CASE OF GUERRA AND OTHERS v. ITALY - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAZUL GUERRA ŞI AlŢII contra ITALIEI

Cererea nr. 14967/89

Hotărâre

19 februarie 1998

În cazul Guerra şi alţii contra Italiei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 53 din regulamentul său B[2], într-o cameră mare alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Bernhardt, preşedinte,

    Thór Vilhjálmsson

     F. Gölcüklü,

F. Matscher,

B. Walsh,

R. Macdonald,

C. Russo,

A. Spielmann,

DnaE. Palm,

DlA.N. Loizou,

SirJohn Freeland,

DniiM.A. Lopes Rocha,

G. Mifsud Bonnici,

J. Makarczyk,

B. Repik,

P. Jambrek,

P. Kūris,

E. Levits,

J. Casadevali,

P. van Dijk,

precum şi Dnii H. Petzold, grefir, şi P.J. Mahoney, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 28 august 1997 şi la 27 ianuarie 1998.

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

 Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 16 septembrie 1996, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La originea sa se află o cerere (nr. 14967/89) îndreptată împotriva Republicii italiene şi pe care patrucezi de cetăţeni ai acestui Stat au transmis-o Comisiei la 18 octombrie 1988 în virtutea articolului 25. Lista reclamanţilor este următoarea: Dnele Anna Maria Guerra, Rosa Anna Lombardi, Grazia Santamaria, Addolorata Caterina Adabbo, Anna Maria Virgata, Antonetta Mancini, Michelina Berardinetti, Maria Di Lella, Maria Rosa Porcu, Anna Maria Lanzetta, Grazia Lagottolla, Apollonia Rinaldi, Renata Maria Pilati, Raffaela Ciuffreda, Raffaella Lauriola, Diana Gismondi, Filomena Totaru, Giulia De Feudis, Sipontina Sontoro, Maria Lucia Rita Coavelli Tattilo, Irene Principe, Maria De Filippo, Vittoria De Salvia, Anna Totaro, Maria Telera, Grazia Telera, Nicoletta Lupoli, Lisa Schettino,Maria Rosaria Di Vico, Gioia Quitadamo, Elisa Anna Castriotta, Guiseppina Rinaldi, Giovanna Gelsomino, Antonia Iliana Titta, Concetta Trotta, Rosa Anna Giordano, Anna Maria Trufini, Angela Di Tullo, Anna Maria Giordano şi Rafaela Rinaldi.

Cererea Comisiai face trimitere la articolele 44 şi 46 precum şi la declaraţia Italiei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză denotă o încălcare a prevederilor articolului 10 din Convenţie din partea Statului pârât.

 La 4 octombrie 1997, reclamanţii au desemnat un reprezentant (articolul 31 din regulamentul B) pe care preşedintele camerei l-a autorizat să utilizeze limba italiană (articolul 28 § 3).

 Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl C. Russo, judecător ales cu cetăţenia Italiei (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Bernhardt, vicepreşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul B). La 17 septembrie 1996, preşedintele Curţii, Dl R. Ryssdal, prin tragere la sorţi a numit ceilalţi şapte judecători: Dl F. Matscher, Dl A. Spielmann, Sir John Freeland, Dl M.A. Lopes Rocha, Dl J. Makarczyk, Dl J. Casadevall şi Dl P. Van Dijk, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 5 din regulemantul B).

 În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul B), Dl Bernhardt a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernului italian („Guvernul”), reprezentantul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 39 § 1 şi 40). În conformitate cu ordonanţata adoptată în consecinţă, grefierul a primit memoriile reclamanţilor şi Guvernului la 14 şi, respectiv, la 16 aprilie.

 La 29 aprilie 1997, Comisia a întocmit dosarul procedurii desfăşurate în faţa sa; după cum a solicitat grefierul în conformitate cu instrucţiile preşedintelui.

 Conform deciziei preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public la 27 mai 1997, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg. Preventiv Curtea a avut o reuniune de pregătire

S-au prezentat:

- din partea Guvernului

 Dnii G. Raimondi, magistrat detaşat

la serviciul contencios diplomatic

al ministerului pentru Afaceri externe, coagent,

G. Sabbeone, magistru detaşat

la cabinetul legislativ al

ministerului Justiţiei,consilier;.

-          din partea Comisiei

Dl I. Cabral Barreto, delegat;

-          din partea reclamanţilor

DraN. Santilli, jurist,consilier.

Curtea a ascultat pledoariile Dlui Cabral Barreto, Drei Santilli, Dlui Sabbeone şi Dlui Raimondi.

 La 3 iunie 1997, camera a decis să se disesizeze cu efect imediat în favoarea unei mari camere (articolul 53 § 1 din regulamentul B).Marea cameră constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl Ryssdal, preşedintele Curţii, şi Dl Bernhardt, vicepreşedinte, alţi membri ai camerei originale împreună cu patru supleanţi ai acesteia, Dnii P. Kūris, G. Mifsud Bonnici, Thór Vilhjálmsson şi B. Repik (articolul 53 § 2 a) şi b) din regulamentul B). La 3 iulie 1997, preşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi şapte judecători suplimentari chemaţi să completeze marea cameră, după cum urmează: Dl F. Gölcüklü, Dl B. Walsh, Dl R. Macdonald, Dna E. Palm, Dl A.N. Loizou, Dl P. Jambrek şi Dl E. Levits (articolul 53 § 2 c)).La 29 iulie 1997, preşedintele a autorizat delegatul Comisiei să prezinte observaţii cu privire la la cererea de satisfacţiei echitabilă a reclamanţilor. Observaţiile au parvenit la grefă la 19 septembrie 1997.După ce a consultat agentul Guvernului, reprezentantul reclamantelor şi delegatul Comisiei, marea cameră a decis, la 28 august 1997 că este cazul de a desfăşura o nouă audiere în rezultatul disesizării camerei (articolul 40 combinat cu articolul 53 § 6).Dl Ryssdal nu a putut participa la deliberările din 27 ianuarie 1998 şi Dl Bernhardt l-a înlocuit în funcţia de preşedinte al marii camere (articolul 21 § 6 combinat cu articolul 53 § 6).

