat un tratament inuman și degradant, contrar articolului 3 al Convenției, care prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
45. Guvernul a contestat acest argument.
A. Admisibilitate
46. Curtea observă că această pretenție nu este vădit nefondată în sensul articolului 5 § 3 (a) al Convenției. În continuare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă.
B. Fondul
47. Reclamantul insistă că el nu este bolnav mental și a susținut că înainte de 25 februarie 2008 el nu a mai fost niciodată diagnosticat cu vreo boală psihică. Mai mult, în iunie 2008, el a fost examinat de o comisie de medici, care au constatat că el era sănătos. Reclamantul a declarat că el a fost supus în mod ilegal unui tratament medical psihiatric care nu era necesar, și că acest tratament i-a cauzat suferințe cumplite care reprezintă un tratament inuman și degradant. Spitalizarea sa forțată a fost arbitrară, deoarece aceasta a fost dispusă fără vreo consultație medicală anterioară.
48. Guvernul a declarat că pretenția era vădit nefondată. El a susținut că spitalizarea reclamantului a fost necesară, deoarece el era bolnav mental, și această concluzie era împărtășită de medicii de la staționarul de psihiatrie din Bălţi. Reclamantul nu a prezentat probe care ar fi demonstrat că el era sănătos din punct de vedere mental și a refuzat să fie supus unui examen psihiatric.
49. După cum Curtea a constatat în mod repetat, articolul 3 al Convenției include una din valorile fundamentale ale unei societăți democratic. Acesta interzice în termeni absoluți tortura sau tratamentul sau pedeapsa inumană sau degradantă, indiferent de circumstanțe și comportamentul victimei (a se vedea Labita v. Italy [GC], nr. 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).
50. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, maltratarea trebuie să atingă un nivel minim de gravitate pentru a cădea sub incidența articolului 3 al Convenției. Aprecierea nivelului minim de gravitate este relativă; ea depinde de toate circumstanțele cauzei, cum ar fi durata tratamentului, efectele fizice și mentale ale acestuia și, în unele cazuri, sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei (a se vedea, inter alia, Price v. the United Kingdom, nr. 33394/96, § 24, ECHR 2001-VII; Mouisel v. France, nr. 67263/01, § 37, ECHR 2002-IX; și Naumenko v. Ukraine, nr. 42023/98, § 108, 10 februarie 2004). Pretențiile cu privire la maltratare trebuie să fie sprijinite de probe corespunzătoare (a se vedea, mutatis mutandis, Klaas v. Germany, 22 septembrie 1993, § 30, Seria A nr. 269). Pentru a aprecia aceste probe, Curtea adoptă standardul probei “în afara unui dubiu rezonabil”, dar adaugă că o asemenea probă poate să rezulte din coexistența unor concluzii suficient de puternice, clare și concordante, sau din presupuneri faptice similare incontestabile (a se vedea Ireland v. the United Kingdom, 18 ianuarie 1978, § 161 in fine, Seria A nr. 25, și Labita, citată mai sus, § 121).
51. În privința intervențiilor medicale la care este supusă persoana deținută împotriva voinței sale, Curtea a constatat că o măsură care este o necesitate terapeutică din punct de vedere al unor principii de medicină bine cunoscute nu poate fi în principiu privită ca inumană și degradantă (a se vedea, în special, Herczegfalvy v. Austria, 24 septembrie 1992, § 82, Seria A nr. 244, și Naumenko, citată mai sus, § 112). Cu toate acestea, Curtea trebuie să fie satisfăcută că s-a demonstrat în mod convingător că a existat o necesitate medicală și că există și sunt respectate garanțiile procedurale pentru o asemenea decizie (see Nevmerzhitsky v. Ukraine, no. 54825/00, § 94, ECHR 2005-II).
52. Reclamantul a declarat că detenţia sa şi tratamentul psihiatric forţat ce i-a fost aplicat la staționarul de psihiatrie din Bălţi i-au cauzat suferinţe mentale severe, care constituie un tratament inuman şi degradant. În circumstanțele acestei cauze, Curtea nu vede nici un motiv pentru a nu fi de acord cu reclamantul și observă că nu s-a demonstrat faptul că a existat o necesitate medicală pentru a-l supune pe reclamant unui tratament psihiatric și prin urmare supunerea lui unui tratament psihiatric a fost ilegală și arbitrară (a se vedea paragrafele 41 și 42 de mai sus). Mai mult, Curtea observă că tratamentul medical a fost de o durată considerabilă de patruzeci și una de zile şi că pe durata detenţiei sale reclamantul nu a avut contact cu lumea exterioară (a se vedea paragraful 8 de mai sus). În opinia Curții, asemenea tratament ilegal şi arbitrar i-ar fi putut trezi reclamantului cel puțin sentimentul de frică, agonie şi inferioritate. În consecinţă, Curtea consideră că tratamentul psihiatric la care a fost supus reclamantul a constituit, cel puţin, un tratament degradant, în sensul articolului 3 al Convenției.
53. Prin urmare, Curtea conchide că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenției.
III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 AL CONVENŢIEI
54. Reclamantul a pretins că procesul penal iniţiat la cererea sa era inechitabil şi că, prin urmare, a avut loc o violare a articolului 6 al Convenţiei. Curtea reiterează că Convenţia nu garantează dreptul de a continua procesul penal împotriva unei persoane terţe şi că articolul 6 al Convenţiei nu se aplică procedurilor care au drept scop intentarea proceselor penale împotriva persoanelor terţe. Prin urmare, această pretenţie este incompatibilă ratione materiae cu prevederile Convenţiei, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei, şi urmează a fi respinsă în conformitate cu articolul 35 § 4 al Convenţiei.
IV.APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
55. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
A.Prejudiciu
56. Reclamantul a pretins 16,071 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material. El a susţinut că până în decembrie 2007, el a lucrat în St Petersburg, Federația Rusă, şi avea un venit permanent. Dacă el nu ar fi fost spitalizat fără consimţământul său în staţionarul de psihiatrie din Bălţi, el s-ar fi întors la muncă în Federația Rusă şi, până la data prezentării observaţiilor sale cu privire la satisfacţia echitabilă, ar fi câştigat EUR 16,071. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 20,000 cu titlu de prejudiciu moral şi a declarat că în urma spitalizării şi tratamentului său forţat, sănătatea lui a fost prejudiciată şi el a devenit emoţional vulnerabil.
57. Guvernul a declarat că reclamantul nu avea dreptul la vreo compensaţie cu titlu de prejudiciu material, deoarece nu exista o legătură cauzală între violarea constatată în această cauză şi prejudiciul material pretins de către reclamant. În ceea ce priveşte suma pretinsă cu titlu de prejudiciu moral, Guvernul a susţinut că aceasta era exagerat de mare.
58. Curtea nu vede o legătură cauzală între violările constatate şi prejudiciul material pretins; prin urmare, ea respinge această pretenţie. Pe de altă parte, având în vedere gravitatea violărilor constatate în această cauză, ea consideră că este necesar de a acorda reclamantului întreaga sumă pretinsă cu titlu de prejudiciu moral.
B. Costuri şi cheltuieli
59. De asemenea, reclamantul a pretins EUR 774 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale şi în faţa Curţii, dintre care EUR 500 a reprezentat onorariul avocatului şi restul erau cheltuielile secretariale.
60. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă de reclamant, susţinând că aceasta era exagerată.
61. Curtea observă că reclamantul nu a prezentat probe privind plata onorariului avocatului său sau privind faptul că un asemenea onorariu trebuia plătit. Prin urmare, luând în consideraţie informaţia de care dispune şi criteriile de mai sus, precum şi faptul că reclamantul a avut cu siguranţă cheltuieli secretariale, Curtea consideră că este rezonabil de a acorda reclamantului suma de EUR 274 pentru costurile şi cheltuielile suplimentare.
C.Dobânda de întârziere
62. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1.Declară cererile privind articolul 5 § 1 şi articolul 3 al Convenţiei admisibile şi restul cererii inadmisibil;
2. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei;
4.Hotărăşte
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii:
(i) EUR 20,000 (douăzeci mii euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de prejudiciu moral;
(ii) EUR 274 (două sute şaptezeci şi patru euro), plus orice taxă care poate fi percepută, cu titlu de costuri şi cheltuieli;
(b)că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge restul pretenţiei reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 11 octombrie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall Grefier Preşedinte
Full & Egal Universal Law Academy