© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA GROSS împotriva ELVEȚIEI
(Cererea nr. 67810/10)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
30 septembrie 2014
Această hotărâre este definitivă dar poate fi supusă revizuirii de formă.
În cauza Gross împotriva Elveției,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:
Dean Spielmann, Președinte,
Josep Casadevall,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Khanlar Hajiyev,
Dragoljub Popović,
Ledi Bianku,
Nona Tsotsoria,
Ann Power-Forde,
Vincent A. De Gaetano,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Helen Keller,
Helena Jäderblom,
Johannes Silvis, judecători,
și Erik Fribergh, Grefier,
Deliberând în camera de consiliu în datele de 5 martie 2014 și 27 august 2014,
Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURĂ
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 67810/10) îndreptată împotriva Confederației Elvețiene, prin care un cetățean al acestei țări, dna Alda Gross (”reclamanta”), a sesizat Curtea la data de 10 noiembrie 2010 în baza Articolului 34 al Convenției pentru protecția drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (“Convenția”).
2. Reclamanta a fost reprezentată de către dl F.T. Petermann, avocat în St Gallen, Elveția. Guvernul Elvețian (“Guvernul”) a fost reprezentat prin agentul guvernamental, dl F. Schürmann, șeful Serviciului pentru Drepturile Omului și Consiliul Europei din cadrul Ministerului Federal de Justiție.
3. În baza articolului 8 din Convenție, reclamanta a pretins, îndeosebi, că i-a fost încălcat dreptul de a decide cum și când să își pună capăt vieții.
4. Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curții). La 5 ianuarie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului. De asemenea, s-a decis acordarea priorității (Regula 41). La 14 mai 2013, o Cameră compusă din următorii judecători: Guido Raimondi, President, Danutė Jočienė, Peer Lorenzen, András Sajó, Işıl Karakaş, Nebojša Vučinić, Helen Keller, judecători, și Stanley Naismith, Grefier Secție, deliberând în camera de consiliu, a pronunțat o hotărâre, prin care s-a constatat în majoritate încălcarea articolului 8 din Convenției. Opinia disidentă conjunctă a judecătorilor Raimondi, Jočienė și Karakaş a fost anexată la hotărâre.
5. Printr-o scrisoare din 12 august 2013, guvernul a solicitat în temeiul articolului 43 din Convenție si a regulii 73 retrimiterea cauzei în fața Marii Camere. La 7 octombrie 2013, panelul Marii Camere a admis cererea.
6. Compoziția Marii Camere a fost stabilită conform prevederilor articolului 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a regulii 24.
7. Ulterior, reclamanta și guvernul au depus fiecare observații (regula 59 § 1). Prin memoriul datat 7 ianuarie 2014, Guvernul a informat Curtea cu privire la decesul reclamantei survenit la data de 10 noiembrie 2011. Avocatul reclamantei a depus observații în răspuns.
8. În plus, s-au primit observații asupra fondului cauzei de la terțe părți: Alliance Defending Freedom (anterior cunoscută ca Alliance Defense Fund), o asociație cu sediul în Statele Unite ale Americii (“SUA”) dedicată protejării dreptului la viață în întreaga lume, reprezentată prin dl P. Coleman; Centrul European pentru Lege și Justiție, o asociație cu sediul în Franța, specializată în problematica bioeticii și a protejării libertății de religie, reprezentată prin dl G. Puppinck; Americans United for Life, o asociație cu sediul în SUA dedicată protecției dreptului la viață de la concepție și până la decesul natural, reprezentată prin dl W. L. Saunders și Dignitas, o asociație cu sediul în Elveția al cărei obiectiv este să se asigure că membrii săi primesc îngrijirea necesară la sfârșitul vieții și decedează cu demnitate umană, reprezentată prin dl L. A. Minelli. Toate terțele părți au primit permisiunea din partea Președintelui de a interveni în procedura scrisă în fața Camerei (articolul 36 § 2 din Convenție și regula 44 § 3).