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

A.    Uzina Enichem agricoltura

 Toate reclamantele locuiesc în comuna Manfredonia (Foggia), aproximativ la un kilometru de la usina chimică a societăţii anonime Enichem agricoltura amplasată pe teritoriul comunei Monte Sant'Angelo.În 1988, uzina, care producea fertilizanţi şi caprolactam (component chimic care produce, prin procesul de policondensare, un poliamid utilizat la fabricarea fibrelor sintetice de tipul nylonului), fusese inclusă în clasa de risc sporit în conformitate cu decretul preşedintelui Republicii din 18 mai 1988 nr. 175 („DRP 175/88”), care a transpus în dreptul italian directiva 82/501/CEE a Consiliului Comunităţilor europene (directiva „Seveso”), cu privire la riscurile de accidente majore legate de unele activităţi industriale periculoase pentru mediu şi bunăstarea populaţiei vizate.În opinia reclamantelor, care nu a fost negată de Guvern, pe parcursul ciclului de fabricare uzina elibera cantităţi mari de gaz inflamabil – fapt care putea antrena reacţii chimice explozive cu eliberarea substanţelor foarte toxice -, de exemplu anhidrid sulfuric, oxid de azot, sodium, amoniac, hidrogen metalic, acid benzoic şi în primul rând anhidrid de arseniu.Accidente de funcţionare deja au avut loc în trecut, cel mai grav fiind din 26 septembrie 1976 când în rezultatul unei explozii la secţia de spălare a gazelor de sinteză a amoniacului s-au aliminat mai multe tone de soluţie de carbonat şi bicarbonat de potasiu, care conţineau anhidrid de arseniu. Cu această ocazie, 150 de persoane fusese spitalizate din cauza unei intoxicaţii grave cu arseniu.Într-un raport din 8 decembrie 1988, o comisie tehnică numită de municipalitatea Manfredonia a stabilit că din cauza amplasării geografice a uzinei, eliminarea substanţelor în atmosferă era deseori canalizată spre oraş. Raportul a menţionat refuzul uzinei de a realiza o inspecţie şi faptul că, conform rezultatelor unui studiu efectuat chiar de uzină, instalaţiile de prelucrare a cazelor evacuate erau neadecvate, iar studiul privind impactul asupra mediului era incomplet.În 1989, uzima şi-a limitat activitatea la producerea fertilizanţilor, fapt care justifica menţinerea sa în categoria uzinelor periculoase vizate de DPR 175/88. În 1993, ministerele Mediului şi al Sănătăţii au adoptat în comun o hotărâre care prevedea măsurile care trebuie adoptate de uzină pentru a ameliora securitatea producerii curente de fertilizanţi şi, în caz de realuare a producerii de caprolactam, securitatea acesteia (paragraful 27 de mai jos).În 1994, uzina a încetat definitiv producerea fertilizanţilor. Continuau să funcţioneze doar o centrală termoelectrică şi instalaţiile de prelucrare a apelor primare şi utilizate.

B.     Urmăririle penale

 În faţa judecătorului instanţei din Foggia

 La 13 noiembrie 1985, 420 de locuitori din Manfredonia (printre care şi reclamantele) au sesizat judecătorul instanţei (pretore) din Foggia denunţând prezenţa în atmosferă a unor gaze de eşapament care proveneau de la uzină şi a căror componenţă chimică şi nivel de toxicitate nu erau cunoscute. Şapte administratori ai societăţii incriminate constituise obiectul unei proceduri penale pentru infracţiuni legate de eliminări poluante de la uzină şi nerespectarea mai multor norme cu privire la protecţia mediului.

Decizia a fost pronunţată la 16 iulie 1991, dar majoritatea inculpaţilor nu au fost supuşi niciunei pedepse – fie din cauza amnistiei sau prescripţiei, fie datorită achitării imediate a unei amenzi (oblazione) – cu excepţia a doi administratori. Aceştia fusese condamnaţi la cinci luni de detenţie şi două milioane de lire amendă, precum şi la repararea daunelor civile pentru faptul că au construit depozite pentru deşeuri fără a obţine în prealabil autorizarea necesară, astfel încălcând dispoziţiile pertinente din DPR 915/82 în materie de eliminare a deşeurilor.

 În faţa curţii de apel din Bari

 Pronunţându-se asupra apelului introdus de cei doi administratori condamnaţi, precum şi de organul public pentru electricitate (ENEL) şi municipalitatea din Manfredonia, care s-au prezentat ca părţi civile, curtea de apel din Bari la 29 aprilie 1992 a achitat administratorii, pe motiv că nu s-a produs nici un delict, confirmând pentru surplus decizia atacată. Jurisdicţia a considerat că erorile de gestionare a deşeurilor, incriminate celor vizaţi trebuiau de fapt atribuite întîrzierii şi incertitudinii în adoptarea şi interpretarea, mai ales de către regiunea Pouilles, a normelor de aplicare a DPR 915/82. În consecinţă, existenţa unui prejudiul indemnizabil fusese exclusă.

C.    Atitudinea autorităţilor competente

 Pentru implementarea directivei „Seveso” pe lângă ministerul Mediului fusese creat un comitet comun cu reprezentanţi din partea Statului şi al regiunii Pouilles.

Comitetul a ordonat desfăşurarea unei anchete tehnice încredinţate unei comisii constituite printr-o hotărâre a ministerului Mediului la 19 iunie 1989, având următorul mandat:

a)     de a elabora un raport cu privire la conformitatea uzinei cu regulile în materie de mediu, în ceea ce priveşte scurgerea apelor utilizate, prelucrarea deşeurilor lichide şi solide, emanările de gaze şi poluarea sonoră, precum şi privind aspectele relative la securitate; verificarea stării autorizaţiilor eliberate uzinei în acest scop;

b)     de a elabora un raport cu privire la compatibilitatea amplasării uzinei cu mediul său având în vedere în particular problemele protecţiei sănătăţii populaţiei, faunei şi florei, şi problemele utilizării corecte a teritoriului;

c)     de a sugera acţiuni care urmează a fi întreprinse pentru colectarea tuturor datelor apte să lichideze lacunele care ar putea apărea la studierea punctelor a) şi b) şi de a indica măsurile ce urmează a fi implementate în vederea protecţiei mediului.La 6 iulie 1989, în aplicarea articolului 5 din DPR 175/88, uzina a prezentat raportul de securitate.La 24 iulie 1989, comisia şi-a prezentat raportul care a fost transmis comitetului comun Stat-regiune. Acesta şi-a formulat concluziile la 6 iulie 1990, fixând pentru 30 decembrie 1990 data transmiterii ministerului Mediului a raportului prevăzut în articolul 18 al DPR 175/88 cu privire la riscurile de accidente majore. El de asemenea a recomandat:

a)     realizarea studiilor cu privire la compatibilitatea uzinei cu mediul şi cu privire la securitatea uzinei, analize suplimentare privind scenariile catastrofelor şi cu privire la pregătirea şi implementarea planurilor de intervenţie urgentă;

b)     introducerea unor modificări în vederea reducerii modalităţii drastice de eliminare a substanţelor în atmosferă şi ameliorarea prelucrării apelor utilizate, schimbările tehnice radicale în ciclurile de producere a ureei şi azotului, realizarea studiilor privind poluarea subsolurilor şi structura hidrogeologică a uzinei. Termenul prevăzut pentru aceste realizări fusese de trei ani. Raportul sublinia astfel necesitatea de a rezolva problema acidificării lichidelor şi reutilizarea sărurilor de sodiu.

Comitetul de asemenea a solicitat crearea, până la 30 decembrie 1990, a unui centru public de igienă industrială având drept sarcină controlarea periodică a condiţiilor de igienă şi respectarea mediului ambiant al uzinei şi de a servi în calitate de observator epidemiologic.

 Problemele relative la funcţionarea uzinei constituise, la 20 iunie 1989, obiectul unei probleme parlamentare la ministrul Mediului, şi la 7 noiembrie 1989, în cadrul Parlamentului european, unei probleme la Comisia Comunităţilor europene. În răspunsul dat acesteia, comisarul competent indica: 1) că societatea Enichem a transmis guvernului italian raportul solicitat cu privire la securitatea instalaţiilor, în conformitate cu articolul 5 al DPR 175/88; 2) că în baza acestui raport, guvernul italian a început o examinare a cazului după cum prevede articolul 18 din DPR 175/188 în vederea verificării securităţii instalaţiilor şi, după caz, va indica măsurile necesare suplementare de securitate ; şi 3) că în ceea ce priveşte aplicarea directivei Seveso, guvernul a luat faţă de uzină măsurile necesare.

D.    Măsurile de informare a populaţiei

 Articolele 11 şi 17 din DPR 175/88 prevăd obligaţia, aflată în sarcina primarului şi prefectului competenţi, de a informa populaţia vizată despre riscurile relative la activitatea industrială în cauză, măsurile de securitate adoptate, planurile de urgenţă elaborate şi procedura de a le urma în caz de acident.La 2 octombrie 1992, comitetul de coordonare a activităţilor de securitate în materie industrială a formulat avizul său referitor la planul de urgenţă care a fost elaborat de către prefectul din Foggia, în conformitate cu articolul 17 § 1 din DPR 175/88. La 3 august 1993, acest plan fusese transmis comitetului competent de serviciu pentru protecţie civilă. Într-o scrisoare din 12 august 1993, secretarul adjunct al acestui serviciu a asigurat prefectul de faptul că planul în scurt timp va fi transmis comitetului coordonator spre avizare şi şi-a exprimat speranţa că el va putea deveni operaţional cât mai curând posibil, ţinând cont de problemele delicate relative la planificarea de urgenţă.La 14 septembrie 1993, în conformitate cu articolul 19 din DPR 175/88, ministerele Mediului şi al Sănătăţii au adoptat în comun concluzii asupra raportului de securitate prezentat de uzină în iulie 1989. Acestea prevedeau o serie de ameliorări a instalaţiilor, totodată în ceea ce priveşte producerea fertilizanţilor şi în caz de realuare a producerii de caprolactam (paragraful 17 de mai sus). Ele ofereau prefectului indicaţii referitoare la planul de urgenţă de care erau responsabile şi măsurile de informare a populaţiei prevăzute de articolul 17 al DPR.

Totodată, într-o scrisoare din 7 decembrie 1995 către Comisia europeană a Drepturilor Omului, primarul din Monte Sant'Angelo afirma că la această din urmă dată, investigaţiile în vederea elaborării concluziilor prevăzute de articolul 19 au fost efectuate şi nici un document cu privire la aceste concluzii nu a fost primit. El a precizat că municipalitatea era în aşteptarea primirii directivelor serviciului de protecţie civilă pentru a decide asupra măsurilor de securitate necesare şi a regulilor ce trebuie respectat în caz de accidetn şi comunicate populaţiei, şi că măsurile privind informarea populaţiei vor fi întreprinse imediat după concluziile investigaţiei, în ipoteza unei reînceperi a funcţionării uzinei.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

 În ceea ce priveşte obligaţiile de informare în materie de securitate a mediului şi a populaţiei vizate, articolul 5 din DPR 175/88 prevede că întreprinderea care exercită activităţi periculoase trebuie să notifice ministerelor Mediului şi Sănătăţii un raport cuprinzând în special informaţii detaliate cu privire la activitatea sa, planurile de urgenţă în caz de accident major, persoanele responsabile de executarea planului, precum şi măsurile adoptate de întreprindere pentru reducerea riscurilor asupra mediului şi sănătăţii publice. În plus, articolul 21 din DPR 175/88 prevede o pedeapsă până la un an de privare de libertate pentru orice întreprinzător care nu a prezentat comunicarea prevăzută în articolul 5.La epoca faptelor, articolul 11 § 3 din DPR 175/88 prevedea că primarul trebuie să informeze publicul despre:

a)     procesul de producere;

b)     substanţele prezente şi cantitatea lor;

c)     riscurile posibile pentru angajaţii şi muncitorii uzinei, pentru populaţie şi pentru mediul ambiant;

d)     concluziile asupra raportului cu privire la securitatea uzinei notificat de aceasta în sensul articolului 5, precum şi asupra măsurilor suplimentare prevăzute de articolul 19;

e)     măsurile de securitate şi regulile ce urmează a fi respectate în caz de accident.

Pe de altă parte, paragraful 2 al aceluiaşi articol precizează că în scopul asigurării protecţiei secretelor industriale, orice persoană responsabilă de examinarea rapoartelor sau informaţiilor provenite de la întreprinderile vizate nu ar trebui să divulge informaţiile pe care le deţine.Articolul 11 § 1 prevede că datele şi informaţiile relative la activităţile industriale obţinute în aplicarea DPR 175/88 nu pot fi utilizate decât în scopul în care ele au fost solicitate.

Această dispoziţie a fost parţial modificată prin decretul-lege nr. 461 din 8 noiembrie 1995 şi prevede, în paragraful 2, că interzicerea de divulgare care decurge din secretul industrial este exclusă pentru anumite informaţii, şi anume cele incluse într-o fişă de informare care trebuie să fie alcătuită şi expediată ministerului Mediului şi comitetului tehnic regional sau interregional de către întreprinderea vizată. Obligaţiile de informare de care este responsabil primarul rămân în tot cazul neschimbate, şi figurează în prezent în paragraful 4.Articolul 17 din DPR 175/88 prevede anumite obligaţii de informare care de asemenea îi revin prefectului. În particular, paragraful 1 al acestei dispoziţii (în prezent el a devenit 1 bis) prevede că prefectul trebuie să elaboreze un plan de urgenţă, în baza informaţiilor furnizate de către uzina vizată şi comitetul de coordonare a activităţilor de securitate în materie industrială, care trebuie să fie comunicat ulterior ministerului Afacerilor Interne şi serviciului pentru securitatea civilă. Paragraful 2 obligă prefectul după elaborarea planului de urgenţă, să informeze într-o modalitate corespunzătoare populaţia vizată despre riscurile ce rezultă din activitate, despre măsurile de securitate adoptate în scopul prevenirii accidentelor majore, despre măsurile de securitate prevăzute în afara uzinei în caz de accident major şi despre normele ce urmează a fi respectate în caz de accident. Modificările aduse acestui articol prin decretul-lege menţionat mai sus constau în special în includerea unui noi paragraf 1, care prevede că serviciul pentru protecţia civilă trebuie să stabilească criteriile de referinţă pentru planificarea de urgenţă şi adoptarea măsurilor de informare a publicului de către prefect, precum şi în abrogarea paragrafului 3, care dispune că măsurile de informare prevăzute de către paragraful 2 ar trebui să fie comunicate ministerelor Mediului şi al Sănătăţii, precum şi regiunilor vizate.Articolul 14 § 3 din legea nr. 349 din 8 iulie 1986, care a instituit în Italia ministerul Mediului şi a introdus în acelaşi timp primele reguli în materie de prejudiu pentru mediu, prevedea că oricine are dreptul la informaţii disponibile la administraţie cu privire la starea mediului, în conformitate cu legislaţia în vigoare, şi poate obţine copii contra rambursării cheltuielilor.Într-o hotărâre din 21 noiembrie 1991 (nr. 476), Consiliul justiţiei administrative pentru Sicilia (Consiglio di Giustizia amministrativa per la Regione seciliana), care pentru această regiune înlocuieşte Consiliul de Stat, a stabilit că noţiunea de informaţii cu privire la starea mediului cuprinde toate informaţiile cu privire la habitatul în care locuieşte omul şi care are legătură cu elemente ce prezintă un anumit interes pentru colectivitate. Bazându-se pe asemenea criterii, Consiliul justiţiei administrative a considerat nejustificat refuzul unei municipalităţi de a permite unei persoane particulare o copie a rezultatelor analizelor cu privire la caracterul potabil sau nu al apelor de pe teritoriul unei comune.

III. LUCRĂRILE CONSILIULUI EUROPEI

 Printre diferite documente adoptate de Consiliul Europei în acest domeniu în prezentul caz, ar putea fi menţionate în special rezoluţia 1087 (1996) a Adunării parlamentare, relativă la consecinţele accidentului de la Cernobyl şi adoptată la 26 aprilie 1996 (cea de-a şaisprezecea şedinţă). Făcând referire nu doar la domeniul legat de producerea şi utilizarea energiei nucleare în sectorul civil, dar de asemenea şi la alte domenii, această rezoluţie stipulează că „accesul publicului la o informaţie clară şi exhaustivă (...) trebuie să fie considerat ca unul dintre drepturile fundamentale ale persoanei”.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Reclamantele au sesizat Comisia la 18 octombrie 1988. Invocând articolul 2 din Convenţie, ele au pretins că lipsa măsurilor concrete, în special pentru diminuarea poluării şi riscurile de accidente majore legate de activitatea uzinei, aduc atingere respectării vieţii şi integrităţii lor fizice. Ele s-au plâns de asemenea de faptul că neadoptarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare cu privire la riscurile la care este supusă populaţia şi măsurile care urmează a fi luate în caz de accidente majore, prevăzute în special de articolele 11 § 3 şi 17 § 2 din decretul preşedintelui republicii nr. 175/88, au încălcat dreptul lor la libertatea de informare garantat de articolul 10.Comisia a declarat cererea (nr. 14967/89) admisibilă la 6 iulie 1995 în ceea ce priveşte plângerea în baza articolului 10 şi a respins-o pentru surplus. În raportul său din 29 iunie 1996 (articolul 31), ea a conchis, cu douăzeci şi unu voturi pentru şi opt împotrivă, că a avut loc încălcarea acestei dispoziţii. Textul integral al avizului Comisiei şi trei opinii separate care îl însoţesc figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

 Guvernul a elaborat memoriul său în care invita Curtea, cu titlu principal, să respingă cererea pentru neepuizarea căilor interne de recurs şi, în mod subsidiar, să considere că nu a avut loc încălcarea articolului 10 din Convenţie.La audieri, reprezentantul reclamantelor a cerut Curţii să decidă că a avut loc o încălcare a articolelor 10, 8 şi 2 din Convenţie şi de a acorda clientelor sale o satisfacţie echitabilă.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

 În faţa Comisiei, reclamantele au prezentat două plângeri. În primul rând ele au invocat neadoptarea de către autorităţile publice a acţiunilor apte să diminueze poluarea din partea uzinei chimice Enichem agricoltura din Manfredonia („uzina”) şi evitarea riscurilor de accidente majore; ele afirmau că această situaţie aducea atingere dreptului lor la respectarea vieţii şi integrităţii fizice garantat de articolul 2 al Convenţiei. În continuare ele denunţau neadoptarea, de către Statul italian, a măsurilor de informare cu privire la riscurile posibile şi comportamentul în caz de accident major prevăzute de către articolele 11 § 3 şi 17 § 2 din decretul preşedintelui Republicii nr. 175/88 („DPR 175/88”); reclamantele au considerat că a avut loc o încălcare a dreptului lor la libertatea de informare menţionat în articolul 10 al Convenţiei.La 6 iulie 1995, Comisia, cu majoritatea voturilor, a aprobat excepţia preliminară a Guvernului de neepuizare în ceea ce priveşte primul punct şi a declarat admisibilă restul plângerii, „orice mijloace de fond rezervate”.

În raportul său din 25 iunie 1996, ea a examinat cauza din punctul de vedere al articolului 10 din Convenţie şi a considerat această dispoziţie aplicabilă şi încălcată pe motiv că cel puţin între adoptarea DPR 175/88, în mai 1988, şi încetarea producerii fertilizanţilor, în 1994, autorităţile competente trebuiau să ia măsurile necesare pentru ca reclamantele, care locuiau într-o zonă de risc sporit, să poată „primi o informaţie adecvată cu privire la problemele referitoare la protecţia mediului lor ambiant”. Opt membri ai Comisiei şi-au exprimat dezacordul în trei opinii disidente, dintre care două scot în evidenţă posibilitatea unei abordări diferite a litigiului, fondată pe aplicabilitatea articolului 8 din Convenţie.

 Persoanele vizate, în memoriul lor adresat Curţii apoi la audieri, au invocat de asemenea articolele 8 şi 2 din Convenţie susţinând că lipsa informaţiilor în chestiune le-a încălcat dreptul lor la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptul al viaţă.În faţa Curţii, delegatul Comisiei s-a limitat la confirmarea concluziilor raportului (încălcarea articolului 10, pe când Guvernul a declarat că plângerile relative la articolele 8 şi 2 depăşesc cadrul impus prin decizia de admisibilitate.

Înainte de toate era necesar de a determina limitele competenţei ratione materiae.Curtea a subliniat mai întâi că competenţa sa „se extinde asupra tuturor cazurilor referitoare la interpretarea şi aplicarea (...) Convenţiei care îi sunt inaintate în condiţiile prevăzute de articolul 48” (articolul 45 din Convenţie după cum este modificat prin Protocolul nr. 9 pentru Statele care l-au ratificat, printre care Italia) şi că „În caz de contestare pe punctul de a şti dacă Curtea este competentă, Curtea decide” (articolul 49).În continuare se reaminteşte că, deoarece Curtea posedă cea mai mare competenţă în calificarea juridică a faptelor în cauză, ea nu se consideră legată prin caracterizarea atribuită de reclamanţi, guverne sau Comisie. În virtutea principiului jura movit curia, ea spre exemplu a studiat din oficiu mai multe plângeri în lumina unui articol sau paragraf care nu erau invocate de părţile la proces, şi chiar o clauză pe care Comisia o declarase neadmisibilă a acceptat-o în baza altei prevederi. Plângerea se caracterizează prin faptele pe care le denunţă şi nu prin simple mijloace sau argumente de drept invocate (vezi hotărârea Powell şi Rayner contra Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, pag. 13, § 29).

Jurisdicţia deplină a Curţii se manifestă doar în limitele „cazului”, care sunt fixate prin decizia de admisibilitate a cererii. În interiorul cadrului astfel trasat, Curtea poate examina orice chestiune de fapt sau de drept care survine în timpul procesului în faţa ei (vezi, printre multe altele, hotărârea Philis c. Greciei din 27 august 1991, seria A nr. 209, pag. 19, § 56).

 În speţă, temeiurile în baza articolelor 8 şi 2 nu figurează în mod expres în cerere şi în memoriile iniţiale ale reclamantelor în faţa Comisiei. Totodată ele manifestă o conexitate evidentă cu cel care este expus, informarea reclamantelor, care locuiesc toate la un kilometru de uzină, fapt ce ar putea avea reprecusiuni asupra vieţii lor private şi de familie şi integrităţii lor fizice.Având în vedere cele precedente, precum şi decizia Comisiei cu privire la admisibilitate, Curtea a considerat că poate examina plângerea în baza articolelor 8 şi 2 din Convenţie şi articolului 10.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCARA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10 DIN CONVENŢIE

 Reclamantele au pretins că sunt victima unei încălcări a articolului 10 din Convenţie, care dispune:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.

 Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatotiri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”

Încălcarea care rezultă din nadoptarea de către autorităţile competente a măsurilor de informare a populaţiei asupra riscursilor posibile şi asupra măsurilor în caz de accident legat de activitatea uzinei.

 Cu privire la excepţia preliminară a Guvernului

 Guvernul a făcut, după cum a procedat în faţa Comisiei, o excepţie de neepuizare a căilor interne de recurs care avea două părţi.

Prima se referea la recursul de urgenţă prevăzut în articolul 700 al codului de procedură civilă. Dacă reclamantele aveau frică de un pericol imediat legat de activitatea uzinei, ele ar fi putut sesiza judecătorul pentru a obţine o deciziei care imediat le-ar fi permis să-şi apere drepturile. Guvernul recunoaşte că nu poate prezenta exemple de aplicare a acestei dispoziţii la cazuri analoage, dar el afirmă că făcând abstracţie de posibilitatea de a utiliza această dispoziţie împotriva autorităţii publice, articolul 700 poate cu siguranţă să fie utilizat împotriva unei uzine, dacă, după cum este cazul speţei, aceasta nu a elaborat raportul de securitate necesar în baza articolului 5 din DPR 175/88 (paragraful 28 de mai sus).

Cea de-a doua parte se referea la circumstanţa că reclamantele nu au sesizat judecătorul penal pentru a se plânge de lipsa de informaţii pertinente, în special din partea uzinei, deoarece articolul 21 din DPR menţionat mai sus prevede sanţiuni penale pentru astfel de tipuri de omisiuni.Conform Curţii, niciunul din aceste două recursuri nu ar fi permis de a atinge scopul vizat de reclamante.

Chiar dacă Guvernul nu a putut dovedi eficacitatea recursurilor de urgenţă, contenciosul legat de mediu în domeniul în cauză nu a creat precedente judiciare, articolul 700 din codul de procedură civilă ar fi fost un remediu posibil dacă plângerea reclamantelor s-ar fi referit la lipsa măsurilor de reducere sau încetare a polării; de altfel aceasta a fost şi concluzia Comisiei la etapa admisibilităţii cererii (paragraful 40 de mai sus).

În circumstanţele speţei, în realitate era vorba despre lipsa informaţiilor cu privire la riscurile posibile şi măsurile în caz de accident, pe când recursul de urgenţă probabil avea să aibă ca rezultat suspendarea activităţii uzinei.

Cât priveşte latura penală, raportul de securitate a fost transmis de către uzină la 6 iulie 1989 (paragraful 22 de mai sus) şi acest recurs mai curând avea să se încheie cu condamnarea responsabililor din partea uzinei, dar cu siguranţă nu cu comunicarea informaţiilor reclamantelor.

Astfel obiecţia a fost respinsă.

 Cu privire la temeiul plângerii

 Rămâne de determinat dacă articolul 10 din Convenţie este aplicabil şi dacă a fost încălcat.Conform Guvernului, această dispoziţie se limitează la garantarea libertăţii de a primi informaţii fără vreun obstacol din partea unui Stat şi nu impune nici o obligaţie pozitivă. Aceasta va fi demonstrat prin faptul că rezoluţia 1087 (1996) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei şi directiva 90/313/CEE a Consiliului Comunităţilor europene, relative la riscurile care pot decurge din anumite activităţi industriale periculoase, nu vorbesc despre un drept dar de un simplu acces la informare. Dacă ar exista o obligaţie pozitivă de informare, ea ar fi „extrem de dificil de implementat” deoarece ar trebui de determinat modalităţile şi momentul divulgării informaţiilor precum şi autorităţile responsabile de aceasta şi destinantarii săi.La fel ca reclamantele, Comisia a considerat că informarea publicului reprezintă de acum înainte unul din instrumentele esenţiale de protecţie a bunăstării şi sănătăţii populaţiei în situaţii periculoase pentru mediul ambiant. În consecinţă, cuvintele „acest drept cuprinde (...) libertatea de a primi (...) informaţii”, inclus în paragraful 1 al articolului 10, ar trebui să se interpreteze ca atribuind un veritabil drept de a primi informaţii, în special din partea administraţiilor competente, în persoana membrilor din rândul populaţiei locale care au fost sau ar putea fi afectaţi de o activitate industrială, sau de altă natură, periculoasă pentru mediu.

Articolul 10 impune Statelor nu doar obligaţia de a face accesibile publicului informaţiile în materie de mediu, exigenţă la care dreptul italian pare să poată deja răspunde, în special în virtutea articolului 14 § 3 din legea nr. 390, dar şi obligaţii pozitive de a colecta, elabora şi a difuza aceste informaţii care, prin natura lor, nu ar putea altfel ajunge la cunoştinţa publicului. Protecţia asigurată de articolul 10 joacă deci un rol preventiv faţă de încălcările potenţiale ale Convenţiei în caz de atentate grave la mediul ambiant, această dispoziţie intrând în joc chiar înainte de a se produce un atentat direct la alte drepturi fundamentale – cum ar fi dreptul la viaţă sau cel al respectării vieţii private sau de familie.

 Curtea nu se subscrie la această teză. Existenţa unui drept pentru public de a primi informaţii a fost de numeroase ori recunoscut de ea în cauze relative la restricţiile la libertatea presei, ca corolarul funcţiei proprii jurnaliştilor de a difuza informaţii sai idei pe probleme de interes public (vezi, spre exemplu, hotărârile Observer şi Guardian c. Regatului Unit din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, pag. 30, § 59 b), şi Thorgeir Thorgeirson c. Islandei din 25 iunie 1992, seria A nr. 239, pag. 27, § 63). Circumstanţele speţei totodată sunt net diferite de cele ale cauzelor menţionate mai sus deoarece reclamantele se plângeau de o disfuncţionare a sistemului instaurat de DPR 175/88, care a transpus în dreptul italian directiva 82/501/CEE a Consiliului Comunităţilor europene (directiva „Seveso”), cu privire la riscurile accidentelor majore legate de unele activităţi industriale periculoase pentru mediu şi bunăstarea populaţiilor vizate. În rezultat, dacă era adevărat că prefectul din Foggia a elaborat un plan de urgenţă în baza raportului funizat de uzină şi că acest plan fusese comunicat serviciului de protecţie civilă la 3 august 1993, la această zi reclamantele nu primise informaţiile litigioase (paragrafele 26 şi 27 de mai sus).

Curtea reaminteşte că libertatea de a primi informaţii, menţionată la paragraful 2 al articolului 10 din Convenţie „interzice în mod esenţial unui guvern să împiedice pe cineva să primească informaţii pe care alţii speră sau pot accepta să le furnizeze” (hotărârea Leander c. Suediei din 26 martie 1987, seria A nr. 116, pag. 29, § 74). Această libertate nu ar trebui să fie înţeleasă ca impunând unui Stat, în circumstanţii de tipul celor din speţă, obligaţii pozitive de colectare şi difuzare, motu proprio, a informaţiilor.

 În concluzie, articolul 10 nu este aplicabil în această speţă.Având în vedere paragraful 45 de mai sus, cazul ar trebui examinat în lumina articolului 8 al Convenţiei.

III CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE

 Reclamantele s-au pretins în faţa Curţii, în baza aceloraşi fapte, victime a unei încălcări a articolului 8 din Convenţie, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2.Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

57. Sarcina Curţii este de a cerceta dacă articolul 8 din Convenţie se aplică şi a fost încălcat.

Mai întâi ea a notat că toate reclamantele locuiesc la Manfredonia, aproximativ la un kilometru de uzina vizată care, din cauza producerii de fertilizanţi şi caprolactam, în 1988 a fost clasată ca având un risc sporit, în aplicarea criteriilor prevăzute de DPR 175/88.

 Pe parcursul ciclului de fabricare uzina elimina mari cantităţi de gaze inflamabile, precum şi alte substanţe nocive printre care anhidrid de arseniu. De altfel, în 1976, în rezultatul unei explozii la secţia de spălare a gazelor de sinteză a amoniacului, au fost eliminate mai multe tone de soluţie de carbonat şi bicarbonat de potasiu, conţinând anhidrid de arseniu, fapt care a făcut necesară spitalizarea 150 de persoane din cauza unei intoxicări grave cu arseniu.

În plus, în raportul său din 8 decembrie 1988, comisia tehnică numită de municipalitatea din Manfredonia afirma în special că, din cauza amplasării geografice a uzinei, emisiile de substanţe în atmosferă sunt deseori canalizate spre oraş (paragrafele 14-16 de mai sus).

Incidenţa directă a emisiilor nocive asupra dreptului reclamantelor la respectarea vieţii lor private şi de familie permite de a conchide aplicabilitatea articolului 8.

58. Curtea consideră apoi că reclamantele nu ar putea fi considerate ca au suferit din partea Italiei o „ingerinţă” în viaţa lor privată sau de familie: ele se plângeau nu de un act dar de o inacţiune din partea Statului. Totodată, dacă articolul 8 are în mod esenţial drept obiect protecţia individului împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice, el nu se rezumă la limitarea Statului de a se abţine de la asemenea ingerinţe: la această obligaţie mai curând negativă pot fi adăugate obligaţii pozitive inerente unei respectări efective a vieţii private sau de familie (hotărârea Airey c. Irlandei din 9 octombrie 1979, seria A nr. 32, pag. 17, § 32).

În circumstanţele speţei, este necesar de a examina doar dacă autorităţile naţionale au luat măsurile necesare pentru a asigura protecţia efectivă a dreptului reclamantelor la respectarea vieţii lor private şi de familie garantat de articolul 8 (hotărârea López Ostra c. Spaniei din 9 decembrie 1994, seria A nr. 303-C, pag. 55, § 55).

59. La 14 septembrie 1993, în conformitate cu articolul 19 din DPR 175/88, ministerele Mediului şi al Sănătăţii au adoptat în comun concluzii asupra raportului de securitate prezentat de uzină în iulie 1989. Acestea prescriau ameliorările ce trebuiau înfăptuite la instalaţii, totodată pentru producerea curentă a fertilizanţilor şi în caz de reluare a producerii de caprolactam. Ele ofereau prefectului indicaţii cu privire la planul de urgenţă – care fusese elaborat în 1992 – şi măsurile de informare a populaţiei prevăzute de articolul 17 al DPR.

Totodată, într-o scrisoare din 7 decembrie 1995 către Comisia europeană a Drepturilor Omului, primarul din Monte Sant'Angelo afirma că la această din urmă dată, investigaţiile în vederea elaborării concluziilor prevăzute de articolul 19 au fost efectuate şi nici un document cu privire la aceste concluzii nu a fost primit. El a precizat că municipalitatea era în aşteptarea primirii directivelor serviciului de protecţie civilă pentru a decide asupra măsurilor de securitate necesare şi a regulilor ce trebuie respectat în caz de accident şi comunicate populaţiei, şi că măsurile privind informarea opopulaţiei vor fi întreprinse imediat după concluziile investigaţiei, în ipoteza unei reînceperi a funcţionării uzinei. (paragraful 27 de mai sus).

60. Curtea reaminteşte că poluarea gravă a mediului ambiant poate influenţa bunăstarea persoanelor şi să le priveze de dreptul de a beneficia de domiciliul lor astfel încât să le afecteze viaţa lor privată şi de familie (vezi, mutatis mutandis, hotărârea López Ostra menţionată mai sus, pag. 54, § 51). În speţă, reclamantele au rămas, până la încetarea produceii fertilizanţilor în 1994, în aşteptarea informaţiilor esenţiale care le-ar fi permis să evalueze riscurile care ar putea rezulta pentru ele şi apropiaţii lor din faptul că continuau să locuiască pe teritoriul regiunii Manfredonia, o cimună atât de expusă pericolului în caz de accident în interiorul uzinei.

Curtea a constatat deci că Statul pârât nu şi-a îndeplinit obligaţia de a garanta dreptul reclamantelor la respctarea vieţii lor private şi de familie, astfel fiind încălcat articolul 8 din Convenţie.

În consecinţă, a fost stabilită încălcarea acestei deispoziţii.

IV. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENŢIE

61. Referindu-se la decesul muncitorilor de la uzină, datorită cancerului, reclamantele afirmau că lipsa informaţiilor litigioase le-a încălcat dreptul la viaţă garantat de articolul 2 din Convenţie, care prevede:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2.Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a)      pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b)      pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute.

c)       Pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

62. Având în vedere concluziile relative la încălcarea articolului 8, Curtea nu a considerat necesară examinarea cauzei şi din punctul de vedere al articolului 2.

V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

63. În termenii articolului 50 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 Prejudiciul

64. Reclamantele au solicitat reparaţia unui prejudiciu „biologic”; ele au pretins 20 000 000 000 lire italiene (ITL).

65. În opinia Guvernului, reclamantele nu au demonstrat că au suferit un prejudiciu şi nici nu-l pot reda în detalii. Dacă Curtea va recunoaşte existenţa unui prejudiciu moral, constatarea încălcării va constitui, în acest caz, o satisfacţie echitabilă suficientă.

66. Delegatul Comisiei a invitat Curte să acorde reclamantelor o compensaţie adecvată şi proporţională cu prejudiciul pe care ele consideră că l-au suportat. El a sugerat suma de 100 000 000 ITL pentru fiecare reclamantă.

67. Curtea a Considerat că reclamantele nu au demonstrat existenţa unui prejudiciu material care ar rezulta din lipsa de informaţii pe care ele au invocat-o. În rest, ea a considerat că reclamantele fără îndoială au suferit o daună morală şi a decis să acorde suma de 10 000 000 ITL fiecăreia.

 Costuri şi cheltuieli

68. Reclamantele au obţinut acordarea asistenţei judiciare în faţa Curţii în valoare de 16 304 franci francezi, dar la încheierea audierilor, reprezentantul lor a depus la grefă o cerere prin care solicita acordarea unei sume mult mai mari în calitate de onorarii.

69. Nici Guvernul nici delegatul Comisiei nu s-au pronunţat asupra acestei chestiuni.

70. Ţinând cont de suma deja acordată cu titlu de asistenţă judiciară şi depunerea tardivă a cererii în cauză (articolul 39 § 1 şi 52 § 1 din regulamentul B al Curţii), Curtea a decis să respingă această cerere.

 Alte pretenţii

71. Reclamantele au mai rugat Curtea să oblige Statul pârât să procedeze la asanarea întregii zone industriale în cauză şi să realizeze un studiu epidemiologic privind acest teritoriu şi populaţiile vizate, precum şi o anchetă destinată să scoată în evidenţă eventualele consecinţe grave pentru locuitori cei mai expuşi presupuselor substanţe cancerigene.

72. Guvernul a considerat aceste pretenţii inadmisibile.

73. În opinia delegatului Comisiei, realizarea unei anchete aprofundate şi eficiente de către autorităţile naţionale precum şi publicarea şi comunicarea reclamantelor unui raport complet şi precis privind toate aspectele pertinente ale activităţii uzinei pe parcursul perioadei litigioase, inclusiv prejudiciul efectiv cauzat mediului ambiant şi sănătăţii persoanelor, ar fi de natură să satisfacă, pe lângă plata satisfacţiei echitabile, obligaţia prevăzută în articolul 53 din Convenţie.

74. Curtea a menţionat că Convenţia nu o împuterniceşte să examineze o asemenea cerere. Ea a amintit că Statului îi aparţine să aleagă mijloacele care să fie utilizate în ordinea sa juridică pentru a se conforma dispoziţiilor Convenţiei sau a redresa o situaţia care a dus la o încălcare (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Zanghi c. Italiei din 19 februarie 1991, seria A nr. 194-C, pag. 48, § 26; Demicoli c. Maltei din 27 august 1991, seria A nr. 210, pag. 19, § 45; şi Yağci şi Sargin c. Turciei din 8 iunie 1995, seria A nr. 319-A, pag. 24, § 81).

 Interese moratorii

75. Conform informaţiilor de care dispunea Curtea, taxa legală aplicabilă în Italia la data adoptării prezentei hotărâri era de 5 % pe an.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Respinge, cu nouăspreze voturi pentru şi unul împotrivă, excepţia preliminară a Guvernului;Hotărăşte, cu optsprezece voturi pentru şi două împotrivă, că articolul 10 din Convenţie nu este aplicabil în această speţă;Hotărăşte, în unanimitate, că articolul 8 din Convenţie este aplicabil şi a fost încălcat;Hotărăşte, în unanimitate, că este necesar de a examina cauza din punctul de vedere al articolului 2 din Convenţie;Hotărăşte, în unanimitate,

a)     că Statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni, 10 000 000 (zece milioane) lire italiene fiecărei reclamante pentru prejudiciul moral suferit;

b)     că această sumă este majorată cu un interes simplu de 5 % anual începând de la expirarea acestui termen şi până la achitare;

 Respinge, în unanimitate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în cadrul audierii publice la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 19 februarie 1998..

Semnat: Rudolf BERNHARDT

Preşedinte

Semnat: Herbert Petzold

Grefier

La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 55 § 2 din regulamentul B, expunerea următoarelor opinii separate:

-          opinia concordantă a Dlui Walsh;

-          opinia concordantă a Dnei Palm, la care se alătură Dnii Bernhardt, Russo, Macdonald, Makarczyk, şi van Dijk;

-          opinia concordantă a Dlui Jambrek;

-          opinia parţial concordantă şi parţial separată a Dlui Thór Vilhjálmsson;

-          opinia parţial separată şi parţial concordantă a Dlui Mifsud Bonnici.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR WALSH

Ar trebui să ne amintim că, deseori, o încălcare a Convenţiei, poate pune în joc alte articole decât cel a cărui încălcare este invocată de reclamant, dar eu sunt totalmente de acord că având în vedere faptele expuse în cauză este mai potrivit de a invoca articolul 8 decât articolul 10. Convenţia şi dispoziţiile sale trebuie să fie interpretate într-o modalitate armonioasă. Or, în hotărârea sa, Curtea a menţionat pe scurt articolul 2, dar nu s-a pronunţat asupra acestui subiect, pe când în opinia mea fusese încălcat şi articolul 2.

În opinia mea, articolul 2 garantează de asemenea protecţia integrităţii fizice a reclamantelor. Astfel, dispoziţiile articolului 3 indică clar că Convenţia se referă şi la această protecţie. Eu consider că în această speţă a avut loc o încălcare a articolului 2 şi că, având în vedere circumstaneţele cauzei, nu este necesar de a trece peste această dispoziţie pentru a constata o încălcare.

OPINIA CONCORDANTĂ A DNEI JUDECĂTOR PALM,

LA CARE SE ALĂTURĂ DNII JUDECĂTORI BERNHARDT,

RUSSO, MACDONALD, MAKARCZYK ŞI VAN DIJK

De rând cu majoritatea, eu consider că articolul 10 nu este aplicabil în această speţă. Astfel exprimându-mă, eu insist asupra situaţiei concrete din cauză, fără a exclude că, în circumstanţe diferite, Statul ar putea fi avut obligaţia pozitivă de a furniza publicului informaţiile aflate în posesia sa şi de a le difuza, deoarece, prin natura lor, ele nu ar fi putut ajunge altfel la cunoştinţa publicului larg. Acest punct de vedere nu este incompatibil cu conţinutul paragrafului 53 din hotărâre.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR JAMBREK

În memoriul lor, reclamantele s-au plâns în mod expres de o încălcare a articolului 2 din Convenţie. Curtea a considerat că nu era necesar de a examina cauza în lumina acestui articol deoarece ea constatase încălcarea articolului 8. Eu doresc totuşi să formulez unele observaţii referitoare la o eventuală aplicabilitate în speţă a articolului 2.

Acest articol prevede: „ Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauza cuiva în mod intenţionat, decât (...)” În opinia mea, protecţia sănătăţii şi a integrităţii fizice este legat foarte strâns atât de „dreptul la viaţă” cât şi de „respectarea vieţii private şi de familie”. Am putea face o paralelă cu jurisprudenţa Curţii relativă la articolul 3 în ceea ce priveşte existenţa „consecinţelor previzibile”: în cazul în care, mutatis mutandis, există motive serioase de a crede că persoana vizată se confruntă cu un risc real de a se afla în circumstanţe care pun în pericol sănătatea şi integritatea sa fizică şi, totodată, dreptul său la viaţă, care este protejat prin lege. Dacă guvernul se abţine de la comunicarea informaţiilor cu privire la situaţiile care ar putea fi considerate, bazându-se pe motive serioase, că ele prezintă un pericol real pentru sănătatea şi integriatea fizică a persoanelor, pe când o asemenea situaţie ar putea de asemenea ţine de protecţia prevăzută de articolul 2, conform căruia „Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat”.

Probabil ar fi fost momentul pentru jurisprudenţa Curţii consacrată articolului 2 (dreptul la viaţă) de a evolua, de a dezvolta drepturile care rezultând din aplicarea sa, de a defini situaţiile care antrenează un risc real şi grav pentru viaţă sau diferite aspecte ale dreptului la viaţă. Articolul 2 pare să fie pertinent şi aplicabil în speţă, în măsura în care 150 de persoane au fost spitalizate din cauza intoxicării grave cu arseniu. Dat fiind că ele duceau la eliminarea în atmosferă a substanţelor nocive, activităţile uzinei constituiau deci „riscuri de accidente majore periculoase pentru mediul ambiant”.

În ceea ce priveşte articolul 10, eu consider că el ar putea fi considerat ca aplicabil în speţă sub rezerva unei condiţii precise. Acest articol prevede că „Orice persoană are dreptul de a (...) primi (...) informaţii sau idei fără amestecul autorităţior publice (...). Exercitarea acestui drept poate fi supusă unor (...) restrângeri (...)”. În opinia mea, textul articolului 10, şi sensul atribuit în prezent motivelor utilizate, nu permite de a deduce că un Stat se află în obligaţia pozitivă de a furniza informaţii, în afară de faptul dacă o persoană solicită/cere personal informaţii de care guvernul dispune la epoca luată în considerare.

Deaceea eu cred că ar trebui să se considere că o asemenea obligaţie pozitivă depinde de următoarea condiţie: victimele potenţiale ale riscului industrial trebuie să fi cerut ca anumite informaţii, probe, testări, etc, să fie făcute publice şi să le fie comunicate prin intermediul unui serviciu guvernamental special. Dacă guvernul nu satisface o asemenea cerere şi nu explică lipsa unui răspuns în mod valabil, atunci aceasta ar trebui să fie considerată ca o ingerinţă din partea sa, interzisă de articolul 10 din Convenţie.

OPINIA PARŢIAL CONCORDANTĂ

ŞI PARŢIAL SEPARATĂ

A DLUI JUDECĂTOR THÓR VILHJÁLMSSON

În această cauză, eu în principiu sunt de acord cu concluzia şi cu argumentele exprimate de majoritatea Comisiei. Curtea, din partea sa, are o altă părere. Chiar dacă eu am preferat ca cauza să fie tratată în lumina articolului 10 din Convenţie, era de asemenea posibil de a examina chestiunile impuse în speţă pe terenul articolului 8, după cum a procedat Curtea. Deaceea eu am votat cu majoritatea în ceea ce priveşte acest articol, precum şi articolele 2 şi 50 din Convenţie.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

ŞI PARŢIAL CONCORDANTĂ

A DLUI JUDECĂTOR MIFSUD BONNICI

 În paragraful 40 al hotărârii, Curtea a respins excepţia preliminară a Guvernului conform căreia reclamanţii nu au epuizat căile interne de recurs de care dispuneau, după cum prevede articolul 26 din Convenţie.Cel de-al doilea alineat al acestui paragraf cuprinde următorul fragment:

„În circumstanţele speţei, în realitate era vorba despre lipsa informaţiilor cu privire la riscurile posibile şi măsurile în caz de accident, pe când recursul de urgenţă probabil avea să aibă ca rezultat suspendarea activităţii uzinei”. (evidenţierea îmi aparţine).

 Dat fiind că utilizarea acestui recurs intern probabil avea să ducă la suspendarea activităţii uzinei, eu nu văd care ar fi recursul mai eficient pentru a redresa încălcările denunţate de reclamante, în măsura în care lipsa informaţiilor din partea autorităţilor ar fi adus la suspendarea activităţilor uzinei. Cu ocazia procesului, toate informaţiile necesare ar trebui să fi fost comunicate în timpul audierilor, ceea ce ar fi permis în mod natural de a redresa încălcarea articolului 8.Cât priveşte acţiunea penală, un succes în acest domeniu ar fi făcut posibilă iniţierea unei acţiuni de reparare, după cum ordinea juridică italiană permite de a o face oricărei persoane care este victima unei infracţiuni (delitto) , oricare ar fi forma ei.Este deci clar că, ordinea juridică italiană pune la dispoziţia reclamantelor un anumit număr de acţiuni în justiţie, inclusiv şi cele la care ele nu au recurs. Totuşi, eu consider că excepţia preliminară a Guvernului trebuia acceptată.Marea majoritatea a colegilor mei au luat o altă hotărâre, eu nu am avut altă soluţie decât să mă alătur avizului lor în ceea ce priveşte alte puncte ale dispozitivului.

[1] Cazul poartă numărul 116/1996/735/932. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.

[2] Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor referitoare la Statele legate prin Protocolul nr. 9.

[*] Nota grefei: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită, dar oricine îl poate obţine la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy