©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 11 februarie 2014
În Cauza Grămadă împotriva României
(Cererea nr. 14974/09)
Strasbourg
definitivă la 11 mai 2014
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Grămadă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Marialena Tsirli, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 ianuarie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 14974/09 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Liviu Grămadă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 9 martie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Reclamantul a fost reprezentat de C. L. Matiş, avocat în Cluj-Napoca. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul se plânge, în special, de supunerea sa la rele tratamente de către un agent de poliţie care i-a tras un glonţ în coapsă şi de lipsa unei anchete efective în acest sens.
4. La 30 noiembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1968 şi locuieşte în Bogata (judeţul Cluj).
A. Evenimentele din noaptea de 22 mai 2005
6. În noaptea de 22 mai 2005, în jurul orei 2.30, agentul de poliţie A.C., însoţit de gardianul public I.K., l-a urmărit pe I.C., aflat la volanul unui autoturism, sub bănuiala că ar fi consumat alcool la barul din sat. În autoturism se mai aflau încă patru tineri. I.C. a oprit autoturismul pe marginea drumului, aşa că poliţistul a oprit şi el autoturismul şi s-a apropiat de el, solicitându-i să prezinte un act de identitate. În urma refuzului lui I.C. de a se identifica, agentul A.C. l-a invitat la postul local de poliţie în vederea identificării şi a efectuării unui test de alcoolemie. I.C. s-a opus şi i-a îmbrâncit pe poliţist şi pe gardian când aceştia au încercat să-l imobilizeze. Drept răspuns, agentul de poliţie a făcut uz de sprayul cu gaz lacrimogen împotriva lui I.C. În acel moment, cei patru tineri au ieşit din maşina lui I.C., protestând faţă de acţiunea poliţistului. Aceştia s-au apropiat de agentul de poliţie şi de gardian. Potrivit unuia dintre ocupanţii autoturismului, agentul de poliţie i-a ameninţat că va face uz de pistol. Pe când ocupanţii autoturismului se retrăgeau, I.C. a scăpat din strânsoarea agentului de poliţie şi a fugit în curtea casei aparţinând familiei reclamantului ca să se spele pe faţă.
7. Agentul de poliţie şi gardianul l-au urmărit şi l-au reţinut, însă au fost bruscaţi de tatăl reclamantului, care între timp ieşise din casă din cauza zgomotului. Întrucât agentul de poliţie l-a stropit în faţă cu gaz lacrimogen, tatăl reclamantului s-a retras ca să se spele pe faţă. Agentul de poliţie şi gardianul au reuşit să-l reţină pe unul dintre ocupanţii autoturismului, însă agentul a ieşit apoi din curte în aşteptarea întăririlor solicitate prin telefon.
8. Între timp, reclamantul a ieşit şi el din casă şi împreună cu tatăl său s-a îndreptat către poartă. În acel moment, agentul de poliţie a început să tragă cu pistolul. Un glonţ a nimerit coapsa reclamantului. În pofida opoziţiei iniţiale a poliţistului, câteva minute mai târziu, reclamantul a fost transportat la spital de către cumnatul său, unde a suferit o operaţie chirurgicală pentru extragerea glonţului.
B. Cercetarea penală efectuată de autorităţi
9. La aceeaşi dată, în jurul orei 5.20, o echipă formată dintr-un procuror de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj (denumit în continuare „parchetul”), un medic legist şi un ofiţer din cadrul poliţiei judiciare, s-a prezentat la spitalul în care fusese internat reclamantul şi în care acesta a fost examinat de medicul legist. Acesta din urmă a constatat că reclamantul prezenta o plagă împuşcată la nivelul coapsei drepte şi a concluzionat că necesită 16-18 zile de îngrijiri medicale.
10. Echipa s-a deplasat apoi la locul incidentului. Cu această ocazie, s-a întocmit un proces-verbal, care descria locul şi preciza că se identificaseră urme de substanţă roşie (probabil sânge) la 80 cm de poartă. Procesul-verbal mai preciza că la faţa locului au fost confiscate şi încredinţate poliţiei judiciare, pentru eventuale analize ştiinţifice: un pistol, un spray cu gaz lacrimogen şi un tub de cartuş găsit la 4 metri de poartă. De asemenea, au fost făcute fotografii judiciare. Cercetarea s-a efectuat în prezenţa agentului de poliţie A.C., care a furnizat informaţii despre incident.
11. În jurul orei 6, în urma plângerii făcute de agentul A.C. care se considera victima unui ultraj, o altă echipă formată din doi ofiţeri de poliţie judiciară s-a deplasat pentru cercetare la faţa locului. S-a întocmit un alt proces-verbal, în care se preciza că doi martori asistaseră la cercetare. Procesul-verbal mai preciza că la faţa locului au fost confiscate şi încredinţate poliţiei judiciare, pentru eventuale analize ştiinţifice: un pistol, un spray cu gaz lacrimogen şi un tub de cartuş găsit la 3 metri de poartă. Procesul-verbal nu a fost semnat de martori. Din procesul-verbal reieşea că locul nu suferise modificări anterior sosirii ofiţerilor deoarece era supravegheat de un agent de poliţie.
12. În cursul zilei, agentul de poliţie A.C., gardianul public, plus tatăl, mama, un nepot, un cumnat şi o cumnată din partea reclamantului, I.C. şi tatăl lui I.C., precum şi V.L., o tânără aflată în autoturismul condus de I.C., au dat declaraţii scrise în faţa poliţiei judiciare şi a parchetului.
13. Tatăl reclamantului a declarat că bărbatul care l-a stropit în faţă cu gaz lacrimogen se declarase poliţist, dar că nu l-a crezut şi că, după ce s-a spălat pe faţă cu apă, s-a întors înarmat cu o mătură. Între timp, din casă a ieşit fiul său, care i-a spus că se duce să discute cu persoanele care se aflau în curtea lor şi pe care le cunoştea. Ulterior, a auzit două focuri de armă urmate de altele, iar fiul său striga să nu se mai tragă asupra lui în propria lor curte. După ce şi-a văzut fiul culcat la pământ, a auzit un ultim foc de armă.
14. Mama reclamantului a declarat că a fost trezită de zgomot şi că a ieşit din casă la scurt timp după soţul său. A remarcat trei persoane certându-se în curte. Soţul său s-a întors cu faţa plină de gaz lacrimogen şi i-a cerut să-l scoale pe reclamant. Aceasta s-a conformat şi l-a trezit pe reclamant, care a ieşit apoi în curte. Ea s-a întors în casă să se îmbrace. A auzit două focuri de armă urmate după 2 minute de un al treilea foc. A ieşit din casă şi i-a văzut pe soţul său înarmat cu o mătură şi pe fiul său culcat la pământ. S-a îndreptat spre fiul său, pe care l-a auzit strigând: „Alin, m-ai împuşcat în curtea mea!". Imediat apoi, a auzit încă un foc de armă.
15. Gardianul public a declarat că, împreună cu agentul de poliţie, l-a urmărit şi oprit pe I.C. în curtea reclamantului, dar că un bărbat în vârstă a ieşit din casă şi s-a opus interpelării lui I.C. După ce agentul de poliţie l-a stropit cu gaz lacrimogen, bărbatul s-a retras. Agentul de poliţie a ieşit şi el din curte şi a chemat întăriri de la Poliţia Turda. În acel moment, bărbatul în vârstă s-a întors înarmat cu o furcă şi însoţit de un bărbat mai tânăr care a încercat să-l elibereze pe I.C. din strânsoarea sa, în timp ce bărbatul în vârstă agita furca în aer într-un mod ameninţător. A cerut ajutor agentului de poliţie, care a strigat de câteva ori „Stai că trag!”şi a tras două focuri în aer ca somaţie. Cum cei doi bărbaţi veneau spre el, agentul de poliţie s-a retras la 2 metri de poartă şi, după ce a strigat de câteva ori „Poliţia!”, a tras cu pistolul în direcţia picioarelor reclamantului.
16. V.L. a declarat că, ulterior interpelării lui I.C., s-a îndreptat către casă împreună cu alţi doi ocupanţi ai autoturismului şi că pe drum a auzit 5-7 focuri de armă.
17. Câteva zile mai târziu, reclamantul a dat şi el o declaraţie scrisă în care a precizat că văzuse două persoane în curte şi că pe una dintre ele a apucat-o de gât. După ce şi-a dat seama că persoana în cauză era gardianul public al comunei, i-a dat drumul. Atunci a constatat că cealaltă persoană dispăruse. S-a îndreptat astfel către poartă, unde l-a văzut pe agentul de poliţie A.C., pe care îl cunoştea. În acelaşi moment, a auzit pe cineva strigând „Stai!” şi imediat a simţit o durere în piciorul drept, care l-a făcut să se aşeze pe jos. Reclamantul a mai declarat că îl cunoaşte pe agentul de poliţie A.C. El considera că acţiunea acestuia din urmă se putea explica prin faptul că crezuse că reclamantul avea intenţii agresive sau prin faptul că îl confundase cu persoana urmărită. În fine, a declarat că nu ştie dacă va face plângere penală împotriva lui A.C., dar că va lua o decizie în acest sens după ce va ieşi din spital.
18. La 24 mai 2005, procurorul a dispus efectuarea unei expertize medico-legale. Expertiza, finalizată la 8 iunie 2005, a concluzionat că reclamantul prezenta leziuni care ar fi putut data din perioada 21-22 mai 2005 şi că ar fi putut fi cauzate de o armă de foc în timp ce acesta stătea în picioare. Reclamantul necesita 40-45 de zile de îngrijiri pentru leziunile respective, care nu îi puseseră viaţa în pericol. În schimb, era imposibil să se pronunţe asupra sechelelor invalidante prezentate de reclamant înainte de terminarea tratamentului chirurgical şi a terapiei recuperatorii. În lipsa unor elemente medico-legale, expertiza nu a putut stabili calibrul armei, distanţa de tragere a focului de armă, poziţia exactă a reclamantului ori a agresorului.
19. La 25 mai 2005, reclamantul a formulat plângere penală împotriva agentului de poliţie A.C. pentru tentativă de omor.
20. La 1 iunie 2005, procurorul a dispus efectuarea unei expertize balistice pentru a stabili dacă pistolul şi cele nouă gloanţe aflate în dotarea agentului A.C. erau în stare de funcţionare, dacă pistolul fusese utilizat recent şi dacă tubul de cartuş găsit la locul incidentului provenea dintr-unul dintre cele două încărcătoare ale pistolului agentului A.C. Expertiza, finalizată la 7 iunie 2005, a răspuns afirmativ la întrebările procurorului.
21. La 2 iunie 2005, procurorul a dispus începerea urmăririi penale faţă de agentul A.C. pentru violare de domiciliu [art. 192 alin. (1) C. pen.] şi purtare abuzivă [art. 250 alin. (2) C. pen.].
22. La 8 iunie 2005, procurorul i-a audiat pe tatăl reclamantului, două vecine şi pasagerii din autoturism.
23. Tatăl reclamantului a declarat că iniţial a îmbrâncit persoanele intrate în curtea casei sale şi că, după ce s-a spălat pe faţă cu apă ca să cureţe urmele de gaz, a ieşit înarmat cu o mătură. Între timp, fiul său, care ieşise din casă, i-a spus că ştie persoanele care se certau în curte şi s-a îndreptat spre ele. Tatăl reclamantului a auzit trei focuri de armă şi pe fiul său, culcat la pământ, strigând „Alin, m-ai omorât!”.
24. Vecina M.M. a declarat că a fost trezită de un foc de armă şi că, după ce a ieşit din casă, l-a văzut pe agentul de poliţie A.C. în stradă, care era goală, telefonându-i şefului său pentru a-l informa că făcuse uz de arma din dotare şi pentru a solicita o ambulanţă. Aceasta l-a văzut şi pe tatăl reclamantului, înarmat cu o furcă.
25. Trei dintre persoanele care fuseseră în autoturismul lui I.C. au declarat că au părăsit locul când a început conflictul şi că au auzit câteva focuri de armă (între patru şi şapte).
26. Alţi martori audiaţi fie nu au declarat nimic despre faptul că reclamantul sau tatăl său erau ori nu înarmaţi, fie au susţinut că nu i-au văzut înarmaţi cu furci.
27. La 22 iunie 2005, procurorul l-a audiat şi pe agentul de poliţie A.C. Acesta a declarat că, pe când se afla în stradă, l-a auzit pe gardianul I.K. strigând că îl ameninţă un bărbat înarmat cu o furcă. S-a întors cu faţa şi a văzut în curte doi bărbaţi, înarmaţi unul cu o furcă, celălalt cu un par, care se îndreptau spre el. A strigat „Stai că trag!”şi a tras două focuri în aer ca somaţie. Întrucât bărbaţii nu i-au ascultat ordinul, A.C. a tras un foc înspre picioarele reclamantului. Acesta s-a aşezat pe jos şi ulterior a fost transportat la spital.
28. Audiat în aceeaşi zi, gardianul I.K. a confirmat desfăşurarea faptelor aşa cum le descrisese de agentul de poliţie. Acesta a precizat că nu a identificat prea bine obiectul pe care reclamantul îl ţinea în mână.
29. Prin rezoluţia din 22 iunie 2005, procurorul a dispus încetarea urmăririi penale faţă de A.C. pentru violare de domiciliu şi purtare abuzivă. Astfel, referitor la violarea de domiciliu, procurorul a constatat că agentul de poliţie intrase în curtea casei reclamantului în urmărirea unui delincvent, situaţie care conferea legitimitate acţiunilor agentului. Referitor la purtarea abuzivă invocată, procurorul a reţinut că agentul de poliţie acţionase în legitimă apărare. Procurorul a concluzionat că existau motive întemeiate de a bănui că viaţa acestuia era în pericol, având în vedere disputa care izbucnise în curtea casei reclamantului şi faptul că doi bărbaţi înarmaţi se îndreptau, ameninţători, spre el. Procurorul a reţinut că reacţia agentului la atac nu a fost proporţională şi că acesta ar fi putut reacţiona cu mai mult tact, dar a considerat că situaţia intra sub incidenţa dispoziţiilor art. 44 alin. (3) C. pen., care înlătura caracterul penal al faptelor comise în legitimă apărare, chiar dacă nu a existat proporţionalitate între atac şi reacţia de apărare pe fondul temerii şi tulburării agentului. În speţă, lipsa vizibilităţii, dat fiind că incidentul a avut loc noaptea, tinereţea sa (acesta avea 23 de ani la data incidentului), precum şi faptul că intrase în poliţie de mai puţin de 1 an, au fost factori care au contribuit la starea de tulburare a agentului.
30. Reclamantul a contestat rezoluţia la procurorul-şef al parchetului, susţinând, în principal, că procurorul nu se pronunţase cu privire la infracţiunea de tentativă de omor (supra, pct. 19).
31. Prin rezoluţia din 28 iulie 2005, procurorul-şef al parchetului a admis în parte contestaţia reclamantului, adăugând la dispozitiv faptul că încetarea urmăririi penale se referea totodată la tentativa de omor.
32. Reclamantul a contestat rezoluţia din 28 iulie 2005 în faţa instanţelor interne. Totodată, acesta s-a constituit ca parte civilă. Reclamantul a denunţat caracterul insuficient al probelor prezentate şi, în special, faptul că nu s-a efectuat nicio expertiză pentru a stabili câte focuri de armă fuseseră trase de către poliţist şi care dintre gloanţe l-a rănit. Acesta a criticat, de asemenea, neefectuarea unei noi cercetări la faţa locului sau a unei reconstituiri, având în vedere în special faptul că singurele informaţii prezentate la întocmirea proceselor-verbale în ziua incidentului proveneau doar de la poliţist (supra, pct. 10).
33. Prin decizia din data de 20 decembrie 2005, Tribunalul Cluj a respins plângerea reclamantului.
34. Prin decizia din 19 aprilie 2006, în urma recursului reclamantului, Curtea de Apel Cluj a anulat decizia tribunalului şi i-a retrimis cauza spre examinare. Astfel, curtea de apel a constatat că starea de legitimă apărare a fost reţinută doar în baza declaraţiilor agentului de poliţie şi ale gardianului, declaraţii care erau însă contrazise de celelalte probe din dosar. Curtea de apel i-a pus în vedere tribunalului să instrumenteze probele relevante, astfel încât să se elimine multitudinea de contradicţii apărute în cursul urmăririi penale.
35. Cauza a fost repusă pe rolul Tribunalului Cluj care, prin decizia din 20 iunie 2006, a dispus redeschiderea urmăririi penale în vederea reexaminării pe fond.
36. În cadrul şedinţei din 11 iulie 2006, tribunalul a admis în parte cererile de probe formulate de reclamant, respectiv audierea celor 12 martori care dăduseră declaraţii în cursul instrumentării cauzei, precum şi efectuarea unei expertize medico-legale pentru a stabili numărul de zile de îngrijiri de care avusese nevoie şi existenţa unei infirmităţi/invalidităţi. Tribunalul a respins în schimb cererea pentru efectuarea unei cercetări la faţa locului, care ar fi avut ca scop să stabilească dacă sistemul de iluminat public funcţiona în noaptea de 22 mai 2005. Instanţa a respins totodată cererea pentru reconstituirea faptelor, considerând că situaţia de fapt nu era contestată şi că legitima apărare nu putea fi dovedită prin această probă. În cadrul aceleiaşi şedinţe, reclamantul şi-a formulat cererea de despăgubiri, evaluând la 2 300 dolari americani şi 1 418 lei româneşti (RON) prejudiciul material şi la 100 000 RON prejudiciul moral.
37. La 20 decembrie 2006, raportul de expertiză medico-legală a fost depus la dosar. Acesta concluziona că reclamantul necesitase 45 de zile de îngrijiri medicale.
38. În cadrul şedinţei din 17 aprilie 2007, reclamantul a contestat concluziile raportului de expertiză, susţinând că certificatele de incapacitate temporară de muncă totalizau 124 de zile. Tribunalul a solicitat avizul comisiei de control a Laboratorului de Medicină Legală Cluj. Prin avizul din 4 mai 2007, comisia respectivă a confirmat concluziile expertizei din 8 iunie 2005 şi cele ale expertizei din 20 decembrie 2006 care nu erau contradictorii.
39. În cadrul şedinţei din 15 august 2007, tribunalul a respins cererea reclamantului pentru efectuarea unei expertize balistice care să stabilească exact câte focuri de armă fuseseră trase de agentul de poliţie şi care dintre ele îl rănise.
40. Tribunalul a audiat mai mulţi martori propuşi de reclamant, cu excepţia lui I.C. şi A.H. care părăsiseră teritoriul României ulterior faptelor.
41. Prin hotărârea din 12 februarie 2008, Tribunalul Cluj a dispus achitarea agentului A.C. pentru infracţiunile de care era acuzat, însă a admis în parte cererea reclamantului pentru acordarea de despăgubiri.
42. Sub aspect penal, tribunalul a reţinut că tânărul agent, care intrase recent în poliţie, acţionase în legitimă apărare deoarece atât el, cât şi gardianul, erau ameninţaţi de reclamant şi tatăl său, care erau înarmaţi cu o furcă şi, respectiv, un par. Tribunalul a considerat, de asemenea, că poliţistul făcuse uz de armă în conformitate cu dispoziţiile legale [art. 21 din Legea nr. 26 din 12 mai 1994 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, abrogată între timp, şi art. 35 din Legea nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, precum şi art. 47 lit. d) din Legea nr. 17 din 2 aprilie 1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor], recurgând la somarea reclamantului şi la tragerea unui foc de avertisment înainte de a trage în picioarele agresorului. Desigur, este adevărat că riposta depăşise nivelul prezumtivei agresiuni însă, în opinia tribunalului, era vorba de un „exces justificat” din partea agentului de poliţie, a cărui răspundere penală era înlăturată în temeiul art. 44 alin. (3) C. pen. În plan subiectiv, în sprijinul acestei concluzii, instanţa a reţinut că poliţistul cunoştea victima şi că şi-a informat superiorii imediat după ce a făcut uz de armă.
43. Sub aspect civil, tribunalul a respins cererea reclamantului privind prejudiciul material, susţinând că, deşi acesta făcuse dovada faptului că luase un credit ulterior agresiunii suferite, nu dovedise însă că a cheltuit efectiv banii respectivi pentru îngrijiri medicale. Tribunalul a admis în parte cererea reclamantului privind prejudiciul moral, acordându-i suma de 20 000 lei noi româneşti (RON), reprezentând circa 5 000 euro, la cursul de schimb practicat de Banca Naţională a României. Tribunalul şi-a justificat refuzul de a acorda suma integrală cerută de reclamant prin faptul că reclamantul avusese un rol decisiv în turnura nefericită a evenimentelor.
44. Reclamantul a declarat apel împotriva acestei hotărâri.
45. Prin hotărârea din 26 mai 2008, Curtea de Apel Cluj a confirmat sentinţa tribunalului însă, în urma audierii a altor doi martori, a admis în parte cererea reclamantului privind prejudiciul material şi, în consecinţă, l-a obligat pe A.C. să-i plătească, pe lângă despăgubirile pentru prejudiciul moral, 709 RON şi echivalentul în lei a 1 000 USD. În ceea ce priveşte cererea reclamantului pentru efectuarea unei expertize balistice care să stabilească exact câte focuri fuseseră trase de agentul de poliţie şi care dintre ele îl rănise, tribunalul a considerat că aceasta nu mai era fezabilă în acel stadiu al procedurii, ţinând seama de faptul că arma fusese între timp folosită pentru efectuarea expertizei balistice iniţiale şi, ulterior, de către agentul de poliţie, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. În plus, o astfel de expertiză ar fi implicat prelevarea de urme de pe pielea reclamantului, ceea ce era iarăşi imposibil.
46. Hotărârea curţii de apel a fost confirmată, în ultimă instanţă, de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 10 octombrie 2008. Înalta Curte a confirmat situaţia de fapt stabilită de tribunal. Astfel, s-a reţinut că agentul de poliţie şi gardianul public îl urmăriseră pe I.C., care era bănuit de conducerea autovehiculului în stare de ebrietate. I.C. a fost invitat să se prezinte la postul de poliţie comunal, dar a refuzat, încurajat fiind şi de atitudinea agresivă a pasagerilor din autovehicul faţă de agentul de poliţie. Drept răspuns, agentul de poliţie a folosit un spray cu gaz lacrimogen împotriva lor, ceea ce i-a făcut şi mai recalcitranţi. În ambuscadă, I.C. a reuşit să fugă în curtea familiei reclamantului. Acesta a fost urmărit de poliţist. Trezit probabil de vacarmul creat, tatăl reclamantului a ieşit din casă. Deşi agentul de poliţie şi-a făcut cunoscută identitatea şi l-a informat pe scurt despre ce se întâmpla, tatăl reclamantului l-a agresat şi i-a cerut să iasă din curte. Agentul de poliţie şi-a folosit din nou sprayul cu gaz lacrimogen. În acel moment, reclamantul a ieşit din casă şi, informându-şi tatăl că îl cunoştea pe agentul de poliţie, i-a cerut tatălui său să nu mai intervină. Agentul de poliţie a ieşit din curte ca să verifice dacă sosiseră întăririle cerute prin telefon. În acel moment, a fost chemat de gardianul public, pe care A.H. şi reclamantul tocmai îl agresau. Depăşit de situaţia creată şi considerând că viaţa sa şi cea a gardianului public erau în pericol, poliţistul a făcut uz de pistol. După avertismentul legal, a tras două focuri în aer ca somaţie, apoi un al treilea foc în direcţia agresorului aflat cel mai aproape – care s-a dovedit a fi reclamantul – glonţul nimerindu-l în piciorul drept la nivelul coapsei. Agentul şi-a informat superiorii despre evenimente şi a permis transportarea victimei la spital.
47. Curtea nu a fost informată dacă s-a dispus începerea urmăririi penale faţă de reclamant pentru infracţiunea de ultraj (supra, pct. 11) sau despre soluţia dată într-un astfel de proces.
II. Dreptul şi practica interne relevante
1. Legislaţia şi practica în materie de uz de arme de foc
48. Dispoziţiile relevante în materie de uz de arme de foc cuprinse în diverse legi interne, precum şi practica în materie, sunt rezumate în cauzele Soare şi alţii împotriva României (nr. 24329/02, pct. 92-95, 22 februarie 2011) şi Gheorghe Cobzaru împotriva României (nr. 6978/08, pct. 32-35, 25 iunie 2013).
2. Codul penal
49. Dispoziţiile relevante din Codul penal sunt redactate după cum urmează:
Art. 44
„(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc, şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
[...]
(4) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
50. Invocând art. 6 din Convenţie, reclamantul se plânge de supunerea sa la rele tratamente de către un agent de poliţie care i-a tras un glonţ în coapsă şi de lipsa unei anchete efective în acest sens.
51. Curtea reaminteşte că, fiind responsabilă cu încadrarea juridică a faptelor cauzei, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamanţi sau de guverne. În virtutea principiului jura novit curia, de exemplu, aceasta a examinat din oficiu unele capete de cerere din perspectiva unui articol sau alineat care nu fusese invocat de părţi. Un capăt de cerere se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu doar prin simplele motive sau argumente de drept invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I; Berktay împotriva Turciei, nr. 22493/93, pct. 167, 1 martie 2001). În cadrul acestor principii, Curtea consideră că problemele ridicate în speţă trebuie să fie examinate din perspectiva art. 3 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
A. Cu privire la admisibilitate
52. Întemeindu-se pe procesul penal soluţionat prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din 10 octombrie 2008, Guvernul consideră că reclamantul a pierdut calitatea de victimă în urma încălcării art. 3 din Convenţie şi că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod vădit nefondat. În această privinţă, Guvernul precizează că instanţele interne au recunoscut pe fond în deciziile lor că reclamantul a fost victima unei fapte ilicite, dar că, având în vedere starea de teamă în care se afla poliţistul în momentul în care a tras în direcţia picioarelor reclamantului, acesta nu trebuia să răspundă penal pentru această faptă. Cu toate acestea, instanţele interne au recunoscut încălcarea drepturilor reclamantului, acordându-i o reparaţie pentru prejudiciul material şi moral suferit, ţinând însă seama de faptul că reclamantul şi tatăl său provocaseră reacţia poate exagerată a poliţistului.
53. Reclamantul nu a prezentat observaţii cu privire la acest aspect.
54. Curtea reaminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei. În acest sens, întrebarea dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării invocate se pune în toate etapele procedurii în contextul Convenţiei [a se vedea, printre altele, Siliadin împotriva Franţei, nr. 73316/01, pct. 61, CEDO 2005‑VII; şi Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 179, CEDO 2006‑V]. O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este de ajuns în principiu pentru a-l priva de calitatea sa de „victimă” în sensul art. 34 din Convenţie decât dacă autorităţile naţionale recunosc, explicit sau în fond, şi apoi repară încălcarea Convenţiei [a se vedea, printre altele, Dalban împotriva României (MC), nr. 28114/95, pct. 44, CEDO 1999‑VI; şi Scordino (nr. 1) (MC), citată anterior, pct. 180].
55. Ţinând seama de circumstanţele speciale ale prezentei cauze, Curtea consideră că argumentele invocate de Guvern în sprijinul acestei excepţii sunt strâns legate de fondul capătului de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie. Prin urmare, este necesar să se unească excepţia cu fondul. Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
56. Guvernul contestă faptul că reclamantul ar fi fost supus unor rele tratamente în data de 22 mai 2005. Acesta subliniată că poliţistul nu a avut în niciun moment intenţia să îi cauzeze suferinţe reclamantului, care a fost rănit în stare de legitimă apărare.
57. Guvernul consideră că legislaţia privind folosirea forţei de către agenţii de poliţie oferă garanţii suficiente ca orice persoană să fie protejată împotriva arbitrariului, garantând totodată o bună administrare a misiunilor autorităţilor publice responsabile cu asigurarea protecţiei persoanei şi a ordinii publice. În plus, acesta subliniază că, în speţă, folosirea forţei armate a fost absolut necesară din cauza acţiunilor reclamantului şi tatălui său. Guvernul menţionează că acţiunile poliţistului erau conforme dispoziţiilor Legii nr. 218 din 23 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, potrivit cărora un poliţist are dreptul să stabilească identitatea unei persoane care încalcă dispoziţiile legale şi să o conducă la sediul poliţiei; în cazul nerespectării dispoziţiilor date de poliţist, acesta este îndreptăţit să folosească forţa. În acest context, poliţistul are dreptul să intre în incinta locuinţelor în cazul urmăririi unei persoane care încearcă să se ascundă. De asemenea, Guvernul subliniază faptul că poliţistul nu a omis să-şi decline calitatea şi chiar să tragă foc de avertisment, deşi legea nu impune acest lucru în cazurile de legitimă apărare, chiar şi în situaţia unui exces justificat. Mai mult, la terminarea incidentului, poliţistul a semnalat superiorului său că a făcut uz de armă şi a chemat serviciul de urgenţă pentru a-i acorda reclamantului îngrijirile medicale necesare.
58. Sub aspect procedural, Guvernul consideră că autorităţile judiciare naţionale au desfăşurat din oficiu o anchetă efectivă şi promptă în cursul căreia au fost luate numeroase măsuri de cercetare. La finalul acestei anchete, instanţele române au stabilit situaţia de fapt şi au concluzionat că poliţistul era responsabil civilmente. În consecinţă, reclamantului i s-a acordat o parte din despăgubirile solicitate cu titlu de prejudiciu material şi moral.
59. Reclamantul nu a prezentat observaţii în această privinţă.
2. Motivarea Curţii
60. Mai întâi, Curtea reaminteşte că, pentru a intra sub incidenţa art. 3, relele tratamente trebuie să atingă un grad minim de gravitate. Aprecierea acestui grad minim este relativă în esenţă; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentului şi de efectele sale fizice sau mentale, precum şi, uneori, de sex, vârstă şi starea de sănătate a victimei [Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 120, CEDO 2000-IV].
61. În speţă, Curtea reţine că susţinerile reclamantului privind violenţele suferite în incidentul petrecut în noaptea de 22 mai 2005 se coroborează cu concluziile raportului medico-legal din 8 iunie 2005. Leziunile constatate asupra reclamantului i-au provocat acestuia, fără îndoială, suferinţe care pot intra în domeniul de aplicare a art. 3 din Convenţie.
62. Curtea observă apoi că se confruntă cu versiuni divergente ale evenimentelor din 22 mai 2005. Cu toate acestea, în pofida versiunilor diferite, Curtea reţine că părţile sunt de acord în privinţa faptului că autorul focului de armă care l-a rănit pe reclamant a fost poliţistul şi că folosirea forţei a fost excesivă. Totuşi, instanţele interne au considerat că depăşirea limitelor legitimei apărări fusese justificată de teama şi tulburarea resimţite de poliţistul A.C. în timpul incidentului şi, în consecinţă, au considerat că nu era necesară aplicarea unei pedepse cu caracter penal.
63. Curtea reaminteşte că, în general, nu este legată prin constatările instanţelor interne şi este liberă să facă propria evaluare în lumina ansamblului de elemente de care dispune [Iambor împotriva României (nr. 1), nr. 64536/01, pct. 166, 24 iunie 2008]. Pentru aprecierea probelor, Curtea adoptă, în general, criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. O asemenea probă poate reieşi dintr-o serie de indicii sau din supoziţii necontestate, suficient de serioase, precise şi concordante.
64. În ceea ce priveşte folosirea forţei în timpul arestării, trebuie reamintit că este sarcina Curţii să cerceteze dacă forţa folosită era strict necesară şi proporţională şi dacă statul trebuie considerat răspunzător pentru vătămarea rezultată (Berliński împotriva Poloniei, nr. 27715/95 şi 30209/96, pct. 64, 20 iunie 2002). Pentru a soluţiona această chestiune, Curtea ţine seama de vătămarea cauzată şi de circumstanţele în care a fost cauzată (R.L. şi M.-J.D. împotriva Franţei, nr. 44568/98, pct. 68, 19 mai 2004).
65. De asemenea, este sarcina Guvernului să aducă dovezi pertinente care să demonstreze că folosirea forţei a fost proporţională şi totodată necesară (Rehbock împotriva Sloveniei, nr. 29462/95, pct. 72-76, CEDO 2000‑XII; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; şi Altay împotriva Turciei, nr. 22279/93, pct. 54, 22 mai 2001). Acest lucru este valabil şi în prezenta speţă, chiar dacă folosirea forţei a survenit în cadrul arestării unei alte persoane decât reclamantul.
66. În aceste condiţii, Curtea trebuie să examineze circumstanţele în care a fost tras focul de armă şi măsurile luate de autorităţile judiciare române pentru clarificarea acestora.
67. În cazul de faţă, era vorba despre o operaţiune de control trafic rutier care avea ca scop interpelarea lui I.C., bănuit de săvârşirea unei infracţiuni sancţionate de codul rutier, şi care a avut urmări neaşteptate la care poliţia a trebuit să reacţioneze fără să fie pregătită. Într-adevăr, din dosar reiese că poliţia nu programase acţiunea de interpelare şi că nu avusese timp suficient ca să evalueze eventualele riscuri şi să ia toate măsurile necesare pentru a efectua interpelarea respectivă, faţă de care s-au opus iniţial prietenii lui I.C., iar ulterior reclamantul şi tatăl său.
68. Reclamantul critică aspru abordarea instanţelor interne, care au considerat că poliţistul A.C. făcuse uz de armă în stare de legitimă apărare deoarece era ameninţat de reclamant şi de tatăl său, care erau înarmaţi cu arme albe. În acest sens, reclamantul subliniază, în primul rând, statutul de poliţist al persoanei care a tras asupra lui, căruia nu i se poate scuza folosirea forţei în mod excesiv. În al doilea rând, reclamantul neagă că ar fi fost înarmat cu vreo armă albă şi, în consecinţă, respinge argumentul contrar reţinut de instanţe în baza doar a declaraţiilor date de poliţist şi gardian.
69. Curtea reaminteşte că noţiunea de depăşire a limitelor legitimei apărări, căreia îi corespunde noţiunea de „exces justificat” în dreptul român, nu este necunoscută în dreptul penal european ca atare (Aydan împotriva Turciei, nr. 16281/10, pct. 48-51 şi 96, 12 martie 2013). Mai mult, reiese că membrii forţelor de ordine nu sunt de jure excluşi din beneficiul depăşirii limitelor legitimei apărări, dar că statutul sau funcţia lor constituie elemente care pot fi luate în considerare în cadrule examinării cauzei (Aydan, citată anterior, pct. 51 şi 97).
70. În speţă, Curtea consideră legitimă critica adusă de reclamant aplicării noţiunii de „exces justificat”. Într-adevăr, declaraţiile părţilor cu privire la evenimente arată că poliţistul nu a ezitat să facă uz de mijloacele de apărare din dotare la cea mai mică opoziţie din partea celeilalte persoane. Deşi, în prezenta cauză, aceste acte specifice nu constituie obiectul examinării Curţii, aceasta nu le poate ignora în contextul care a condus la folosirea unei arme de foc. În acest sens, Curtea reţine că poliţistul a făcut uz în primă fază de sprayul său cu gaz lacrimogen împotriva lui I.C., care se opusese imobilizării. Chiar şi în ipoteza că ar accepta versiunea poliţistului, conform căreia I.C. l-ar fi îmbrâncit, nu reiese că atitudinea acestuia din urmă reprezenta un risc grav şi ridicat pentru ordinea publică sau pentru integritatea fizică a poliţistului şi a gardianului, fapt ce ar fi putut justifica folosirea sprayului iritant împotriva sa (Petruş Iacob împotriva României, nr. 13524/05, pct. 37, 4 decembrie 2012). Poliţistul a făcut apoi uz de sprayul său împotriva tatălui reclamantului, care se pare că l-ar fi îmbrâncit iniţial în curte pentru a împiedica interpelarea lui I.C. Nici comportamentul tatălui reclamantului nu părea să constituie un pericol considerabil împotriva integrităţii fizice a poliţistului şi gardianului.
71. În această ordine de idei, poliţistul a făcut uz cu mare uşurinţă de arma sa împotriva reclamantului. În acest sens, chiar dacă Curtea ar putea accepta faptul că tatăl reclamantului ar fi fost înarmat cu o armă albă (o furcă, potrivit poliţistului, gardianului şi vecinei M.M., ori o mătură, potrivit tatălui reclamantului), nu consideră plauzibilă posibilitatea ca reclamantul să fi fost înarmat. Într-adevăr, acest argument se bazează exclusiv pe declaraţiile poliţistului şi gardianului, pe care autorităţile le-au acceptat fără rezerve. De altfel, acest fapt a fost sancţionat de Curtea de Apel Cluj care, în decizia din 19 aprilie 2006, a reproşat tribunalului că a reţinut argumentul legitimei apărări în baza doar a declaraţiilor poliţistului şi gardianului, declaraţii care erau însă contrazise de alte probe din dosar (a se vedea supra, pct. 34 şi, pentru o situaţie similară, Cobzaru, citată anterior, pct. 61). Poliţistul a acţionat astfel în mod complet autonom luând iniţiative necugetate, ceea ce probabil nu s-ar fi întâmplat dacă ar fi beneficiat de o instrucţie corespunzătoare [a se vedea, mutatis mutandis, Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 70, CEDO 2004‑XI; şi Soare şi alţii, citată anterior, pct. 135].
72. De asemenea, Curtea consideră că există omisiuni frapante în cercetarea efectuată în prezenta cauză. Astfel, este surprinzător faptul că autorităţile nu au confiscat armele albe cu care reclamantul şi tatăl său ar fi fost înarmaţi cu toate că, în conformitate cu procesul-verbal întocmit de ofiţerii de poliţie în ziua incidentului, locul respectiv era supravegheat de un agent de poliţie (supra, pct. 11). În plus, Curtea reţine că autorităţile au refuzat să facă reconstituirea faptelor, deşi aceasta este o măsură de cercetare esenţială în acest tip de cauză (a se vedea, în acest sens, Karagiannopoulos împotriva Greciei, nr. 27850/03, pct. 68, 21 iunie 2007; Hamiyet Kaplan şi alţii împotriva Turciei, nr. 36749/97, pct. 62, 13 septembrie 2005; Perk şi alţii împotriva Turciei, nr. 50739/99, pct. 80, 28 martie 2006).
73. Mai mult, Curtea subliniază că autorităţile nu au încercat să stabilească, printr-o expertiză balistică pentru a se pronunţa asupra respectării legislaţiei privind folosirea armelor de foc, câte focuri de armă fuseseră trase de agentul de poliţie, distanţa sau direcţia de tragere (Tzekov împotriva Bulgariei, nr. 45500/99, pct. 72, 23 februarie 2006). În această privinţă, Curtea observă că instanţele interne îşi motivaseră refuzul, printre altele, prin faptul că arma fusese între timp folosită de către agentul de poliţie, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Curtea consideră că autorităţile erau obligate să ia toate măsurile necesare pentru a garanta strângerea şi disponibilitatea probelor, mai ales într-o cauză de acest tip. Asta cu atât mai mult cu cât majoritatea martorilor auziseră cel puţin patru focuri de armă (supra, pct. 13-14, 16 şi 25), adică mai multe decât cele două focuri de avertisment şi cel în direcţia picioarelor reclamantului, recunoscute de poliţist. Expertiza era cu atât mai importantă cu cât la locul incidentului s-a găsit un singur tub de cartuş (supra, pct. 10-11).
74. În aceste condiţii, nu se poate spune că autorităţile au dorit cu adevărat să afle dacă folosirea forţei a fost într-adevăr excesivă. Insuficienţa elementelor faptice şi a probelor strânse împiedică aprecierea Curţii cu privire la faptele în cauză întemeindu-se doar pe constatările făcute de autorităţile naţionale. În consecinţă, omisiunile imputabile organelor de cercetare penală, descrise mai sus, determină Curtea să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia vătămarea reclamantului a fost provocată de riposta unui poliţist care se afla deja în stare de depăşire justificată a limitelor legitimei apărări. În aceste condiţii, Curtea consideră că decizia instanţelor de a-l scuti pe poliţist de orice răspundere penală, invocând noţiunea de „exces justificat” prevăzută în dreptul penal român, denotă o putere discreţionară exercitată mai mult din preocuparea pentru a reduce efectul unui act ilegal de o gravitate extremă decât pentru a interzice orice toleranţă faţă de asemenea acte printr-o condamnare corespunzătoare.
75. Astfel, în circumstanţele speciale ale cauzei şi ţinând seama de cele de mai sus, Curtea a ajuns astfel la concluzia că ancheta penală în litigiu nu a oferit măsuri de reparaţie corespunzătoare atingerii aduse valorii consacrate la art. 3 din Convenţie. În plus, ţinând seama de omisiunea autorităţilor de a face cercetări minuţioase care să permită clarificarea circumstanţelor folosirii forţei, Curtea consideră că o simplă reparaţie cu caracter civil nu poate remedia situaţia descrisă mai sus [a se vedea, a contrario, Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 119, CEDO 2010]. Prin urmare, Curtea respinge excepţia preliminară ridicată de Guvern şi consideră că a fost încălcat art. 3 din Convenţie.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
76. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamantul se plânge de faptul că instanţele i-au admis doar în parte cererea pentru acordarea de despăgubiri.
77. Ţinând seama de toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu a constatat nicio încălcare aparentă a articolului din Convenţie invocat. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 lit. a) şi art. 35 § 4 din Convenţie.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
78. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
79. Reclamantul solicită 100 000 euro (EUR) pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit, respectiv stresul continuu pe durata procedurilor judiciare, problemele financiare cauzate de urmările vătămării sale şi suferinţele îndurate ulterior evenimentelor (embolie pulmonară şi căderea părului).
80. Făcând trimitere la observaţiile pe fondul cererii, Guvernul subliniază că reclamantul a primit deja o reparaţie materială şi morală în faţa instanţelor interne, care au ţinut seama de acţiunile legitime ale poliţistului şi de măsura în care evenimentele au fost provocate de reclamant şi de tatăl său. În speţă, Guvernul consideră că prejudiciul moral ar fi compensat suficient prin constatarea încălcării şi că, în orice caz, suma cerută este excesivă.
81. Curtea consideră că, fără îndoială, condamnarea pe latura civilă a poliţistului a constituit în sine o oarecare reparaţie. Totuşi, având în vedere suma acordată de instanţele interne (circa 5 000 EUR – supra, pct. 43) şi jurisprudenţa Curţii în materie, aceasta nu poate fi considerată suficientă pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamant. Pronunţându-se în echitate, Curtea consideră că trebuie să i se acorde reclamantului 4 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
82. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
83. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. decide, cu majoritate, să unească cu fondul excepţia întemeiată pe lipsa calităţii de victimă a reclamantului şi o respinge;
2. declară, cu majoritate, că cererea este admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 3 din Convenţie;
3. declară, în unanimitate, că cererea este inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
4. hotărăşte, cu 5 voturi la 2, că a fost încălcat art. 3 din Convenţie;
5. hotărăşte, cu 5 voturi la 2,
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 000 EUR (patru mii de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
6. respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 11 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
PREŞEDINTE,Grefier adjunct,
JOSEP CASADEVALLMarialena Tsirli
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a judecătorilor Silvis şi Motoc.
J.C.M.
M.T.
Opinia separată comună a judecătorilor Silvis şi Motoc
1. Considerăm că expunerea faptelor, astfel cum a fost prezentată de Cameră, conţine elemente speculative în legătură cu situaţia reală cu care s-a confruntat agentul de poliţie. În mod special, Curtea, care nu este o „instanţă de prim grad”, nu se află într-o poziţie favorabilă pentru a stabili necesitatea efectuării reconstituirii faptelor sau a unei expertize balistice în circumstanţe precum cele din prezenta cauză, adică ulterior unui incident izolat şi spontan. Având în vedere poziţia şi rolul Curţii, motivele invocate de majoritate pentru a constata existenţa unor omisiuni imputabile organelor de cercetare nu ni se par deloc pertinente. De ce să se pună la îndoială expunerea faptelor făcută de cea mai înaltă instanţă naţională, care o confirmă pe cea a instanţei de fond? Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat foarte clar că agentul de poliţie reacţionase considerând că viaţa sa şi a gardianului public erau puse în pericol de agresivitatea manifestată împotriva lor de persoanele implicate în incident. Înalta Curte a menţinut decizia Tribunalului Cluj, care s-a pronunţat în primă instanţă şi a concluzionat că se impunea aplicarea dispoziţiilor Codului penal român cu privire la riposta disproporţională în cadrul legitimei apărări. De asemenea, instanţele române au invocat Principiile de bază ale ONU privind recurgerea la forţă şi utilizarea armelor de foc de către persoanele responsabile cu aplicarea legii. Având în vedere amploarea procedurilor interne desfăşurate în legătură cu acest incident, considerăm că, în aceste împrejurări, Camera nu ar trebui să joace rolul unei instanţe de fond competente să aprecieze faptele (a se vedea, printre altele, Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 34, seria A nr. 247-B; şi Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, seria A nr. 269), ţinând seama de faptul că totuşi Camera nu deţine informaţii convingătoare pentru a face o apreciere diferită de cea a instanţelor interne (Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, pct. 52, 5 octombrie 2004).
2. În concordanţă cu acest punct de vedere, avem un al doilea motiv să nu fim de acord cu majoritatea Camerei. În opinia noastră, reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă. Este adevărat că reclamantul trebuie să îşi poată dovedi calitatea de victimă pe tot parcursul procedurii (Burdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 30, CEDO 2002‑III). Astfel, adoptarea unei decizii ori a unei măsuri favorabile reclamantului de către autorităţile naţionale îl va priva pe reclamant de calitatea sa de victimă numai dacă încălcarea este însoţită de o recunoaştere explicită sau, cel puţin, în esenţă a încălcării şi este urmată de o reparaţie a încălcării [Scordino împotriva Italiei (nr. 1) (MC), nr. 36813/97, pct. 178 şi urm. şi pct. 193, CEDO 2006‑V]. Aceasta depinde, în special, de natura dreptului a cărui încălcare este invocată, de motivarea deciziei [Jensen împotriva Danemarcei (dec.), nr. 48470/99, CEDO 2001‑X] şi de persistenţa consecinţelor negative pentru persoana în cauză după adoptarea deciziei respective (Freimanis şi Līdums împotriva Letoniei, nr. 73443/01 şi nr. 74860/01, pct. 68, 9 februarie 2006). În speţă, raţionamentul autorităţilor judecătoreşti în ultimă instanţă se bazează pe considerentul că agentul de poliţie a depăşit limitele legitimei apărări. În fine, acesta a fost obligat la plata unei despăgubiri în cadrul procedurii penale, chiar dacă a fost achitat pe latura penală. Astfel, reclamantul a obţinut o reparaţie de 5 000 euro pentru prejudiciul moral. Este clar aşadar că încălcarea a fost recunoscută de autorităţi. Această recunoaştere este urmată de o reparaţie. Conform jurisprudenţei Curţii, reparaţia trebuie să fie corespunzătoare şi suficientă. Aceasta depinde de toate circumstanţele cauzei, ţinând seama, în special, de natura încălcării respective a Convenţiei (Gäfgen, anterior, pct. 116). În aceste condiţii, ca şi în cauza Gäfgen, aprecierea circumstanţelor poate conduce la poziţii divergente. Aici, ar trebui avut în vedere faptul că reclamantul însuşi a fost instigatorul incidentului. Se poate sublinia că excesul de apărare prin care i-a fost încălcat dreptul prevăzut la art. 3 nu echivalează cu un tratament degradant intenţionat. În această perspectivă, considerăm că despăgubirea primită de reclamant este suficientă ca să nu se mai poată considera victimă în sensul art. 34 din Convenţie, dat fiind că aceasta este doar cu puţin mai mică decât suma minimă pe care Curtea însăşi o acordă în general în cauzele în care constată încălcarea art. 3.
Full & Egal Universal Law Academy