ÎN FAPT
CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamanta s-a născut în 1931 și a decedat la 10 noiembrie 2011.
10. Vreme de mulți ani, reclamanta și-a exprimat dorința de a-și pune capăt vieții. Ea a explicat că, odată cu trecerea timpului, începuse să devină din ce în ce mai fragilă și nu era dispusă să continue să sufere din cauza declinului facultăților sale fizice și psihice. Ea a decis să își pună capăt vieții prin ingerarea unei doze letale de pentobarbital de sodiu. În ajutor, ea a contactat o asociație de asistența la suicid – EXIT – care i-a răspuns că ar fi dificil să găsească un medic dispus să îi prescrie medicamentul letal.
11. La 20 octombrie 2008, un medic psihiatru, dr. T., a întocmit o expertiză, prin care a statuat că reclamanta era fără îndoială în deplinătatea facultăților mintale. Din punct de vedere psihiatric, medicul T. nu a obiectat cu privire la prescrierea unei doze letale de pentobarbital de sodiu pentru reclamantă. Cu toate acestea, el s-a abținut de la a prescrie el însuși rețeta, nedorind să se confunde rolul unui expert cu cel al unui medic curant.
12. Prin scrisorile din 5 noiembrie 2008, 1 decembrie 2008 și 4 mai 2009, reprezentantul reclamantei a solicitat altor trei medici emiterea unei rețete de pentobarbital de sodiu, toți aceștia declinând prescrierea.
13. La 16 decembrie 2008, reclamanta a înaintat Comisiei de Sănătate a Cantonului Zurich o cerere prin care solicita să i se furnizeze 15 grame de pentobarbital de sodiu în scopul de a se sinucide. La 29 aprilie 2009, Comisia de Sănătate i-a respins cererea.
14. La 29 mai 2009, reclamanta a introdus apel la Tribunalul Administrativ al Cantonului Zurich. La 22 octombrie 2009, Tribunalul Administrativ a respins apelul. Tribunalul Administrativ a apreciat condiția rețetei pentru obținerea unei doze letale de pentobarbital de sodiu conformă prevederilor articolului 8 din Convenție. Obligația de a obține o rețetă medicală servea la prevenirea hotărârilor premature și garanta justificarea medicală a gestului întreprins. Mai garanta și că decizia se baza pe deliberarea liberă a persoanei în cauză. Tribunalul Administrativ a observat că dr. T., în calitate de expert, nu a examinat dacă reclamanta suferea de vreo boală care să justifice prezumția că sfârșitul vieții sale era aproape. Dorința în sine de a muri, chiar chibzuită bine, nu era suficientă pentru a justifica emiterea unei rețete medicale. În consecință, conținutul dosarului nu a demonstrat că premisele necesare eliberării unei rețete medicale au fost îndeplinite în acest caz. Prin urmare, se impunea necesitatea unor alte examene medicale. În aceste condiții, Tribunalul Administrativ a statuat că nu au existat motive suficiente pentru a scuti reclamanta de un examen medical amănunțit și de necesitatea unei rețete medicale.
15. La 12 aprilie 2010, Curtea Supremă Federală a respins apelul reclamantei. Aceasta a statuat, inter alia, că reclamanta indiscutabil nu îndeplinea condițiile privitoare la îngrijirea pacienților în fază terminală prevăzute în codul de etică medicală adoptat de către Academia Elvețiană de Științe Medicale, pentru că ea nu suferea de o boală în fază terminală ci și-a exprimat dorința de a muri datorită vârstei avansate și a degradării sănătății. Chiar dacă Curtea Supremă Federală a considerat anterior că eliberarea unei prescripții medicale pentru pentobarbital de sodiu unei persoane care suferă de o boală psihică incurabilă, persistentă și gravă nu reprezintă în mod necesar o încălcare a îndatoririlor profesionale ale medicului, această excepție ar trebuit să fie manipulată cu "cea mai mare reținere" și nu obligă profesia de medic sau statul la a furniza reclamantei doza solicitată de pentobarbital de sodiu pentru a-și pune capăt vieții. Curtea Supremă Federală a mai menționat că, în contextul persistenței dorinței de a muri, eliberarea substanței solicitate necesita un examen medical amănunțit și supraveghere medicală pe termen lung de către un medic specialist, pregătit să emită prescripția medicală necesară. Această cerință nu putea fi eludată prin cererea reclamantei de scutire de la obligativitatea obținerii unei prescripții medicale.
16. La 10 noiembrie 2010, avocatul reclamantei a depus o cerere la Curte.
17. La 24 octombrie 2011, reclamanta a obținut o prescripție medicală pentru 15 grame de pentobarbital de sodiu, semnată de medicul curant, dr. U. La 10 noiembrie 2011, ea și-a pus capăt vieții prin ingerarea substanței prescrise. Potrivit unui raport al poliției din data de 14 noiembrie 2011, nu au fost identificate rude ale decedatei. Raportul a concluzionat că reclamanta s-a sinucis cu ajutorul EXIT și că nicio terță persoană nu a fost urmărită penal în acest caz.
18. Curtea nu a fost înștiințată de moartea reclamantei decât în data de 7 ianuarie 2014 (a se vedea paragraful 19 de mai jos).
ÎN DREPT
OBIECȚIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI
A. Observațiile Guvernului în fața Marii Camere
19. În memorandumul adresat Curții la 7 ianuarie 2014, Guvernul a declarat că, la momentul când pregătea memorandumul, și-a luat precauția de a investiga situația reclamantei în orașul în care a trăit și a aflat că aceasta decedase la data de 10 noiembrie 2011. Astfel, la data la care Curtea a pronunțat hotărârea, reclamanta era decedată de aproximativ un an si jumătate. În baza hotărârii Curții în cauza Predescu c. României, (nr. 21447/03, § 25, 2 decembrie 2008), Guvernul a solicitat Curții să declare cererea inadmisibilă pe motiv de abuz al dreptului de a petiționa, în temeiul articolului 35 §§ 3 (a) și 4 din Convenție.
20. Guvernul a susținut că avocatul, nu numai că a omis să informeze Curtea cu privire la decesul reclamantei – cel mai târziu la data la care a primit situația faptică din partea Curții, ce prezuma reclamanta în viață – dar a și indus Curtea în eroare, din observațiile sale reieșind că reclamanta este în viață.
21. În opinia Guvernului, comportamentul avocatului reclamantei decedate a fost de așa natură încât să inducă în eroare Curtea cu privire la un aspect esențial în examinarea cererii.
B. Observațiile avocatului reclamantei în fața Marii Camere
22. În răspuns, avocatul a precizat că nu a mai avut niciun fel de contact cu clienta sa din ianuarie 2010 și că a luat cunoștință de decesul acesteia la 9 ianuarie 2014, când a primit copia memorandumului Guvernului din 7 ianuarie 2014.
23. Avocatul a explicat că reclamanta își exprimase dorința ca acesta să transmită orice corespondență ulterioară către dl F., un pastor pensionar care lucra voluntar la asociația pentru asistență la suicid EXIT. Motivul acestei înțelegeri a fost, inter alia, faptul că primirea scrisorilor direct din partea avocatului îi provocau stres și, prin urmare, avea nevoie de asistența unei persoane de încredere. Astfel, după introducerea apelului la Curtea Supremă Federală, s-a hotărât ca dl F. să îi înmâneze personal orice comunicare și să îi explice conținutul. Avocatul a declarant că a respectat aceste instrucțiuni.
24. În urma primirii observațiilor Guvernului la 9 ianuarie 2014, avocatul l-a contactat imediat pe dl F., care i-a explicat că, la cererea expresă a reclamantei, a evitat să-l notifice cu privire la decesul acesteia, deoarece se temea ca acțiunea în curs să nu fie astfel întreruptă. În vara anului 2011, când devenise evident că reclamanta urma să își pună capăt vieții, aceasta l-a informat pe dl F. cu privire la faptul că avocatul i-a comunicat că, în cazul în care ar urma să decedeze în cursul procesului, cauza s-ar închide iar ea nu dorea ca acest lucru să se întâmple, dorința sa fiind de a ”deschide calea și altor persoane aflate în situații similare”. Domnul F. a considerat că îndatorirea profesională de consilier spiritual nu i-a permis dezvăluirea împotriva dorinței exprese a reclamantei. Avocatul reclamantei a declarat, în continuare, că a găsit extrem de regretabil faptul că d-nul F. nu l-a informat imediat despre decesul reclamantei, în calitate de reprezentant ar fi informat corespunzător Curtea și ar fi solicitat totuși continuarea procedurilor.
25. Întemeindu-se pe jurisprudența Curții în cauzele anterioare, în care un/ o reclamant (ă) fie a decedat, fie și-a exprimat dorința de a-și retrage cererea în cursul procedurilor în desfășurare în fața Comisiei sau Curții (avocatul făcând referire la hotărârile Curții în cauzele Scherer c. Elveției, 25 martie 1994, seria A nr. 287 și Tyrer c. Marii Britanii, 25 aprilie 1978, § 21, seria A nr. 26), el a susținut că, în urma depunerii unei cereri în fața instituțiilor Convenției, procedurile se desfășoară sub controlul acestora din urmă. Era, prin urmare, de competența Curții să decidă dacă o acțiune ar trebui sau nu continuată într-o anumită cauză. Factorul decisiv în această privință era dacă, în opinia Curții, cauza ridica chestiuni generale de interes public care să necesite o examinare suplimentară.
26. În speță, avocatul reclamantei a solicitat Curții să continue acțiunea argumentând că aceasta ridica întrebări de fond în ceea ce privește conformitatea cu Convenția, întrebări care necesitau o examinare suplimentară în interesul public. “Eutanasia” era o chestiune controversată și foarte dezbătută în multe țări europene. Cauze de acest gen erau în general depuse de persoane cu vârsta înaintată și/sau bolnave. În cazul în care acțiunile ar fi sistematic abandonate la decesul unei astfel de persoane, chestiunile pe care asemenea cauze le ridică nu ar mai fi niciodată analizate de Curte.
C. Aprecierea Curții
27. Articolul 35 § 3(a) din Convenție prevede:
“ Curtea declară inadmisibilă orice cerere individuală introdusă în virtutea articolului 34, atunci când ea consideră că:ea este incompatibilă cu dispozițiile Convenției sau ale Protocoalelor sale, în mod vădit nefondată sau abuzivă;...”
28. Curtea reiterează că, în temeiul acestei dispoziții, o cerere poate fi respinsă pentru abuz al dreptului la un recurs individual dacă, printre altele, s-a bazat cu bună știință pe fapte nereale (a se vedea Akdivar și Alții c. Turciei [MC], 16 septembrie 1996, §§ 53-54, Culegeri de Hotărâri și Decizii, 1996‑IV; Varbanov c. Bulgariei, nr. 31365/96, § 36, CEDO 2000‑X; Rehak c. Republicii Cehia (dec.), nr. 67208/01, 18 mai 2004; Popov c. Moldovei (nr. 1), nr. 74153/01, § 48, 18 ianuarie 2005; Kérétchachvili c. Georgiei (dec.), nr. 5667/02, 2 mai 2006; Miroļubovs și Alții c. Latviei, nr. 798/05, § 63, 15 septembrie 2009; și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano c. Italiei [MC], nr. 38433/09, § 97, CEDO 2012). Depunerea de informații incomplete și, deci, înșelătoare pot, de asemenea, reprezenta un abuz al dreptului la un recurs individual, mai cu seamă dacă informațiile privesc fondul cauzei și nu s-a oferit nicio explicație suficientă pentru eșecul de a prezenta acele informații (a se vedea Hüttner c. Germaniei (dec.), nr. 23130/04, 9 iunie 2006; Predescu c. României, nr. 21447/03, §§ 25-26, 2 decembrie 2008; și Kowal c. Polaniei (dec.), nr. 2912/11, 18 septembrie 2012). Același lucru se aplică și în cazul în care evoluții noi, importante au avut loc în timpul procedurii în fața Curții și în cazul în care, în ciuda dispozițiilor exprese ale articolul 47 § 7 (fostul articol 47 § 6) din Regulamentul Curții, reclamantul nu a reușit să dezvăluie aceste informații Curții, împiedicând-o astfel să hotărască în deplină cunoștință de cauză (a se vedea Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano, ibid., și Miroļubovs și Alții, ibid.). Cu toate acestea, chiar și în astfel de situații, intenția reclamantului de a induce în eroare Curtea trebuie întotdeauna să fie stabilită cu suficientă certitudine (a se vedea Al-Nashif c. Bulgariei, nr. 50963/99, § 9, 20 iunie 2002; Melnik c. Ucrainei, nr. 72286/01, §§ 58-60, 28 martie 2006; Nold c. Germaniei, nr. 27250/02, § 87, 29 iunie 2006; și Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano, ibid.).
29. Revenind la circumstanțele prezentei cauze, Curtea constată de la bun început că, în cererea sa depusă la Curte la 10 noiembrie 2010, reclamanta s-a plâns, în temeiul articolul 8 al Convenției, că, prin privarea de către autoritățile elvețiene de posibilitatea de a obține o doză letală de pentobarbital de sodiu, i-a fost încălcat dreptul său de a decide prin ce mijloace și în ce moment viața ei se va sfârși. În continuare, Curtea arată că, la data de 5 ianuarie 2012, cererea sa a fost comunicată Guvernului pârât și că, la 14 mai 2013, Camera a emis o hotărâre în care a constatat ( cu patru voturi la trei) încălcarea articolului 8 din Convenție, o constatare care s-a bazat pe prezumția că reclamanta era încă în viață (a se vedea paragrafele 65-67 din hotărârea Camerei).
30. Cu toate acestea, a fost ulterior dezvăluit faptul că între timp, la 24 octombrie 2011, reclamanta a obținut o prescripție medicală pentru pentobarbital de sodiu și că, la 10 noiembrie 2011, ea și-a pus capăt vieții prin ingerarea substanței prescrise.
31. Această evoluție nu a fost adus în atenția Curții de reclamantă sau de avocatul ei, ci de către Guvern, în memoriul lui din 7 ianuarie 2014, după ce cauza a fost trimisă Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție. La momentul când pregătea memoriul, Guvernul a investigat situația reclamantei și a aflat despre decesul acesteia și circumstanțele în care a survenit.
32. Curtea a luat act de explicațiile prezentate în răspuns de către avocatul reclamantei, cum că acesta nu a avut cunoștință de moartea clientei sale, deoarece comunica cu acesta printr-un intermediar, d-nul F., care – la cererea ei - s-a abținut intenționat de la a-i comunica avocatului decesul reclamantei. Potrivit domnului F., acest lucru s-a întâmplat din cauza temerii că divulgarea unui astfel de fapt ar putea determina Curtea să renunțe la judecată în cazul ei. În calitate de consilier spiritual al acesteia, el se considera legat de o îndatorire profesională de confidențialitate, ce l-a împiedicat să divulge aceste informații împotriva voinței sale.
33. Cu toate acestea, în opinia Curții și având în vedere caracterul special al speței, faptul că avocatul reclamantei nu a avut contact direct cu clienta sa, dar a fost de acord să comunice cu ea în mod indirect printr-un intermediar, dă naștere la o serie de preocupări în ceea ce privește rolul său în calitate de reprezentant legal în acțiunea dinaintea sa. În plus față de obligațiile unui reclamant de a coopera cu Curtea ( a se vedea articolul 44A din Regulamentul Curții; a se vedea, de asemenea, articolul 44C cu privire la “Lipsa de participare efectiva”, incluzând posibilitatea de a trage concluzii din omisiunea părții de a ”produce informațiile relevante din proprie inițiativă”) și de a o informa cu privire la toate circumstanțele relevante în sprijinul cererii sale (a se vedea articolul 47 § 7, fostul articol 47 § 6), un reprezentant poartă o responsabilitate deosebită de a nu face observații înșelătoare (a se vedea articolul 44D).
34. Reiese din declarația avocatului că reclamanta, nu numai că a omis să-l informeze pe el, și implicit Curtea, despre faptul că a obținut prescripția medicală necesară, dar a și luat măsuri speciale de precauție pentru a preveni ca vestea decesului său să fie divulgată reprezentantului său și în cele din urmă Curții, pentru a o împiedica pe aceasta din urmă să întrerupă procedurile în cauza sa.
35. În acest context, Marea Cameră consideră că faptul și circumstanțele decesului reclamantei au privit într-adevăr fondul chestiunii, ce stă la baza plângerii acesteia în temeiul Convenției. De asemenea, este posibil ca, în situația în care aceste fapte ar fi fost cunoscute Camerei, să fi avut o influență decisivă asupra deciziei sale din 14 mai 2013 prin care a constatat încălcarea articolului 8 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, articolul 80 din regulamentul Curții; Pardo c. Franței (revizuire – admisibilitate), 10 iulie 1996, §§ 21-22, Rapoarte 1996‑III; Pardo c. Franței (revizuire – fond), 29 aprilie 1997, § 23, Rapoarte 1997‑III; și Gustafsson c. Suediei (revizuire – fond), 30 iulie 1998, § 27, Rapoarte 1998‑V). Însă, nu este necesar ca Marea Cameră să speculeze pe această temă din moment ce, conform articolului 44 § 2 din Convenție, hotărârea Camerei din 14 mai 2013 nu este încă definitivă.
36. Potrivit dlui F., motivele reclamantei de a nu divulga informații esențiale ar fi fost că, indiferent de faptul că motivul plângerii în curs de soluționare, care a decurs din situația ei personală, a încetat, procedurile în cauza ei ar trebui continuate în beneficiul și altor persoane aflate în situații similare. În timp ce, un astfel de motiv este de înțeles din perspectiva reclamantei în situația excepțională în care se găsea, Curtea consideră că este suficient de stabilit că prin omisiunea deliberată de a dezvălui acea informație reprezentantului ei, reclamanta a intenționat să inducă în eroare Curtea cu privire la o chestiune ce ținea de fondul plângerii în temeiul Convenției.
37. În consecință, Curtea reține obiecția preliminară a Guvernului potrivit căreia comportamentul reclamantei constituie un abuz al dreptului de recurs individual, în sensul Articolului 35 § 3 (a) din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăște, cu nouă voturi la opt, că cererea este inadmisibilă, datorită abuzului dreptului de recurs al reclamantei, în sensul articolului 35 § 3(a) din Convenție,
Redactată în limbile engleză și franceză și comunicată în scris la data de 30 septembrie 2014, în temeiul articolului 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Erik FriberghDean Spielmann
GrefierPreședinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
(a) opinia concordantă a Judecătorului Silvis;
(b) opinia disidentă comună a Judecătorilor Spielmann, Ziemele, Berro‑Lefèvre, Zupančič, Hajiyev, Tsotsoria, Sicilianos și Keller.
D.S.
E.F.
Opiniile separate nu au fost traduse, însă acestea pot fi consultate în repertoriul jurisprudențial HUDOC al Curții, fiind redactate în limbile engleză și/sau franceză, limbile oficiale ale hotărârii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy