©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A PATRA
HOTĂRÂREA
din 30 iunie 2015
În Cauza Grabowski împotriva Turciei
(Cererea nr. 57722/12)
Strasbourg
Definitivă la 30 septembrie 2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Grabowski împotriva Poloniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Guido Raimondi, preşedinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Nona Tsotsoria, Krzysztof Wojtyczek, Faris Vehaboviæ, Yonko Grozev, judecători, şi Françoise Elens-Passos, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 9 iunie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 57722/05 îndreptată împotriva Republicii Polone, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Maksymilian Grabowski („reclamantul”), a sesizat Curtea la 31 august 2012, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul M. Burda, avocat în Cracovia. Guvernul polonez („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna J. Chrzanowska, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul s-a plâns în temeiul art. 5 § 1 din Convenţie cu privire la ilegalitatea detenţiei sale continue într-un centru de reeducare pentru minori şi cu privire la inexistenţa unei căi de atac prin care să conteste legalitatea detenţiei sale.
4. La 30 ianuarie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. S-au primit observaţii scrise din partea Fundaţiei Helsinki pentru Drepturile Omului din Varşovia, care a primit încuviinţarea preşedintelui să intervină ca terţ (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament).
6. Prin scrisoarea din 18 septembrie 2013, Guvernul a solicitat Curţii scoaterea cererii de pe rol în temeiul art. 37 din Convenţie şi a anexat o declaraţie unilaterală pentru soluţionarea pe cale amiabilă a aspectelor invocate de reclamant. Prin observaţiile din 27 noiembrie 2013, reclamantul s-a opus propunerii Guvernului. La 1 aprilie 2014, Camera a decis să respingă cererea de scoatere de pe rol pe baza declaraţiei unilaterale a Guvernului şi să continue examinarea pe fond a cererii.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamantul s-a născut în 1995 şi locuieşte în Cracovia.
8. La 7 mai 2012, reclamantul a fost arestat sub suspiciunea săvârşirii la 4 mai 2012 a trei tâlhării cu mână armată şi a unei tentative de tâlhărie cu folosirea unei săbii. Iniţial a fost deţinut într-un centru pentru minori al poliţiei (policyjna izba dziecka) din Cracovia.
9. La 7 mai 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze (Secţia pentru cauze de familie şi cu minori) a pus în mişcare acţiunea penală (postępowanie wyjaśniające) pentru a stabili dacă reclamantul a săvârşit infracţiunile de care era acuzat.
10. În aceeaşi zi, Judecătoria Cracovia-Krowodrze l-a plasat pe reclamant într-un centru de reeducare pentru minori (schronisko dla nieletnich) pentru o perioadă de trei luni. În lumina probelor disponibile, instanţa a constatat că exista o suspiciune rezonabilă că reclamantul a săvârşit trei tâlhării cu mână armată şi o tentativă de tâlhărie cu mână armată, precum şi alte infracţiuni. De asemenea, instanţa a reţinut că reclamantului îi lipsea caracterul moral, precum şi că natura infracţiunilor de care era acuzat constituia un argument pentru plasarea acestuia într-un centru corecţional (zakład poprawczy). De asemenea, a observat că exista riscul ca reclamantul să se sustragă sau să exercite presiune asupra martorilor.
11. Reclamantul a formulat recurs. A susţinut, printre altele, că nu exista riscul să se sustragă sau să interacţioneze cu martorii. A obiectat şi împotriva plasării sale în centrul de reeducare pe motiv că, în trecut, a avut probleme mentale şi că a frecventat cursurile unei instituţii speciale.
12. La 10 iulie 2012, Tribunalul Cracovia a confirmat hotărârea primei instanţe. Motivarea instanţei a avut în vedere gravitatea infracţiunilor pretins săvârşite de reclamant şi faptul că acestea nu reprezentau un incident izolat. S-a reţinut că, în trecut, instanţa pentru cauze de familie i-a aplicat sancţiunea cu avertisment, iar la 29 mai 2012, acesta a fost pus sub supravegherea unui curator numit de instanţă. Având în vedere aceste circumstanţe, s-a considerată adecvată plasarea reclamantului într-un centru de reeducare. Plasarea acestuia în centru a fost justificată suplimentar de faptul că reclamantul o ameninţase pe una din victimele tâlhăriei. Răspunzând argumentelor referitoare la sănătatea mentală a reclamantului, instanţa a reţinut că plasarea sa în centrul de reeducare alături de izolarea acestuia îl puneau sub o supraveghere educaţională care nu poate fi considerată incompatibilă cu bunăstarea sa.
13. La 27 iulie 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a dispus ca examinarea cauzei reclamantului să fie realizată în cadrul unei proceduri de reeducare (postêpowanie poprawcze).
14. La 9 august 2012, avocatul reclamantului a solicitat Judecătoriei Cracovia-Krowodrze să dispună punerea în libertate imediată a reclamantului. Acesta a argumentat că perioada de trei luni pentru aplicarea măsurii expirase la 7 august 2012 şi că nu exista o decizie de prelungire a duratei acesteia. În conformitate cu art. 27 alin. (4) şi alin. (5) din Legea privind minorii, măsura de prelungire a duratei internării într-un centru de reeducare pentru minori putea fi aplicată doar de instanţă după citarea părţilor şi a avocaţilor. Avocatul reclamantului a obţinut informaţii de la grefa instanţei că, în practică, nu fusese pronunțată o asemenea decizie şi că a fost suficient pentru instanţă să pronunţe o hotărâre pentru ca respectiva cauză să fie examinată în procedura de reeducare. Avocatul reclamantului a obiectat în faţa acestei practici şi a considerat că nu este legală.
15. La 9 august 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a respins cererea de punere în libertate a reclamantului. Motivarea instanţei a fost următoarea:
„Minorul Maksymilian Grabowski este acuzat de săvârşirea unor infracţiuni cu folosirea unui obiect periculos. Aceste circumstanţe exclud posibilitatea modificării măsurii de siguranţă cu privire la minor. În prezent, starea de sănătate a minorului este normală.
În lipsa unor motive care să justifice anularea măsurii de siguranţă cu privire la minor, s-a decis în conformitate cu art. 20 şi art. 27 din Legea privind minorii."
16. La 9 august 2012, avocatul reclamantului i-a scris directorului Centrului de reeducare minori din Gacki solicitându-i punerea în libertate a reclamantului.
17. Prin scrisoarea din 16 august 2012, Judecătoria Cracovia-Krowodrze l-a informat pe avocatul reclamantului că, după ce instanţa a dispus examinarea cauzei în procedura de reeducare la 27 iulie 2012, nu a mai prelungit durata plasării minorului în centrul de reeducare, conform art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii.
18. Judecătoria Cracovia-Krowodrze a programat termene de judecată în cauza reclamantului la 21 noiembrie 2012 şi la 9 ianuarie 2013. La ultimul termen, instanţa l-a condamnat pe reclamant pentru săvârşirea infracţiunilor de care era acuzat. Judecătoria a dispus plasarea reclamantului într-un centru de reeducare, dar a suspendat aplicarea acestei măsuri pe durata termenului de încercare de doi ani. În plus, a hotărât plasarea reclamantului sub supravegherea unui curator numit de instanţă pe durata termenului de încercare.
19. Având în vedere hotărârea din 9 ianuarie 2013, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a anulat măsura de plasare a reclamantului în centrul de reeducare pentru minori. Reclamantul a fost pus în libertate la aceeaşi dată.
20. Hotărârea din 9 ianuarie 2013 nu a fost atacată şi a rămas definitivă la 14 februarie 2013.
II. Dreptul intern şi internaţional relevante
A. Dreptul şi practica interne relevante
1. Prevederile Constituţiei
21. Art. 41 alin. (1) şi alin. (2) din Constituţie prevăd în partea lor relevantă:
„1. Orice persoană are asigurată inviolabilitatea şi siguranţa personală. Lipsirea de libertate sau limitare acesteia poate fi impusă doar în conformitate cu principiile şi procedurile prevăzute de lege.
2. Orice persoană lipsită de libertate, cu excepţia pedepselor pronunţate printr-o hotărâre judecătorească, are dreptul să se adreseze unei instanţe pentru o decizie imediată privind legalitatea lipsirii sale de libertate. [...].”
2. Legea privind minorii
22. Legea privind procedura din cauzele cu minori din 26 octombrie 1982 (ustawa o postêpowaniu w sprawach nieletnich; „Legea privind minorii”) prevede procedura aplicabilă minorilor în vârstă de 13-17 ani care au săvârşit infracţiuni. Procedura se desfăşoară, de regulă, într-o instanţă pentru cauze de familie.
23. Trăsăturile principale ale Legii privind minorii au fost stabilite în hotărârea Curţii din cauza Adamkiewicz împotriva Poloniei (nr. 54729/00, pct. 51-62, 2 martie 2010).
24. Art. 27 din Legea privind minorii reglementează plasarea minorului într-un centru de reeducare pentru minori. În măsura relevanţei, prevede:
„1. Un minor poate fi plasat într-un centru de reeducare pentru minori (schronisko dla nieletnich) atunci când există circumstanţele în favoarea plasării într-un centru corecţional (zakład poprawczy) şi dacă există un risc rezonabil ca minorul să se sustragă sau să distrugă probele infracţiunii ori dacă nu poate fi stabilită identitatea sa.
[...]
3. Perioada de plasare într-un centru de reeducare pentru minori înainte de trimiterea cauzei la instanţă nu poate depăşi trei luni; durata plasării trebuie prevăzută în decizia de plasare a minorului în centrul de reeducare.
4. Dacă pe fondul unor circumstanţe deosebite ale cauzei este necesară prelungirea duratei plasării în centrul de reeducare pentru minori, aceasta poate fi prelungită pentru maxim trei luni.
5. Instanţa pentru cauzele de familie se pronunţă în şedinţă publică asupra prelungirii plasării unui minor într-un centru de reeducare pentru minori. Părţile şi avocatul minorului vor fi notificaţi cu privire la data şedinţei de judecată.
6. Durata totală a plasării într-un centru de reeducare pentru minori nu poate depăşi un an şi se calculează până la data pronunţării hotărârii în primă instanţă. Perioada absenţei neautorizate a unui minor dintr-un centru de reeducare care depăşeşte trei zile şi perioada pentru supraveghere psihiatrică nu se iau în considerare la calcularea perioadei sus-menţionate.
7. În situaţii particulare justificate, la cererea instanţei pe rolul căreia procedura este în curs, instanţa regională în circumscripţia căreia se desfăşoară procedura poate prelungi perioada plasării minorului în centrul de reeducare în conformitate cu alin. (6) pentru o perioadă suplimentară specificată.ˮ
25. Procedura prevăzută în Legea privind minorii constă în două etape: cercetarea (postępowanie wyjaśniające) şi procedura în faţa instanţei (postępowanie rozpoznawcze). Procedura în faţa instanţei se poate desfăşura fie ca procedură educaţională (postępowanie opiekuńczo-wychowawcze) în cadrul căreia instanţa pentru cauze de familie poate aplica măsuri educative sau medicale, fie ca procedură corecţională (postępowanie poprawcze) în cadrul căreia instanţa pentru cauze de familie poate dispune plasarea într-un centru de reeducare.
26. În conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea privind minorii, instanţa pentru cauze de familie dispune examinarea cauzei în cadrul procedurii corecţionale când sunt îndeplinite condiţiile plasării minorului într-un centru de reeducare. Conform art. 43 alin. (4) din Legea privind minorii, ordonanţa pentru examinarea cauzei în cadrul procedurii corecţionale înlocuieşte rechizitoriul de trimitere în judecată.
3. Amendamentele din 2014 aduse Legii privind minorii
27. Legea privind minorii a fost modificată prin Legea din 30 august 2013 de modificare a Legii privind minorii şi a altor legi (Monitorul Oficial 2013, punctul 1165). Aceste modificări au intrat în vigoare la 2 ianuarie 2014 şi au introdus o procedură uniformă în cauzele privind minorii care să fie judecate de instanţa pentru cauze de familie. Ca urmare, instanţa nu mai este obligată să dispună examinarea cauzei fie în procedura educaţională, fie în procedura corecţională. Art. 42 din Legea privind minorii a fost abrogat.
4. Aspectul invocat de Ombudsman
28. În scrisoarea din 24 iunie 2013 către ministrul justiţiei, Ombudsmanul a ridicat aspectul interpretărilor divergente ale art. 27 din Legea privind minorii. Pe baza plângerilor primite, Ombudsmanul l-a informat pe ministru că instanţele pentru cauzele de familie, în temeiul art. 27 alin. (3) sau art. 27 alin. (6) coroborate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii, au acceptat că transmiterea cauzelor pentru examinarea în cadrul procedurii corecţionale constituia în sine un temei pentru prelungirea duratei plasării minorului într-un centru de reeducare.
29. Ombudsmanul a solicitat preşedinţilor instanţelor regionale din Varşovia, Cracovia şi Gdansk să trimită informaţii privind practica judiciară în acest sens. Informaţiile primite au indicat că interpretarea dominantă cu privire la art. 27 din Legea privind minorii era să nu se solicite pronunţarea unei decizii separate cu privire la prelungirea duratei plasării într-un centru de reeducare. Ombudsmanul a considerat că această practică implica consecinţe semnificative asupra minorilor respectivi. În special, lipsa unei decizii de prelungire a duratei plasării într-un centru de reeducare după ce cauza a fost transmisă pentru examinare în cadrul procedurii corecţionale implică faptul că o asemenea prelungire nu poate fi contestată. În plus, decizia instanţei prin care se stabilea un termen în cauză nu menţiona durata plasării în centrul pentru minori.
30. Ombudsmanul a subliniat că plasarea unui minor într-un adăpost implica lipsirea de libertate. S-a reţinut că lipsa unor dispoziţii precise în Legea privind minorii, fapt ce a dus la interpretări divergente făcute de instanţe, nu poate priva minorii de protecţia drepturilor lor consfinţite de Constituţie. Ombudsmanul a solicitat ministrului să ia în considerare posibilitatea unui amendament legislativ al art. 27 din Legea privind minorii care ar putea să soluţioneze această problemă.
31. În răspunsul din 22 iulie 2013, ministrul justiţiei a împărtăşit opinia Ombudsmanului cu privire la faptul că art. 27 din Legea privind minorii nu oferea suficientă protecţie drepturilor minorilor împotriva unei acţiuni arbitrare a instanţelor în situaţia în care cauza acestora era trimisă pentru examinare în procedura corecţională. Plasarea într-un adăpost pentru minori reprezenta o lipsire de libertate. Fiecare prelungire a perioadei de plasare în afara perioadei stabilite în decizia iniţială de plasare ar trebui să facă obiectul unei decizii pronunţate de instanţa pentru cauze de familie. Ministrul l-a informat pe Ombudsman că va iniţia demersuri ce țin de activitatea legislativă pentru soluţionarea problemei invocate.[1]
A. Convenţia cu privire la drepturile copilului
32. Art. 37 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, în părţile sale relevante, este redactat după cum urmează:
„Statele părţi vor veghea ca:
[...]
b) nici un copil să nu fie privat de libertate în mod ilegal sau arbitrar. Arestarea, deţinerea sau întemniţarea unui copil trebuie să fie conformă cu legea şi nu va fi decât o măsură extremă şi pentru o cât mai scurtă perioadă.
[...]
d) copiii privaţi de libertate să aibă dreptul de a avea acces rapid la asistenţa juridică sau la orice altă asistenţă corespunzătoare, precum şi dreptul de a contesta legalitatea privării lor de libertate, în fata unei instanţe sau a unei alte autorităţi competente, independente şi imparţiale, şi dreptul la judecarea în procedura de urgenţă a cazului respectiv.ˮ
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 1 din Convenţie
33. Reclamantul s-a plâns de faptul că, după 7 august 2012, a fost lipsit de libertate fără a exista o decizie judecătorească. Acesta a invocat art. 5 § 1 lit. d) din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
[...]
d. dacă este vorba de detenţia legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa, sub supraveghere, sau despre detenţia sa legală, în scopul aducerii sale în faţa autorităţii competente;
[...]ˮ
A. Cu privire la admisibilitate
34. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
35. Reclamantul şi-a menţinut susţinerile.
36. Guvernul, după examinarea circumstanțelor de fapt şi de drept ale cererii, a dorit să se abţină de la exprimarea unei poziţii pe fondul cauzei, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 5 din Convenţie.
2. Argumentele terţului intervenient
37. Fundaţia Helsinki pentru Drepturile Omului s-a referit, pentru început, la prevederi internaţionale. Aceasta a notat că, în conformitate cu art. 37 din Convenţia cu privire la drepturile copilului, nici un copil nu trebuie lipsit de libertate în mod nelegal sau arbitrar. În plus, toţi copiii lipsiţi de libertate au dreptul să conteste legalitatea unei asemenea măsuri în faţa unei instanţe sau a unei alte autorităţi. În conformitate cu observaţiile finale cu privire la Polonia adoptate de Comisia pentru Drepturile Copilului din 2002, aceasta a recomandat ca Polonia să asigure implementarea integrală a standardelor justiţiei pentru minori, în special art. 37, art. 40 şi art. 39 din convenţie, precum şi Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing).
38. Terţul intervenient s-a referit şi la Recomandarea Rec (203) a Comitetului de Miniştrii a Consiliului Europei cu privire la noi modalităţi de tratare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile. Recomandarea a prevăzut ca, pentru minori, perioada de detenţie înainte de începerea procesului să nu depăşească şase luni şi să poată fi prelungită doar în cazuri excepţionale. Acolo unde este posibil, în cazul suspecţilor juvenili, ar trebui folosite alternative la privarea de libertate.
39. De asemenea, intervenientul a făcut comentarii cu privire la normele constituţionale poloneze referitoare la lipsirea de libertate, în special art. 41, care conţine garanţii de tipul habeas corpus.
40. Acesta a descris principalele caracteristici ale Legii privind minorii din 1982. A notat opinia unor experţi jurişti care au argumentat că legea privind minorii nu mai îndeplinea scopurile pentru care fusese adoptată şi ar trebui rescrisă integral. În ceea ce priveşte aspectele din speţa de faţă, intervenientul a notat că, în martie 2013, Comisarul pentru drepturile copiilor a solicitat Ombudsmanului să ia în considerare invocarea excepției de neconstituţionalitate privind art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii. În iunie 2013, după ce a analizat practica judiciară, Ombudsmanul a solicitat ministrului justiţiei să ia în considerare problema diferenţelor de interpretare a art. 27.
41. Intervenientul a subliniat că plasarea minorului într-un centru pentru minori echivala cu o arestare preventivă. Totuşi, Legea privind minorii nu prevede aceleaşi garanţii pentru minorii respectivi precum prevedea Codul de procedură penală pentru acuzați. Deficienţele specifice referitoare la aplicarea art. 27 alin. (3) se referă la prelungirea automată a duratei detenţiei în centrele de reeducare pentru minori în lipsa unei hotărâri judecătoreşti separate şi la inexistenţa unui termen maxim concret pentru lipsirea de libertate. Intervenientul şi-a menţinut opinia potrivit căreia situația reclamantului nu era unica. Conform datelor Ministerului Justiţiei, cei 340 de minori plasaţi în centre de reeducare la 27 decembrie 2012 ar fi putut fi afectaţi în acelaşi mod precum reclamantul. Anual, au fost iniţiate 830 de proceduri corecţionale în instanţele din Polonia. Intervenientul a subliniat că durata medie a procedurilor corecţionale în 2012 a fost de 3,89 luni, dar în anumite judecătorii aceste proceduri au durat între 8 şi 10 luni.
3. Motivarea Curţii
42. Curtea reiterează că art. 5 din Convenţie garantează dreptul fundamental la libertate şi siguranţă. Acest drept are o importanţă majoră într-o „societate democratică” în sensul Convenţiei (a se vedea, printre altele, Winterwerp împotriva Ţărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 37, Seria A nr. 33). Scopul principal este de a preveni arbitrarul sau lipsirea nejustificată de libertate [McKay împotriva Regatului Unit (MC), nr. 543/03, pct. 30, CEDO 006-X].
43. Toate persoanele au dreptul la protecţia acestui drept, şi anume să nu fie lipsite de libertate sau să le fie prelungită durata lipsirii de libertate (Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, pct. 40, Seria A nr. 114) decât în conformitate cu condiţiile prevăzute de art. 5 § 1. Lista excepţiilor stabilite de art. 5 § 1 este una exhaustivă şi doar o interpretare strictă a acestor excepţii este conformă cu scopul acestei prevederi, şi anume acela de a asigura că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar [Amuur împotriva Franţei, 25 iunie 1996, pct. 42, Culegere 1996‑III; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000-IV; Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 170, CEDO 2004-II].
44. În situaţiile în care „legalitatea" detenţiei este în litigiu, inclusiv aspectul dacă „procedura prevăzută de lege" a fost respectată, Convenţia se referă în mod esenţial la legislaţia naţională şi prevede obligaţia de conformare la normele procedurale şi materiale conţinute de aceasta. Deşi, în mod obişnuit, le revine în primul rând autorităţilor naţionale şi în special instanţelor obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern, situaţia este diferită în cazurile în care, astfel cum prevede art. 5 § 1, nerespectarea legii implică o încălcare a Convenţiei. În asemenea cauze, Curtea poate şi ar trebui să exercite o anumită putere de a examina dacă legislaţia naţională a fost respectată [a se vedea, printre altele, Benham împotriva Regatului Unit, 10 iunie 1996, pct. 41, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-III, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 50, CEDO 2000-III, Jėčius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 68, CEDO 2000‑IX; Ladent împotriva Poloniei, nr. 11036/03, pct. 47, 18 martie 2008; Creangă împotriva României (MC), no. 29226/03, pct. 101, 23 februarie 2012].
45. Cu toate acestea, conformarea la legislaţia naţională nu este suficientă: art. 5 § 1 prevede, în plus, ca orice lipsire de libertate să rămână în cadrul scopului de a oferi protecţie individuală împotriva arbitrarului [a se vedea, printre altele, Bouamar împotriva Belgiei, 29 februarie 1988, pct. 47, Seria A nr. 129; Steel şi alţii împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 54, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VII; Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 78, CEDO 2000‑III; Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 67, CEDO 2008]. Curtea trebuie să stabilească în plus, în această privinţă dacă legislaţia internă este în conformitate cu Convenţia, inclusiv principiile generale exprimate sau implicate, şi, mai ales, principiul securităţii juridice (a se compara cu Baranowski, pct. 51-52, şi Jėčius, pct. 56, citate anterior).
46. În acest ultim aspect, Curtea subliniază faptul că, în cazurile de lipsire de libertate, este deosebit de important ca principiul general al securităţii juridice să fie respectat (a se vedea Baranowski, pct. 51-52; Jėčius, pct. 56, citate anterior). Regula privind „legalitatea" conţinută la art. 5 § 1 se referă şi la „calitatea legiiˮ, ce trebuie să fie compatibilă cu statul de drept, un concept inerent tuturor articolelor Convenţiei. „Calitatea legii” implică faptul că atunci când o lege naţională autorizează lipsirea de libertate, trebuie să fie suficient de accesibilă, precisă şi previzibilă în aplicarea sa pentru a evita orice risc de arbitrar (Amuur, citată anterior, pct. 50). Atunci când este în discuţie o lipsire de libertate, este esenţial ca dreptul intern să definească în mod clar condiţiile de detenţie [a se vedea Creangă, citată anterior, pct.120; Del Rio Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 125, CEDO 2013].
47. În cauza de faţă, Curtea reţine că, între data de expirare a deciziei din 7 mai 2012 de plasare a minorului în centrul de reeducare pentru minori ‒ şi anume 7 august 2012 – şi decizia Judecătoriei Cracovia-Krowodrze din 9 ianuarie 2013, prin care s-a dispus punerea în libertate a reclamantului, nu a existat nicio decizie de prelungire a duratei detenţiei reclamantului. În această perioadă, reclamantul a continuat să fie internat în centrul de reeducare doar pe baza faptului că instanţa dispusese transmiterea cauzei reclamantului pentru examinarea în cadrul procedurii corecţionale în conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea privind minorii. Acest lucru este confirmat de notificarea Judecătoriei Cracovia-Krowodrze către avocatul reclamantului, prin care acesta era informat că, după ce un judecător a dispus trimiterea cauzei pentru examinare în cadrul procedurii corecţionale la 27 iulie 2012, instanţa nu a mai prelungit plasarea reclamantului în centrul de reeducare în conformitate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii.
48. Curtea reţine că problema în speţa de faţă, şi anume menţinerea unui minor într-un centru de reeducare printr-o decizie care trimitea cauza în procedura corecţională, fusese examinată de Ombudsman. Acesta din urmă a stabilit că practică dominantă a instanţelor pentru cauzele de familie, în conformitate cu art. 27 alin. (3) din Legea privind minorii, nu era de pronunţare a unei decizii separate de prelungire a duratei plasării într-un centru de reeducare odată ce s-a dispus trimiterea cauzei spre examinare în cadrul procedurii corecţionale (supra, pct. 28-29). Instanţele pentru cauzele de familie au considerat că o asemenea trimitere constituia în sine o bază pentru prelungirea duratei plasării unui minor într-un centru de reeducare. În opinia Ombudsmanului, practica în materie a rezultat din lipsa unor prevederi precise în Legea privind minorii. Ombudsmanul a ridicat această problemă ministrului justiţiei care a fost de acord că practica existentă era nesatisfăcătoare şi a solicitat o soluţie (supra, pct. 31).
49. În lumina celor sus-menţionate, Curtea consideră mai întâi că Legea privind minorii, ca urmare a inexistenţei unor prevederi precise care să oblige instanţele pentru cauzele de familie să pronunţe prelungirea duratei plasării minorului într-un centru de reeducare odată ce cauza a fost trimisă în procedura corecţională şi odată ce decizia anterioară de plasare într-un centru de reeducare a expirat, nu îndeplineşte condiţia „calităţii legii” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie (a se vedea Baranowski, citată anterior, pct. 55). Prevederile deficitare din Legea privind minorii la momentul relevant au permis dezvoltarea unei practici conform căreia era posibilă prelungirea plasării într-un centru de reeducare pentru minori fără o hotărâre judecătorească concretă.
50. În al doilea rând, Curtea consideră că practica în materie în speţa de faţă, prin care un minor este plasat într-un centru de reeducare fără ca decizia de plasare să se bazeze pe o dispoziţie legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească este prin sine contrară principiului securităţii juridice, un principiu care este invocat în Convenţie şi care reprezintă unul din elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea Baranowski, citată anterior, pct. 56).
51. Curtea reţine că art. 27 alin. (6) din Legea privind minorii prevede că durata totală a plasării într-un centru de reeducare până la pronunţarea hotărârii în primă instanţă nu poate depăşi un an. Totuşi, această garanţie, deşi importantă, nu a îmbunătăţit şi nici nu a modificat în nici un mod situaţia reclamantului. Curtea notează că după expirarea deciziei iniţiale de plasare a reclamantului într-un centru de reeducare, acesta a fost internat în continuare în centrul respectiv fără să fie pronunţată vreo hotărâre timp de 5 luni şi 2 zile.
52. În concluzie, Curtea constată că detenţia reclamantului nu a fost „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenţie. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 5 § 4 din Convenţie
53. Reclamantul s-a plâns că nu a avut acces la o instanţă pentru a contesta legalitatea detenţiei sale după data de 7 august 2012. Curtea consideră că acest capăt de cerere trebuie să fie examinat în cadrul art. 5 § 4 din Convenţie. Această dispoziţie prevede următoarele:
„4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.ˮ
A. Cu privire la admisibilitate
54. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
55. Reclamantul şi-a menţinut susţinerile.
56. Guvernul, după examinarea circumstanțelor de fapt şi de drept ale cererii, a dorit să se abţină de la exprimarea unei poziţii pe fondul cauzei, ţinând cont de jurisprudenţa Curţii cu privire la art. 5 din Convenţie.
2. Motivarea Curţii
57. Curtea aminteşte că, potrivit art. 5 § 4, o persoană arestată sau reţinută are dreptul să introducă o acţiune pentru examinarea de către o instanţă a condiţiilor procedurale şi de fond care sunt esenţiale pentru „legalitatea”, în sensul art. 5 § 1, a lipsirii sale de libertate [a se vedea Brogan şi alţii împotriva Regatului Unit, 29 noiembrie 1988, pct. 65, seria A nr. 145-B; Reinprecht împotriva Austriei, nr. 67175/01, pct. 31, CEDO 2005-II; Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, pct. 161, 22 mai 2012].
58. Noţiunea de „legalitate" în sensul art. 5 § 4 din Convenţie are acelaşi înţeles ca şi în cazul art. 5 § 1, astfel încât persoana arestată sau deținută are dreptul să solicite examinarea „legalitățiiˮ deținerii sale nu doar în lumina condiţiilor dreptului naţional, dar şi a Convenţiei, a principiilor generale cuprinse în aceasta şi a scopului urmărit prin restricţiile permise de art. 5 § 1 [a se vedea E. împotriva Norvegiei, 29 august 1990, pct. 49, Seria A nr. 181; A. şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 202, CEDO 2009; Rahmani şi Dineva împotriva Bulgariei, nr. 20116/08, pct. 75, 10 mai 2012]. Art. 5 § 4 nu garantează dreptul la o examinare judiciară de o asemenea întindere pentru a permite instanţei să devină, în mod discreţionar, o autoritate decizională, cu privire la toate aspectele cauzei inclusiv probleme de pură promptitudine. Cu toate acestea, examinarea ar trebui să fie suficient de extinsă pentru a cuprinde şi condiţiile care sunt esenţiale pentru detenţia legală a unei persoane în conformitate cu art. 5 § 1 (a se vedea Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 127, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑V; S.D. împotriva Greciei, nr. 53541/07, pct. 72, 11 iunie 2009). În mod similar cu toate celelalte prevederi din Convenţie şi protocoale, art. 5 § 4 este destinat să garanteze drepturi care nu sunt teoretice sau iluzorii, ci au un caracter practic şi efectiv [a se vedea Schöps împotriva Germaniei, nr. 25116/94, pct. 47, CEDO 2001-I; Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 129, CEDO 2006‑III (extrase)].
59. Revenind la prezenta cauză, Curtea observă că, după expirarea deciziei iniţiale de plasare a reclamantului într-un centru de reeducare, detenţia continuă a acestuia s-a bazat exclusiv pe faptul că un judecător a dispus trimiterea cauzei reclamantului spre examinare în cadrul procedurii corecţionale. Aşa cum a stabilit Curtea anterior, menţinerea reclamantului în detenţie în centrul de reeducare s-a bazat pe practica dezvoltată în lipsa unor prevederi precise în Legea privind minorii şi nu pe o prevedere legală concretă sau pe o hotărâre judecătorească.
60. Curtea observă că reclamantul a depus o cerere de punere în libertate, argumentând că, după expirarea deciziei iniţiale de plasare în centrul de reeducare, nu a mai fost pronunţată nicio o decizie ulterioară de prelungire a duratei plasării sale în centrul pentru minori. Rezultă că această cerere a fost formulată în temeiul art. 254 din Cod procedură penală care se aplică în procedura corecţională în conformitate cu art. 20 din Legea privind minorii. La 9 august, Judecătoria Cracovia-Krowodrze a respins cererea reclamantului de punere în libertate. Motivarea acestei decizii se referă la faptul că reclamantul a fost acuzat de săvârşirea unor infracţiuni cu folosirea unui obiect periculos şi, în consecinţă, posibilitatea de a modifica măsura de siguranţă (plasamentul) era exclusă. Aceste motive sunt superficiale şi, mai important, nu ridică argumentul esenţial al reclamantului, şi anume că menţinerea reclamantului în detenţie într-un centru pentru minori nu s-a bazat pe o hotărâre judecătorească.
61. Având în vedere cele de mai sus, Curtea observă că cererea de punere în libertate are scopul de a anula sau de a modifica o măsură preventivă. Totuşi, Curtea nu este convinsă că o cerere de punere în libertate ar asigura controlul judecătoresc prevăzut de art. 5 § 4 din Convenţie în situaţia în care lipsirea de libertate a reclamantului nu este rezultatul aplicării unei măsuri preventive în temeiul Legii privind minorii (plasarea într-un centru de reeducare), ci s-a bazat pe faptul că decizia de examinare a cauzei în cadrul procedurii corecţionale a fost pronunţată în conformitate cu art. 42 alin (2) din aceeaşi lege. În orice caz, Curtea nu are obligaţia să determine acest aspect pentru următoarele motive.
62. Chiar dacă respectiva cerere de punere în libertate ar fi putut îndeplini teoretic condiţiile pentru un control judecătoresc în temeiul art. 5 § 4, nu aceasta a fost situaţia reclamantului. Deşi art. 5 § 4 din Convenţie nu impune unei instanţe care examinează o cale de atac împotriva detenției obligaţia de a soluţiona fiecare argument din observaţiile reclamantului, garanţiile acestui articol ar fi lipsite de substanţă dacă instanţa, bazându-se pe legislaţia şi practica interne, ar trata ca irelevante sau nu ar ţine cont de fapte concrete invocate de persoana lipsită de libertate şi nu ar fi capabilă să pună sub semnul întrebării existenţa condiţiilor esenţiale cu privire la „legalitateaˮ lipsirii de libertate, în sensul Convenţiei [a se vedea Nikolova împotriva. Bulgariei (MC), nr. 31195/96, pct. 61, CEDO 1999‑II]. Totuşi, decizia Judecătoriei Cracovia-Krowodrze din 9 august 2012 nu a explicat temeiul legal pentru menţinerea reclamantului în detenţie în centrul de reeducare, ci doar s-a referit la faptul că acesta fusese acuzat de săvârşirea unor infracţiuni grave. În plus, decizia contestată nu a soluţionat aspectul „legalităţii” detenţiei reclamantului în sensul art. 5 § 1 din Convenţie, aspect tratat de Curte mai sus.
63. Considerentele anterioare sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul nu a avut la dispoziţie o cale de atac prin intermediul căreia să obţină examinarea legalităţii detenţiei sale, cu încălcarea art. 5 § 4 din Convenţie.
64. Prin urmare, a fost încălcată această prevedere în speţa de faţă.
III. Cu privire la aplicarea art. 46 din Convenţie
65. Prevederile relevante ale art. 46 din Convenţie sunt redactate după cum urmează:
„1. Înaltele părţi contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi.
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri, care supraveghează executarea ei. [...]”
66. Curtea reiterează că, potrivit art. 46 din Convenţie, părţile contractante se obligă să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii pronunţate în cauzele în care sunt părţi, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniştri. Rezultă, între altele, că o hotărâre în care Curtea identifică o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor la aceasta impune statului pârât o obligaţie legală nu numai de a plăti celor în cauză sumele acordate prin aplicarea reparaţiei echitabile, ci şi de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniştri, măsurile generale şi/sau individuale, dacă este cazul, care trebuie adoptate în dreptul lor intern pentru a pune capăt încălcării constatate de Curte şi pentru a remedia, pe cât posibil, efectele acestora [a se vedea Menteş şi alţii împotriva Turciei (art. 50), 24 iulie 1998, pct. 24, Rapoarte 1998–IV; Scozzari şi Giunta (MC), nr. 39221/98 şi 41963/98, pct. 249, CEDO 2000–VIII; Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 47, CEDO 2004–I]. În principiu, nu este obligaţia Curţii să determine care ar fi măsurile adecvate de reparaţie pentru un stat pârât în temeiul art. 46 din Convenţie [a se vedea Scozzari şi Giunta, citate anterior; Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 28342/95, pct. 20, CEDO 2001-I; Öcalan împotriva Turciei (MC), nr. 46221/99, pct. 210, CEDO 2005‑IV]. Totuşi, pentru a ajuta statul pârât să-şi îndeplinească obligaţiile care îi revin în temeiul art. 46, Curtea va încerca să indice tipul de măsuri individuale şi/sau generale care ar putea fi luate pentru a pune capăt situaţiei constatate [a se vedea Broniowski împotriva Poloniei (MC), nr. 31443/96, pct. 194, CEDO 2004–V; Scoppola împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 10249/03, pct. 148, 17 septembrie 2009; Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 255, 17 ianuarie 2012; Suso Musa împotriva Maltei, nr. 42337/12, pct. 120, 23 iulie 2013].
67. În opinia Curţii, problemele identificate în cauza reclamantului pot genera alte cereri întemeiate. În această privinţă, Curtea reţine că, în observaţiile terţului intervenient, statisticile Ministerului Justiţiei din 27 decembrie 2012 indicau alte 340 de cazuri asemănătoare cu cel al reclamantului în care minorii erau plasaţi în centre de reeducare. În această privinţă şi ţinând cont de situaţia identificată (supra, pct. 49-50), Curtea consideră că sunt necesare măsuri generale la nivel naţional pentru punerea în executare a hotărârii de faţă.
68. Curtea reţine, în plus, că problemele identificate în cauza reclamantului au fost deja prezentate de Ombudsman şi aduse în atenţia ministrului justiţiei care a considerat că acestea necesitau remedierea pe calea modificărilor legislative (supra, pct. 31). Totuşi, se pare că nicio acţiune concretă nu a fost efectuată de Guvern în acest sens. În plus, modificările Legii privind minorii introduse prin Legea din 30 august 2013 se pare că nu remediază problemele identificate de Curte în cauza de faţă. Având în vedere cele de mai sus, statul pârât ar trebui să întreprindă măsuri legislative sau măsuri adecvate pentru a elimina practica dezvoltată în temeiul art. 27 din Legea privind minorii aplicabilă la momentul respectiv şi să asigure că orice perioadă de lipsire de libertate a unui minor sunt autorizate printr-o hotărâre judecătorească. Aceste măsuri ar trebui să fie capabile să remedieze ambele încălcări ale Convenţiei stabilite de Curte în cauza prezentă.
IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
69. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acorda părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
70. Reclamantul a solicitat 5 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral pentru detenţia sa ilegală.
71. Guvernul a răspuns că suma solicitată este conformă cu jurisprudenţa Curţii.
72. Curtea consideră că reclamantul a suferit un prejudiciu moral şi îi acordă integral suma solicitată.
B. Cheltuieli de judecată
73. Reclamantul nu a formulat nicio cerere pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
74. Curtea consideră necesar ca rata dobânzii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenţie;
3. hotărăşte că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenţie;
4. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 5 000 EUR (cinci mii de euro), care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 24 martie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi §3 din Regulamentul Curţii.
Françoise Elens-PassosGuido Raimondi
GrefierPreşedinte
[1] Răspunsul ministrului este sintetizat în raportul anual pentru 2013, redactat de Ombudsman, disponibil pe site-ul de internet .
Full & Egal Universal Law Academy