©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Marea Cameră
Cauza GIULIANI ŞI GAGGIO împotriva Italiei
(Cererea nr. 23458/02)
Hotărâre
Strasbourg
24 martie 2011
Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din: Jean-Paul Costa, preşedinte, Christos Rozakis, Françoise Tulkens, Ireneu Cabral Barreto, Boštjan M. Zupančič, Nina Vajić, Elisabeth Steiner, Alvina Gyulumyan, Renate Jaeger, David Thor Björgvinsson, Ineta Ziemele, Isabelle Berro-Lefevre, Ledi Bianku, Nona Tsotsoria, Zdravka Kalaydjieva, Işıl Karakaş, Guido Raimondi, judecători, şi Vincent Berger, jurisconsult,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 29 septembrie 2010 şi la 16 februarie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 23458/02 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care trei resortisanţi ai acestui stat, domnul Giuliano Giuliani, doamna Adelaide Gaggio (soţia domnului Giuliani) şi doamna Elena Giuliani („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 18 iunie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de N. Paoletti şi G. Pisapia, avocaţi în Roma. Guvernul italian („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna E. Spatafora, şi co-agentul guvernamental, domnul N. Lettieri.
3. Reclamanţii s-au plâns de decesul fiului şi fratelui lor, Carlo Giuliani, considerând că acesta s-a datorat recurgerii la forţă excesivă. De asemenea, aceştia susţineau că statul pârât nu adoptase dispoziţiile legislative, administrative şi de reglementare necesare pentru a reduce în măsura posibilă consecinţele nefaste ale utilizării forţei, că organizarea şi planificarea operaţiunilor poliţiei nu fuseseră conforme cu obligaţia de protejare a vieţii şi că ancheta privind circumstanţele decesului rudei lor nu fusese eficientă.
4. Cererea a fost repartizată Secţiei a patra a Curţii (art. 52 § 1 din regulament). La 6 februarie 2007, după o audiere care a privit probleme legate atât de admisibilitate, cât şi de fond (art. 54 § 3 din regulament), aceasta a fost declarată admisibilă de către o cameră a secţiei în cauză, compusă din următorii judecători: Sir Nicolas Bratza, Josep Casadevall, Giovanni Bonello, Kristaq Traja, Vladimiro Zagrebelsky, Stanislav Pavlovschi, Lech Garlicki, precum şi Lawrence Early, grefier de secţie.
5. La 25 august 2009, o cameră a Secţiei a patra, compusă din Sir Nicolas Bratza, Josep Casadevall, Lech Garlicki, Giovanni Bonello, Vladimiro Zagrebelsky, Ljiljana Mijović, Ján Šikuta, judecători, şi Lawrence Early, grefier de secţie, a pronunţat o hotărâre în care a concluzionat: în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale în ceea ce priveşte folosirea excesivă a forţei; cu cinci voturi la două, că nu a avut loc o încălcare a art. 2 din Convenţie sub aspectul laturii sale materiale în ceea ce priveşte obligaţiile pozitive de protejare a vieţii; cu patru voturi la trei, că a existat o încălcare a art. 2 din Convenţie sub aspect procedural; în unanimitate, că nu era necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 3, 6 şi 13 din Convenţie; în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 38 din Convenţie. De asemenea, aceasta a acordat, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, 15 000 euro (EUR) pentru fiecare dintre reclamanţii Giuliano Giuliani şi Adelaide Gaggio şi 10 000 EUR reclamantei Elena Giuliani.
6. La 24 noiembrie 2009, Guvernul şi reclamanţii au solicitat trimiterea cauzei în faţa Marii Camere în temeiul art. 43 din Convenţie şi al art. 73 din regulament. La 1 martie 2010, un colegiu al Marii Camere a admis aceste cereri.
7. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu art. 26 §§ 4 şi 5 din Convenţie şi cu art. 24 din regulament.
8. Atât reclamanţii, cât şi Guvernul, au depus observaţii scrise suplimentare (art. 59 § 1 din regulament).
9. La 27 septembrie 2010, judecătorii (titulari şi supleanţi) desemnaţi pentru a judeca prezenta cauză au văzut CD-ROM-urile depuse de părţi la 28 iunie şi la 9 iulie 2010 (infra, pct. 139).
10. La 29 septembrie 2010, a avut loc la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg o audiere publică (art. 59 § 3 din regulament).
S-au prezentat:
– pentru Guvern, domnulN. Lettieri, co-agent, doamna P. Accardo, co-agent,
domnul . G. Albenzio,Avvocato dello Stato;
– pentru reclamanţi, domnulN. Paoletti,
doamnaG. PAOLETTI, doamna N. PAOLETTI,consilieri,
Doamna C. SARTORI,consilier,
Curtea a ascultat declaraţiile acestora.
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
11. Reclamanţii s-au născut în 1938, 1944 şi, respectiv, în 1972; aceştia locuiesc în Genova şi Milano. Aceştia sunt tatăl, mama şi, respectiv, sora lui Carlo Giuliani, care a fost împuşcat mortal în timpul unor demonstraţii care au avut loc pe durata Summit-ului G8, organizat în Genova, în iulie 2001.
A. Contextul în care s-a desfăşurat Summit-ul G8 la Genova şi faptele care au precedat decesul lui Carlo Giuliani
12. La 19, 20 şi 21 iulie 2001, s-a desfăşurat la Genova summit-ul aşa-numitului grup „G8”. În oraş au fost organizate numeroase manifestaţii „antiglobalizare”, iar autorităţile italiene au pus în aplicare ample măsuri de securitate. În temeiul art. 4 § 1 din Legea nr. 149 din 8 iunie 2000, prefectul oraşului Genova era autorizat să apeleze la personalul militar al forţelor armate pentru a asigura siguranţa publică legată de desfăşurarea summit-ului. În plus, a fost delimitată o „zonă roşie” cu ajutorul unui gard metalic în zona oraşului (centrul istoric) în care aveau loc reuniunile G8. Astfel, era permis numai accesul riveranilor şi al persoanelor care lucrau în zona respectivă. A fost interzis accesul la port, iar aeroportul a fost închis traficului aerian. Zona roşie era cuprinsă într-o zonă galbenă care, la rândul ei, era înconjurată de o zonă albă (zonă normală).
13. Ordinul de serviciu din 19 iulie 2001 a fost emis de comandantul forţelor de ordine în ajunul decesului lui Carlo Giuliani. Acesta rezumă astfel priorităţile forţelor de ordine: crearea, în cadrul zonei roşii, a unei linii de apărare care să permită respingerea rapidă a oricărei tentative de pătrundere; crearea, în cadrul zonei galbene, a unei linii de apărare pentru a face faţă oricărui incident, ţinând seama de poziţia manifestanţilor în diverse locaţii, precum şi de acţiunile săvârşite de elemente extremiste; luarea de măsuri de ordine publică pe străzile unde au loc manifestaţiile, având în vedere riscul unor violenţe, favorizat de prezenţa unor mulţimi de oameni.
14. Părţile sunt de acord cu faptul că ordinul de serviciu din 19 iulie 2001 a modificat planurile stabilite până atunci privind modul de desfăşurare a resurselor şi mijloacelor disponibile, pentru a permite forţelor de ordine să contreze eficient orice încercare de pătrundere în zona roşie a persoanelor care participau la aşa-numita manifestaţie „Tute Bianche” („salopetele albe”), care fusese anunţată şi autorizată pentru ziua următoare.
15. Reclamanţii susţin că ordinul de serviciu din 19 iulie a atribuit unui pluton de carabinieri implicat în decesul lui Carlo Giuliani o funcţie dinamică, în vreme ce, iniţial, acesta ar fi trebuit să fie static. Guvernul a precizat că instrucţiunile din ordinele de serviciu au fost comunicate oral ofiţerilor prezenţi pe teren.
16. Fusese pus la punct un sistem de comunicare radio, cu o centrală de control operaţional situată în sediul biroului de poliţie (questura) din Genova, care era în legătură cu forţele de pe teren. Carabinierii şi poliţiştii nu puteau comunica direct între ei prin radio; puteau contacta numai centrala de control operaţional.
17. În dimineaţa zilei de 20 iulie, grupuri de manifestanţi deosebit de agresivi, care purtau cagule şi măşti („Black Bloc”) au provocat numeroase incidente şi ciocniri cu forţele de ordine. Marşul Tute Bianche trebuia să pornească de la stadionul Carlini. Era vorba despre o manifestaţie la care participau mai multe organizaţii: reprezentanţi ai mişcării „No Global”, ai unor centre sociale şi tineri comunişti din Partidul „Rifondazione comunista”. Aceştia credeau într-un protest fără violenţă (nesupunere civică), dar anunţaseră un obiectiv politic, şi anume încercarea de a pătrunde în zona roşie. La 19 iulie 2001, şeful biroului de poliţie (questore) din Genova interzisese marşului să pătrundă în această zonă sau în cea adiacentă şi desfăşurase forţe de ordine pentru a opri marşul în zona Pieţei Verdi. Prin urmare, marşul putea să defileze între stadionul Carlini şi pe toată Strada Tolemaide până la Piaţa Verdi, adică mult mai departe de intersecţia acestei străzi cu Bulevardul Torino, unde au avut loc ciocniri, astfel cum se va preciza mai jos.
18. În jurul orei 13.30 marşul a pornit şi a înaintat încet spre vest. În zona Străzii Tolemaide, erau semne ale tulburărilor care avuseseră loc înainte. Marşul era condus de un grup de contact alcătuit din politicieni şi un grup de ziarişti cu camere de luat vederi sau aparate de fotografiat. Aceştia din urmă au încetinit şi au făcut câteva opriri. În zona Străzii Tolemaide, au avut loc incidente între persoane care purtau măşti şi cagule şi forţele de ordine. Marşul a ajuns la tunelul de cale ferată, la intersecţia cu bulevardul Torino. Brusc, asupra marşului au fost lansate gaze lacrimogene de către carabinieri aflaţi sub comanda domnului Mondelli. Carabinierii au înaintat, folosind bastoanele. Marşul a fost împins înapoi spre est, până la intersecţia cu strada Invrea.
19. Manifestanţii s-au despărţit: unii s-au îndreptat spre mare, alţii s-au refugiat întâi pe strada Invrea, apoi în zona Pieţei Alimonda. Unii manifestanţi au răspuns ofensivei, aruncând spre forţele de ordine obiecte contondente, precum sticle sau containere de gunoi. Vehicule blindate ale carabinierilor au mers cu viteză pe străzile Casaregis şi Invrea, dărâmând barierele plasate de manifestanţi şi provocând îndepărtarea manifestanţilor din zona respectivă. La ora 15.22, centrala de control operaţional i-a ordonat domnului Mondelli să se îndepărteze şi să permită trecerea marşului.
20. Unii manifestanţi au organizat o ripostă violentă. Au avut loc ciocniri cu forţele de ordine. În jurul orei 15.40, un grup de manifestanţi a atacat o furgonetă blindată a carabinierilor şi a incendiat-o.
B. Decesul lui Carlo Giuliani
21. În jurul orei 17, batalionul Sicilia, alcătuit din aproximativ cincizeci de carabinieri poziţionaţi în apropierea Pieţei Alimonda, a remarcat prezenţa unui grup de manifestanţi care păreau foarte agresivi. Două jeep-uri Defender au staţionat în apropierea acestora. Ofiţerul de poliţie Lauro a ordonat atacarea manifestanţilor. Carabinierii au executat acest ordin, pe jos şi urmaţi de jeep-uri. Manifestanţii au reuşit să respingă ofensiva, iar carabinierii au fost obligaţi să se retragă în dezordine în apropierea Pieţei Alimonda. Imaginile filmate din elicopter la 17.23 au arătat manifestanţii care înaintau de-a lungul străzii Caffa, alergând după forţele de ordine.
22. Având în vedere retragerea carabinierilor, jeep-urile au încercat să plece de la faţa locului mergând în marşarier. Unul dintre ele a reuşit să plece, dar celălalt a rămas blocat de un container de gunoi răsturnat. Dintr-o dată, acesta a fost înconjurat de mai mulţi manifestanţi înarmaţi cu pietre, bastoane şi bare de fier. Geamurile laterale spate şi geamul din spate ale jeep-ului au fost sparte. Manifestanţii au insultat şi ameninţat ocupanţii jeep-ului şi au aruncat în vehicul cu pietre şi un extinctor.
23. La bordul jeep-ului se aflau trei carabinieri: Filippo Cavataio („F.C.”), şoferul, Mario Placanica („M.P.”) şi Dario Raffone („D.R.”). M.P., fiind intoxicat din cauza grenadelor lacrimogene pe care le aruncase în cursul zilei, fusese autorizat de căpitanul Cappello, comandant al unei companii de carabinieri, să urce în jeep şi să plece de la locul ciocnirilor. Ghemuit în spatele jeep-ului, rănit, panicat, se apăra (conform declaraţiilor manifestantului Predonzani) într-o parte cu un scut. Strigând la manifestanţi să plece, „dacă nu îi va omorî”, M.P. a scos pistolul Beretta de 9 mm, l-a îndreptat în direcţia geamului din spate al vehiculului, care era spart, şi, după câteva zeci de secunde, a tras două focuri.
24. Unul dintre focuri l-a lovit în faţă, sub ochiul stâng, pe Carlo Giuliani, un manifestant care purta cagulă. Acesta se afla în apropierea jeep-ului şi tocmai luase de jos un extinctor gol şi îl ridicase. Acesta s-a prăbuşit în apropierea roţii spate stânga a vehiculului.
25. La scurt timp, F.C. a reuşit să repornească motorul jeep-ului şi, încercând să plece, a dat înapoi, călcând astfel peste trupul lui Carlo Giuliani. Apoi a comutat schimbătorul în viteza întâi şi a călcat a doua oară peste trup, plecând de la faţa locului. Ulterior, jeep-ul s-a îndreptat spre Piaţa Tommaseo.
26. După „câţiva metri”, plutonierul-major al carabinierilor, Amatori, a urcat la bordul jeep-ului, la volan, deoarece „şoferul era în stare de şoc”. Carabinierul Rando a urcat, de asemenea, în vehicul.
27. Forţele poliţiei care staţionau în cealaltă parte a Pieţei Alimonda au intervenit şi au împrăştiat manifestanţii. Acestora li s-au alăturat carabinierii. La ora 17.27, un poliţist prezent la faţa locului a sunat la centrala de control operaţional pentru a solicita o ambulanţă. Ulterior, un medic sosit la faţa locului a constatat decesul lui Carlo Giuliani.
28. Ministerul de Interne (ministero dell’Interno) a afirmat că era imposibil să se precizeze numărul precis al carabinierilor şi al agenţilor de poliţie prezenţi la faţa locului la momentul decesului lui Carlo Giuliani; fuseseră aproximativ cincizeci de carabinieri, la o distanţă de 150 de metri de jeep. În plus, la 200 de metri, lângă Piaţa Tommaseo, fusese un grup de agenţi de poliţie.
29. Bazându-se, între altele, pe mărturiile depuse de membrii forţelor de ordine în cursul unui proces paralel („procesul celor 25”, a se vedea infra, pct. 121-138), reclamanţii au afirmat în special că, în Piaţa Alimonda, carabinierii avuseseră posibilitatea să îşi dea jos măştile de gaze, să mănânce şi să se odihnească. În acest „context calm”, căpitanul Cappello le ordonase carabinierilor M.P. şi D.R. să urce la bordul unuia din cele două jeep-uri. Acesta considera că cei doi carabinieri erau extenuaţi psihic („a terra”) şi nu mai îndeplineau condiţiile fizice pentru a-şi face datoria. Acesta considerase, de asemenea, că M.P. trebuia să înceteze să mai arunce cu gaze lacrimogene şi îi luase arma cu gaze lacrimogene, precum şi geanta în care erau grenade cu gaze lacrimogene.
30. Făcând referire la fotografiile făcute puţin înainte de împuşcătura mortală, reclamanţii subliniază că arma era ţinută orizontal şi îndreptată în jos. De asemenea, aceştia fac trimitere la declaraţiile locotenentului-colonel Truglio (infra, pct. 43), care a afirmat că se afla la aproximativ 10 metri de Piaţa Alimonda şi la treizeci-patruzeci de metri de jeep. Carabinierii (aproximativ o sută) se aflau la câteva zeci de metri de jeep. Poliţiştii se aflau la capătul străzii Caffa, spre Piaţa Tommaseo. Reclamanţii amintesc că fotografiile depuse la dosarul de cercetare penală arată clar prezenţa unor carabinieri în apropierea jeep-ului.
C. Ancheta efectuată de autorităţile naţionale
1. Primele etape ale anchetei
31. La câţiva metri de trupul lui Carlo Giuliani a fost găsit un cartuş folosit. Nu s-a găsit niciun glonţ. Printre altele, lângă trup au fost găsite un extinctor şi o piatră murdară de sânge. Aceste obiecte au fost ridicate de poliţie. Din dosar reiese că parchetul a încredinţat poliţiei treizeci şi şase de acte de urmărire penală. Jeep-ul cu care mersese M.P., arma şi echipamentul acestuia au rămas în mâinile carabinierilor; acestea au făcut ulterior obiectul unui sechestru judiciar. În interiorul jeep-ului a fost găsit un cartuş folosit.
32. În seara zilei de 20 iulie 2001, brigada mobilă de poliţie din Genova a audiat doi poliţişti, domnii Martino şi Fiorillo. La 21 iulie 2001, căpitanul Cappello, care conducea compania ECHO, a relatat evenimentele din ajun şi a indicat numele carabinierilor care se aflaseră la bordul jeep-ului. Acesta a declarat că nu auzise focuri de armă, probabil din cauza faptului că purta o cască radio, cască de protecţie şi mască de gaze, care îi limitau auzul.
2. Punerea sub urmărire penală a carabinierilor M.P. şi F.C.
33. În noaptea de 20 spre 21 iulie 2001, M.P. şi F.C. au fost identificaţi şi audiaţi de Parchetul din Genova în calitate de persoane suspectate de săvârşirea infracţiunii de omor. Aceste interogatorii au avut loc la sediul Comandamentului carabinierilor din Genova.
a) Primele declaraţii ale lui M.P.
34. M.P. era un carabinier auxiliar, repartizat la Batalionul nr. 12 „Sicilia”, şi era membru al companiei ECHO, constituită pentru Summit-ul G8. Împreună cu alte patru companii din alte regiuni ale Italiei, compania ECHO făcea parte din CCIR, aflată în subordinea locotenentului-colonel Truglio. Compania ECHO era în subordinea căpitanului Cappello şi a adjuncţilor acestuia, Mirante şi Zappia, şi sub conducerea şi coordonarea domnului Lauro, un ofiţer superior de poliţie (vice questore) din Roma. Fiecare din cele cinci companii era împărţită în patru plutoane formate din câte cincizeci de oameni. Comandantul tuturor companiilor era colonelul Leso.
35. M.P. s-a născut la 13 august 1980, şi-a început serviciul militar la 16 septembrie 2000 şi avea douăzeci de ani şi unsprezece luni la momentul faptelor. Acesta era grenadier şi fusese distribuit în poziţia de lansare de gaze lacrimogene. Acesta a declarat că, în timpul operaţiunilor de menţinere şi restabilire a ordinii publice, trebuia să se deplaseze pe jos cu plutonul său. După ce a lansat mai multe grenade cu gaze lacrimogene, simţea că ochii şi faţa îi ardeau şi i-a cerut căpitanului Cappello permisiunea de a urca la bordul unui jeep. În scurt timp, i s-a alăturat un alt carabinier (D.R.), care era rănit.
36. M.P. a afirmat că i-a fost foarte frică, din cauza tuturor atacurilor la care asistase în cursul acelei zile, şi că îi era teamă, în special, ca manifestanţii să nu lanseze cocteiluri Molotov. Acesta a explicat că teama i-a crescut atunci când a fost rănit la picior de un obiect metalic şi la cap de o piatră. Şi-a dat seama de prezenţa agresorilor din cauza pietrelor care erau aruncate şi s-a gândit că „sute de manifestanţi înconjurau jeep-ul”, deşi a adăugat că „în momentul în care a tras focurile de armă nu văzuse pe nimeni”. Acesta a precizat că „intrase în panică”. La un moment dat, şi-a dat seama că ţinea în mână pistolul său; a scos mâna în care ţinea pistolul prin geamul din spate al jeep-ului şi, după aproximativ un minut, a tras două focuri de armă. Acesta a susţinut că nu l-a observat pe Carlo Giuliani în spatele jeep-ului, nici înainte, nici după ce a tras.
b) Declaraţiile lui F.C.
37. F.C., şoferul jeep-ului, născut la 3 septembrie 1977, era în serviciu de douăzeci şi două de luni. La momentul faptelor, acesta avea douăzeci şi trei de ani şi zece luni. Acesta a declarat că se aflase pe o străduţă în apropierea Pieţei Alimonda şi că încercase să se întoarcă în piaţă mergând în marşarier deoarece plutonul era împins înapoi de manifestanţi. Totuşi, drumul îi fusese blocat de un container de gunoi şi motorul i se oprise. Se concentrase încercând să plece cu jeep-ul de acolo, în vreme ce colegii săi de la bordul vehiculului urlau. Din acest motiv, nu auzise împuşcăturile. În cele din urmă, acesta a declarat: „[n]u am observat pe nimeni la pământ pentru că purtam o mască şi aveam un câmp vizual parţial (...) şi pentru că, din interiorul maşinii, vederea laterală este dificilă. Am dat cu spatele şi nu am simţit nicio rezistenţă; de fapt, am simţit că roata din stânga s-a zdruncinat şi m-am gândit că probabil este o grămadă de gunoi, de vreme ce containerul de gunoi fusese răsturnat. Singurul lucru la care mă gândeam era să mă îndepărtez de dezastrul ăla”.
c) Declaraţiile lui D.R.
38. D.R., născut la 25 ianuarie 1982, îşi efectua serviciul militar din 16 martie 2001. La momentul faptelor, acesta avea nouăsprezece ani şi şase luni. Acesta a declarat că fusese lovit în faţă şi în spate de pietre aruncate de manifestanţi şi că începuse să sângereze. Încercase să se apere acoperindu-şi faţa, iar M.P. încercase la rândul său să îl protejeze cu trupul său. În acel moment, nu a mai văzut nimic, dar a auzit ţipetele şi zgomotul loviturilor şi obiectelor care intrau în jeep. L-a auzit pe M.P. ţipând la agresori să se oprească şi să plece, apoi două împuşcături.
d) A doua declaraţie a lui M.P.
39. La 11 septembrie 2001, M.P., interogat de parchet, a confirmat declaraţiile sale din 20 iulie 2001 şi a adăugat că strigase la manifestanţi „plecaţi sau vă omor!”.
3. Celelalte declaraţii luate în cursul anchetei
a) Declaraţiile date de alţi carabinieri
40. Plutonierul-major Amatori, care se afla în celălalt jeep din Piaţa Alimonda, a declarat că observase că jeep-ul la bordul căruia se afla M.P. era imobilizat de un container de gunoi şi că era înconjurat de numeroşi manifestanţi, „cu siguranţă mai mult de douăzeci”. Aceştia din urmă aruncau cu obiecte în jeep. A văzut în special că unul dintre manifestanţi a aruncat cu un extinctor în geamul din spate al maşinii. A auzit împuşcăturile şi l-a văzut pe Carlo Giuliani prăbuşindu-se. Apoi, jeep-ul a trecut de două ori peste trupul lui Carlo Giuliani. După ce jeep-ul a reuşit să plece din Piaţa Alimonda, acesta s-a apropiat de maşină şi a văzut că şoferul coborâse din maşină şi cerea ajutor, fiind vizibil agitat. Atunci, acesta a luat locul şoferului şi, observând că M.P. avea un pistol în mână, i-a ordonat acestuia să pună piedica de siguranţă. Acesta s-a gândit imediat că era vorba despre arma care tocmai trăsese focurile, dar nu a vorbit cu M.P., care era rănit şi sângera în zona capului. Şoferul i-a spus că auzise împuşcăturile în timp ce manevra jeep-ul. Nu i s-a dat nicio explicaţie privind circumstanţele care conduseseră la decizia de a trage şi nu a pus nicio întrebare legată de acest subiect.
41. Carabinierul Rando ajunsese la jeep pe jos. Acesta a declarat că văzuse arma scoasă din teacă şi l-a întrebat pe M.P. dacă trăsese. Acesta a răspuns afirmativ, fără să precizeze dacă trăsese în aer sau înspre un anumit manifestant. M.P. repeta într-una „vroiau să mă omoare, nu vreau să mor”.
42. La 11 septembrie 2001, parchetul l-a audiat pe căpitanul Cappello, comandantul companiei ECHO (supra, pct. 34). Acesta a declarat că îi acordase permisiunea lui M.P. să urce în jeep şi că îi luase arma cu gaze lacrimogene, deoarece acesta se afla în dificultate. Ulterior, acesta a precizat (în cadrul „procesului celor 25”, audierea din 20 septembrie 2005) că M.P. nu era apt din punct de vedere fizic să îşi îndeplinească sarcinile de serviciu, din cauza unor probleme psihologice şi de tensiune nervoasă. Domnul Cappello plecase apoi împreună cu oamenii săi – aproximativ cincizeci – spre intersecţia Pieţei Alimonda cu strada Caffa. Agentul de poliţie Lauro îi ceruse să se îndrepte spre strada Caffa în direcţia străzii Tolemaide pentru a ajuta forţele care încercau să îi împingă înapoi pe demonstranţi. Această cerere îl lăsase perplex, având în vedere numărul de oameni pe care îi avea la dispoziţie şi starea lor de oboseală, dar i-a dus totuşi pe strada Caffa. Sub presiunea manifestanţilor care veneau de pe strada Tolemaide, carabinierii au fost obligaţi să se retragă; s-au repliat întâi în ordine, apoi în mod dezordonat. Domnul Cappello nu îşi dăduse seama că, în timpul retragerii, cele două jeep-uri îi urmăreau pe carabinieri, prezenţa acestor vehicule neavând nicio „justificare funcţională”. Manifestanţii s-au răspândit abia când au intervenit brigăzile mobile de poliţie, care staţionau de cealaltă parte a Pieţei Alimonda. Abia atunci observase că un om cu cagulă zăcea pe jos, părând să fie grav rănit. Unii din oamenii lui purtau cască echipată cu o cameră video, ceea ce trebuia să permită clarificarea desfăşurării evenimentelor; înregistrările video efectuate fuseseră predate colonelului Leso.
43. Locotenentul-colonel Truglio, superiorul ierarhic al căpitanului Cappello, a declarat că se oprise la aproximativ zece metri de Piaţa Alimonda şi la treizeci-patruzeci de metri de jeep şi că observase faptul că maşina a trecut peste un trup cazut la pământ.
b) Declaraţiile agentului de poliţie Lauro
44. La 21 decembrie 2001, domnul Lauro a fost audiat de parchet. Acesta a declarat că aflase de modificarea ordinelor de serviciu în dimineaţa zilei de 20 iulie 2001. La audierea care a avut loc la 26 aprilie 2005 în cadrul „procesului celor 25”, domnul Lauro a afirmat că, la 19 iulie 2001, a fost informat că nu fusese autorizat niciun marş pentru ziua următoare. La 20 iulie, acesta tot nu ştia că urma să defileze un marş autorizat. În cursul zilei, acesta s-a dus în Piaţa Tommasseo, unde aveau loc ciocniri cu manifestanţii. La ora 15.30, într-un moment de calm, locotenentul-colonel Truglio şi două jeep-uri s-au alăturat contingentului. Între orele 16 şi 16.45, contingentul a fost implicat în ciocniri pe bulevardul Torino. Apoi, acesta a ajuns în zona pieţelor Tommaseo şi Alimonda. Locotenentul-colonel Truglio şi cele două jeep-uri s-au întors şi contingentul a fost reorganizat. Domnul Lauro a observat, în capătul străzii Caffa, un grup de manifestanţi care formaseră o barieră cu containere pe roţi şi care înaintau spre forţele de ordine. L-a întrebat pe domnul Cappello dacă oamenii săi erau în măsură să facă faţă situaţiei şi a primit un răspuns afirmativ. Astfel, domnul Lauro şi contingentul s-au poziţionat în Piaţa Caffa. A auzit un ordin de repliere şi a asistat la retragerea în dezordine a contingentului.
c) Celelalte declaraţii date la parchet
45. Unii manifestanţi prezenţi la momentul faptelor au fost, de asemenea, audiaţi de parchet. Unii dintre ei au declarat că se aflaseră foarte aproape de jeep, că şi ei aruncaseră cu pietre şi loviseră jeep-ul cu bastoane sau alte obiecte. Conform unuia dintre manifestanţi, M.P. strigase „nenorociţilor, o să vă omor pe toţi!”. Un altul a observat că carabinierul de la bordul jeep-ului scosese pistolul, apoi a strigat la camarazii lui să fie atenţi şi s-a îndepărtat. Un altul a declarat că M.P. se apărase într-o parte cu un scut.
46. Unele persoane care asistaseră la evenimente de la ferestrele locuinţelor lor au declarat că au văzut un manifestant care a luat de jos un extinctor şi l-a ridicat. Au auzit două împuşcături şi au văzut manifestantul prăbuşindu-se.
4. Materialul audiovizual
47. Parchetul a ordonat forţelor de ordine să îi pună la dispoziţie materialul audiovizual care putea contribui la reconstituirea evenimentelor petrecute în Piaţa Alimonda. Într-adevăr, au fost realizate fotografii şi înregistrări video de către echipe de filmare, camere montate pe elicoptere şi mini-camere video plasate pe căştile de protecţie ale câtorva agenţi. Erau disponibile şi fotografii făcute de persoane particulare.
5. Expertizele
a) Autopsia
48. În 24 de ore, parchetul a ordonat efectuarea unei autopsii pentru a stabili cauza decesului lui Carlo Giuliani. La 21 iulie 2001, la ora 12.10, o înştiinţare privind autopsia – în care se menţiona că partea vătămată putea numi un expert şi un apărător – a fost trimisă primului reclamant, tatăl victimei. La ora 15.15, domnii Canale şi Salvi, experţi ai parchetului, au fost învestiţi în mod oficial şi au început operaţiunile de autopsie. Reclamanţii nu au trimis niciun reprezentant sau expert ales de ei.
49. Experţii au solicitat parchetului un termen de şaizeci de zile pentru a depune raportul de autopsie. Parchetul le-a admis cererea. La 23 iulie 2001, parchetul a autorizat incinerarea trupului lui Carlo Giuliani, conform dorinţei familiei.
50. Raportul de expertiză a fost depus la 6 noiembrie 2001. Potrivit acestuia, Carlo Giuliani fusese lovit în ochiul stâng de un glonţ, care îi trecuse prin craniu şi ieşise prin spatele craniului, partea stângă. Traiectoria glonţului a fost următoarea: fusese tras de la o distanţă de peste cincizeci de centimetri, din faţă spre spate, de la dreapta la stânga, de sus în jos. Carlo Giuliani avea o înălţime de 1,65 metri. Persoana care a tras se afla în faţa victimei, uşor spre dreapta. Conform experţilor, glonţul care i-a lovit capul a provocat decesul după câteva minute; trecerea jeep-ului peste trup cauzase doar leziuni minore şi nesemnificative pentru organele din torace şi abdomen.
b) Expertizele medico-legale la care au fost supuşi M.P şi D.R.
51. După ce au plecat din Piaţa Alimonda, cei trei carabinieri care se aflaseră la bordul jeep-ului au mers la secţia de urgenţe a Spitalului din Genova. M.P. se plângea de contuzii difuze la piciorul drept şi un traumatism cranian cu plăgi deschise; în ciuda sfatului medicilor, care doreau să îl spitalizeze, M.P. a semnat o foaie de externare şi, în jurul orei 21.30, a părăsit spitalul. Acesta suferea de un traumatism cranian, provocat, conform afirmaţiilor sale, de o lovitură în cap cu un obiect contondent, atunci când se afla la bordul jeep-ului.
52. D.R. prezenta contuzii şi excoriaţii pe nas şi pe pometele drept, contuzii la umărul stâng şi la piciorul stâng. F.C. suferea de un sindrom psihologic post-traumatic vindecabil în cincisprezece zile.
53. Au fost realizate expertize medico-legale pentru a stabili natura acestor leziuni şi legătura lor cu atacul asupra ocupanţilor jeep-ului. Aceste expertize au concluzionat că rănile suferite de M.P. şi D.R. nu le puseseră în pericol viaţa. Este posibil ca rănile de la cap ale lui M.P. să fi fost cauzate de o piatră cu care a fost lovit, dar nu s-a putut stabili originea celorlalte răni. Leziunea de pe faţă a lui D.R. ar fi putut fi provocată de o piatră cu care a fost lovit, iar cea de la umăr de o lovitură cu o scândură de lemn.
c) Expertizele balistice dispuse de parchet
i. Prima expertiză
54. La 4 septembrie 2001, parchetul l-a însărcinat pe domnul Cantella să stabilească dacă cele două cartuşe care au fost găsite la faţa locului (unul în jeep, celălalt la câţiva metri de trupul lui Carlo Giuliani – supra, pct. 31) proveneau de la aceeaşi armă şi, în special, de la arma lui M.P. În raportul său din 5 decembrie 2001, expertul a concluzionat că exista o probabilitate de 90% ca respectivul cartuş găsit în jeep să provină de la pistolul lui M.P., în vreme ce exista o probabilitate de numai 10% ca cel găsit în apropierea trupului lui Carlo Giuliani să provină de la aceeaşi armă. În temeiul art. 392 din Codul de procedură penală (CPP), această expertiză a fost efectuată unilateral, adică fără posibilitatea participării părţii vătămate.
ii. A doua expertiză
55. Parchetul a numit un al doilea expert, inspectorul de poliţie Manetto. Într-un raport prezentat la 15 ianuarie 2002, acesta a arătat că exista o probabilitate de 60% ca acel cartuş găsit în apropierea trupului victimei să provină de la arma lui M.P. Acesta a concluzionat că cele două cartuşe proveneau de la acest pistol şi că distanţa dintre M.P. şi Carlo Giuliani în momentul impactului era între 110 şi 140 de centimetri. Această expertiză a fost efectuată unilateral.
iii. A treia expertiză
56. La 12 februarie 2002, parchetul a desemnat un grup de experţi (alcătuit din domnii Balossino, Benedetti, Romanini şi Torre) să „reconstituie, chiar şi în formă virtuală, acţiunile lui M.P. şi ale lui Carlo Giuliani în momentele care precedaseră şi urmaseră momentului în care glonţul a atins corpul”. Experţii trebuiau, în special, „să stabilească distanţa dintre M.P. şi Carlo Giuliani, unghiurile lor vizuale şi câmpul vizual al lui M.P. în interiorul jeep-ului în momentul în care au fost trase focurile de armă”. Din dosar reiese că domnul Romanini era autorul unui articol, publicat în septembrie 2001 într-o revistă de specialitate (TAC Armi), în care se pronunţase, între altele, că acel comportament al lui M.P. reprezentase o „evidentă reacţie de apărare, pe deplin justificată”.
57. Reprezentanţii şi experţii desemnaţi de reclamanţi participă la examinările efectuate de grupul de experţi. Avocatul reclamanţilor, domnul Vinci, a declarat că nu doreşte să formuleze o cerere pentru iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului (incidente probatorio). Art. 392 § 1 (f) şi 2 din CPP permite parchetului şi acuzatului, printre altele, să solicite judecătorului de instrucţie (giudice per le indagini preliminari) să dispună efectuarea unei expertize medico-legale, în cazul în care aceasta priveşte o persoană, un obiect sau loc a căror stare este susceptibilă să se modifice inevitabil sau în cazul în care, dacă este dispusă în cursul procesului, expertiza în cauză ar putea determina suspendarea procedurii pe o perioadă mai mare de şaizeci de zile. În temeiul art. 394 din CPP, partea vătămată poate să ceară parchetului să solicite iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului. Dacă hotărăşte să refuze această cerere, parchetul trebuie să emită o ordonanţă motivată şi să o notifice părţii vătămate.
58. La 20 aprilie 2002, a avut loc o descindere la faţa locului. Cu această ocazie, au fost descoperite pe peretele unei clădiri din Piaţa Alimonda, la aproximativ cinci metri înălţime, urme ale impactului provocat de un foc de armă.
59. La 10 iunie 2002, experţii au depus raportul lor. Experţii au arătat, de la bun început, că absenţa cadavrului lui Carlo Giuliani (din cauza incinerării acestuia) a reprezentat un obstacol considerabil care i-a împiedicat să întocmească un raport exhaustiv, deoarece nu au putut nici să reexamineze anumite părţi ale corpului, nici să caute microurme. Pe baza „materialului insuficient disponibil”, experţii au încercat să stabilească, în primul rând, care fusese impactul glonţului asupra corpului lui Carlo Giuliani, expunând următoarele considerente.
60. Rănile craniene erau foarte grave şi cauzaseră moartea „la scurt timp”. Glonţul nu ieşise în întregime din craniul lui Carlo Giuliani; de fapt, din raportul (referto radiologico) tomografiei totale („total body”) a cadavrului, efectuată înainte de autopsie, reieşea că deasupra oaselor din zona occipitală se afla un „fragment subcutanat, probabil de natură metalică”. După aspect, această bucată de metal opac părea să fie un fragment de blindaj. Orificiul de intrare al rănii de pe faţă avea un aspect care nu se preta unei interpretări univoce, forma sa neregulată explicându-se, în primul rând, prin tipologia ţesutului din zona corpului atinsă de glonţ. Totuşi, o posibilă explicaţie era aceea că glonţul nu îl lovise direct pe Carlo Giuliani, ci întâlnise un obiect intermediar, care ar fi putut să îl deformeze şi să îl încetinească, înainte să atingă corpul victimei. Această ipoteză ar explica dimensiunile mici ale orificiului de ieşire al rănii şi faptul că glonţul se fragmentase în interiorul craniului lui Carlo Giuliani.
61. Experţii au găsit un mic fragment metalic de plumb, provenind probabil de la glonţ, care căzuse din cagula lui Carlo Giuliani atunci când se umblase cu ea; era imposibil de stabilit dacă acest fragment provenea din partea anterioară, laterală sau posterioară a cagulei. Avea urme ale unei substanţe care nu făcea parte din glonţul ca atare, ci provenea din materialul utilizat la construcţia gloanţelor. În plus, au fost găsite micro-fragmente de plumb în partea din faţă şi din spate a cagulei, ceea ce părea să confirme ipoteza conform căreia glonţul îşi pierduse o parte din blindaj în momentul impactului. Nu era posibil să se stabilească natura „obiectului intermediar” care ar fi fost atins de glonţ, dar era exclus să fie vorba de extinctorul pe care Carlo Giuliani îl ţinuse în mâna întinsă. Distanţa de la care fusese tras focul de armă depăşea 50-100 de centimetri.
62. Pentru a reconstitui faptele pe baza „teoriei obiectului intermediar”, experţii au efectuat apoi teste de tragere şi simulări video şi pe calculator. Aceştia au concluzionat că nu era posibil să se stabilească traiectoria glonţului deoarece aceasta fusese cu siguranţă modificată în urma coliziunii. Pe baza unei secvenţe video cu evenimentele, în care se vedea o piatră care se dezintegra în aer şi în care se auzea zgomotul împuşcăturii pe coloana sonoră, experţii au concluzionat că piatra s-a dezintegrat imediat după ce a fost tras focul de armă. O simulare pe calculator arăta glonţul tras în sus lovindu-l pe Carlo Giuliani, după ce se lovise de piatra în cauză, aruncată spre jeep de către un alt manifestant. Experţii estimau că distanţa dintre Carlo Giuliani şi jeep fusese de aproximativ 1,75 metri şi că M.P. a putut să îl vadă pe Carlo Giuliani în momentul în care a fost tras focul de armă.
6. Cercetările efectuate de reclamanţi
63. Reclamanţii au depus o declaraţie dată la 19 februarie 2002 în faţa avocatului lor de către J.M., un manifestant. Acesta din urmă a declarat în special că, după ce jeep-ul trecuse peste corpul său, Carlo Giuliani era încă în viaţă. Reclamanţii au prezentat şi declaraţia unui carabinier (V.M.), în care acesta menţiona o practică răspândită în rândul forţelor de ordine, constând în modificarea proiectilelor de tipul celui utilizat de M.P. pentru a le creşte capacitatea de dilatare şi deci de fragmentare.
64. În cele din urmă, reclamanţii au depus două rapoarte întocmite de experţi aleşi de aceştia. Conform unuia dintre ei, domnul Gentile, glonţul era deja fragmentat în momentul în care a atins victima. Fragmentarea glonţului putea fi explicată de un defect de fabricaţie sau de o manipulare a proiectilului, care avea ca scop sporirea capacităţii acestuia de fragmentare. În opinia expertului, aceste două ipoteze se verificau totuşi rar şi, prin urmare, erau mai puţin probabile decât cea emisă de experţii parchetului (şi anume că glonţul lovise un obiect intermediar).
65. Ceilalţi experţi desemnaţi de reclamanţi pentru a reconstitui desfăşurarea faptelor considerau că piatra se sfărâmase după ce a lovit jeep-ul şi nu glonţul tras de M.P. Pentru a putea reconstitui evenimentele pe baza materialul audiovizual şi, în special, pornind de la fotografii, trebuia să se stabilească în mod necesar poziţia exactă a fotografului, mai ales unghiul vizual, ţinând seama şi de tipul echipamentului utilizat. În plus, trebuia să se stabilească un raport, pe de o parte, între imagini şi timp şi, pe de altă parte, între imagini şi sunet. Experţii numiţi de reclamanţi criticau metoda utilizată de experţii parchetului, care se bazaseră pe o „simulare video şi pe calculator” şi nu analizaseră cu rigoare şi precizie imaginile disponibile. Metoda folosită pentru efectuarea testelor a fost, de asemenea, criticată.
66. Experţii reclamanţilor au concluzionat că, în momentul în care s-a tras focul de armă, Carlo Giuliani se afla la aproximativ trei metri de jeep. Deşi era de necontestat faptul că glonţul era fragmentat atunci când a atins victima, ar trebui exclusă posibilitatea ca acesta să fi lovit piatra care apărea în înregistrarea video. O piatră ar fi deformat altfel glonţul şi ar fi lăsat alt tip de urme pe corpul lui Carlo Giuliani. În plus, M.P. nu trăsese în sus.
D. Cererea de clasare a cauzei şi contestaţia formulată de reclamanţi
1. Cererea de clasare definitivă a cauzei
67. După încheierea anchetei interne, Parchetul din Genova a decis să solicite clasarea definitivă a cauzei împotriva lui M.P. şi F.C. Cu titlu introductiv, acesta a remarcat că organizarea operaţiunilor de menţinere şi de restabilire a ordinii publice fusese modificată considerabil în noaptea de 19 spre 20 iulie 2001 şi a considerat că acest lucru explica o parte din deficienţele care au survenit la 20 iulie. Totuşi, nu a enumerat modificările şi disfuncţionalităţile care au decurs din acestea.
68. În continuare, parchetul a observat că versiunile domnilor Lauro şi Cappello asupra evenimentele erau diferite în ceea ce priveşte un aspect precis: primul afirma că decizia de a poziţiona forţele de ordine pe strada Caffa pentru a bloca manifestanţii fusese luată de comun acord, în vreme ce al doilea susţinea că era vorba despre o decizie unilaterală a domnului Lauro, luată în ciuda riscurilor legate de numărul redus al efectivelor şi de starea lor de oboseală.
69. Pe de altă parte, experţii au fost de acord cu privire la următoarele aspecte: s-au tras două focuri cu pistolul lui M.P., dintre care primul l-a rănit mortal pe Carlo Giuliani; glonţul în cauză nu s-a fragmentat doar pentru că atinsese victima; fotografia în care Carlo Giuliani apare ţinând în mână extinctorul a fost făcută atunci când acesta se afla la aproximativ trei metri de jeep.
70. În schimb, experţii aveau opinii divergente cu privire la următoarele aspecte:
a) în momentul în care a fost lovit, Carlo Giuliani se afla la 1,75 metri de jeep, conform experţilor parchetului, dar la 3 metri, conform experţilor familiei Giuliani;
b) experţii familiei Giuliani considerau că focul de armă fusese tras înainte ca piatra să poată fi văzută în înregistrarea video, contrar opiniei experţilor parchetului.
71. Având în vedere că părţile erau de acord cu faptul că glonţul era deja fragmentat atunci când a atins victima, parchetul a dedus că acestea erau de acord şi în privinţa cauzelor acestei fragmentări şi că reclamanţii subscriau la „teoria obiectului intermediar”. Celelalte ipoteze care puteau explica fragmentarea glonţului, prezentate de reclamanţi – precum o manipulare sau un defect de fabricaţie a proiectilului –, erau considerate de înşişi reclamanţii ca fiind puţin probabile. Prin urmare, conform parchetului, aceste ipoteze nu puteau furniza o explicaţie valabilă.
72. Ancheta a fost îndelungată, în special din cauza întârzierilor în redactarea anumitor rapoarte medico-legale, a „superficialităţii” raportului de autopsie şi a erorilor comise de domnul Cantarella, unul dintre experţi. În acelaşi timp, aceasta a permis să fie abordate şi aprofundate toate chestiunile relevante şi să se concluzioneze că ipoteza conform căreia glonţul fusese tras în sus şi deviat de o piatră era „cea mai convingătoare”. În schimb, la dosar nu existau probe suficiente pentru a stabili dacă M.P. trăsese doar cu intenţia de a dispersa manifestanţii sau îşi asumase riscul de a-l răni pe unul dintre ei sau de a omorî unul sau mai mulţi manifestanţi. Puteau fi formulate trei ipoteze, care „nu vor avea niciodată un răspuns sigur”, şi anume:
– era vorba de focuri de intimidare şi, prin urmare, de ucidere din culpă;
– M.P. trăsese pentru a opri atacul şi îşi asumase riscul de a ucide pe cineva, ipoteză în care era vorba despre omor;
– M.P. îl ţintise pe Carlo Giuliani şi era vorba despre omor.
Conform parchetului, probele din dosar permiteau excluderea celei de-a treia ipoteze.
73. De asemenea, potrivit parchetului coliziunea dintre glonţ şi piatră nu era de natură să rupă legătura de cauzalitate dintre acţiunile lui M.P. şi decesul lui Carlo Giuliani. Având în vedere că această legătură de cauzalitate exista în continuare, se punea problema dacă M.P. acţionase în legitimă apărare.
74. S-a dovedit că integritatea fizică a ocupanţilor jeep-ului fusese periclitată şi că M.P. „ripostase” atunci când era în pericol. Această ripostă trebuia evaluată atât din punctul de vedere al necesităţii, cât şi al proporţionalităţii sale, „acest din urmă aspect fiind cel mai delicat”.
75. În opinia parchetului, M.P. nu a avut de ales şi nu se putea aştepta ca acesta să fi acţionat diferit, deoarece „jeep-ul era încercuit de manifestanţi [şi] agresiunea fizică împotriva ocupanţilor era evidentă şi virulentă”. M.P. simţise în mod justificat că viaţa îi era în pericol. Pistolul era un instrument capabil să oprească agresiunea şi M.P. nu poate fi criticat pentru echipamentul care îi fusese furnizat. Nu se putea aştepta ca M.P. să nu folosească arma şi să se supună unei agresiuni care îi putea pune în pericol integritatea fizică. Aceste considerente justificau clasarea definitivă a cauzei.
2. Contestaţia formulată de reclamanţi
76. La 10 decembrie 2002, reclamanţii au contestat cererea de clasare a parchetului. Aceştia susţineau că, având în vedere că însuşi parchetul a recunoscut că ancheta fusese caracterizată de erori şi ridicase probleme la care nu fusese găsit un răspuns cert, o procedură contradictorie era indispensabilă pentru aflarea adevărului. Aceştia considerau că nu se putea afirma în acelaşi timp că M.P. trăsese în aer şi că acţionase în legitimă apărare, cu atât mai mult cu cât persoana în cauză a declarat că nu îl văzuse pe Carlo Giuliani în momentul în care a tras.
77. Reclamanţii au remarcat, de asemenea, că teoria obiectului intermediar, pe care o contestau, fusese emisă la un an de la evenimente şi se baza pe o simplă ipoteză necoroborată cu elemente obiective. Existau şi alte explicaţii posibile.
78. De asemenea, reclamanţii au observat că din dosar reieşea că Carlo Giuliani încă trăia după ce jeep-ul trecuse peste corpul său. Aceştia au subliniat că raportul autopsiei, în care s-a constatat că trecerea jeep-ului peste corp nu provocase leziuni considerabile, fusese considerată drept superficială de către pachet şi au criticat decizia de a le încredinţa carabinierilor mai multe acte de anchetă.
79. Rezulta că M.P. şi F.C. ar fi trebuit să fie trimişi în judecată. În subsidiar, reclamanţii solicitau îndeplinirea altor acte de cercetare penală, în special:
a) o expertiză pentru stabilirea cauzelor şi momentul decesului lui Carlo Giuliani, în special pentru a se cunoaşte dacă acesta încă trăia în timpul şi după trecerea jeep-ului peste trupul său;
b) audierea şefului poliţiei, domnul De Gennaro, şi a carabinierului Zappia, pentru a se cunoaşte ce instrucţiuni fuseseră date în ceea ce priveşte portul armei la centură;
c) căutarea şi identificarea persoanei care aruncase cu piatra despre care se pretinde că a deviat glonţul;
d) o a doua audiere a manifestanţilor care se prezentaseră voluntar;
e) audierea carabinierului V.M., care raportase practica ce consta în tăierea vârfului proiectilelor (supra, pct. 63);
f) efectuarea unei expertize medico-legale privind cartuşele găsite şi armele tuturor agenţilor prezenţi în Piaţa Alimonda la momentul faptelor.
3. Audierea în faţa judecătorului de instrucţie
80. Audierea în faţa judecătorului de instrucţie a avut loc la 17 aprilie 2003. Reclamanţii şi-au menţinut argumentaţia conform căreia glonţul mortal nu fusese deviat, ci atinsese direct victima. Totuşi, au recunoscut nu exista nicio dovadă că M.P. ar fi modificat proiectilul pentru a-l face mai performant; era vorba despre o simplă ipoteză.
81. Reprezentantul parchetului a declarat că avea impresia că „anumite chestiuni, cu privire la care [el a] crezut că se căzuse de acord, de fapt, dimpotrivă, făceau obiectul unor divergenţe”. Acesta a reamintit că expertul reclamanţilor, domnul Gentile, era de acord cu faptul că proiectilul se deteriorase înainte să îl atingă pe Carlo Giuliani. În plus, acesta recunoscuse că, printre posibilele cauze ale deteriorării, se număra o coliziune cu un obiect sau un defect intrinsec al proiectilului şi că a doua cauză era mai puţin probabilă decât prima.
E. Decizia judecătorului de instrucţie
82. Printr-o ordonanţă depusă la grefă la 5 mai 2003, judecătorul de instrucţie din Genova a admis cererea parchetului de clasare a cauzei.
1. Stabilirea faptelor
83. Judecătorul de instrucţie a făcut referire la o relatare anonimă a evenimentelor, publicată de o persoană de cetăţenie franceză pe internet, pe un site anarhist (), relatare pe care o considera credibilă, ţinând seama de concordanţa acesteia cu materialul audiovizual şi cu declaraţiile martorilor. Relatarea în cauză descria situaţia care predomina în Piaţa Alimonda şi menţiona o şarjă a manifestanţilor împotriva carabinierilor, care, în prima linie, era condusă de demonstranţi care aruncau cu tot ceea ce găseau la îndemână, iar în a doua linie se aflau alţii care cărau containere şi coşuri de gunoi ce puteau servi drept baricade mobile. Atmosfera din piaţă era descrisă ca fiind „frenetică”, cu forţele de ordine atacate de o mulţime care înainta, lansa proiectile şi îşi procura imediat altele. La rândul lor, carabinierii lansau gaze lacrimogene, dar, în cele din urmă, un contingent a fost obligat să se retragă spre Piaţa Alimonda, unde un jeep din cele două care îl însoţeau a rămas blocat şi a fost înconjurat de manifestanţi. Înarmaţi cu bare de fier şi alte obiecte, aceştia din urmă au început să lovească în caroseria jeep-ului, al cărui geam din spate a fost spart rapid. Autorul relatării a auzit două focuri de armă şi a putut să vadă mâna unuia din cei doi carabinieri din interiorul jeep-ului ţinând o armă. Atunci când jeep-ul a plecat şi zgomotul s-a diminuat, acesta a observat un tânăr rănit grav la cap care zăcea pe jos. Autorul relatării a descris, de asemenea, furia anumitor manifestanţi la aflarea veştii morţii unuia dintre ei.
84. Judecătorul de instrucţie a observat că relatarea manifestantului anonim era în acord cu concluziile anchetei, conform cărora, în jurul orei 17, un grup de manifestanţi se adunase pe strada Caffa, la intersecţia cu strada Tolemaide, ridicând baricade din coşuri de gunoi, cărucioare de supermarket şi alte obiecte. Din spatele acestei baricade, grupul a început să arunce cu multe pietre şi obiecte contondente asupra unui contingent de carabinieri care, după ce iniţial staţionase în Piaţa Alimonda, colţ cu strada Caffa, a început să înainteze în încercarea de a-i opri pe manifestanţi, al căror număr crescuse între timp. Două jeep-uri, dintre care unul era condus de F.C. şi în care se aflau M.P. şi D.R., s-au alăturat contingentului de carabinieri; totuşi, demonstranţii au şarjat cu violenţă, obligând contingentul să se retragă. Jeep-urile au mers în marşarier spre Piaţa Alimonda, unde unul dintre ele a lovit un container de gunoi. În câteva momente, manifestanţii au încercuit vehiculul, lovindu-l cu tot ce aveau la dispoziţie şi aruncând cu pietre. Astfel cum arăta materialul audiovizual depus la dosar, geamurile jeep-ului au fost sparte cu pietre, bare de fier şi bastoane. Îndârjirea cu care demonstranţii au atacat jeep-ul a fost „impresionantă”; unele pietre i-au lovit pe carabinieri la nivelul feţei şi capului, iar unul dintre demonstranţi, domnul Monai, a aruncat o grindă lungă de lemn prin unul din geamuri, cauzându-i astfel lui D.R. contuzii şi excoriaţii la umărul drept.
85. Într-o fotografie M.P. apare îndepărtând un extinctor cu piciorul; acesta era foarte probabil obiectul metalic care îi cauzase o contuzie gravă la gambă. În fotografii succesive apărea o mână care ţinea o armă deasupra roţii de rezervă a jeep-ului, în timp ce un tânăr (Carlo Giuliani) se apleca şi ridica un extinctor, foarte probabil cu scopul de a îl arunca spre geamul din spate al jeep-ului. În acel moment, au fost trase două focuri de armă din interiorul jeep-ului, iar tânărul a căzut la pământ. Jeep-ul a trecut de două ori peste corpul acestuia înainte să poată pleca de la faţa locului.
86. Toate probele disponibile, inclusiv declaraţiile lui M.P. din 20 iulie 2001 (supra, pct. 34-36), indicau că decesul lui Carlo Giuliani fusese cauzat de unul din focurile de armă trase de M.P. Judecătorul de instrucţie a citat aproape integral declaraţiile în cauză, în care M.P. vorbea despre starea lui de panică, rănile care le-au fost provocate acestuia şi lui D.R., precum şi despre faptul că, în momentul în care a ţintit cu pistolul, nu văzuse pe nimeni, ci era conştient de prezenţa unor agresori din cauza pietrelor aruncate neîncetat. Această versiune era în concordanţă cu declaraţiile lui D.R. şi F.C., precum şi cu cele ale altor militari şi martori. În plus, din dosar reieşea că M.P. avea contuzii şi răni la gamba dreaptă, la braţ şi creştet; D.R. avea excoriaţii pe faţă şi contuzii la umăr şi la picior; F.C. suferea de un sindrom post-traumatic care se putea vindeca în cincisprezece zile (supra, pct. 51-53).
2. Teoria „obiectului intermediar”
87. Judecătorul de instrucţie a luat act de faptul că probele aflate la dosar arătau că primul glonţ tras de M.P. îl rănise mortal pe Carlo Giuliani. Ieşind prin osul occipital al craniului, acest glonţ şi-a pierdut un fragment din blindaj, astfel cum rezulta din radiografiile făcute înainte de autopsie. Acest lucru, precum şi caracteristicile rănilor de intrare şi ieşire, i-au determinat pe experţii parchetului să formuleze teza conform căreia proiectilul se ciocnise de un obiect înainte de a-l lovi pe Carlo Giuliani. Rana de intrare avea o formă foarte neregulată şi rana de ieşire avea dimensiuni reduse, precum în cazul unei răni cauzate de un glonţ care şi-a pierdut din energie şi/sau s-a fragmentat.
88. În cazul de faţă, era vorba despre un proiectil blindat de calibrul 9 mm parabellum, prin urmare foarte puternic. Această putere şi slaba rezistenţă a ţesutului străpuns de glonţ confirmau teza experţilor parchetului. În plus, în cagula victimei fusese găsit un „fragment minuscul de plumb”, compatibil cu proiectilele de care dispunea M.P. şi pe care erau fixate particule de os, ceea ce indica faptul că glonţul îşi pierduse o parte din blindaj atunci când atinsese osul.
89. În urma tragerilor simulate, s-a constatat că obiectul intermediar care a fragmentat glonţul nu putea fi nici extinctorul cărat de victimă, nici unul din oasele pe care le-a străpuns; în schimb, putea fi vorba despre una din numeroasele pietre aruncate de manifestanţi înspre jeep. Acest lucru părea să fie confirmat de secvenţa video în care apărea o piatră care se dezintegra în aer în momentul în care s-a auzit un foc de armă. Faptul că sunetul şi dezintegrarea obiectului se produseseră simultan făcea mai puţin convingătoare teza experţilor reclamanţilor, conform căreia piatra în cauză se zdrobise de acoperişul jeep-ului. În plus, fragmentul de plumb aflat în cagula victimei avea urme de materiale de construcţie. În cele din urmă, testele de tragere au arătat că, atunci când erau lovite de un proiectil, obiectele compuse din materiale de construcţie „explodau” într-un mod similar cu cel care se vede în secvenţa video şi stricau blindajul cartuşelor. Testele efectuate arătau că dezintegrarea avea caracteristici diferite atunci când astfel de obiecte erau aruncate într-un vehicul (praful se producea mai degrabă ulterior şi nu concomitent cu fragmentarea şi în cantităţi mai mici).
90. Al doilea foc tras de M.P. a lăsat o urmă (la o înălţime de 5,30 metri) pe peretele bisericii din Piaţa Alimonda. Primul îl lovise pe Carlo Giuliani. Traiectoria iniţială a acestui glonţ nu a putut fi stabilită de expertiza balistică. Totuşi, experţii parchetului au ţinut seama de faptul că jeep-ul avea o înălţime de 1,96 metri şi că piatra care se vedea în înregistrarea video se afla la o înălţime de aproximativ 1,90 metri atunci când camera a înregistrat imaginea. Prin urmare, aceştia au efectuat teste de tragere poziţionând arma la aproximativ 1,30 metri de o piatră suspendată la 1,90 metri de sol: glonţul a fost deviat în jos şi a atins o „cuvă de colectare” (situată la 1,75 metri de armă), la înălţimi cuprinse între 1,10 şi 1,80 metri. Aceste date erau în concordanţă cu declaraţiile anumitor manifestanţi, martori oculari ai evenimentelor, conform cărora Carlo Giuliani se afla la aproximativ 2 metri de jeep atunci când a fost lovit mortal de glonţ. Experţii parchetului nu dispuneau de aceste depoziţii la momentul în care şi-au îndeplinit mandatul.
91. Considerentele precedente indicau că, în conformitate cu concluziile experţilor parchetului, focul de armă fusese tras în sus, deasupra lui Carlo Giuliani, care avea o înălţime de 1,65 metri. Într-adevăr, piatra se dezintegrase la o distanţă de 1,90 metri de sol.
3. Unghiul vizual al lui M.P.
92. Era probabil ca unghiul vizual al lui M.P. să fi fost limitat de roata de rezervă a jeep-ului. Totuşi, era dificil să se stabilească acest lucru cu certitudine, având în vedere că faţa lui M.P. nu apărea în niciuna din fotografiile depuse la dosar, în timp ce în aceste fotografii se vedea clar mâna sa ţinând arma. Imaginile sugerau totuşi că acesta era pe jumătate întins (in posizione semidistesa) sau ghemuit pe podea, astfel cum au confirmat propriile declaraţii ale lui M.P., precum şi cele ale lui D.R. şi ale manifestantului Predonziani. Acest lucru permitea să se concluzioneze că M.P. nu putuse să vadă persoanele care se aflau în apropierea uşii din spate a jeep-ului, sub roata de rezervă, şi că acesta a tras cu scopul de a-i intimida pe demonstranţi.
4. Încadrarea juridică a acţiunilor lui M.P.
93. Reconstituind astfel evenimentele, judecătorul de instrucţie a abordat încadrarea juridică a acţiunilor lui M.P. În această privinţă, parchetul a formulat două ipoteze (supra, pct. 72). a) că M.P. a tras cât mai sus posibil doar cu intenţia de a intimida agresorii, caz în care învinuirea ar trebui să fie de ucidere din culpă (omicidio colposo); b) că M.P. a tras fără să ţintească ceva sau pe cineva anume, cu intenţia de a opri atacul, caz în care învinuirea ar trebui să fie de omor săvârşit cu praeterintentie, deoarece şi-a asumat riscul de a atinge manifestanţii.
94. Judecătorul de instrucţie a considerat că prima ipoteză a parchetului nu era corectă. Într-adevăr, dacă M.P. ar fi tras cât mai sus posibil, acţiunile sale nu ar fi fost pasibile de o pedeapsă în temeiul art. 53 din Codul penal (CP) şi, în orice caz, legătura de cauzalitate ar fi fost întreruptă de un factor imprevizibil şi incontrolabil, şi anume coliziunea proiectilului cu un obiect intermediar.
95. Dacă, dimpotrivă, se admitea a doua ipoteză a parchetului, trebuia să se stabilească dacă exista vreo cauză justificativă (şi anume folosirea legitimă a armelor şi/sau legitima apărare – art. 53 şi 52 CP, a se vedea infra, pct. 142-144), ceea ce l-ar exonera pe M.P. de răspunderea penală, iar acţiunile acestuia nu ar fi pasibile de pedeapsă.
5. Necesitatea clarificării chestiunii dacă M.P. a folosit arma în mod legitim (art. 53 CP)
96. Judecătorul de instrucţie a abordat în primul rând chestiunea clarificării necesităţii folosirii unei arme. Art. 53 CP (infra, pct. 143) conferea agenţilor statului o putere mai mare decât cea de care dispunea o persoană obişnuită în contextul legitimei apărări; această cauză justificativă nu era subordonată condiţiei proporţionalităţii între ameninţare şi reacţie, ci condiţiei „necesităţii”. Chiar şi pentru agenţii statului, folosirea unei arme era o măsură extremă (extrema ratio); cu toate acestea, agenţii statului nu puteau fi consideraţi responsabili pentru producerea unui eveniment mai grav decât cel prevăzut de ei, având în vedere că riscul era inerent folosirii unei arme de foc. În general, art. 53 CP justifica recurgerea la forţă atunci când era necesar pentru a contracara violenţa sau o încercare de a rezista autorităţii.
97. M.P. se aflase într-o situaţie de violenţă extremă care avea ca scop destabilizarea ordinii publice şi îi viza pe carabinieri, a căror integritate fizică era ameninţată direct. În această privinţă, judecătorul de instrucţie a citat extrase din mărturiile a doi agresori ai jeep-ului (domnii Predonzani şi Monai), remarcând încă o dată violenţa atacului, şi a făcut referire la fotografiile aflate la dosar. Comportamentul victimei nu a fost un act de agresiune izolat, ci o fază a unui atac violent asupra jeep-ului săvârşit de către mai multe persoane, care l-au clătinat, probabil în încercarea de a-i deschide uşa din spate.
98. Probele aflate la dosar excludeau posibilitatea ca M.P. să îl fi ţintit pe Carlo Giuliani în mod deliberat; cu toate acestea, presupunând că acest lucru era valabil, în circumstanţele speciale ale cauzei, comportamentul său ar fi fost justificat în temeiul art. 53 CP, deoarece era legitim să tragi înspre agresori pentru a-i obliga să înceteze atacul, încercând totodată să limitezi vătămarea, evitând, de exemplu, atingerea organelor vitale. În concluzie, folosirea armei de foc era justificată şi susceptibilă să nu cauzeze o vătămare gravă, având în vedere că M.P. „a tras cu siguranţă în sus”, iar glonţul l-a atins pe Carlo Giuliani doar pentru că traiectoria sa fusese deviată în mod imprevizibil.
6. Necesitatea clarificării chestiunii dacă M.P. a acţionat în legitimă apărare (art. 52 CP)
99. În continuare, judecătorul de instrucţie a considerat că este necesar să se stabilească dacă M.P. a acţionat în legitimă apărare, criteriu „mai riguros” pentru exonerarea de răspundere. Aceasta a considerat că M.P. percepuse în mod corect existenţa unei ameninţări la adresa integrităţii fizice a acestuia şi a colegilor săi şi că acest pericol persistase din cauza atacului violent asupra jeep-ului săvârşit de către o mulţime de agresori şi nu doar de către Carlo Giuliani. Pentru a fi apreciată în contextul său, riposta lui M.P. trebuia să fie raportată la această agresiune. Judecătorul de instrucţie a respins argumentaţia familiei victimei, conform căreia rănile la cap ale lui M.P. nu fuseseră cauzate de pietrele aruncate de manifestanţi, ci de levierul (din interiorul maşinii) al girofarului fixat pe acoperişul jeep-ului.
100. Riposta lui M.P. fusese necesară, ţinând cont de numărul agresorilor, de mijloacele folosite, actele de violenţă susţinută, de rănile carabinierilor din jeep şi de dificultatea vehiculului de a pleca din piaţă, deoarece motorul se oprise. Această ripostă a fost adecvată, având în vedere gradul de violenţă.
101. Dacă M.P. nu ar fi scos arma şi nu ar fi tras cele două focuri de armă, atacul nu ar fi încetat, iar dacă extinctorul – pe care M.P. îl respinsese deja cu piciorul – ar fi pătruns în jeep, ar fi putut cauza vătămări grave ocupanţilor, sau mai rău. În ceea ce priveşte relaţia de proporţionalitate între agresiune şi ripostă, Curtea de Casaţie a reţinut că era necesar să fie puse în balanţă interesele ameninţate şi mijloacele pe care le avea la dispoziţie acuzatul şi că o cauză de legitimă apărare ar putea fi acceptată chiar dacă vătămarea agresorului era puţin mai gravă decât cea pe care risca să o sufere acuzatul (a se vedea Hotărârea nr. 08204 a Secţiei întâi a Curţii de Casaţie din 13 aprilie 1987, Catania). În plus, această ripostă trebuia să fie singura posibilă în circumstanţele cauzei, în sensul că alte riposte mai puţin vătămătoare pentru agresor nu ar fi fost suficiente pentru a îndepărta pericolul (a se vedea Hotărârea nr. 02554 a Secţiei întâi a Curţii de Casaţie din 1 decembrie 1995, P.M. şi Vellino). În cazul în care arma de foc era singurul mijloc de apărare de care dispunea o persoană atacată, aceasta trebuia să se limiteze la a demonstra că este pregătită să o folosească, să tragă în aer ori spre sol, sau în direcţia agresorului, dar având grijă totuşi să nu atingă organele sale vitale, astfel încât doar să îl rănească şi nu să îl ucidă (a se vedea Hotărârea Curţii de Casaţie din 20 septembrie 1982, Tosani).
102. În prezenta cauză, M.P. dispunea de un singur mijloc de a contracara atacul: arma sa de foc. Acesta a folosit-o în mod proporţionat, având în vedere că, înainte să tragă, strigase la manifestanţi să plece pentru ca aceştia să îşi schimbe comportamentul; apoi, a tras în sus şi glonţul a atins victima printr-o tragică fatalitate ((per una tragica fatalità). Dacă ar fi vrut să fie sigur că îi răneşte pe agresorii săi, ar fi tras prin geamurile laterale ale jeep-ului, lângă care se adunaseră numeroşi manifestanţi. Rezultă că acesta a acţionat în legitimă apărare. În această situaţie, prezenta o importanţă redusă clarificarea dacă M.P. îl văzuse parţial pe Carlo Giuliani (astfel cum susţineau experţii reclamanţilor şi cum estimau că era posibil experţii parchetului) sau dacă, astfel cum era mai probabil, nu îl văzuse şi a tras cât a putut de sus din poziţia sa, acceptând riscul că putea răni pe cineva.
7. Acuzaţiile aduse lui F.C.
103. Judecătorul de instrucţie a considerat, de asemenea, că probele aflate la dosar permiteau excluderea răspunderii penale a lui F.C., având în vedere că, astfel cum indicaseră experţii medico-legali, decesul lui Carlo Giuliani fusese provocat cu siguranţă, în câteva minute, de focul de armă. Trecerea jeep-ului peste trupul victimei nu cauzase decât contuzii şi echimoze. În orice caz, ţinând seama de atmosfera confuză din jurul jeep-ului, F.C. nu a putut să-l vadă pe Carlo Giuliani, nici să observe că se prăbuşise.
8. Respingerea cererilor reclamanţilor în vederea efectuării unor acte de cercetare suplimentare
104. Judecătorul de instrucţie a respins toate cererile reclamanţilor având ca scop efectuarea unor acte de cercetare suplimentare (a se vedea supra, pct. 79). Motivele respingerii cererii respective pot fi rezumate astfel:
a) în ceea ce priveşte expertiza medico-legală efectuată pentru a se stabili dacă, în momentul în care jeep-ul a trecut peste corpul său [(supra, pct. 79a)], Carlo Giuliani trăia încă, verificările efectuate anterior în această privinţă fuseseră temeinice; în plus, părţile vătămate avuseseră ocazia de a mandata un expert ales de ele pentru a asista la autopsie, dar nu se prevalaseră de această posibilitate, iar cadavrul victimei fusese incinerat la doar trei zile de la moartea sa, ceea ce făcuse imposibilă orice verificare ulterioară;
b) în ceea ce priveşte audierea şefului poliţiei, De Gennaro, şi a sublocotenentului carabinierilor, Zappia, cu privire la caracterul legal al utilizării „tocului de pistol pentru centură” de tipul celui din care scosese arma M.P. (supra, pct. 79), era evident că directivele adoptate în domeniul menţinerii ordinii publice nu puteau avea decât un caracter general şi nu conţineau instrucţiuni aplicabile unor situaţii imprevizibile precum atacurile directe împotriva militarilor; în plus, modul în care M.P. purtase pistolul nu avea nicio relevanţă în speţă, având în vedere că acesta putea folosi arma sa în mod legitim indiferent de locul în care o purta sau de unde a scos-o.
c) orice încercare de a identifica persoana care aruncase cu piatra care a deviat glonţul de pe traiectoria sa [(supra, pct. 79c)] era sortită eşecului, având în vedere că nu se putea imagina în mod realist că manifestanţii ar fi urmărit traiectoria pietrelor după ce le-au aruncat; în orice caz, ar fi fost imposibilă identificarea persoanei care o aruncase şi declaraţiile sale nu ar fi fost relevante în raport cu concluziile tehnice de care dispunea judecătorul de instrucţie;
d) o nouă audiere a manifestanţilor Monai şi Predonzani cu privire la comportamentul militarilor care se aflau în jeep, numărul manifestanţilor prezenţi în apropierea vehiculului, persoana din jeep care a ţinut arma de fapt, poziţia lui Carlo Giuliani sau numărul geamurilor jeep-ului care au fost sparte [supra, pct. 79d)] era total inutilă. Aceşti martori dăduseră declaraţii la foarte scurt timp de la evenimente, la vremea când aveau amintirile mai vii în minte; aceste declaraţii conţineau detalii extrem de precise, confirmate de înregistrările video şi de fotografiile depuse la dosar. În cele din urmă, nu avea nicio relevanţă câte geamuri ale jeep-ului au fost sparte, deoarece era de necontestat faptul că unele din geamurile din partea dreaptă şi geamul din spate erau sparte;
e) nu era necesară audierea domnului D’Auria, care se presupunea că va confirma că, spre deosebire de ceea ce a lăsat să se înţeleagă M.P., nu fusese aruncat niciun cocteil Molotov în Piaţa Alimonda, şi că va indica distanţa la care se afla în momentul în care a făcut fotografia pe care se bazaseră experţii parchetului pentru a efectua reconstituirea balistică. În fapt, fotografia în cauză fusese doar un punct de plecare pentru a stabili poziţia în care se afla Carlo Giuliani; aceasta fusese dedusă în funcţie de poziţia persoanelor în raport cu elementele fixe din piaţă. În plus, M.P. nu afirmase niciodată că au fost aruncate cocteiluri Molotov în Piaţa Alimonda, ci s-a limitat să spună că îi era teamă de un astfel de scenariu;
f) în ceea ce priveşte audierea plutonierului-major Primavera cu privire la momentul în care geamul portierei rabatabile din spate a fost spart, fotografiile arătau clar că acest lucru se întâmplase cu mult timp înainte să fie trase focurile de armă şi că acestea din urmă nu au fost cauza spargerii geamului; o percepţie diferită a martorului a cărui audiere era solicitată de reclamanţi nu ar fi fost de natură să schimbe aceste concluzii;
g) imaginile filmate în Piaţa Alimonda de doi carabinieri ale căror căşti de protecţie erau echipate cu camere video fuseseră deja depuse la dosar;
h) audierea carabinierului V.M. cu privire la practica ce consta în tăierea vârfului proiectilelor [supra, pct. 79e)] nu prezenta nicio relevanţă; se putea presupune că această practică inadecvată era puţin răspândită şi, în orice caz, erau deja disponibile rezultatele expertizelor balistice, bazate pe teste obiective. În plus, nimic nu indica faptul că, în speţă, M.P. adoptase practica în cauză, având în vedere că celelalte gloanţe găsite în încărcătorul pistolului său erau perfect normale;
i) era de necontestat faptul că avariile jeep-ului fuseseră cauzate de pietrele şi obiectele contondente cu care a fost lovit; prin urmare, nu era necesar să se dispună efectuarea unei expertize tehnice a acestui vehicul;
j) expertiza tehnică a cartuşelor folosite care au fost confiscate, cu scopul de a stabili de la ce armă proveneau [supra, pct. 79f)], era o „verificare lipsită de orice utilitate concretă”, deoarece nu exista nicio îndoială că focul mortal fusese tras cu arma lui M.P., fapt confirmat de declaraţiile persoanei în cauză şi de rezultatele expertizelor.
9. Decizia de a delega carabinierilor realizarea anumitor acte de cercetare
105. Judecătorul de instrucţie a respins criticile avocaţilor reclamanţilor, conform cărora nu fusese oportun să le fie delegată carabinierilor realizarea a numeroase acte de cercetare şi un număr mare de audieri să se desfăşoare în prezenţa unor colegi de arme ai acestora. Aceasta a remarcat că evenimentele din Piaţa Alimonda au fost reconstituite cu ajutorul numeroaselor materiale video şi foto depuse la dosar şi al declaraţiilor participanţilor la evenimente, luându-se în considerare toate ipotezele plauzibile.
106În lumina tuturor elementelor precedente, judecătorul de instrucţie din Genova a considerat că era necesară clasarea cauzei.
F. Ancheta parlamentară
107. La 2 august 2001, Preşedintele Senatului şi Preşedintele Camerei Deputaţilor au dispus efectuarea unei anchete (indagine conoscitiva) cu privire la evenimentele petrecute cu ocazia Summit-ului G8 din Genova de către comisiile pentru probleme constituţionale ale celor două camere ale Parlamentului. În acest scop, a fost creată o comisie reprezentativă a grupurilor parlamentare, alcătuită din optsprezece deputaţi şi optsprezece senatori („comisia parlamentară”).
108. La 8 august 2001, comisia parlamentară l-a audiat pe Comandantul General al carabinierilor. Acesta a declarat, în special, că, pentru a-i asista pe cei 1 200 de membri ai Comandamentului Provincial Militar, fuseseră trimise la Genova 4 673 de unităţi suplimentare şi 375 de carabinieri specializaţi. Doar 27% din oamenii prezenţi la Genova erau carabinieri auxiliari care efectuau serviciul militar (pentru operaţiunile de menţinere a ordinii publice, acest procent se ridica la 70% în mod obişnuit). Majoritatea acestor carabinieri auxiliari efectuaseră nouă sau zece luni de serviciu şi fuseseră desfăşuraţi în contexte similare. Începând din luna aprilie 2001, întregul personal care urma să intervină în Genova beneficiase de formare în materie de ordine publică şi de utilizare a echipamentului din dotare. Fuseseră organizate exerciţii de echipă şi seminarii, ultimele fiind legate de identificarea potenţialelor ameninţări şi de topografia oraşului Genova. Toţi membrii efectivului dispuneau de o cască de protecţie, scuturi, bastoane, măşti de gaze şi costume ignifuge cu protecţie pentru cele mai expuse părţi ale corpului. Fiecare carabinier avea un pistol (pistola d’ordinanza), iar plutoanele fuseseră dotate cu numeroase grenade cu gaze lacrimogene; în plus, erau 100 de vehicule blindate şi 226 de vehicule cu gratii de protecţie, la care se adăugau vehiculele speciale (de exemplu, vehicule dotate cu bariere mobile pentru a consolida barierele fixe pentru protejarea zonei roşii).
109. Dintr-o notă a Comandamentului General al carabinierilor reiese că, în vederea Summit-ului G8, un detaşament de elită (aliquota scelta) alcătuit din 928 de oameni beneficiase de un program de antrenament la Velletri, care includea atât subiecte de teorie (psihologia mulţimilor şi a grupurilor de opoziţie, tehnici de menţinere a ordinii publice, gestionarea situaţiilor de urgenţă), cât şi practică (activitate fizică, utilizarea resurselor, materialelor şi echipamentelor, exerciţiu final cu „debriefing”). Restul efectivelor beneficiase de un curs de trei zile privind tehnicile utilizate în operaţiunile de menţinere a ordinii publice. Patruzeci şi opt de ofiţeri participaseră la un seminar de informare care privea în special topografia oraşului Genova.
110. La 5 septembrie 2001, comisia parlamentară l-a audiat pe domnul Lauro, un ofiţer al poliţiei din Roma care participase la operaţiunile de menţinere şi restabilire a ordinii publice din Genova (supra, pct. 34).
111. Domnul Lauro a declarat că carabinierii erau echipaţi cu laringofoane, instrumente care le permiteau să comunice foarte rapid între ei. Când i s-a cerut să explice de ce forţele de ordine care se aflau în apropierea jeep-ului (la o distanţă cuprinsă între 15 şi 20 de metri) nu interveniseră, domnul Lauro a răspuns că oamenii erau în serviciu de dimineaţă şi fuseseră implicaţi în mai multe ciocniri în timpul zilei. Acesta a adăugat că nu remarcase, la momentul faptelor, că exista un grup de carabinieri şi de poliţişti care ar fi putut să intervină.
112. În ceea ce priveşte funcţia celor două jeep-uri, domnul Lauro a explicat că acestea aduseseră provizii noi în jurul orei 16, plecaseră şi apoi se întorseseră aproximativ o oră mai târziu pentru a verifica dacă erau oameni răniţi. În plus, domnul Lauro a declarat că a chemat o ambulanţă pentru Carlo Giuliani, deoarece nu era niciun medic la faţa locului.
113. La 20 septembrie 2001, comisia parlamentară a depus un raport care conţinea concluziile majorităţii membrilor săi în urma anchetei. Acest document tratează modul de organizare a Summit-ului G8 din Genova, contextul politic şi mişcările protestatare legate de summit, evenimente similare din lume, precum şi numeroase reuniuni care au avut loc între reprezentanţii instituţiilor şi asociaţiilor care fac parte din Forumul Social din Genova (Genoa Social Forum), cu scopul de a evita tulburări ale ordinii publice şi de a pregăti primirea demonstranţilor. În ciuda acestui dialog, mişcarea protestatară nu reuşise să izoleze elementele violente, „aproximativ 10 000 de persoane”; în rândul acestora, trebuia să se facă o distincţie între Black Bloc şi indivizi „oportunişti”, adică cei care profitau de mulţimea de oameni pentru a se ascunde.
114. Optsprezece mii de ofiţeri ai forţelor de ordine au participat la operaţiuni; erau aproximativ 2 000 de delegaţi şi 4 750 de ziarişti acreditaţi; numărul manifestanţilor se ridica la zeci de mii (100 000 au participat la manifestaţia finală). La 24 aprilie şi la 18 şi 19 iunie 2001, avuseseră loc seminarii privind coordonarea şi formarea forţelor de ordine (cu contribuţia unor formatori din cadrul Poliţiei din Los Angeles). Organele în cauză făcuseră exerciţii practice, deşi cu o întârziere regretabilă. Administraţia făcuse cercetări cu privire la muniţia neletală (inclusiv gloanţe de cauciuc), în special prin intermediul unor vizite de studiu la forţe de poliţie străine. Autorităţile fuseseră informate că era probabil ca demonstranţii Black Bloc din cercurile anarhiste italiene şi străine să vină la Genova. După ce s-a luat legătura cu forţele de poliţie din alte ţări, s-a luat decizia de a suspenda aplicarea Acordurilor Schengen în perioada 13-21 iulie 2001. Începând cu 14 iulie, au avut loc controale la frontierele italiene, pentru a permite intrarea anumitor manifestanţi şi pentru a împiedica accesul elementelor violente. Între timp, printr-o ordonanţă din 12 iulie 2001, questore (şeful poliţiei) din Genova a indicat zonele din oraş în care urmau să se desfăşoare Summit-ul G8 şi manifestaţiile, şi a prezentat o analiză a măsurilor de securitate instituite în fiecare sector.
115. Apoi, comisia parlamentară a examinat diversele episoade violente şi confruntările care avuseseră loc între forţele de ordine şi demonstranţi la 19, 20 şi 21 iulie 2001 (în special în timpul unei percheziţii efectuate într-o şcoală, caracterizată de comisie ca fiind „poate cel mai semnificativ exemplu al deficienţelor de organizare şi operaţionale”). Făcând referire în special la decesul lui Carlo Giuliani, comisia a remarcat că un carabinier trăsese focul mortal în timp ce victima se pregătea să arunce spre el cu un extinctor; carabinierul în cauză fusese lovit anterior la cap de alt manifestant. Având în vedere că o anchetă penală era pendinte, comisia a decis să îşi concentreze analiza pe „situaţia generală care cauzase evenimentul tragic”, examinând în special sistemul de comunicare între contingentele forţelor de ordine, comandanţii şi centrele de control ale acestora, pentru a verifica modul de coordonare între diversele sectoare. De asemenea, comisia a observat că „principala cauză” a pierderii unei vieţi omeneşti era „violenţa oarbă a grupurilor extremiste care au pus în pericol viaţa tinerilor [care au fost] prinşi în activităţile lor criminale”.
116. Conform comisiei, G8 a avut rezultate pozitive în ansamblul său. Deşi au fost identificate anumite carenţe în coordonarea operaţiunilor, nu trebuia uitat faptul că forţele de ordine se confruntaseră cu un număr cuprins între 6 000 şi 9 000 de indivizi violenţi, care nu fuseseră izolaţi de manifestanţii paşnici (în această privinţă, comisia a evocat „jocul dublu” al Forumului Social din Genova). Raportul comisiei parlamentare are următoarea concluzie:
„Comisia (...) aminteşte că violenţa nu este şi nu trebuie să fie un instrument de acţiune politică şi că, într-o societate democratică, statul de drept este o valoare fundamentală. În acelaşi timp, aceasta subliniază cu toată convingerea caracterul inviolabil al principiilor constituţionale constând în libertatea de exprimare a opiniilor şi respectarea persoanei – de asemenea, sau mai ales, atunci când aceasta este privată de libertate prin arestare – precum şi necesitatea de a asigura siguranţa cetăţenilor şi ordinea publică; [comisia] doreşte ca, dacă sunt stabilite fapte care constituie infracţiuni sau abateri disciplinare, autoritatea judiciară şi organele administrative să identifice responsabilii şi să sancţioneze conduita acestora.”
117. Guvernul a prezentat în faţa Curţii procesele-verbale ale audierii, de către comisia parlamentară, a ministrului de Interne, a directorului general al Departamentului pentru Siguranţa Publică şi a comandantului general al Poliţiei Administraţiei Fiscale.
118. La 20 septembrie 2001, membrii Parlamentului au solicitat Guvernului să explice motivele pentru care forţele de ordine desfăşurate în cadrul operaţiunilor de menţinere şi de restabilire a ordinii publice erau echipate cu gloanţe letale şi nu cu gloanţe de cauciuc. Parlamentarii în cauză susţineau utilizarea acestui din urmă tip de proiectile, argumentând că fuseseră utilizate cu succes în mai multe rânduri în alte ţări.
119. Reprezentantul Guvernului a răspuns că legislaţia nu prevedea această posibilitate şi că, în plus, nu se stabilise că gloanţele de cauciuc nu provocau, de asemenea, vătămarea gravă a victimei. În cele din urmă, acesta a explicat că posibilitatea de a introduce arme neletale era în curs de examinare.
120. La 22 iunie 2006, reclamanţii au solicitat Preşedinţiei Consiliului de Miniştri şi Ministerului Apărării repararea prejudiciilor suferite ca urmare a decesului lui Carlo Giuliani. Guvernul a precizat că luase decizia de a respinge această cerere pe motiv că se stabilise, în cadrul unei proceduri penale, că M.P. acţionase în legitimă apărare. Din acelaşi motiv, nu a fost iniţiată nicio altă anchetă disciplinară împotriva M.P.
G. Deciziile pronunţate în „procesul celor 25”
1. Hotărârea pronunţată în primă instanţă
121. La 13 martie 2008, Tribunalul Genova a făcut publică motivarea hotărârii adoptate la 14 decembrie 2007, în urma procesului intentat împotriva a douăzeci şi cinci de manifestanţi pentru mai multe infracţiuni săvârşite la 20 iulie 2001 (în special distrugere, furt, distrugerea de bunuri, jaf şi acte de violenţă împotriva unor membri ai forţelor de ordine). În cursul procesului, în care s-au desfăşurat 144 de audieri, Tribunalul Genova, între altele, a audiat numeroşi martori şi a examinat o abundenţă de materiale audiovizuale.
122. Tribunalul a considerat în special că atacul carabinierilor asupra participanţilor la marşul Tute Bianche fusese lipsit de legalitate şi arbitrar. Marşul fusese autorizat şi manifestanţii nu săvârşiseră acte semnificative de violenţă împotriva carabinierilor. Aceştia din urmă atacaseră sute de persoane nevinovate şi nu fusese dat niciun ordin de dispersare. Şarja ulterioară a fost, de asemenea, lipsită de legalitate şi arbitrară. Nu fusese precedată de un avertisment de dispersare, nu fusese ordonată de ofiţerul autorizat în acest sens şi nu fusese necesară.
123. Metodele de intervenţie fuseseră, de asemenea, lipsite de legalitate: carabinierii lansaseră gaze lacrimogene la nivelul capului; mulţi manifestanţi prezentau răni cauzate de bastoane nereglementate; vehiculele blindate dărâmaseră baricadele şi urmăriseră oameni din mulţime pe trotuar, cu intenţia evidentă de a face rău.
124. Caracterul lipsit de legalitate şi arbitrar al acţiunilor carabinierilor justificase acţiunile de rezistenţă adoptate de manifestanţi în timpul utilizării de gaze lacrimogene, al atacului asupra marşului şi al ciocnirilor care au avut loc pe străzile laterale până la ora 15.30, adică până în momentul în care carabinierii executaseră ordinul de a se opri şi de a permite marşului să treacă. Conform instanţei, acuzaţii se aflaseră într-o situaţie de „răspuns necesar” în faţa actelor arbitrare ale forţelor de ordine, în sensul art. 4 din Decretul legislativ nr. 288 din 1944. Această dispoziţie se citeşte după cum urmează:
„Articolele 336, 337, 338, 339, 341, 342, 343 din Codul penal [norme care sancţionează diverse acte de rezistenţă împotriva agenţilor de ordine] nu se aplică în cazul în care agentul statului sau persoana autorizată să exercite autoritatea publică a săvârşit fapta prevăzută de aceste articole, depăşind limitele autorităţii sale prin acte arbitrare.”
125. Tribunalul a decis să trimită dosarul la parchet, pe motiv că declaraţiile domnului Mondelli şi ale altor doi membri ai forţelor de ordine (conform cărora atacul lor fusese necesar pentru a contracara agresiunea manifestanţilor) nu corespundea cu realitatea.
126. După ora 15.30, chiar dacă manifestanţii încă mai aveau sentimentul că fuseseră victime ale unor abuzuri şi nedreptăţi, comportamentul lor nu mai era defensiv, ci inspirat de o dorinţă de răzbunare; prin urmare, acesta era nejustificat şi pasibil de pedeapsă.
127. Atacul ordonat de ofiţerul de poliţie Lauro, care declanşase evenimentele petrecute în Piaţa Alimonda, nu fusese nici nelegal, nici arbitrar. În consecinţă, reacţia violentă a manifestanţilor, care a avut ca rezultat urmărirea carabinierilor şi atacul asupra jeep-ului, nu putea fi considerată o reacţie de apărare.
128. Este foarte posibil ca respectivii carabinieri de la bordul jeep-ului să se fi temut că vor face obiectul unei tentative de linşaj. Faptul că manifestanţii care îi înconjuraseră nu dispuneau de cocteiluri Molotov şi, prin urmare, nu erau în măsură să incendieze vehiculul era un element apreciabil ex post. Nu li se poate reproşa ocupanţilor jeep-ului că au intrat în panică.
129. Probabil că Carlo Giuliani se afla la o distanţă de patru metri de jeep atunci când a fost împuşcat. M.P. a declarat că putea vedea numai ce se întâmpla în interiorul vehiculului. În momentul în care a fost tras focul de armă, acesta era întins şi avea picioarele îndreptate spre uşa din spate a vehiculului. Îl trăsese pe D.R. deasupra lui şi nu îşi putea vedea mâna: nu putea spune dacă mâna lui se aflase înăuntrul sau în afara vehiculului. În orice caz, acesta trăsese în sus.
130. Hotărârea tribunalului menţionează declaraţiile expertului Marco Salvi, care a realizat autopsia cadavrului lui Carlo Giuliani. Acesta a afirmat în special că traiectoria glonţului mortal indica faptul că s-a tras un foc direct şi că fragmentul metalic rămas în corpul victimei fusese greu de găsit. Acest fragment, vizibil la tomograf (supra, pct. 60), „trebuie să fi fost foarte mic”; experţii încercaseră să îl găsească secţionând „pe etaje” (per piani) masa cerebrală, deşi aceasta se deteriorase şi se umpluse de sânge; cu cât secţionaseră mai mult, cu atât se deterioraseră mai mult ţesuturile. Având în vedere că nu era vorba de un proiectil şi că nu era util pentru verificări balistice, experţii consideraseră că fragmentul în cauză era un detaliu fără importanţă (un particolare irrilevante) şi încetaseră să îl caute.
2. Hotărârea în apel
131. Douăzeci şi patru de acuzaţi au formulat apel împotriva hotărârii pronunţate în primă instanţă. Printr-o hotărâre din 9 octombrie 2009, al cărei text a fost depus la grefă la 23 decembrie 2009, Curtea de Apel Genova a confirmat parţial condamnările pronunţate de tribunal, a majorat anumite pedepse şi a declarat prescrise anumite infracţiuni.
132. În ceea ce priveşte atacul carabinierilor asupra marşului Tute Bianche, Curtea de Apel a subscris în mare parte la argumentaţia tribunalului. Aceasta a remarcat că, urmare a traseului indicat de centrala de control operaţional, carabinierii întâlniseră marşul, care număra aproximativ 10 000 de persoane. Partea din faţă a marşului, sau „grupul de contact”, era alcătuită din circa douăzeci de persoane, în mare parte parlamentari, primari, personalităţi ale lumii culturale şi ziarişti. În spatele acestora se afla o serie de dispozitive de protecţie din plexiglas, lipite unele de altele; apoi urma „capul cortegiului”, format din manifestanţi cu căşti de protecţie şi apărătoare pentru umeri şi braţe. Marşul nu ajunsese în zone de conflicte, ci pur şi simplu parcursese în jur de doi kilometri, fără să întâlnească niciun obstacol. Echipamentul de protecţie arăta că, deşi nu aveau obiecte contondente, manifestanţii erau pregătiţi pentru eventuale ciocniri.
133. În aceste circumstanţe, era dificil de înţeles din ce cauză ofiţerii Bruno şi Mondelli hotărâseră să lanseze un atac asupra marşului: nu primiseră ordine în acest sens şi, dimpotrivă, li se ceruse să nu se intersecteze cu acesta; vestea atacului în curs fusese întâmpinată cu strigăte de dezaprobare din partea centralei de control operaţional.
134. Carabinierii fuseseră solicitaţi să intervină de urgenţă la închisoarea Marassi, unde forţele de ordine nu puteau face faţă atacului Black Bloc; prin urmare, atunci când au intersectat maşul, au încercat să elibereze intersecţia şi tunelul prin care intenţionau să treacă. Conform mărturiei unui ziarist, considerată „neutră” şi deci credibilă, tinerii care făceau parte din grupul Black Bloc, care veneau din direcţia opusă marşului, aruncaseră cu pietre în carabinieri; acest lucru declanşase lansarea grenadelor lacrimogene, ordonată de domnul Bruno. Curtea de apel a concluzionat că, deşi şarja carabinierilor fusese nelegitimă, aceştia fuseseră chemaţi să intervină într-o situaţie caracterizată de violenţa grupului Black Bloc, care provocase distrugeri anterior în alte părţi ale oraşului, şi de faptul că intersecţia pe care trebuiau să o traverseze era ocupată de mulţime şi că tunelul era blocat de baricade.
135. În opinia Curţii de Apel, tribunalul calificase în mod corect drept nelegitime următoarele acţiuni ale carabinierilor:
a) lansarea de grenade lacrimogene la nivelul capului;
b) faptul că nu ordonaseră dispersarea marşului, care nu tulbura ordinea publică şi care ar fi putut pătrunde în zona roşie mult mai departe, în zona Pieţei Verdi;
c) atacul asupra unui marş autorizat, paşnic şi alcătuit din manifestanţi neînarmaţi; deşi membrii grupului Black Bloc tulburaseră grav ordinea publică în alte părţi ale oraşului, nu exista nicio dovadă că aceştia erau „acoperiţi” de marş, adică se ascunseseră în mijlocul acestuia înainte sau după comiterea unor acte de vandalism.
136. În plus, fuseseră comise acte arbitrare, şi anume: utilizarea de bastoane (manganelli) nereglementate (bucăţi de lemn sau fier înfăşurate în bandă adezivă, care au provocat tăieturi şi sângerări grave); utilizarea unor vehicule blindate pentru a înainta rapid printre manifestanţi, urmărindu-i pe unii dintre ei pe trotuar, cu viteză (Curtea de Apel a observat că vehiculele blindate nu dispuneau de frâne suficient de sigure şi că unul dintre jeep-uri urmărise un manifestant mergând în zigzag, dând impresia că vroia să îl calce); provocarea unor răni excesiv de grave şi lovirea manifestanţilor, ziariştilor şi a şoferului unei ambulanţe.
137. Atacul, nelegitim şi arbitrar, provocase reacţia manifestanţilor, care nu trebuia pedepsită, având în vedere cauzele justificative prevăzute la art. 4 din Decretul legislativ nr. 288 din 1944. Totuşi, atunci când carabinierii s-au retras şi unul dintre vehiculele blindate a rămas în pană, manifestanţii nu mai erau în pericol. Prin urmare, atacul asupra vehiculului şi a ocupanţilor acestuia nu putea fi considerat un act de apărare, ci un act de retorsiune. Începând din acel moment, membrii grupului Tute Bianche îşi „recâştigaseră” dreptul la întrunire şi protest, şi orice alte acte de violenţă şi de vandalism din partea lor, inclusiv distrugerea vehiculului blindat în cauză, constituiau fapte penale.
138. Curtea de apel a subscris la argumentaţia tribunalului conform căreia, în ciuda reacţiei lor violente, membrii cortegiului nu erau responsabili de infracţiunea de distrugere. Pagubele provocate nu erau importante şi rezultaseră în urma utilizării unor obiecte (vehicule şi containere de gunoi) pentru a se apăra de carabinieri. Spre deosebire de Black Bloc, Tute Bianche nu ieşiseră în stradă cu intenţia de a distruge bunuri private sau publice care simbolizau sistemul pe care îl contestau. Pagubele s-au limitat la zona destul de restrânsă în care se produsese reacţia şi, în general, au încetat atunci când carabinierii s-au retras. Deşi „îngrijorătoare”, echipamentele de protecţie purtate de manifestanţii din primele rânduri nu puteau da naştere presupunerii că intenţionau să se implice în acte de violenţă.
H. Materialul audiovizual prezentat de părţi
139. În cursul procedurii în faţa Curţii, părţile au prezentat un număr mare de materiale audiovizuale. Astfel, CD-ROM-urile prezentate de Guvern şi de reclamanţi la 28 iunie şi respectiv la 9 iulie 2010 au fost vizionate de judecătorii Marii Camere la 27 septembrie 2010 (supra, pct. 9). Acestea arată mai multe etape ale manifestaţiilor care au avut loc la Genova la 20 iulie 2001 şi conţin imaginile momentelor care au precedat şi au urmat focul de armă care a provocat decesul lui Carlo Giuliani. De asemenea, acestea arată actele de violenţă săvârşite de manifestanţi (atacuri cu pietre, şarje împotriva forţelor de ordine, acte de vandalism pe drumurile publice şi asupra vehiculelor poliţiei şi ale carabinierilor), precum şi actele de violenţă imputabile autorităţilor. În anumite secvenţe, se observă vehiculele blindate ale poliţiei care urmăresc, cu viteză, pe trotuar manifestanţii şi agenţi de poliţie care bat un manifestant întins pe jos. CD-ROM-ul prezentat de reclamanţi conţine, de asemenea, extrase din mărturia domnului Mauro şi dintr-un interviu dat de M.P., transmis de un canal de televiziune.
I. Documentele administrative prezentate de Guvern
140. Guvernul a prezentat numeroase documente administrative furnizate de autorităţile de poliţie, de Ministerul de Interne şi de Camera Deputaţilor. Documentele relevante pentru prezenta cauză menţionează următoarele elemente:
– la 6 februarie 2001, Departamentul pentru Siguranţa Publică din cadrul Ministerului de Interne a trimis tuturor questori o circulară prin care le reamintea, în special, că lansarea de grenade cu gaze lacrimogene trebuia considerată drept „o măsură extremă pentru a face faţă unor situaţii deosebit de grave care nu pot fi gestionate altfel”;
– Departamentul pentru Siguranţa Publică din cadrul Ministerului de Interne redactase un „manual de informare pentru personalul poliţiei de stat”, care conţinea orientări privind comportamentul care trebuia adoptat cu ocazia Summit-ului G8 din Genova;
– la 17 iulie 2001 – prin urmare, înainte de Summit-ul G8 – Ministrul de Interne fusese audiat de Camera Deputaţilor „cu privire la situaţia ordinii publice din Genova”;
– la 23 iulie 2001, acelaşi ministru fusese audiat de Parlament cu privire la „incidentele grave petrecute în Genova cu ocazia Summit-ului G8”;
– la 30 şi 31 iulie 2001, Departamentul pentru Siguranţa Publică din cadrul Ministerului de Interne prezentase rapoarte privind comportamentul forţelor de ordine în timpul percheziţiei efectuate în noaptea de 21 spre 22 iulie 2001 la o şcoală ocupată de manifestanţi, precum şi la un birou de poliţie unde fuseseră escortate persoanele plasate în arest preventiv; se propusese iniţierea unor acţiuni disciplinare împotriva mai multor ofiţeri de poliţie şi a questore din Genova;
– la 6 august 2001, Direcţia Interregională a Poliţiei îi trimisese şefului poliţiei constatările unei inspecţii administrative efectuate la questura (poliţia) din Genova, care făceau referire la anumite deficienţe de organizare din cursul Summit-ului G8 şi analizau treizeci de „incidente potenţial reprobabile”, imputabile forţelor de ordine şi care rezultă din materialul audiovizual disponibil; niciunul din aceste incidente nu priveşte utilizarea forţei de către M.P.
141. Guvernul a prezentat, de asemenea, o notă a Departamentului pentru Siguranţa Publică din cadrul Ministerului de Interne din 4 octombrie 2010, din care reiese că aproximativ 18 000 de agenţi ai forţelor de ordine au fost mobilizaţi cu ocazia Summit-ului G8 din Genova. În special, statul a trimis 14 102 de „întăriri”, dintre care 11 352 „operatori de poliţie” (agenţi de poliţie, carabinieri, agenţi ai Poliţiei Administraţiei Fiscale, ai poliţiei forestiere şi ai poliţiei penitenciare) şi 2 750 militari ai Forţelor Armate. Dintre cei 11 352 de operatori de poliţie, 128 făceau parte din unităţile de elită; 2 510 agenţi de poliţie şi 1 980 de carabinieri care făceau parte din „unităţile mobile” (reparti mobili), grupuri care dispun de personal antrenat şi echipat special pentru menţinerea ordinii publice. Departamentul pentru Siguranţa Publică a precizat că, începând din martie 2001, introdusese un program de formare destinată în mod special personalului care trebuia să participe la Summit-ul G8, pentru o gestionare a ordinii publice inspirată de principiile democraţiei şi respectarea drepturilor fundamentale [astfel, li se amintea participanţilor la aceste programe de formare că recurgerea la forţă era o măsură extremă (extrema ratio)]. De asemenea, fuseseră organizate seminarii de aprofundare, care aveau ca obiect examinarea dinamicii unor evenimente precum Summit-ul G8.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE
A. „Cauze justificative”
142. Codul penal (CP) prevede situaţii (cause di giustificazione sau scriminanti) în care o persoană poate fi exonerată de răspunderea penală şi în care un comportament care constituie o infracţiune conform legii nu este pasibil de pedeapsă. Între altele, aceste situaţii includ folosirea legitimă a armelor şi legitima apărare.
1. Folosirea legitimă a armelor
143. Art. 53 CP prevede că nu poate fi sancţionat
„agentul statului care, în îndeplinirea unei sarcini de serviciu, face uz sau ordonă să se facă uz de armă sau de orice alt mijloc de coerciţie fizică, atunci când este obligat să respingă un act de violenţă sau să împiedice opunerea rezistenţei autorităţii, şi, în orice caz, atunci când o astfel de măsură este luată pentru a împiedica săvârşirea unor acte infracţionale precum masacrul, naufragiul, scufundarea, dezastrele aeronautice şi feroviare, omorul, furtul armat şi sechestrarea de persoane (...). Legea prevede alte cazuri în care este permisă folosirea armelor sau a oricărui alt mijloc de coerciţie fizică .”
2. Legitima apărare
144. Art. 52 CP prevede că nu pot fi sancţionate
„persoanele care au săvârşit o infracţiune atunci când au fost constrânse să apere drepturile lor sau drepturile altor persoane împotriva pericolului real al unui atac nelegitim, cu condiţia ca reacţia lor de apărare să fie proporţională cu atacul.”
3. Excesul din culpă
145. În temeiul art. 55 CP, în special în cazul legitimei apărări sau al folosirii legitime a unei arme, atunci când persoana în cauză a depăşit, din imprudenţă (colposamente), limitele stabilite de lege, de autoritatea competentă sau de necesitate, comportamentul acesteia este pasibil de pedeapsă, fiind considerat comportament neglijent, în măsura prevăzută de lege.
B. Dispoziţii privind siguranţa publică
146. Art. 18-24 din Codul privind siguranţa publică (Testo Unico) din 18 iunie 1931 (nr. 773) reglementează desfăşurarea întrunirilor publice şi a adunărilor în locuri publice sau deschise publicului. În cazul în care o astfel de întrunire este susceptibilă să pună în pericol ordinea publică sau siguranţa, sau sunt săvârşite infracţiuni, întrunirea poate fi dizolvată. Înainte de a se proceda la dizolvare, forţele de ordine trebuie să le ceară participanţilor să se disperseze. Dacă această solicitare nu este respectată, mulţimea trebuie somată oficial, de trei ori, să se disperseze. Dacă cele trei somaţii nu sunt respectate sau nu pot avea loc din cauza unei revolte sau opoziţii, agenţii de siguranţă publică sau carabinierii ordonă dizolvarea prin forţă a întrunirii sau a adunării. Acest ordin este executat de agenţi de poliţie sau forţele armate, sub comanda şefilor respectivi. Refuzul de a executa ordinul de dispersare se pedepseşte cu închisoare (de la lună la un an) şi cu amendă [de la 30 la 423 euro (EUR)].
C. Reglementarea uzului de arme
147. În februarie 2001, Ministerul de Interne a emis o directivă adresată questori, conţinând dispoziţii generale privind folosirea grenadelor cu gaze lacrimogene şi a bastoanelor de cauciuc (sfollagente). Folosirea acestor echipamente trebuie să fie ordonată în mod expres şi clar de şeful serviciului, după consultarea cu questore. Personalul trebuie informat cu privire la aceasta.
148. De asemenea, Decretul nr. 359 al Preşedintelui Republicii din 5 octombrie 1991 prevede „criteriile pentru stabilirea armamentului cu care trebuie dotate autorităţile de ordine publică şi personalul poliţiei de stat”. Acest decret conţine o descriere a diferitelor arme din dotare (art. 10-32), făcând distincţie între „echipamentul individual” şi „echipamentul colectiv”. Echipamentul individual constă într-un pistol, care este repartizat unui agent pe întreaga durată a serviciului (art. 3 § 2). Agentul în cauză trebuie să păstreze această armă, să se ocupe de întreţinerea sa, să aplice întotdeauna şi în orice situaţie măsurile de siguranţă prevăzute şi să participe la exerciţiile de tir organizate de autorităţi (art. 6 § 1).
149. Art. 32 prevede că autorităţile „se pot dota cu arme cu proiectile tranchilizante (proiettili narcotizzanti)” şi că, în caz de necesitate şi de urgenţă, ministrul de Interne poate autoriza personalul poliţiei care a fost instruit ad-hoc să folosească alte arme decât cele din dotare, cu condiţia ca acestea să fi fost verificate şi să nu depăşească capacităţile ofensive ale armelor din dotare (art. 37). De asemenea, decretul menţionat anterior prevede că armele din dotare trebuie să fie corespunzătoare şi proporţionale cu cerinţele de protejare a ordinii şi siguranţei publice, de prevenire şi reprimare a infracţiunilor, precum şi cu alte scopuri instituţionale (art. 1).
D. Drepturile părţii vătămate în cursul cercetărilor preliminare şi după o cerere a parchetului de clasare a cauzei
150. În temeiul art. 79 din Codul de procedură penală (CPP), partea vătămată poate să se constituie parte civilă începând din etapa audierii preliminare, în cursul căreia judecătorul trebuie să decidă dacă acuzatul trebuie trimis în judecată. Înainte de această audiere, sau în cazul în care aceasta nu are loc din cauza clasării cauzei într-o etapă anterioară, partea vătămată îşi poate exercita anumite drepturi. Dispoziţiile relevante din CPP se citesc după cum urmează:
Articolul 90
„Partea vătămată exercită drepturile şi competenţele care îi sunt recunoscute în mod expres de lege şi poate, de asemenea, în orice etapă a procedurii, să depună memorii şi, cu excepţia recursului în casaţie, să prezinte elemente de probă.”
Articolul 101
„partea vătămată poate numi un reprezentant legal pentru a exercita drepturile şi competenţele de care dispune (...)„
Articolul 359 § 1
„În cazul în care parchetul dispune efectuarea unor verificări (...) sau a oricărei alte operaţiuni tehnice care necesită competenţe specifice, acesta poate numi (...) experţi care nu pot refuza să coopereze.”
Articolul 360
„1. În cazul în care verificările prevăzute la articolul 359 privesc persoane, obiecte sau locuri a căror stare este susceptibilă să se modifice, parchetul informează fără întârziere acuzatul, partea vătămată şi avocaţii cu privire la data, ora şi locul stabilite pentru atribuirea mandatului experţilor şi la posibilitatea acestora de a numi experţi.
(...)
3. Avocaţii sau experţii numiţi, după caz, au dreptul de a asista la atribuirea mandatului, de a participa la verificări, precum şi de a formula observaţii şi de a exprima rezerve.”
Articolul 392
„1. În cursul cercetărilor preliminare, parchetul şi acuzatul pot solicita judecătorului iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului (...).
2. Parchetul şi acuzatul pot, de asemenea, să solicite efectuarea unei expertize medico-legale care, dacă ar fi ordonată în cursul procesului, ar putea determina suspendarea acestuia pentru o perioadă de peste şaizeci de zile (...)”.
Articolul 394
„1. Partea vătămată poate cere Ministerului Public să solicite iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului.
2. Dacă parchetul respinge această cerere, trebuie să îşi motiveze decizia şi să o notifice părţii vătămate.”
151. Parchetul nu poate să decidă clasarea unei cauze, ci doar să îi solicite judecătorului de instrucţie acest lucru. Partea vătămată se poate opune acestei cereri. Dispoziţiile relevante din CPP se citesc după curm urmează:
Articolul 409
„1. Cu excepţia cazurilor în care a fost depusă contestaţia la care se face referire la art. 410, dacă judecătorul admite cererea de clasare, acesta pronunţă o ordonanţă motivată şi restituie dosarul parchetului. (...)
2. Dacă respinge cererea [de clasare], judecătorul stabileşte data audierii în camera de consiliu şi informează parchetul, acuzatul şi partea vătămată cu privire la aceasta. Procedura se desfăşoară în conformitate cu art. 127. Documentele se depun la grefă până în ziua audierii şi avocatul poate obţine copia acestora.
(...)
4. După audiere, dacă judecătorul consideră necesară efectuarea unor cercetări ulterioare, acesta pronunţă o ordonanţă adresată parchetului, în care detaliază măsurile de cercetare şi stabileşte un termen obligatoriu pentru îndeplinirea acestora.
5. Atunci când situaţiile prevăzute la punctul 4 nu se aplică şi judecătorul respinge cererea de clasare, acesta pronunţă o ordonanţă prin care dispune ca parchetul să formuleze învinuirea în termen de zece zile. (...)
6. Hotărârea de clasare poate fi atacată în faţa Curţii de Casaţie exclusiv pe baza motivelor de nulitate prevăzute la art. 127 § 5 [în special, nerespectarea dispoziţiilor procedurale privind desfăşurarea audierilor în camera de consiliu].”
Articolul 410
„1. Atunci când contestă cererea de clasare, partea vătămată solicită continuarea anchetei, indicând, sub sancţiunea inadmisibilităţii, obiectul anchetei suplimentare şi mijloacele de probă relevante.
2. În cazul în care contestaţia este inadmisibilă şi acuzaţiile sunt neîntemeiate, judecătorul pronunţă o ordonanţă prin care clasează definitiv cauza şi restituie dosarul parchetului.
(...)”
E. Înmormântarea şi incinerarea
152. Art. 116 din dispoziţiile de punere în aplicare a CPP, referitor la cercetările privind decesul unei persoane atunci când există motive pentru a suspecta că a fost săvârşită o infracţiune, prevede:
„În cazul în care este vorba despre decesul unei persoane şi se suspectează că a fost săvârşită o infracţiune, parchetul verifică cauza decesului şi, dacă acesta consideră necesar, dispune efectuarea unei autopsii în conformitate cu procedura prevăzută la art. 369 din CPP sau solicită iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului (...)
(...) Înmormântarea nu poate avea loc fără un ordin emis de procurorul Republicii. »
153. Art. 79 din Decretul nr. 285 al Preşedintelui Republicii din 10 septembrie 1990 prevede că incinerarea unui cadavru trebuie să fie autorizată de autoritatea judiciară în cazul în care decesul s-a produs subit sau în circumstanţe suspecte.
III. PRINCIPII ŞI DOCUMENTE INTERNAŢIONALE RELEVANTE
A. Principiile de bază ale ONU privind recurgerea la forţă şi la arme de foc de către persoanele responsabile de aplicarea legii
154. Părţile relevante ale acestor principii („Principiile ONU”), adoptate de Al Optulea Congres al Organizaţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea criminalităţii şi tratamentul infractorilor, care a avut loc în Havana (Cuba) la 27 august şi 7 septembrie 1990, prevăd următoarele:
„Autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii adoptă şi pun în aplicare reglementări privind recurgerea la forţă şi la arme de foc împotriva persoanelor de către cei responsabili de aplicarea legii. La elaborarea acestor reglementări, autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii examinează în permanenţă problemele de etică legate de recurgerea la forţă şi la arme de foc.
2. Autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii ar trebui să dezvolte o gamă cât mai largă de mijloace şi să pună la dispoziţia persoanelor responsabile de aplicarea legii diferite tipuri de arme şi de muniţii care să permită o folosire diferenţiată a forţei şi a armelor de foc. Acestea ar trebui să includă dezvoltarea de arme neletale de neutralizare care să fie utilizate în situaţii adecvate, cu scopul de a limita tot mai mult utilizarea de mijloace care pot cauza moartea sau rănirea persoanelor. În acelaşi scop, ar trebui de asemenea să fie posibilă dotarea persoanelor responsabile de aplicarea legii cu echipamente de auto-apărare precum scuturi, căşti de protecţie, veste antiglonţ şi vehicule blindate, astfel încât să fie din ce în ce mai puţin necesară utilizarea armelor de orice tip.
(...)
9. Persoanele responsabile de aplicarea legii nu trebuie să folosească arme de foc împotriva persoanelor decât în cazuri de legitimă apărare sau pentru apărarea terţilor împotriva unui pericol iminent de deces sau de vătămare gravă, sau pentru a preveni o infracţiune deosebit de gravă care implică o ameninţare gravă la adresa unor vieţi omeneşti, sau pentru a proceda la arestarea unei persoane care reprezintă o astfel de ameninţare şi care opune rezistenţă autorităţii acestora, sau pentru a o împiedica să fugă, şi numai în cazul în care măsuri mai puţin extreme sunt insuficiente pentru a atinge aceste obiective. În orice caz, acestea vor recurge la folosirea letală intenţionată a armelor de foc numai dacă acest lucru este inevitabil pentru a proteja vieţi omeneşti.
10. În circumstanţele prevăzute la principiul 9, persoanele responsabile de aplicarea legii trebuie să se identifice ca atare şi să dea un avertisment clar cu privire la intenţia lor de a utiliza arme de foc, oferind suficient timp pentru ca avertismentul să poată fi respectat, cu excepţia cazului în care o astfel de modalitate de a acţiona ar compromite în mod necorespunzător siguranţa persoanelor responsabile de aplicarea legii, ar crea un pericol de moarte sau de accidentare gravă a altor persoane sau ar fi evident neadecvată sau inutilă în circumstanţele incidentului.
11. O reglementare privind folosirea armelor de foc de către persoanele responsabile de aplicarea legii trebuie să includă orientări care:
a) specifică circumstanţele în care persoanele responsabile de aplicarea legii sunt autorizate să poarte arme de foc şi prevăd tipurile de arme de foc şi muniţii autorizate;
b) asigură că armele de foc sunt utilizate doar în situaţii adecvate şi astfel încât să minimizeze riscul unor daune inutile;
c) interzic utilizarea armelor de foc şi a muniţiilor care provoacă răni inutile sau prezintă un risc nejustificat;
d) reglementează controlul, depozitarea şi eliberarea armelor de foc şi prevăd în special proceduri care asigură că persoanele responsabile de aplicarea legii răspund pentru toate armele şi muniţiile care le sunt eliberate;
e) prevăd că trebuie date avertismente, după caz, atunci când urmează să fie folosite arme de foc;
f) prevăd un sistem de raportare în cazul utilizării armelor de foc de către persoanele responsabile de aplicarea legii în exercitarea funcţiei lor.
(...)
18. Autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii trebuie să se asigure că toate persoanele responsabile de aplicarea legii sunt selectate pe baza unor proceduri corespunzătoare, că au calităţile morale şi aptitudinile psihologice şi fizice necesare pentru a-şi exercita funcţia eficient şi că beneficiază de o formare profesională continuă şi completă. Este necesar să se verifice periodic dacă acestea rămân apte pentru îndeplinirea acestor funcţii.
19. Autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii trebuie să se asigure că toate persoanele responsabile de aplicarea legii beneficiază de formare şi sunt supuse testelor conform standardelor de competenţă corespunzătoare în ceea ce priveşte utilizarea forţei. Persoanele responsabile de aplicarea legii care sunt obligate să poarte arme de foc trebuie să fie autorizate în acest sens numai după ce au fost pregătite special pentru utilizarea lor.
20. În cadrul formării persoanelor responsabile de aplicarea legii, autorităţile publice şi autorităţile de aplicare a legii acordă o atenţie specială aspectelor legate de etica poliţienească şi de respectarea drepturilor omului, în special în cadrul anchetelor, metodelor de evitare a folosirii forţei sau a armelor de foc, inclusiv soluţionarea paşnică a conflictelor, înţelegerea comportamentului mulţimii şi metodele de persuasiune, negociere şi mediere, precum şi mijloacelor tehnice, cu scopul de a limita folosirea forţei şi a armelor de foc. Autorităţile de poliţie ar trebui să îşi revizuiască programul de formare şi metodele de acţiune în funcţie de fiecare incident în parte.
(...)”
B. Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante (CPT)
155. În 2004, CPT a efectuat o vizită în Italia. Părţile relevante pentru prezenta cauză, din raportul CPT, făcut public la 17 aprilie 2006, se citesc după cum urmează:
„14. Încă din 2001, CPT a iniţiat un dialog cu autorităţile italiene cu privire la evenimentele care au avut loc în Napoli (la 17 martie 2001) şi în Genova (în perioada 20-22 iulie 2001). Autorităţile italiene au continuat să informeze Comitetul cu privire la acţiunile întreprinse în urma acuzaţiilor de rele tratamente formulate împotriva forţelor de ordine. În acest context, autorităţile au furnizat, în cursul vizitei, o listă cu procedurile judiciare şi disciplinare în curs.
CPT doreşte să fie informat cu regularitate cu privire la evoluţia procedurilor judiciare şi disciplinare menţionate anterior. În plus, acesta doreşte să primească informaţii detaliate cu privire la măsurile adoptate de autorităţile italiene pentru a evita repetarea unor episoade similare în viitor (de exemplu, în ceea ce priveşte gestionarea operaţiunilor de anvergură pentru menţinerea ordinii, pregătirea personalului de control şi de execuţie, precum şi sistemele de monitorizare şi verificare).
15. În raportul acestuia privind vizita efectuată în anul 2000, CPT recomandase adoptarea unor măsuri în materie de formare a membrilor forţelor de ordine, în special în ceea ce priveşte integrarea principiilor drepturilor omului în pregătirea practică – iniţială şi continuă – pentru gestionarea situaţiilor cu grad ridicat de risc, precum arestarea şi interogarea suspecţilor. În răspunsul lor, autorităţile italiene au furnizat doar informaţii de natură generală cu privire la componenta „drepturile omului” a pregătirii oferite membrilor forţelor de ordine. CPT doreşte să primească informaţii mai detaliate – şi actualizate – cu privire la acest aspect (...).”
C. Documentele prezentate de Comitetul împotriva torturii (CAT) al Organizaţiei Naţiunilor Unite
156. Guvernul a prezentat documente care rezumă examinarea de către CAT a rapoartelor depuse de statele părţi în temeiul art. 19 din Convenţia ONU împotriva torturii şi altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. O parte din al patrulea raport periodic depus de Italia (din data de 4 mai 2004) este consacrată „evenimentelor din Genova” (pct. 365-395). În esenţă, aceasta reia anumite pasaje din raportul comisiei parlamentare (supra, pct. 113-116). CAT a examinat al patrulea raport periodic al Italiei în cursul celei de-a 762-a şi a 765-a şedinţe, care au avut loc la 4 şi 7 mai 2007, şi a adoptat, în cursul celei de-a 777-a şi a 778-a şedinţe, un document care conţine concluzii şi recomandări. Părţile relevante pentru prezenta cauză din raportul CAT se citesc după cum urmează:
„Formare
15. Comitetul ia notă cu apreciere de informaţiile detaliate furnizate de statul parte cu privire la formarea agenţilor forţelor de ordine, a personalului penitenciarelor, a poliţiştilor de frontieră şi a membrilor forţelor armate. Totuşi, regretă că nu a fost oferită nicio informaţie cu privire la formarea legată de utilizarea metodelor non-violente, operaţiunile de menţinere a ordinii şi folosirea forţei şi a armelor de foc. De asemenea, Comitetul regretă că nu există informaţii disponibile referitoare la impactul formării destinate agenţilor forţelor de ordine şi poliţiştilor de frontieră şi la măsura în care programele de formare au permis reducerea cazurilor de tortură şi de rele tratamente (art. 10).
Statul parte ar trebui să dezvolte şi să pună în practică, în continuare, programe de formare pentru a garanta că:
a) Toţi agenţii forţelor de ordine, poliţiştii de frontieră şi personalul punctelor de control şi al centrelor de şedere temporară şi asistenţă cunosc pe deplin prevederile Convenţiei şi ştiu că nu va fi tolerată nicio încălcare, că orice încălcare va fi cercetată şi că autorul va fi urmărit în justiţie;
b) Toţi agenţii forţelor de ordine primesc echipamentele şi informaţiile necesare pentru a folosi metode non-violente şi pentru a recurge la forţă sau la arme de foc doar în cazuri de absolută necesitate şi cu respectarea principiului proporţionalităţii. În această privinţă, autorităţile statului parte ar trebui să efectueze o examinare aprofundată a practicilor actuale în materie de poliţie, în special în ceea ce priveşte formarea şi desfăşurarea agenţilor forţelor de ordine însărcinaţi cu operaţiuni de control al mulţimilor, precum şi regulamentele aplicabile folosirii forţei şi armelor de foc de către agenţii forţelor de ordine.
De asemenea, Comitetul recomandă ca toţi membrii personalului în cauză să primească o instruire specială pentru a învăţa să identifice semnele de tortură şi de rele tratamente şi ca Protocolul de la Istanbul din 1999 (Manual pentru investigarea şi documentarea eficientă a torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante) să facă parte integrantă din formarea medicilor.
În plus, statul membru ar trebui să stabilească şi să aplice o metodologie care să permită evaluarea eficacităţii programelor de formare sau de educaţie şi a impactului acestora asupra reducerii numărului de cazuri de tortură şi de rele tratamente.
(...)
Relele tratamente şi folosirea excesivă a forţei
17. Comitetul observă cu îngrijorare persistenţa acuzaţiilor de folosire excesivă a forţei şi de recurgere la rele tratamente de către agenţii forţelor de ordine. În această privinţă, Comitetul este preocupat în special de informaţiile conform cărora aceşti agenţi ar fi făcut uz excesiv de forţă şi ar fi maltratat persoane în timpul manifestaţiilor care au avut loc în Napoli (în martie 2001) cu ocazia celui de-al Treilea Forum Mondial, precum şi în cursul Summit-ului G8 din Genova (în iulie 2001) şi Val di Susa (în decembrie 2005). De asemenea, Comitetul este preocupat de faptul că incidente similare s-ar fi produs în timpul unor meciuri de fotbal, dar notează adoptarea recentă a Legii nr. 41/2007, intitulată „Măsuri de urgenţă pentru prevenirea şi reprimarea violenţei din cursul meciurilor de fotbal” (art. 12, 13 şi 16).
Comitetul îi recomandă statului parte să adopte măsuri eficiente pentru:
a) a trimite persoanelor responsabile din cadrul forţelor de poliţie, de la toate nivelurile ierarhice, şi personalului penitenciar un mesaj clar şi fără echivoc, şi anume că tortura, violenţa şi relele tratamente sunt inacceptabile, în special prin introducerea unui cod de conduită aplicabil tuturor funcţionarilor;
b) a garanta persoanelor care se plâng că au fost maltratate de agenţi ai forţelor de ordine o protecţie împotriva măsurilor de intimidare şi a posibilelor represalii;
c) a se asigura că agenţii forţelor de ordine recurg la forţă numai atunci când acest lucru este strict necesar şi în măsura impusă de îndeplinirea funcţiei lor.
În plus, statul parte ar trebui să informeze Comitetul cu privire la desfăşurarea procedurilor judiciare şi disciplinare legate de incidentele menţionate anterior.
18. Comitetul este preocupat de informaţiile conform cărora membrii forţelor de ordine nu purtau legitimaţii de identificare în timpul manifestaţiilor organizate cu ocazia Summit-ului G8 care a avut loc în Genova în 2001, ceea ce făcea imposibilă identificarea acestora în cazul unei plângeri pentru tortură sau rele tratamente (art. 12 şi 13).
Statul parte ar trebui să se asigure că toţi membrii forţelor de ordine poartă la vedere o legitimaţie de identificare pentru a garanta că aceştia răspund pentru faptele lor şi pentru a oferi o protecţie împotriva torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante.
Obligaţia de a iniţia fără întârziere o anchetă imparţială
19. Comitetul este îngrijorat de numărul de rapoarte privind relele tratamente aplicate de persoanele responsabile de aplicarea legii, numărul limitat de anchete desfăşurate cu privire la astfel de cazuri şi numărul foarte scăzut de condamnări pronunţate în cazurile care au făcut obiectul unei anchete. Acesta observă cu îngrijorare că infracţiunea de tortură, care nu există ca atare în codul penal italian, dar poate fi totuşi pedepsită în temeiul altor dispoziţii din acest cod, ar putea, în anumite cazuri, să fie supusă unui termen de prescriere. În opinia Comitetului, actele de tortură sunt imprescriptibile şi salută declaraţia făcută de delegaţia statului parte, conform căreia se are în vedere modificarea dispoziţiilor privind acest termen (art. 1, 4, 12 şi 16).
Comitetul îi recomandă statului parte:
a) să întărească măsurile adoptate pentru a asigura că plângerile privind tortura sau relele tratamente aplicate de persoane responsabile de aplicarea legii fac obiectul unor anchete prompte, imparţiale şi eficiente. În special, aceste anchete nu ar trebui să fie efectuate de poliţie sau sub autoritatea poliţiei, ci de către un organism independent. În ceea ce priveşte cauzele în care există suspiciuni serioase că plângerea pentru tortură sau rele tratamente este întemeiată, suspectul ar trebui, în principiu, să fie suspendat din funcţie sau mutat pe perioada anchetei, în special dacă există riscul ca acesta să obstrucţioneze ancheta;
b) să aducă în faţa justiţiei autorii acestor acte şi să impună pedepse adecvate pentru persoanele condamnate, cu scopul de a elimina impunitatea membrilor forţelor de ordine care au încălcat Convenţia;
c) să îşi revizuiască reglementările şi dispoziţiile privind termenul de prescriere şi să le aducă în deplină conformitate cu obligaţiile sale în temeiul Convenţiei, astfel încât actele de tortură, precum şi tentativele de a practica tortura şi orice act săvârşit de orice persoană, care constituie complicitate sau participare la actul de tortură, să facă obiectul unei anchete, iar autorii lor să fie urmăriţi în justiţie şi să fie pedepsiţi fără posibilitatea prescrierii.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie sub aspect material
157. Reclamanţii se plâng că Carlo Giuliani a fost ucis de forţele de ordine şi că autorităţile nu au protejat viaţa acestuia. Aceştia invocă art. 2 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurge absolut necesară la forţă:
a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;
b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;
c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”
A. Cu privire la chestiunea dacă folosirea forţei letale era justificată
158. Reclamanţii susţin, în primul rând, că, în circumstanţele speciale ale cauzei, forţa letală de care a făcut uz M.P. nu era „absolut necesară” pentru atingerea obiectivelor enumerate în al doilea paragraf al art. 2 din Convenţie. Guvernul contestă acest argument.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
159. Reclamanţii amintesc că nu au subscris niciodată la „teoria obiectului intermediar”. Conform expertului ales de ei, domnul Gentile, proiectilul nu se fragmentase după ce a lovit corpul victimei (supra, pct. 64); totuşi, având în vedere că proiectilul nu era disponibil şi că nu se cunoşteau nici forma şi nici dimensiunile „obiectului intermediar”, ar fi fost imposibil să se formuleze o ipoteză ştiinţifică cu privire la tipul de coliziune suferit de proiectil în traiectoria sa şi să se susţină că aceasta fusese deviată. În plus, ceilalţi experţi mandataţi de reclamanţi au considerat că piatra se fragmentase în urma impactului cu jeep-ul şi nu din cauza glonţului tras de M.P. (supra, pct. 65).
160. Conform reclamanţilor, ocupanţii jeep-ului nu fuseseră în pericol de moarte, având în vedere că vehiculul era un jeep Defender, model care, chiar şi neblindat, era suficient de robust. În plus, numărul demonstranţilor care se văd în imagini nu depăşea o duzină. Aceştia nu aveau arme letale şi nu încercuiseră jeep-ul: din materialul audiovizual disponibil reieşea că nu era niciun manifestant nici în stânga, nici în faţa vehiculului. La bordul jeep-ului exista un scut, astfel cum o dovedesc fotografiile. M.P. purta o vestă antiglonţ şi avea la dispoziţie două căşti de protecţie. În cele din urmă, în apropiere fuseseră alţi agenţi ai forţelor de ordine şi nu exista nicio dovadă că rănile de care s-au plâns M.P. şi D.R. fuseseră provocate în timpul evenimentelor.
161. Conform raportului de autopsie (supra, pct. 50) şi astfel cum se poate deduce din propriile declaraţii ale lui M.P., acesta trăsese în jos. În această privinţă, reclamanţii amintesc că, în cursul interogatoriului din 20 iulie 2001 în faţa reprezentanţilor Parchetului din Genova, M.P. a declarat că nu se afla nimeni în câmpul său vizual în momentul în care a ţintit cu pistolul; acesta percepuse pietrele care erau aruncate şi prezenţa agresorilor pe care nu îi vedea (supra, pct. 36). În aceste condiţii, era greu de imaginat cum ar fi putut M.P. să acţioneze în legitimă apărare în raport cu acţiunea lui Carlo Giuliani, pe care nu îl putea vedea. Conform reclamanţilor, având în vedere că nici Carlo Giuliani şi nici ceilalţi manifestanţi nu erau înarmaţi, reacţia lui M.P. nu putea fi considerată drept proporţionată.
162. În plus, declaraţiile lui M.P. erau contradictorii. În timpul primelor două interogatorii (din 20 iulie şi 11 septembrie 2001, supra, pct. 36 şi 39), acesta a relatat că nu îl văzuse pe Carlo Giuliani şi nu a afirmat că trăsese în sus (ceea ce, conform reclamanţilor, reprezenta o recunoaştere implicită a faptului că trăsese la nivelul capului). Totuşi, la audierea din 1 iunie 2007 din „procesul celor 25”, acesta a declarat că trăsese cu braţul în aer, afirmaţie care nu era compatibilă cu o fotografie prezentată de apărare, în care acesta apărea în timp ce ţintea cu arma la nivelul capului, orizontal şi în jos. În cele din urmă, într-un interviu difuzat de o televiziune la 15 noiembrie 2007, M.P. a afirmat că „încercase să tragă cât mai sus posibil”, că nu îl ţintise pe Carlo Giuliani şi că nu fusese niciodată un trăgător bun. Acesta a adăugat că fusese trimis la Summit-ul G8 din Genova ca înlocuitor al unui coleg care nu dorea să meargă.
163. În cele din urmă, reclamanţii consideră că M.P. nu a dat avertismente clare cu privire la intenţia sa de a utiliza arma de foc şi că anumite fotografii făcute în cursul evenimentelor arată un scut folosit drept protecţie în locul unuia din geamurile sparte ale jeep-ului.
b) Guvernul
164. Conform Guvernului, Curtea nu avea competenţa de a contesta rezultatele anchetei şi concluziile judecătorilor naţionali. În consecinţă, răspunsul – negativ – la întrebarea dacă autorităţile naţionale nu şi-au îndeplinit obligaţia de a proteja viaţa lui Carlo Giuliani urma să se regăsească în cererea de clasare definitivă a cauzei. În sprijinul acestor afirmaţii, Guvernul invocă decizia Grams împotriva Germaniei (nr. 33677/96, CEDO 1999-VII) şi opinia parţial separată a judecătorilor Thomassen şi Zagrebelsky, anexată la hotărârea Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (nr. 52391/99, 10 noiembrie 2005), şi solicită Curţii să urmeze această abordare.
165. În prezenta cauză, suprimarea vieţii nu a fost intenţionată şi nu a existat o „folosire excesivă a forţei”. În plus, nu a existat nicio legătură de cauzalitate între focul de armă tras de M.P. şi decesul lui Carlo Giuliani. În această privinţă, Guvernul observă că, deşi, în hotărârea sa de clasare, judecătorul de instrucţie a aplicat art. 52 şi 53 CP, totuşi nu a omis să ţină seama de circumstanţa excepţională şi imprevizibilă a devierii focului de armă ca urmare a coliziunii cu o piatră, circumstanţă care ar fi fost apreciată din perspectiva proporţionalităţii. De aici, Guvernul conchide că prin hotărârea de clasare M.P. a fost exonerat de răspundere pe motiv că legătura de cauzalitate dintre focul de armă şi decesul lui Carlo Giuliani fusese întreruptă de coliziunea dintre glonţ şi piatră şi de devierea traiectoriei glonţului.
166. Conform judecătorului de instrucţie, M.P. a acţionat din proprie iniţiativă, în stare de panică, într-o situaţie în care avea motive valide pentru a crede că propria viaţă sau integritatea sa fizică erau expuse unui pericol grav şi iminent. În plus, M.P. nu l-a ţintit pe Carlo Giuliani şi nici pe altcineva. Acesta a tras în sus, într-o direcţie care nu implica riscul de a lovi pe cineva. Moartea lui Carlo Giuliani nu a fost consecinţa voită şi directă a recurgerii la forţă, iar această forţă nu a fost potenţial letală [a se vedea, în special, Scavuzzo-Hager şi alţii împotriva Elveţiei, nr. 41773/98, pct. 58 şi 60, 7 februarie 2006, şi Kathleen Stewart împotriva Regatului Unit, nr. 10044/82, decizia Comisiei din 10 iulie 1984, Decizii şi rapoarte (DR) 39].
167. Experţii celor două părţi au fost de acord cu faptul că glonţul era deja fragmentat înainte să lovească victima. Ipotezele prezentate de reclamanţi pentru a explica fragmentarea glonţului – precum manipularea acestuia cu scopul de a-i creşte capacitatea de fragmentare sau existenţa unui defect de fabricare – au fost considerate de înşişi reclamanţii drept „mult mai puţin probabile” (supra, pct. 64, 71 şi 81), şi nu au putut oferi o explicaţie valabilă. Imposibilitatea de a identifica obiectul intermediar era un detaliu care nu putea avea o influenţă decisivă asupra concluziilor anchetei.
168. În subsidiar, Guvernul a susţinut că recurgerea la forţa letală a fost „absolut necesară” şi „proporţionată”. Acesta subliniază în special următoarele elemente: amploarea şi caracterul generalizat al violenţei care a marcat demonstraţiile; forţa atacului manifestanţilor împotriva contingentului de carabinieri, chiar înainte de evenimentele care fac obiectul litigiului şi paroxismul violenţei pe care îl atinseseră evenimentele în acel moment; starea personală, fizică şi psihologică, a carabinierilor implicaţi, în special a lui M.P.; durata extrem de scurtă a evenimentelor, începând de la atacul asupra vehiculului şi până în momentul în care a fost tras focul fatal; faptul că M.P. a tras numai două focuri de armă şi a ţintit în sus; probabilitatea ca M.P. să nu fi putut vedea victima în momentul în care a tras sau, cel mult, să o fi observat neclar, la limita câmpului său vizual; rănile suferite de M.P şi D.R.
169. Conform Guvernului, nu s-a dovedit că fotografia în care se observă pistolul ieşind prin geamul din spate al jeep-ului indică poziţia armei în momentul în care au fost trase cele două focuri. M.P. scosese arma cu cel puţin câteva secunde înainte să tragă şi era de ajuns o fracţiune de secundă pentru ca acesta să îşi mişte mâna câţiva centimetri sau să schimbe unghiul de tir cu câteva grade. Fotografia în cauză nu aducea, prin urmare, dovada că M.P. era responsabil de moartea lui Carlo Giuliani şi nu contrazicea teza accidentului imprevizibil.
170. Din punct de vedere obiectiv, fusese imposibil ca parchetul să stabilească starea psihologică şi intenţiile precise ale lui M.P., având în vedere starea de confuzie şi de panică a acestuia în momentul evenimentelor. Echipamentul lui M.P. fusese constituit din uniforma sa pentru îndatoriri de menţinere a ordinii publice, două căşti echipate cu un vizor, un rucsac, şase grenade lacrimogene mari, un filtru pentru masca de gaze, un pistol Beretta şi încărcătorul său. Conform Ministerului de Interne, nu s-a putut stabili dacă la bordul jeep-ului existase un scut.
171. M.P. nu avusese altă opţiune decât să tragă, având în vedere că poziţia vehiculului îl împiedica să fugă. În plus, carabinierii care se aflau în jeep nu fuseseră în măsură să cheme ajutoare, având în vedere starea acestora de panică, intenţiile agresive ale manifestanţilor şi rapiditatea cu care s-au desfăşurat evenimentele. De altfel, nu ar fi fost timp ca ajutoarele să ajungă, având în vedere distanţa şi faptul că forţele de ordine trebuiau să se regrupeze şi acestea erau, la rândul lor, implicate într-o ciocnire cu manifestanţii. Guvernul a făcut trimitere la materialele audiovizuale prezentate în faţa Curţii, care, conform acestuia, demonstrau că, dacă M.P. nu ar fi folosit pistolul, atacul violent desfăşurat de aproximativ 70 de manifestanţi asupra vehiculului forţelor de ordine ar fi condus la moartea unuia dintre ocupanţii acestuia.
172. Cererea parchetului de clasare a cauzei era întemeiată pe toate aceste elemente, precum şi pe principiul favor rei: conform dreptului italian, atunci când existau îndoieli şi susţinerea cauzei în faţa instanţei părea imposibilă, iar procesul nu erau susceptibil să adauge elemente semnificative la probele existente, se impunea hotărârea de clasare a cauzei.
2. Hotărârea Camerei
173. Camera a concluzionat că folosirea forţei nu fusese disproporţionată. Această constatare se baza, în esenţă, pe admiterea raţionamentului judecătorului de instrucţie în hotărârea sa de clasare definitivă a cauzei, pe care Camera a considerat-o fondată pe o analiză detaliată a declaraţiilor martorilor şi a materialului fotografic şi audiovizual disponibil. Camera a adăugat că, înainte să tragă, M.P. ţinuse arma în mână astfel încât să fie vizibilă din exteriorul maşinii (a se vedea punctele 214-227 din hotărârea Camerei).
3. Motivarea Curţii
a) Principii generale
174. Curtea aminteşte că art. 2 se numără printre articolele primordiale ale Convenţiei, de la care nu este permisă nicio derogare, în timp de pace, în temeiul art. 15. Împreună cu art. 3 din Convenţie, această dispoziţie consacră una din valorile fundamentale ale societăţilor democratice care alcătuiesc Consiliul Europei (a se vedea, între multe altele, Andronicou şi Constantinou împotriva Ciprului, 9 octombrie 1997, pct. 171, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VI, şi Solomou şi alţii împotriva Turciei, nr. 36832/97, pct. 63, 24 iunie 2008).
175. Excepţiile definite în paragraful al doilea arată că art. 2 vizează în special cazurile de moarte cauzată în mod intenţionat, dar acesta nu este singurul său obiect. Considerat în ansamblu, textul art. 2 demonstrează că paragraful al doilea nu defineşte în principal situaţiile în care este permisă cauzarea morţii în mod intenţionat, ci descrie cazurile în care este posibilă „recurgerea la forţă”, care poate conduce la producerea morţii în mod involuntar. Recurgerea la forţă trebuie totuşi să fie „absolut necesară” pentru atingerea unuia din obiectivele menţionate la literele a), b) sau c) (McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 148, seria A nr. 324, şi Solomou şi alţii, citată anterior, pct. 64).
176. Utilizarea expresiei „absolut necesară” arată că trebuie aplicat un criteriu al necesităţii imperios şi mai strict decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în temeiul paragrafului al doilea din art. 8-11 din Convenţie. În special, forţa utilizată trebuie să fie strict proporţională cu realizarea obiectivelor prevăzute la paragraful al doilea literele a), b) şi c) din art. 2. În plus, recunoscând importanţa acestei dispoziţii într-o societate democratică, Curtea trebuie să îşi formeze o opinie examinând cu cea mai mare atenţie cazurile în care este suprimată viaţa, în special atunci când se foloseşte deliberat forţa letală, şi să ia în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului care au recurs la forţă, ci şi ansamblul circumstanţelor cauzei, îndeosebi pregătirea şi controlul acţiunilor în cauză (McCann şi alţii, citată anterior, pct. 147-150, şi Andronicou şi Constantinou, citată anterior, pct. 171; a se vedea, de asemenea, Avşar împotriva Turciei, nr. 25657/94, pct. 391, CEDO 2001-VII, şi Musayev şi alţii împotriva Rusiei, nr. 57941/00, 58699/00 şi 60403/00, pct. 142, 26 iulie 2007).
177. Circumstanţele în care suprimarea vieţii se poate justifica trebuie să fie interpretate strict. Obiectul şi scopul Convenţiei ca instrument de protejare a drepturilor persoanelor particulare impun, de asemenea, ca art. 2 să fie interpretat şi aplicat astfel încât garanţiile sale să fie concrete şi efective (Solomou şi alţii, citată anterior, pct. 63). În special, Curtea a considerat că deschiderea focului trebuie, atunci când este posibil, să fie precedată de focuri de avertisment (Kallis şi Androulla Panayi împotriva Turciei, nr. 45388/99, pct. 62, 27 octombrie 2009; a se vedea, în special, principiul nr. 10 din Principiile ONU, supra, pct. 154).
178. Utilizarea forţei de către agenţii statului pentru a atinge unul din obiectivele enunţate în paragraful al doilea din art. 2 din Convenţie se poate justifica în temeiul acestei dispoziţii în cazul în care aceasta se bazează pe o convingere onestă considerată, din motive întemeiate, ca fiind valabilă la momentul evenimentelor, dar care se dovedeşte ulterior eronată. O afirmaţie contrară ar impune o sarcină nerealistă statului şi agenţilor acestuia responsabili cu aplicarea legii, ceea ce ar putea pune în pericol viaţa acestora şi a celorlalţi (McCann şi alţii, citată anterior, pct. 200, şi Andronicou şi Constantinou, citată anterior, pct. 192).
179. Atunci când i se solicită să hotărască dacă recurgerea la forţa letală era legitimă, Curtea nu poate, detaşată fiind de evenimentele în cauză, să substituie propria apreciere a situaţiei celei a agentului care a trebuit să reacţioneze, în mijlocul evenimentelor, pentru a evita ceea ce acesta percepea în mod sincer ca fiind un pericol, cu scopul de a-şi salva viaţa (Bubbins împotriva Regatului Unit, nr. 50196/99, pct. 139, CEDO 2005-II).
180. De asemenea, Curtea trebuie să evite să îşi asume rolul unui instanţe de fond care are competenţa de a aprecia faptele, cu excepţia cazului în care acest lucru este inevitabil, ţinând seama de circumstanţele unei anumite cauze [a se vedea, de exemplu, McKerr împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000]. În principiu, în cazul în care procedurile interne s-au derulat, nu este sarcina Curţii să substituie propria apreciere a faptelor celei a instanţelor naţionale, care au competenţa de a stabili faptele pe baza probelor care le sunt prezentate (a se vedea, printre multe altele, Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 34, serie A nr. 247-B, şi Klaas împotriva Germaniei, 22 septembrie 1993, pct. 29, serie A nr. 269). Deşi Curtea nu este obligată de constatările instanţelor naţionale şi are libertatea de a realiza propria apreciere în lumina tuturor materialelor de care dispune, aceasta nu se abate, în mod normal, de la constatările instanţelor naţionale decât în cazul în care dispune de elemente convingătoare în acest sens (a se vedea Avşar, citată anterior, pct. 283, şi Barbu Anghelescu împotriva României, nr. 46430/99, pct. 52, 5 octombrie 2004).
181. Pentru aprecierea elementelor de fapt, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, dar adaugă că o astfel de probă poate rezulta dintr-o serie de indicii, sau de prezumţii irefragabile, suficient de puternice, clare şi concordante; în acest context, poate fi luat în considerare şi comportamentul părţilor atunci când sunt obţinute probele (Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 161, seria A nr. 336, şi Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, pct. 264, 18 iunie 2002). De altfel, gradul de convingere necesar pentru a ajunge la o anumită concluzie şi, în acest sens, repartizarea sarcinii probei sunt legate intrinsec de specificitatea faptelor, natura afirmaţiei formulate şi dreptul prevăzut de Convenţie care este în joc. Curtea este atentă, de asemenea, la gravitatea unei constatări conform căreia un stat contractant a încălcat drepturi fundamentale (Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 32, seria A nr. 336, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [MC], nr. 48787/99, pct. 26, CEDO 2004-VII, Natchova şi alţii împotriva Bulgariei [MC], nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 147, CEDO 2005-VII, şi Solomou şi alţii, citată anterior, pct. 66).
182. Curtea trebuie să fie deosebit de atentă în cazurile în care sunt pretinse încălcări ale art. 2 şi ale art. 3 din Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Ribitsch, citată anterior, pct. 32). În cazul în care aceste acuzaţii au dat naştere proceselor penale în faţa instanţelor interne, nu trebuie pierdut din vedere faptul că răspunderea penală se deosebeşte de răspunderea statului în temeiul Convenţiei. Competenţa Curţii este limitată la stabilirea celei de-a doua. Răspunderea în temeiul Convenţiei decurge din dispoziţiile acesteia, care trebuie să fie interpretate în lumina obiectului şi a scopului Convenţiei şi ţinând seama de orice norme sau principii de drept internaţional relevante. Răspunderea statului în temeiul Convenţiei, care rezultă din acţiunile organelor, agenţilor şi angajaţilor acestuia, nu trebuie confundată cu problemele de drept intern care privesc răspunderea penală individuală, a cărei apreciere le revine instanţelor interne. Nu intră în atribuţiile Curţii să se pronunţe asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei în sensul dreptului penal (Tanlı împotriva Turciei, nr. 26129/95, pct. 111, CEDO 2001-III, şi Avşar, citată anterior, pct. 284).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
183. Curtea consideră oportun să îşi înceapă analiza pornind de la următoarele fapte, care nu sunt contestate de părţi. În cursul zilei de 20 iulie 2001, au avut loc numeroase ciocniri între manifestanţi şi forţele de ordine: în special, închisoarea Marassi a fost atacată (supra, pct. 134), carabinierii au şarjat marşul grupului Tute Bianche (supra, pct. 18-19, 122-124 şi 132-136), iar un vehicul blindat al carabinierilor a fost incendiat (supra, pct. 20). După aceste episoade, în jurul orei 17, când situaţia era relativ calmă, un batalion de carabinieri şi-a ocupat poziţia în Piaţa Alimonda, unde se aflau două jeep-uri Defender; la bordul unui jeep se aflau doi carabinieri, M.P. şi D.R., care nu mai erau în măsură să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu (supra, pct. 21, 23 şi 29).
184. La scurt timp, carabinierii şi-au părăsit poziţia pentru a face faţă unui grup de manifestanţi agresivi; jeep-urile au urmat carabinierii. Totuşi, acestea din urmă au fost obligate să se retragă rapid, deoarece manifestanţii reuşiseră să le respingă şarja; apoi, jeep-urile au încercat să se îndepărteze mergând în marşarier; jeep-ul în care se aflau M.P. şi D.R. a fost blocat de un container de gunoi răsturnat şi nu a putut să plece rapid deoarece se oprise motorul (supra, pct. 21-22).
185. De altfel, prezenta cauză este unul din cazurile rare în care momentele care au precedat şi urmat utilizării forţei letale de către un agent al statului au fost fotografiate şi filmate. Prin urmare, Curtea nu poate decât să acorde o importanţă semnificativă imaginilor filmate, prezentate de părţi, pe care a avut ocazia să le vizioneze (supra, pct. 9 şi 139) şi a căror autenticitate nu a fost contestată.
186. Or, din aceste imagini şi din fotografiile depuse la dosar reiese că, din momentul în care a fost blocat de containerul de gunoi, jeep-ul condus de F.C. a fost atacat şi cel puţin parţial încercuit de manifestanţii care au atacat violent maşina şi pe ocupanţii acesteia, clătinând vehiculul şi aruncând cu pietre şi alte obiecte contondente. Geamul din spate al jeep-ului a fost spart; un extinctor a fost aruncat în interiorul vehiculului, dar M.P. a reuşit să îl respingă. Imaginile şi fotografiile arată, de asemenea, un manifestant care aruncă o grindă de lemn prin geamul lateral, rănindu-l la umăr pe D.R., celălalt carabinier care fusese scutit din serviciu (supra, pct. 84).
187. Evident, era vorba de un atac ilegal şi foarte violent asupra unui vehicul al forţelor de ordine care încerca pur şi simplu să plece de la locul faptelor şi care nu prezenta niciun pericol pentru manifestanţi. Oricare ar fi fost intenţiile manifestanţilor în ceea ce priveşte vehiculul şi/sau ocupanţii acestuia, nu este mai puţin adevărat că nu putea fi exclusă posibilitatea unui linşaj. Tribunalul din Genova a subliniat, de asemenea, acest lucru (supra, pct. 128).
188. În această privinţă, Curtea aminteşte că este necesar să se aprecieze evenimentele din perspectiva victimelor atacului la momentul evenimentelor (supra, pct. 179). Este adevărat, de exemplu, că alţi carabinieri erau poziţionaţi în apropiere şi că ar fi putut interveni pentru a-i ajuta pe ocupanţii jeep-ului dacă situaţia ar fi degenerat. Totuşi, acest lucru nu putea fi cunoscut de M.P., care, rănit şi cuprins de panică, era întins în partea din spate a vehiculului încercuit de numeroşi manifestanţi şi care, prin urmare, nu putea avea o viziune clară asupra repartizării forţelor pe teren şi a opţiunilor logistice de care dispuneau forţele de ordine. Astfel cum reiese din imaginile filmate, puţin înainte să fie trase focurile de armă mortale, jeep-ul era în totalitate la mila manifestanţilor.
189. În lumina celor precedente şi ţinând seama, de asemenea, de violenţa extremă a atacului asupra jeep-ului, astfel cum reiese din imaginile pe care le-a putut viziona, Curtea consideră că M.P. a acţionat cu convingerea onestă că propria viaţă şi integritate fizică, precum şi viaţa şi integritatea fizică a colegilor săi, erau în pericol din cauza atacului ilegal la care erau supuşi. Prin urmare, M.P. era îndreptăţit să facă uz de mijloacele necesare pentru a se apăra şi pentru a-i apăra pe ceilalţi ocupanţi ai jeep-ului.
190. Din fotografii reiese, fapt confirmat de declaraţiile lui M.P. şi ale anumitor manifestanţi (supra, pct. 36, 39 şi 45), că, înainte să tragă, M.P. arătase pistolul întinzând mâna în direcţia geamului din spate al vehiculului şi strigase la manifestanţi să plece dacă nu vroiau să fie omorâţi. În opinia Curţii, comportamentul şi cuvintele lui M.P. reprezentau un avertisment clar că urma să deschidă focul. În plus, se poate vedea în fotografii cel puţin un manifestant care se îndepărta rapid de la locul faptelor chiar în acel moment.
191. În acest context de tensiune extremă, Carlo Giuliani a decis să ia de jos un extinctor, pe care l-a ridicat la înălţimea pieptului, cu intenţia aparentă de a-l arunca înspre pasagerii vehiculului. Comportamentul său putea fi interpretat în mod rezonabil de M.P. ca indicând că, în ciuda avertismentelor sale verbale şi a expunerii pistolului, atacul asupra jeep-ului nu urma nici să înceteze şi nici să scadă în intensitate. De altfel, marea majoritate a manifestanţilor păreau să continue atacul. Convingerea onestă a lui M.P. că era în pericol de moarte nu putea, prin urmare, decât să fie întărită. În opinia Curţii, acest lucru justifica recurgerea la un mijloc de apărare potenţial letal, precum focurile de armă.
192. În continuare, Curtea observă că nu a putut fi stabilită cu certitudine direcţia focurilor de armă. Conform unei teorii susţinute de experţii parchetului (supra, pct. 60-62), contestată de reclamanţi (supra, pct. 80 şi 159), dar admisă de judecătorul de instrucţie din Genova (supra, pct. 87-91), M.P. trăsese în sus şi atinsese victima deoarece unul din proiectile ar fi fost deviat accidental de una din numeroasele pietre aruncate de manifestanţi. Dacă s-ar fi dovedit că evenimentele s-au desfăşurat astfel, ar fi trebuit să se concluzioneze că moartea lui Carlo Giuliani a fost rezultatul unui ghinion, o întâmplare rară şi imprevizibilă în urma căreia a fost lovit de un glonţ care, altfel, ar fi dispărut în aer (a se vedea, în special, Bakan împotriva Turciei, nr. 50939/99, pct. 52-56, 12 iunie 2007, hotărâre în care Curtea a exclus orice încălcare a art. 2 din Convenţie, constatând că glonţul mortal atinsese ruda reclamanţilor în urma unui ricoşeu).
193. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea nu consideră necesar să se examineze necesitatea reţinerii „teoriei obiectului intermediar”, asupra temeiniciei căreia a existat un dezacord între experţii care au efectuat al treilea set de teste balistice, experţii reclamanţilor şi concluziile raportului de autopsie (supra, pct. 60-62, 66 şi 50). Aceasta observă pur şi simplu că, astfel cum a remarcat în mod întemeiat judecătorul de instrucţie din Genova (supra, pct. 92) şi cum reiese din fotografii, câmpul vizual al lui M.P. era limitat de roata de rezervă a jeep-ului, având în vedere că acesta era pe jumătate întins sau ghemuit pe podeaua vehiculului. Având în vedere că, în ciuda avertismentelor sale, manifestanţii persistau în agresiunea lor şi că pericolul la care era expus – în special o a doua încercare de a arunca un extinctor spre el – era iminent, M.P. nu putea să tragă, pentru a-şi asigura apărarea, decât în spaţiul îngust dintre roata de rezervă şi acoperişul jeep-ului. Faptul că un foc de armă tras în acest spaţiu risca să îl rănească pe unul din agresori, sau chiar să îl omoare, astfel cum s-a întâmplat, din nefericire, nu poate conduce, în sine, la concluzia că acţiunea defensivă era excesivă sau disproporţionată.
194. În lumina celor precedente, Curtea ajunge la concluzia că, în prezenta cauză, recurgerea la forţa letală a fost absolut necesară „pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale", în sensul art. 2 § 2 a) din Convenţie (supra, pct. 176).
195. Rezultă că, în această privinţă, nu a fost încălcat art. 2 sub aspect material.
196. Având în vedere această concluzie, nu mai este necesar să se examineze de către Curte chestiunea dacă utilizarea forţei a fost, de asemenea, inevitabilă „pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”, în sensul art. 2 § 2 c).
B. Cu privire la chestiunea dacă statul pârât a adoptat măsurile legislative, administrative şi de reglementare necesare pentru a reduce în măsura posibilă consecinţele nefaste ale utilizării forţei
197. Astfel cum au procedat şi în faţa Camerei, reclamanţii denunţă, de asemenea, lacunele cadrului normativ intern. Guvernul contestă argumentele acestora. Camera nu a abordat aceste chestiuni.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
198. Reclamanţii se plâng de absenţa unui cadru legislativ de natură a proteja viaţa manifestanţilor. Conform acestora, dreptul intern a făcut inevitabilă folosirea armei de foc, astfel cum o demonstrează circumstanţa clasării definitive a cauzei, deoarece comportamentul lui M.P. intra sub incidenţa art. 52 şi 53 CP. Or, în lumina jurisprudenţei Curţii, un cadru normativ deficient a scăzut nivelul protecţiei legale a dreptului la viaţă, care se impune într-un stat democratic. Reclamanţii atrag atenţia Curţii în special asupra următoarelor aspecte:
i. Omisiunea echipării forţelor de ordine cu arme neletale
199. Reclamanţii subliniază că M.P. nu ar fi putut să omoare pe nimeni dacă ar fi primit în dotare o armă neletală, precum un pistol cu gloanţe de cauciuc (a se vedea Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 71, Culegere 1998-IV, şi Şimşek şi alţii împotriva Turciei, nr. 35072/97 şi 37194/97, pct. 111, 26 iulie 2005). Preeminenţa respectării vieţii omeneşti şi obligaţia de a reduce în măsura posibilă riscul la adresa vieţii impunea dotarea forţelor de ordine cu arme neletale (pistoale cu şocuri electrice, arme cu lipici, pistoale cu gloanţe de cauciuc) în timpul demonstraţiilor (astfel cum s-a procedat în Regatul Unit sau în cazul Summit-ului G20 din Pittsburgh). În această privinţă, reclamanţii invocă principiul nr. 2 din Principiile ONU (supra, pct. 154) şi evidenţiază că, în prezenta cauză, era uşor să se prevadă că urmau să aibă loc tulburări violente. Pistolul Beretta SB calibrul 9 Parabellum, care făcea parte din echipamentul lui M.P., era un pistol semiautomat, încadrat în categoria armelor de război de legislaţia italiană: odată încărcat, nu necesita reîncărcarea pentru tiruri ulterioare şi permitea tragerea a cincisprezece focuri de armă consecutive în câteva secunde, rapid şi cu un grad înalt de precizie.
200. În timpul unei anchete parlamentare, Guvernul declarase că legislaţia în vigoare nu prevedea utilizarea unor arme de foc neletale, precum pistoalele cu gloanţe de cauciuc (supra, Pct. 118-119). Această afirmaţie era incorectă, deoarece armele respective erau prevăzute în mod special de normele de angajament emise pentru contingentul italian din Irak, care avea sarcina de a menţine ordinea în zone de război.
201. În plus, reclamanţii consideră că, deşi este adevărat că gloanţele de cauciuc pot, în anumite circumstanţe, să se dovedească periculoase, acestea nu pot fi comparate cu gloanţele reale (a se vedea, în special, decizia Kathleen Stewart citată anterior, pct. 28). De asemenea, aceştia afirmă că anumiţi carabinieri au folosit arme nereglementate, precum bastoane metalice.
ii. Absenţa, în dreptul italian, a unor dispoziţii adecvate care să reglementeze utilizarea armelor letale în timpul demonstraţiilor
202. Reclamanţii observă că dispoziţiile relevante privind utilizarea forţei de către forţele de ordine sunt art. 53 CP şi art. 24 din Codul privind siguranţa publică (supra, pct. 143 şi 146). Aceste dispoziţii, adoptate în 1930 şi 1931, adică în perioada fascistă, nu erau compatibile nici cu normele internaţionale mai recente, nici cu principiile juridice liberale. Acestea erau simptome ale autoritarismului care domina la vremea adoptării lor. În special, noţiunile de „necesitate”, care legitima folosirea armelor, şi „folosirea forţei” nu erau echivalente cu principiile dezvoltate prin jurisprudenţa de la Strasbourg, bazată pe „necesitatea absolută”.
203. În plus, art. 52 CP prevedea că legitima apărare se aplica în cazul în care „reacţia de apărare [este] proporţională cu atacul”; or, acest lucru nu echivala în niciun fel cu expresiile „absolut inevitabil pentru a proteja vieţi omeneşti” şi „strict proporţional [cu circumstanţele]” care se regăsesc în jurisprudenţa Curţii.
204. De asemenea, în Italia nu existau reglementări clare şi conforme cu normele internaţionale în materie de folosire a armelor de foc. Niciunul din ordinele de serviciu ale questore din Genova, prezentate de Guvern, nu reglementau acest aspect. Reclamanţii fac referire la Principiile ONU (supra, pct. 154) şi în special la obligaţia autorităţilor publice şi autorităţilor de poliţie de a adopta şi aplica dispoziţii în această materie (principiul nr. 1). Aceştia invocă, de asemenea, principiul nr. 11, care menţionează conţinutul specific pe care trebuie să îl aibă aceste dispoziţii.
b) Guvernul
205. Guvernul observă, în primul rând, că dreptul italian nu permite utilizarea gloanţelor de cauciuc. Acestea din urmă sunt susceptibile să provoace moartea dacă sunt trase de la o distanţă mai mică de 50 de metri (decizia Kathleen Stewart, citată anterior). În prezenta cauză, distanţa dintre M.P. şi Carlo Giuliani fusese mai mică de un metru, ceea ce putea conduce la concluzia că şi un glonţ de cauciuc ar fi fost letal. Experimentele cu arme şi muniţii „neletale”, efectuate în anii ‘80, fuseseră suspendate ca urmare a unor incidente care au demonstrat că acestea puteau provoca moartea sau puteau provoca vătămări foarte grave. În plus, gloanţele de cauciuc ar încuraja ofiţerii să utilizeze armele, prin prisma convingerii eronate că acestea nu provoacă vătămări grave.
206. În orice caz, armele cu gloanţe reale erau destinate apărării personale în cazul unui pericol iminent şi grav şi nu erau utilizate în operaţiunile de menţinere a ordinii publice: în Italia, forţele de menţinere a ordinii nu trăgeau în mulţimi, nici cu gloanţe reale, nici cu gloanţe de cauciuc. Armele neletale au fost concepute pentru a fi utilizate împotriva mulţimilor, cu scopul de a contracara un atac în masă al manifestanţilor sau pentru a-i dispersa pe aceştia. În prezenta cauză, forţele de ordine nu au primit niciodată ordinul de a trage, iar echipamentul lor era destinat apărării personale.
207. Nicio dispoziţie specifică privind utilizarea armelor de foc nu a fost adoptată în vederea Summit-ului G8, dar circularele emise de Comandamentul General al carabinierilor făcuseră referire la prevederile CP.
3. Motivarea Curţii
a) Principii generale
208. Art. 2 § 1 obligă statul nu numai să nu provoace în mod intenţionat şi nelegal moartea unei persoane, dar şi să adopte măsurile necesare pentru a proteja viaţa persoanelor aflate sub jurisdicţia sa (L.C.B. împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 36, Culegere 1998-III, şi Osman împotriva Regatului Unit, 28 octombrie 1998, pct. 115, Culegere 1998-VIII).
209. Datoria primordială a statului de a asigura dreptul la viaţă implică, în special, obligaţia de a institui un cadru juridic şi administrativ corespunzător care defineşte circumstanţele limitate în care persoanele responsabile de aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să facă uz de arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale relevante (Makaratzis împotriva Greciei [MC], nr. 50385/99, pct. 57-59, CEDO 2004-XI, şi Bakan, citată anterior, pct. 49; a se vedea, de asemenea, dispoziţiile relevante din Principiile ONU, supra, pct. 154). În conformitate cu principiul privind stricta proporţionalitate, inerent art. 2 (supra, pct. 176), cadrul juridic naţional trebuie să subordoneze recurgerea la arme de foc unei aprecieri minuţioase a situaţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 96). În plus, dreptul naţional care reglementează operaţiunile poliţiei trebuie să ofere un sistem de garanţii adecvate şi efective împotriva caracterului arbitrar şi a abuzului de forţă şi chiar împotriva accidentelor care pot fi evitate (Makaratzis, citată anterior, pct. 58).
210. Aplicând aceste principii, Curtea a considerat, de exemplu, insuficient cadrul juridic bulgăresc, care permitea poliţiei să tragă în orice membru fugar al forţelor armate care nu se preda imediat după o somaţie verbală şi executarea unui foc de avertisment, fără să conţină nicio garanţie clară care să împiedice suprimarea arbitrară a vieţii (Nachova şi alţii, citată anterior, pct. 99-102), sau cadrul juridic turcesc, adoptat în 1934, care cuprindea o gamă largă de situaţii în care un ofiţer de poliţie putea să folosească arme de foc, fără să fie responsabil pentru consecinţe (Erdoğan şi alţii împotriva Turciei, nr. 19807/92, pct. 77-78, 25 aprilie 2006). În schimb, aceasta a considerat ca fiind în conformitate cu Convenţia un regulament care enumera exhaustiv situaţiile în care jandarmii puteau face uz de arme de foc şi care prevedea că utilizarea armelor trebuia să fie avută în vedere ca măsură extremă şi că focurile de armă trase la nivelul picioarelor şi focurile trase în orice zonă a corpului trebuiau precedate de tiruri de avertisment (Bakan, citată anterior, pct. 51).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
211. Curtea observă că judecătorul de instrucţie din Genova a considerat că legitimitatea recurgerii, de către M.P., la forţă trebuia să fie apreciată în lumina art. 52 şi art. 53 CP. Prin urmare, aceasta consideră că dispoziţiile în cauză constituiau, în prezenta cauză, cadrul juridic care definea circumstanţele în care era autorizată folosirea armelor de foc.
212. Prima din aceste dispoziţii prevede cauza justificativă a legitimei apărări, un concept binecunoscut în sistemele juridice ale statelor contractante. Aceasta menţionează „necesitatea” acţiunii defensive şi „caracterul real” al pericolului, şi impune un raport de proporţionalitate între reacţie şi ofensivă (supra, pct. 144). Chiar dacă termenii folosiţi nu sunt identici, aceasta se apropie de textul art. 2 din Convenţie şi conţine elementele impuse de jurisprudenţa Curţii.
213. Deşi art. 53 CP este formulat în termeni vagi, acesta face totuşi referire la persoana în cauză ca fiind „obligată” să acţioneze pentru a respinge un act de violenţă (supra, pct. 143).
214. Este adevărat că, din punct de vedere pur semantic, „necesitatea” menţionată de legea italiană pare să se refere la simpla existenţă a unei nevoi imperioase, în vreme ce „necesitatea absolută” în sensul Convenţiei impune ca, dintre mijloacele disponibile pentru atingerea aceluiaşi scop, să fie ales acela care presupune cel mai mic grad de pericol pentru viaţa celorlalţi. Este totuşi vorba despre o diferenţă în formularea legii care poate fi acoperită prin interpretarea instanţelor interne. Astfel cum reiese din ordonanţa de clasare, instanţele italiene au interpretat art. 52 CP ca autorizând folosirea forţei letale numai ca măsură extremă şi numai în cazul în care alte riposte mai puţin vătămătoare nu pot îndepărta pericolul (supra, pct. 101, unde sunt indicate referirile făcute de GIP din Genova la jurisprudenţa Curţii de Casaţie în materie).
215. Rezultă că diferenţele între normele stabilite şi expresia „absolut necesar” de la art. 2 § 2 nu sunt suficient de importante pentru a se concluziona, exclusiv din acest motiv, că nu exista un cadru juridic intern adecvat (Perk şi alţii împotriva Turciei, nr. 50739/99, pct. 60, 28 martie 2006, şi Bakan, citată anterior, pct. 51; a se vedea, de asemenea, a contrario, Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 96-102).
216. În continuare, reclamanţii se plâng că forţele de ordine nu au fost echipate cu arme neletale, în special cu pistoale cu gloanţe de cauciuc. Totuşi, Curtea observă că agenţii prezenţi pe teren dispuneau, pentru a dispersa şi stăpâni mulţimea, de mijloace care nu puneau în pericol viaţa, şi anume gaze lacrimogene (a se vedea, a contrario, Güleç, citată anterior, pct. 71, şi Şimşek, citată anterior, pct. 108 şi 111). În general, s-ar putea discuta posibilitatea de a echipa forţele de ordine şi cu alte echipamente de acest tip, precum tunuri cu apă şi pistoale cu muniţii neletale. Totuşi, astfel de speculaţii nu sunt relevante în prezenta cauză, în care decesul a fost cauzat nu în cadrul unei operaţiuni de dispersare a manifestanţilor şi de controlare a unui marş, ci în timpul unui atac violent şi punctual care, astfel cum a constatat deja Curtea (supra, pct. 185-189), constituia un pericol iminent şi grav pentru viaţa celor trei carabinieri. Or, Convenţia, astfel cum este interpretată de Curte, nu oferă niciun temei pentru a se concluziona că forţelor de ordine nu ar trebui să li se permită să dispună de arme letale pentru a contracara astfel de atacuri.
217. În cele din urmă, în ceea ce priveşte argumentaţia reclamanţilor, conform căreia anumiţi carabinieri ar fi utilizat arme nereglementate, precum bastoane metalice (supra, pct. 201), Curtea nu observă nicio legătură între acest lucru şi decesul lui Carlo Giuliani.
218. Rezultă că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material în ceea ce priveşte cadrul legislativ intern care reglementează utilizarea forţei letale sau în ceea ce priveşte armele cu care au fost dotate forţele de ordine cu ocazia Summit-ului G8 din Genova.
C. Cu privire la chestiunea dacă organizarea şi planificarea operaţiunilor poliţiei erau conforme cu obligaţia de a proteja viaţa, care decurge din art. 2 din Convenţie
219. Reclamanţii consideră că răspunderea statului este angajată, de asemenea, din cauza deficienţelor existente în planificarea, organizarea şi gestionarea operaţiunii de menţinere a ordinii. Guvernul contestă acest argument.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
220. Reclamanţii consideră că planificarea şi conducerea operaţiunilor de intervenţie ale forţelor de ordine au fost afectate de mai multe deficienţe, omisiuni şi erori. În opinia lor, viaţa lui Carlo Giuliani ar fi putut fi salvată dacă ar fi fost luate măsuri adecvate. Aceştia fac referire, în special, la următoarele situaţii.
i. Absenţa unui lanţ de comandă clar stabilit şi a unei organizări adecvate a operaţiunilor
221. Reclamanţii subliniază că organizarea operaţiunilor a fost modificată în ajunul manifestaţiilor, oferindu-le carabinierilor un rol dinamic (şi nu static, cum se prevăzuse iniţial), şi că această schimbare a fost comunicată verbal comandanţilor în dimineaţa zilei de 20 iulie. Astfel cum reieşea din declaraţiile făcute în „procesul celor 25” de către ofiţerul de poliţie Lauro şi ofiţerul carabinierilor Zappia, comandanţii nu au fost informaţi corect cu privire la decizia de a autoriza marşul grupului Tute Bianche. În plus, conform reclamanţilor, forţele de ordine selectate şi desfăşurate în Genova nu cunoşteau oraşul şi străzile acestuia.
222. Sistemul de comunicare ales permitea numai schimbul de informaţii între centrul de comandament al poliţiei şi cel al carabinierilor, însă nu şi contactul radio direct între poliţişti şi carabinieri. În opinia reclamanţilor, aceste deficienţe au condus la situaţia critică în care s-a aflat M.P. şi care l-a determinat să recurgă la forţa letală. Exista o legătură dintre cauză şi efect pe care Camera nu a identificat-o. În această privinţă, reclamanţii amintesc că organizarea şi planificarea operaţiunilor poliţiei trebuie să fie de natură să evite caracterul arbitrar, orice abuz de forţă şi orice incident previzibil. Aceştia fac referire la jurisprudenţa Curţii ((Makaratzis, citată anterior, pct. 68), la principiul nr. 24 din Principiile ONU şi la opinia parţial disidentă a judecătorului Bratza, la care a aderat şi judecătorul Šikuta, anexată la hotărârea Camerei.
223. Absenţa unui lanţ de comandă clar stabilit fusese se aflase la originea atacului carabinierilor asupra marşului Tute Bianche şi a faptului că jeep-urile au urmărit carabinierii, câteva ore mai târziu, fără să primească ordine contrare. M.P., care fusese autorizat să urce în jeep, suferea de arsuri, prezenta semne de intoleranţă la masca de gaz, respira greu, era rănit şi cuprins de panică. Deşi misiunea jeep-ului era să îi transporte pe M.P. şi D.R. la spital, acesta nu a părăsit Piaţa Alimonda înainte de şarja carabinierilor, şi cei doi bărbaţi, suferinzi şi într-o stare foarte tensionată, au rămas în partea din spate a vehiculului.
224. Ancheta nu clarificase motivele pentru care jeep-urile au urmat plutonul atunci când acesta a plecat să atace un grup de manifestanţi. Responsabilii Lauro şi Cappello declaraseră la „procesul celor 25” că nu îşi dăduseră seama că erau urmaţi de cele două jeep-uri. Domnul Cappello afirmase, de asemenea: „jeep-ul care urmează plutonul trebuie să fie blindat, altfel este sinucidere”. La aceasta se adăuga faptul că jeep-urile au fost lăsate nesupravegheate, ceea ce demonstra, încă o dată, lipsa de organizare care caracterizase acţiunea forţelor de ordine.
ii. Starea fizică şi psihică a lui M.P. şi lipsa de antrenament a acestuia
225. Reclamanţii subliniază că, din cauza stării sale fizice şi psihice, M.P. fusese considerat de către superiorii săi incapabil să îşi îndeplinească obligaţiile de serviciu. Totuşi, acestuia i s-a lăsat în posesie un pistol cu gloanţe reale şi, în loc să fie dus imediat la spital, a fost autorizat să urce într-un jeep care nu era protejat. Situaţia în care se afla M.P. l-a împiedicat să evalueze corect pericolul la care era expus. Dacă ar fi beneficiat de o formare adecvată, nu ar fi fost cuprins de panică şi ar fi avut luciditatea necesară pentru a evalua şi gestiona corect situaţia. S-ar fi putut evita tragerea focurilor de armă dacă jeep-ul ar fi fost prevăzut cu grilaje metalice de protecţie în partea din spate şi la nivelul geamurilor laterale şi dacă M.P. nu ar fi fost privat de arma sa cu gaze lacrimogene, pe care acesta ar fi putut să o folosească pentru a se apăra.
226. Având vârsta de 20 de ani la momentul desfăşurării Summit-ului G8 (supra, pct. 35), M.P. era tânăr şi neexperimentat. Se alăturase carabinierilor, împreună cu care efectua serviciul militar, de numai zece luni. Urmase, timp de trei luni, un curs la şcoala de pregătire a carabinierilor şi un curs, timp de o săptămână, la Centrul Velletri, care consta, în esenţă, într-un un antrenament de război (ceea ce era contrar principiului nr. 20 din Principiile ONU). Conform reclamanţilor, acesta nu beneficiase, prin urmare, de un antrenament adecvat în materia utilizării armelor de foc şi nu fusese supus controalelor necesare pentru verificarea capacităţile sale morale, fizice şi psihice. Prin echiparea acestuia cu o armă letală pe parcursul Summit-ului G8, autorităţile au supus atât manifestanţii, cât şi forţele de ordine, unui risc considerabil.
227. De asemenea, tineri şi lipsiţi de experienţă erau şi ceilalţi doi carabinieri aflaţi la bordul jeep-ului. D.R. avea nouăsprezece ani şi şase luni şi efectua serviciul militar de patru luni; F.C. nu avea încă douăzeci şi patru de ani şi era în serviciu de douăzeci şi două de luni.
iii. Criteriile de selectare a personalului forţelor armate pentru G8
228. Potrivit reclamanţilor, compania de carabinieri CCIR era comandată de persoane cu experienţă în domeniul misiunilor în străinătate ale poliţiei militare internaţionale, dar fără experienţă în materie de menţinere şi restabilire a ordinii publice. Acest lucru era valabil şi în cazul ofiţerilor Leso, Truglio şi Cappello. La momentul respectiv nu era în vigoare niciun regulament care să stabilească criterii pentru recrutarea şi selectarea personalului pentru operaţiunile de menţinere şi de restabilire a ordinii publice, iar Guvernul a omis să stabilească condiţiile minime necesare pentru desfăşurarea unui carabinier la o manifestaţie precum cea de la Summit-ul G8. Acest lucru era contrar principiilor nr. 18 şi 19 din Principiile ONU. Trei sferturi din trupele desfăşurate la Genova erau compuse din tineri care efectuau serviciul militar în cadrul Forţelor Armate ale Carabinierilor (carabinieri di leva) sau care fuseseră recent desemnaţi auxiliari (carabinieri ausiliari), ceea ce indica lipsa lor de experienţă. Reclamanţii amintesc, de asemenea, observaţiile formulate de CPT în raportul privind vizita sa în Italia (supra, pct. 155).
iv. Evenimentele care au urmat împuşcăturilor mortale
229. Conform reclamanţilor, fusese de asemenea încălcat art. 2 din Convenţie prin prisma faptului că nici forţele de ordine prezente în Piaţa Alimonda şi în împrejurimi, nici carabinierii de la bordul jeep-ului nu i-au acordat asistenţă lui Carlo Giuliani după împuşcătura mortală. În această privinţă, reclamanţii invocă principiul nr. 5 din Principiile ONU. În plus, aceştia subliniază că jeep-ul în care se afla M.P., condus de un alt carabinier, a trecut de două ori peste corpul victimei, care fusese lovită de un glonţ, dar era încă în viaţă.
b) Guvernul
230. Guvernul observă că moartea lui Carlo Giuliani a fost provocată de acţiunea individuală a lui M.P., care nu a fost nici ordonată, nici autorizată de superiorii săi. Prin urmare, era vorba despre o reacţie neprevăzută şi imprevizibilă. Concluziile anchetei permiteau excluderea oricărei răspunderi a statului, inclusiv o răspundere indirectă ca urmare a pretinselor lacune în organizarea sau gestionarea operaţiunilor de menţinere şi de restabilire a ordinii publice. „Deficienţele” evocate de parchet în cererea acestuia de clasare definitivă a cauzei, în special prin prisma modificărilor de organizare care au fost făcute în noaptea care a precedat evenimentele (supra, pct. 67), nu fuseseră precizate sau stabilite.
231. În orice caz, nimic nu demonstra că existase o eroare de apreciere în organizarea operaţiunii care putea fi conexată cu evenimentele în cauză. Nu era posibil să se stabilească nicio legătură de cauzalitate între moartea lui Carlo Giuliani şi ofensiva asupra marşului Tute Bianche, care nu avea „nicio legătură” cu evenimentele din Piaţa Alimonda. De asemenea, nu se putea afirma că nu ar fi trebuit ca acel contingent de carabinieri să fie trimis în Piaţa Alimonda, că ar fi trebuit să i se acorde timp să se reorganizeze şi să fie desfăşurat pentru a se ocupa de manifestanţi.
232. Prezenta cauză se deosebea de cauzele Ergi împotriva Turciei (28 iulie 1998, Culegere 1998‑IV), Oğur împotriva Turciei ([MC], nr. 21594/93, CEDO 1999‑III) şi Makaratzis (citată anterior) prin faptul că, în cadrul G8, planificarea operaţiunilor nu putea fi decât parţială şi aproximativă, având în vedere că demonstranţii puteau fie să rămână paşnici, fie să devină violenţi. Conform Guvernului, autorităţile nu au putut să prevadă detaliat ce urma să se întâmple şi a fost necesar să asigure în intervenţia lor o flexibilitate dificil de programat.
233. Nici principiile enunţate în hotărârile McCann şi alţii şi Andronicou şi Constantinou (citate anterior) nu aveau nicio relevanţă în prezenta cauză, deoarece priveau o operaţiune a poliţiei care viza o ţintă precisă şi nu o situaţie de gherilă urbană care a durat trei zile, a evoluat permanent şi a fost răspândită într-un oraş întreg. În această din urmă situaţie, era imposibilă o planificare preventivă, deciziile fiind luate de comandanţii prezenţi la faţa locului în funcţie de amploarea violenţelor şi a pericolelor.
234. Manifestaţiile din Genova ar fi trebuit să fie paşnice şi legale. Imaginile video arătau că o mare parte din manifestanţi a rămas în limitele legalităţii şi ale non-violenţei. Autorităţile făcuseră tot ce le-a stat în putere pentru a evita ca elemente perturbatoare să se amestece cu manifestanţii, cauzând degenerarea demonstraţiilor. În ciuda acestui fapt, avuseseră loc mai multe incidente infracţionale, în diverse părţi ale oraşului, adesea fără legătură între ele. Fuseseră luate măsuri de precauţie semnificative împotriva unei eventuale degradări a situaţiei. Totuşi, nicio autoritate nu a putut să prevadă – „fără ajutorul unui clarvăzător” – exact în ce moment, unde şi cum urma să izbucnească violenţa şi în ce direcţii urma să se răspândească.
235. Negând existenţa unor lacune care puteau fi imputate statului şi care puteau avea legătură cu decesul lui Carlo Giuliani, Guvernul atrage atenţia Curţii asupra următoarelor aspecte.
236. Modificarea planurilor realizată în data de 19 iulie 2001, care le-a oferit carabinierilor un rol mai dinamic, fusese justificată de evoluţia situaţiei şi de agresivitatea crescândă a manifestanţilor.
237. Nimic nu demonstra că selectarea şi formarea efectivelor fuseseră deficitare. Pregătirea lui M.P., D.R. şi F.C. inclusese un antrenament tehnic de bază oferit în momentul recrutării lor şi stagii de perfecţionare privind operaţiunile de menţinere a ordinii publice şi utilizarea echipamentului furnizat. În plus, M.P., D.R. şi F.C. căpătaseră o experienţă semnificativă cu ocazia evenimentelor sportive sau de alt tip. În vederea Summit-ului G8, personalul desfăşurat în Genova, inclusiv cei trei carabinieri menţionaţi anterior, participase la sesiunile de antrenament de la Velletri. Cu această ocazie, instructori experimentaţi oferiseră o pregătire avansată în tehnicile de intervenţie care trebuie folosite în operaţiunile de menţinere a ordinii publice (supra, pct. 108-109). În plus, având în vedere că statul desfăşurase aproximativ 18 000 de agenţi pe teren (supra, pct. 141), ar fi nerealist să se aştepte ca fiecare ofiţer de poliţie sau carabinier să facă parte din unităţi de elită.
238. Conform Guvernului, sistemul de comunicare ales de carabinieri nu a avut nicio influenţă asupra evenimentelor din Piaţa Alimonda. Jeep-urile nu fuseseră blindate (ci doar dotate cu grilaje metalice pentru protejarea parbrizului şi a geamurilor laterale faţă) deoarece erau simple vehicule de suport logistic şi nu erau destinate utilizării în cadrul operaţiunilor de menţinere a ordinii. Din acest motiv, geamurile laterale spate şi luneta nu erau echipate cu gratii. De altfel, manifestanţii reuşiseră să incendieze chiar şi un vehicul blindat integral (supra, pct. 20). Jeep-urile urmaseră carabinierii care erau implicaţi în ciocniri cu manifestanţii cel mai probabil la iniţiativa şoferilor acestora şi cu scopul de a evita să rămână izolaţi, devenind astfel o pradă uşoară pentru manifestanţii agresivi.
239. În opinia Guvernului, M.P. dispunea de un pistol încărcat deoarece, deşi îşi încheiase activitatea care consta în lansarea de grenade lacrimogene, acesta trebuia să îşi poată apăra viaţa în cazul unui atac. Dacă nu ar fi avut o armă, probabil că acesta, şi nu agresorul, ar fi decedat.
240. În ceea ce priveşte chestiunea stabilirii motivelor pentru care forţele de ordine aflate în apropierea jeep-ului nu au intervenit, Guvernul observă că acei carabinieri prezenţi la faţa locului tocmai se retrăseseră în urma atacului manifestanţilor şi că, prin urmare, aveau nevoie de timp pentru a se reorganiza. În ceea ce priveşte ofiţerii de poliţie, „prezenţi la o distanţă relativ mică, dar nu în imediata apropiere”, aceştia au intervenit cât au putut de repede. În plus, evenimentul tragic s-a produs foarte rapid (câteva zeci de secunde în total).
241. Guvernul remarcă, de asemenea, că, în conformitate cu raportul de autopsie, trecerea vehiculului peste corpul lui Carlo Giuliani nu avusese consecinţe grave pentru acesta (supra, pct. 50). Serviciile de urgenţă au intervenit rapid la locul în care a avut loc tragedia.
242. În opinia Guvernului, autorităţile şi forţele de ordine nu dispuneau de nicio altă posibilitate de a acţiona. Chiar dacă art. 2 § 2 c) din Convenţie autorizează suprimarea vieţii pentru a „reprima tulburările violente”, carabinierii se limitaseră la a încerca să disperseze manifestanţii violenţi fără să provoace daune şi, după ce au fost prinşi în capcană, să se retragă pentru a evita să fie încercuiţi, situaţie care ar fi putut avea consecinţe mai grave. Atacul asupra jeep-ului fusese consecinţa capcanei întinse de manifestanţi şi nu rezultatul unei deficienţe. În lumina elementelor precedente, Curtea ar trebui să evite transmiterea mesajului conform căruia statul este responsabil pentru orice mişcări violente care provoacă pierderi de vieţi omeneşti.
2. Hotărârea Camerei
243. Camera a examinat deficienţele denunţate de reclamanţi, şi anume sistemul de comunicare ales de autorităţi, presupusa difuzare neadecvată a ordinului de serviciu din 20 iulie şi pretinsa lipsă de coordonare între forţele de ordine. Camera a concluzionat că fusese necesar ca acestea din urmă să răspundă unor tulburări bruşte şi imprevizibile şi că, în absenţa unei anchete interne aprofundate în materie, nu putea fi stabilită nicio legătură directă şi imediată între deficienţele denunţate şi moartea lui Carlo Giuliani. În cele din urmă, aceasta a considerat că serviciile de urgenţă fuseseră chemate suficient de rapid şi a subliniat gravitatea rănilor lui Carlo Giuliani (punctele 228-244 din hotărârea camerei).
3. Motivarea Curţii
a) Principii generale
244. Conform jurisprudenţei Curţii, în anumite circumstanţe bine stabilite, art. 2 poate implica în sarcina autorităţilor obligaţia pozitivă de a adopta preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja persoana a cărei viaţă este ameninţată de actele criminale ale altei persoane (Mastromatteo împotriva Italiei [MC], nr. 37703/97, pct. 67 in fine, CEDO 2002-VIII, Branko Tomašić şi alţii împotriva Croaţiei, nr. 46598/06, pct. 50, 15 ianuarie 2009, şi Opuz împotriva Turciei, nr. 33401/02, pct. 128, 9 iunie 2009).
245. Totuşi, nu înseamnă că pe baza acestei dispoziţii se poate deduce obligaţia pozitivă de a împiedica orice act de violenţă posibil. Obligaţia în cauză trebuie interpretată astfel încât să nu li se impună autorităţilor o sarcină imposibil de realizat sau excesivă, având în vedere dificultăţile poliţiei de a-şi exercita funcţia în societăţile contemporane şi caracterul imprevizibil al comportamentului uman, precum şi alegerile operaţionale care trebuie făcute în ceea ce priveşte priorităţile şi resursele (Osman, citată anterior, pct. 116, şi Maiorano şi alţii împotriva Italiei, nr. 28634/06, pct. 105, 15 decembrie 2009).
246. Prin urmare, nu orice pretinsă ameninţare la adresa vieţii obligă autorităţile, în lumina Convenţiei, să ia măsuri concrete pentru a preveni materializarea acesteia. Curtea a afirmat că o obligaţie pozitivă ia naştere atunci când se stabileşte că autorităţile ştiau sau ar fi trebuit să ştie de existenţa unei ameninţări reale şi imediate la adresa vieţii uneia sau mai multor persoane şi că acestea nu au luat, în cadrul competenţelor lor, măsuri prin care, din punct de vedere rezonabil, s-ar fi putut evita acest risc (Bromiley împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 33747/96, 23 noiembrie 1999, Paul şi Audrey Edwards împotriva Regatului Unit, nr. 46477/99, pct. 55, CEDO 2002-III, şi Branko Tomašić, citată anterior, pct. 50-51).
247. În acest sens, trebuie amintit că, în hotărârea Mastromatteo (citată anterior, pct. 69), Curtea a făcut o distincţie între cauzele care privesc cerinţa unei protecţii personale a uneia sau a mai multor persoane care pot fi identificate în avans ca fiind potenţiale ţinte ale unei acţiuni letale (Osman, citată anterior, şi Paul şi Audrey Edwards, citată anterior; a se vedea, de asemenea, hotărârile ulterioare hotărârii Mastromatteo: Branko Tomašić şi Opuz, citate anterior), şi cele care privesc obligaţia de a asigura o protecţie generală a societăţii (Maiorano şi alţii, citată anterior, pct. 107).
248. De asemenea, pentru a putea fi angajată răspunderea statului în temeiul Convenţiei, trebuie să se determine că decesul a rezultat din neîndeplinirea de către autorităţile naţionale a obligaţiei de a face tot ce se putea aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a împiedica materializarea unui risc sigur şi imediat pentru viaţă, de care acestea ştiau sau ar fi trebuit să ştie (Osman, citată anterior, pct. 116, Mastromatteo, citată anterior, pct. 74, şi Maiorano şi alţii, citată anterior, pct. 109).
249. Conform jurisprudenţei Curţii, aceasta trebuie să examineze pregătirea şi controlul unei operaţiuni de poliţie care a provocat moartea uneia sau a mai multor persoane pentru a aprecia dacă, în circumstanţele speciale ale cauzei, autorităţile au avut grijă să asigure minimizarea oricărui risc pentru viaţă şi dacă autorităţile nu au dat dovadă de neglijenţă în alegerea măsurilor adoptate (McCann şi alţii, citată anterior, pct. 194 şi 201, şi Andronicou şi Constantinou, citată anterior, pct. 181). Folosirea forţei letale de către ofiţerii de poliţie poate fi justificată în anumite circumstanţe. Totuşi, art. 2 nu acordă o libertate deplină de acţiune (carte blanche). Acţiunile nereglementate şi arbitrare ale agenţilor statului sunt incompatibile cu respectarea efectivă a drepturilor omului. Acest lucru înseamnă că operaţiunile de poliţie trebuie să fie reglementate suficient de dreptul naţional, printr-un sistem de garanţii adecvate şi efective împotriva acţiunilor arbitrare şi a abuzului de forţă. Prin urmare, Curtea trebuie să ia în considerare nu numai acţiunile agenţilor statului care au recurs efectiv la forţă, ci şi ansamblul circumstanţelor reprezentând contextul acţiunilor respective, în special pregătirea şi controlul acţiunilor examinate. Ofiţerii de poliţie trebuie să fie bine informaţi atunci când îşi exercită funcţiile: un cadru juridic şi administrativ trebuie să stabilească condiţiile limitate în care persoanele responsabile de aplicarea legii pot să recurgă la forţă şi să folosească arme de foc, ţinând seama de normele internaţionale elaborate în materie (Makaratzis, citată anterior, pct. 58-59).
250. În special, reprezentanţii legii trebuie să fie pregătiţi pentru a fi capabili să aprecieze dacă folosirea armelor de foc este sau nu absolut necesară, nu numai respectând reglementările relevante, ci şi ţinând seama în mod corespunzător de caracterul preeminent al respectării vieţii omeneşti în calitate de valoare fundamentală (Natchova şi alţii, citată anterior, pct. 97; a se vedea, de asemenea, criticile formulate de Curte în ceea ce priveşte formarea personalului militar care era instruit cum să „tragă pentru a ucide”, McCann şi alţii, citată anterior, pct. 211-214).
251. În cele din urmă, nu trebuie uitat că moartea lui Carlo Giuliani a avut loc în cadrul unei demonstraţii populare de mare anvergură. Or, deşi statele contractante au obligaţia să adopte măsuri rezonabile şi corespunzătoare pentru a asigura desfăşurarea paşnică a manifestaţiilor legale şi siguranţa tuturor cetăţenilor, acestea nu pot totuşi să garanteze aceste lucruri în mod absolut şi beneficiază de o putere largă de apreciere în alegerea metodei folosite în acest scop. În acest domeniu, statele îşi asumă, în temeiul art. 11 din Convenţie, o obligaţie de mijloace şi nu o obligaţie de rezultat (Plattform “Ärzte für das Leben” împotriva Austriei, 21 iunie 1988, pct. 34, seria A nr. 139, Oya Ataman împotriva Turciei, nr. 74552/01, pct. 35, 5 decembrie 2006, şi Protopapa împotriva Turciei, nr. 16084/90, pct. 108, 24 februarie 2009). Totuşi, este important să fie luate măsuri de siguranţă preventive, precum asigurarea serviciilor de prim ajutor la locul de desfăşurare a întrunirilor sau a manifestaţiilor, pentru a garanta buna desfăşurare a evenimentelor de acest tip, fie că sunt de natură politică, culturală sau de altă natură (Oya Ataman, citată anterior, pct. 39). În plus, în absenţa unor acte de violenţă din partea manifestanţilor, autorităţile publice trebuie să dea dovadă de un anumit grad de toleranţă faţă de întrunirile paşnice, astfel încât libertatea de întrunire garantată de art. 11 din Convenţie să nu fie lipsită de conţinut (Patyi împotriva Ungariei, nr. 5529/05, pct. 43, 7 octombrie 2008). Pe de altă parte, ingerinţele în dreptul garantat de această dispoziţie sunt, în principiu, justificate pentru a asigura ordinea, pentru a preveni actele infracţionale, precum şi pentru a proteja drepturile şi libertăţile altor persoane în cazul în care manifestanţii se angajează în acte de violenţă (Protopapa, citată anterior, pct. 109).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
252. Curtea observă, în primul rând, că manifestaţiile cu ocazia Summit-ului G8 din Genova au degenerat în violenţă. În ziua de 20 iulie 2001 au avut loc numeroase ciocniri între forţele de ordine şi o parte din manifestanţi. Imaginile filmate prezentate de părţi demonstrează pe deplin acest lucru. Imaginile respective arată, de asemenea, violenţele comise de anumiţi ofiţeri de poliţie împotriva manifestanţilor (supra, pct. 139).
253. Cert este însă că prezenta cerere nu priveşte organizarea operaţiunilor de menţinere a ordinii publice în timpul Summit-ului G8, în ansamblu. Aceasta se mărgineşte la a examina, printre altele, dacă, în organizarea şi planificarea acestui eveniment au existat deficienţe care pot fi puse în legătură directă cu decesul lui Carlo Giuliani. În această privinţă, este necesar să se remarce că fuseseră observate incidente violente cu mult timp înainte de evenimentele tragice din Piaţa Alimonda. În orice caz, nu există niciun motiv obiectiv pentru a crede că, dacă nu ar fi avut loc aceste incidente violente şi dacă marşul grupului Tute Bianche nu ar fi fost şarjat de carabinieri, M.P. nu ar fi tras focurile de armă pentru a se apăra de violenţa ilegală la care era supus. Aceeaşi concluzie se impune în ceea ce priveşte modificarea ordinelor date carabinierilor în ajunul evenimentelor şi sistemul de comunicare ales.
254. În această privinţă, Curtea aminteşte că intervenţia carabinierilor pe strada Caffa (supra, pct. 42-44) şi ofensiva manifestanţilor asupra jeep-ului au avut loc într-un moment de calm relativ, după ce, în urma unei lungi zile de ciocniri, plutonul carabinierilor se poziţionase în Piaţa Alimonda pentru a se odihni, reorganiza şi pentru a permite agenţilor răniţi să urce în jeep-uri. Astfel cum arată imaginile filmate, ciocnirea între manifestanţi şi forţele de ordine a fost bruscă şi a durat doar câteva minute înainte de împuşcăturile mortale. Nu se putea prevedea că un atac atât de violent va avea loc tocmai în acel loc şi în condiţiile respective. În plus, se pot face doar speculaţii privind motivele care au determinat mulţimea să acţioneze astfel.
255. Este necesar să se remarce, de asemenea, că Guvernul desfăşurase un număr considerabil de agenţi de poliţie (18 000 de unităţi – supra, pct. 141 şi 237) şi că toate efectivele fie aparţineau unor unităţi specializate, fie fuseseră instruite ad hoc în ceea ce priveşte menţinerea ordinii publice în timpul unor manifestaţii de masă. M.P., în special, participase la sesiuni de antrenament la Velletri (supra, pct. 108-109 şi 237; a se vedea, a contrario, Makaratzis, citată anterior, pct. 70). Având în vedere numărul foarte mare de agenţi desfăşuraţi pe teren, nu se poate pretinde ca toţi să fi avut o experienţă îndelungată şi/sau să fi participat la formări pe o perioadă de mai multe luni sau mai mulţi ani. O altă concluzie ar însemna să i se impună statului o obligaţie excesivă şi nerealistă. În plus, astfel cum subliniază în mod întemeiat Guvernul (supra, pct. 233), trebuie să se facă o distincţie între cauzele în care forţele de ordine vizează o ţintă precisă şi identificabilă (a se vedea, de exemplu, McCann şi alţii, şi Andronicou şi Constantinou, citate anterior) şi cele în care este vorba despre menţinerea ordinii în faţa unor posibile tulburări care pot avea loc într-o zonă de mărimea unui întreg oraş, precum în prezenta cauză. Numai în privinţa primului tip de cauze ne putem aştepta ca toţi agenţii implicaţi să fie foarte specializaţi în îndeplinirea sarcinii care li se atribuie.
256. Rezultă că nu se poate constata încălcarea art. 2 din Convenţie doar pe motiv că, pentru Summit-ul G8 din Genova, a fost selectat un carabinier precum M.P. care, la momentul faptelor, avea doar 20 de ani şi unsprezece luni şi efectuase doar zece luni de serviciu (supra, pct. 35). Curtea aminteşte, de asemenea, că a stabilit deja că atitudinea lui M.P. din timpul ofensivei asupra jeep-ului nu constituise o încălcare a art. 2 sub aspect material (supra, pct. 194-195). Nu s-a stabilit că adoptase iniţiative nesăbuite sau că acţionase fără instrucţiuni adecvate (a se vedea, a contrario, Makaratzis, citată anterior, pct. 70).
257. Prin urmare, rămâne să se determine dacă deciziile luate în Piaţa Alimonda imediat înainte de ofensiva manifestanţilor asupra jeep-ului erau de natură să încalce obligaţia de protejare a vieţii. În acest scop, Curtea trebuie să ţină seama de informaţiile de care dispuneau autorităţile la momentul luării deciziilor. Or, nimic nu demonstra că, în acel moment, Carlo Giuliani era, mai mult decât ceilalţi manifestanţi sau decât orice altă persoană prezentă la faţa locului, ţinta potenţială a unei acţiuni letale. Prin urmare, autorităţile nu aveau obligaţia de a-i garanta o protecţie personală, ci doar să evite adoptarea unor comportamente care, în general, erau de natură să pună în mod evident în pericol viaţa şi integritatea fizică a oricărei persoane implicate.
258. Curtea apreciază că se poate imagina că, într-o situaţie de urgenţă precum cea care a urmat ciocnirilor din 20 iulie 2001, forţele de ordine ar putea fi obligate să utilizeze, pentru a-i transporta pe agenţii răniţi, vehicule de suport logistic, neblindate. De asemenea, ar fi fost rezonabil să nu se impună vehiculelor să plece imediat la spital. Acest lucru i-ar fi expus riscului de a traversa, fără protecţie, o parte a oraşului în care ar fi putut izbucni alte tulburări. Înainte de atacul de pe strada Caffa, care, astfel cum a constatat Curtea anterior, a fost de-a dreptul brusc şi imprevizibil (supra, pct. 254), totul părea să indice că jeep-urile erau protejate mai bine în Piaţa Alimonda, unde staţionau lângă un contingent de carabinieri. De altfel, niciun element din dosar nu arată că starea fizică a carabinierilor din jeep era atât de gravă încât impunea o spitalizare imediată şi urgentă; ofiţerii în cauză sufereau, în principal, de efectele unei expuneri prelungite la gaze lacrimogene.
259. Ulterior, jeep-urile au urmat plutonul de carabinieri atunci când acesta s-a îndreptat spre strada Caffa; motivele acestei decizii nu reies clar din dosar. În orice caz, putea fi vorba de o manevră pentru a evita să rămână izolaţi, ceea ce, cum au demonstrat evenimentele ulterioare, ar fi putut fi extrem de periculos. În plus, această manevră a fost efectuată într-un moment în care nimic nu sugera că manifestanţii ar putea constrânge carabinierii, aşa cum au făcut, să se retragă rapid şi în dezordine, ceea ce a provocat, în consecinţă, retragerea jeep-urilor mergând în marşarier şi blocarea unuia din ele. Cauza imediată a acestor evenimente a fost atacul violent şi nelegal al manifestanţilor. Este evident că nicio decizie operaţională luată anterior de forţele de ordine nu ar fi putut ţine seama de acest element imprevizibil. În plus, faptul că sistemul de comunicare ales permitea, în mod aparent, doar schimbul de informaţii între centrul de comandament al poliţiei şi cel al carabinierilor, dar nu şi contactul radio direct între poliţişti şi carabinieri (supra, pct. 222), nu este suficient, în sine, pentru a constata inexistenţa un lanţ ierarhic bine stabilit, factor care, conform jurisprudenţei Curţii, poate creşte riscul ca unii ofiţeri de poliţie să deschidă focul în mod nechibzuit (Makaratzis, citată anterior, pct. 68). M.P. era supus ordinelor şi instrucţiunilor superiorilor săi ierarhici, care erau prezenţi la faţa locului.
260. De asemenea, Curtea nu înţelege de ce circumstanţa că M.P. era rănit şi considerat inapt pentru a-şi continua serviciul ar fi trebuit să determine comandamentul să îl priveze de arma sa. Aceasta reprezenta un mijloc de apărare personală adecvat pentru a contracara un eventual atac violent şi brusc, reprezentând un pericol iminent şi grav pentru viaţă. Şi a fost folosită tocmai în acest scop.
261. În cele din urmă, în ceea ce priveşte evenimentele ulterioare împuşcăturilor mortale (supra, pct. 229), Curtea observă că nimic nu dovedeşte faptul că asistenţa acordată lui Carlo Giuliani a fost neadecvată sau tardivă şi/sau că trecerea jeep-ului peste corpul acestuia a reprezentat un act intenţionat. În orice caz, astfel cum reiese din raportul de autopsie (supra, pct. 50), leziunile cerebrale suferite din cauza glonţului tras de M.P. erau atât de grave încât au provocat decesul în câteva minute.
262. Rezultă că autorităţile italiene şi-au îndeplinit obligaţia de a face tot ce se putea aştepta în mod rezonabil de la acestea pentru a oferi nivelul de protecţie necesar în timpul operaţiunilor care presupun un risc potenţial de recurgere la forţa letală. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea operaţiunilor de poliţie din cursul Summit-ului G8 din Genova şi al evenimentelor tragice care au avut loc în Piaţa Alimonda.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 2 din Convenţie sub aspect procedural
263. Reclamanţii pretind că statul pârât nu şi-a respectat, în mai multe privinţe, obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie. Guvernul contestă acest argument.
A. Problemele ridicate de reclamanţi
1. Pretinsele deficienţe în ceea ce priveşte realizarea autopsiei şi incinerarea cadavrului
a) Argumentele părţilor
i. Reclamanţii
264. Reclamanţii observă că, la 21 iulie 2001, parchetul a dispus efectuarea autopsiei corpului lui Carlo Giuliani şi a numit doi experţi care ar fi trebuit să înceapă să lucreze în aceeaşi zi, la ora 15. Parchetul solicitase poliţiei să îi informeze pe M.P. şi pe părinţii victimei cu privire la aceasta înainte de ora 13. Fusese imposibil ca reclamanţii să numească într-un timp atât de scurt un medic legist în care să aibă încredere pentru a putea participa la autopsie. În plus, parchetul autorizase incinerarea cadavrului la 23 iulie 2001, cu mult timp înainte să se afle rezultatele autopsiei (experţii au avut la dispoziţie 60 de zile pentru a întocmi raportul).
265. Reclamanţii nu fuseseră niciun moment „părţi” în procedură, având în vedere că, în dreptul italian, constituirea ca parte civilă nu era posibilă decât ulterior trimiterii în judecată. În calitate de simple părţi vătămate, aceştia avuseseră posibilităţi limitate de a participa la anchetă. Acestea au fost limitate şi mai mult atunci când parchetul a dispus, în temeiul art. 360 CPP, efectuarea unor investigaţii tehnice care nu puteau fi repetate (supra, pct. 150): în acest caz, partea vătămată putea doar să solicite parchetului să îi adreseze judecătorului de instrucţie o cerere de iniţiere a procedurii administrării anticipate a probatoriului. Partea vătămată putea să îi solicite judecătorului de instrucţie să adreseze întrebări experţilor parchetului numai în cazul în care această cerere era admisă. Or, în prezenta cauză, autopsia fusese considerată o investigaţie tehnică ce nu putea fi repetată.
266. În cele din urmă, reclamanţii observă că tomografia total body efectuată asupra corpului lui Carlo Giuliani (supra, pct. 60) a permis identificarea unui fragment metalic care a pătruns în capul acestuia, dar că acest fragment nu fusese nici găsit, nici înregistrat (a se vedea declaraţiile domnului Salvi din „procesul celor 25” – supra, pct. 130).
ii. Guvernul
267. Guvernul subliniază că extragerea fragmentului metalic respectiv ar fi fost nu numai inutilă, dar şi imposibilă. Nu ar fi oferit nicio informaţie suplimentară pertinentă cu privire la circumstanţele în care M.P. a recurs la forţa letală. Au fost găsite deja micro-fragmente de plumb în cagula victimei şi analiza lor a confirmat teoria obiectului intermediar. În plus, atunci când cadavrul lui Carlo Giuliani a fost înapoiat familiei sale în scopul incinerării, nu exista niciun motiv pentru a presupune că raportul autopsiei, care nu fusese încă redactat, va fi „superficial”. De altfel, practica obişnuită consta în punerea cadavrului la dispoziţia familiei imediat ce experţii precizau că nu mai au nevoie de acesta. Astfel, rudele victimei erau scutite de o povară suplimentară, fiind respectate totodată drepturile acestora care decurg din art. 8 din Convenţie.
268. Incinerarea a fost solicitată de înşişi reclamanţii, care fuseseră informaţi că urma să fie efectuată o autopsie şi că aveau posibilitatea să participe la aceasta. În plus, reprezentantul reclamanţilor nu a introdus nicio cerere de iniţiere a procedurii administrării anticipate a probatoriului [a se vedea Sottani împotriva Italiei (dec.), nr. 26775/02, CEDO 2005-III, cauză în care Curtea a respins un capăt de cerere similar].
269. Astfel cum Curtea a avut ocazia să se pronunţe (a se vedea, mutatis mutandis, R.K. şi A.K. împotriva Regatului Unit, nr. 38000/05, pct. 36, 30 septembrie 2008), caracterul corespunzător al unei anchete trebuia să fie apreciat ex ante, pe baza faptelor cunoscute atunci când a fost adoptată decizia, şi nu ex post facto. O anchetă era defectuoasă în sensul Convenţiei în cazul în care carenţele identificate slăbeau capacitatea sa de a stabili circumstanţele cauzei sau de a identifica persoanele responsabile (Makaratzis, citată anterior, pct. 74). Numai circumstanţe speciale au determinat Curtea să concluzioneze, în anumite situaţii, o încălcare procedurală a art. 2, fără încălcarea aspectului material al aceleiaşi dispoziţii sau a art. 38 din Convenţie (a se vedea, de exemplu, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, 4 mai 2001), şi, în orice caz, acest lucru a dat naştere unor opinii separate [a se vedea, de exemplu, Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, CEDO 2007-VI]. În prezenta cauză, concluziile autorităţilor naţionale cu privire la existenţa unui caz de legitimă apărare au fost confirmate de Cameră. În consecinţă, orice eventuală insuficienţă în cadrul anchetei nu ar fi putut afecta în niciun fel eficacitatea acesteia.
270. În orice caz, cerinţa privind eficacitatea reprezenta o obligaţie de mijloace şi nu de rezultat. Guvernul admite că „unele documente şi acte precizează dificultăţi în reconstituirea faptelor, în special din cauza indisponibilităţii anumitor elemente”. Totuşi, aceste dificultăţi nu sunt imputabile autorităţilor sau unei neglijenţe din partea acestora, ci sunt rezultatul unor condiţii obiective şi care nu pot fi controlate. Prin urmare, anchetatorii şi-au îndeplinit obligaţia de mijloace. În plus, Guvernul consideră că, presupunând că persistă vreo îndoială cu privire la anumite elemente, în materie penală, îndoiala este în favoarea acuzatului, şi nu a victimei. În cele din urmă, trebuie să se ţină seama de faptul că, potrivit Curţii, au fost „eficiente” anchete interne în care autorităţile comiseseră erori [Grams, citată anterior, şi Menson şi alţii împotriva Regatului Unit (dec.), nr. 47916/99, CEDO 2003-V].
b) Hotărârea Camerei
271. Camera a observat că tomografia efectuată asupra cadavrului lui Carlo Giuliani dezvăluise prezenţa unui fragment metalic în capul acestuia, care nu fusese nici extras, nici înregistrat, deşi analizarea sa ar fi fost importantă pentru o „evaluare balistică şi pentru reconstituirea faptelor”. În plus, medicii care au efectuat autopsia nu au „precizat explicit dacă focul de armă fusese direct”. Prin urmare, probleme cruciale rămăseseră fără răspuns, ceea ce determinase parchetul să considere că raportul de expertiză era „superficial”. Aceste deficienţe au fost agravate de faptul că autorizaţia de incinerare a cadavrului fusese acordată înainte să se afle conţinutul raportului de expertiză, împiedicând astfel orice analiză ulterioară. Camera a deplâns, de asemenea, faptul că reclamanţilor li s-a acordat puţin timp pentru a desemna un expert ales de ei să participe la autopsie. Prin urmare, aceasta a concluzionat că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural (punctele 245-251 din hotărârea Camerei).
2. Omisiunea punerii în mişcare a acţiuni penale pentru stabilirea eventualei răspunderi a anumitor ofiţeri de poliţie
a) Argumentele părţilor
i. Reclamanţii
272. Reclamanţii consideră că art. 2 din Convenţie a fost încălcat şi din cauza absenţei unei anchete administrative sau penale cu privire la comportamentul forţelor de ordine în timpul Summit-ului G8 din Genova. În opinia lor, o astfel de anchetă ar fi putut clarifica răspunderile din cadrul lanţului de comandă şi, după caz, ar fi permis aplicarea de sancţiuni administrative. Absenţa oricărei anchete administrative a fost confirmată de Guvern (infra, pct. 280) şi de declaraţiile făcute de colonelul Truglio în cadrul „procesului celor 25”.
273. Rezultă că, în niciun moment, nu a fost evaluată răspunderea globală a autorităţilor în ceea ce priveşte deficienţele din planificarea, coordonarea şi conducerea operaţiunilor, precum şi imposibilitatea acestora de a asigura o utilizare proporţionată a forţei pentru a dispersa manifestanţii. Nu au fost cercetate cu atenţie nici instrucţiunile date membrilor forţelor de ordine şi nici motivele pentru care aceştia erau echipaţi doar cu gloanţe letale. Parchetul nu a analizat niciodată dacă superiorii lui M.P. puteau fi consideraţi responsabili de faptul că lăsaseră o armă letală în mâinile unui carabinier considerat inapt pentru a-şi continua serviciul.
274. Presupunând că Guvernul a susţinut în mod întemeiat că ancheta nu putea fi extinsă asupra altor persoane decât cele suspectate că ar fi comis o infracţiune, dreptul naţional era incompatibil cu art. 2 din Convenţie. În plus, în cererea sa de clasare definitivă a cauzei, parchetul făcuse referire la anumite deficienţe (fără să le precizeze natura). Având în vedere că respectiva constatare nu a dat naştere unei investigaţii privind cauzele problemelor şi persoanele responsabile pentru acestea, Convenţia a fost încălcată, de asemenea, prin prisma opţiunii parchetului de a efectua o anchetă incompletă.
275. Reclamanţii deplâng faptul că, departe de a fi sancţionaţi, toţi superiorii ierarhici ai lui M.P. (domnii Leso, Truglio, Cappello şi Mirante) au beneficiat de promovări. În plus, promovări similare au fost acordate şi unor ofiţeri de poliţie suspectaţi că ar fi supus manifestanţii unor arestări şi violenţe ilegale. Cu toate acestea, prin hotărârea din 18 mai 2010, Curtea de Apel Genova a condamnat unii dintre aceşti înalţi funcţionari la pedepse cuprinse între trei ani şi opt luni şi cinci ani de închisoare pentru infracţiuni săvârşite în cursul Summit-ului G8 la şcoala Diaz (douăzeci şi cinci de inculpaţi din douăzeci şi şapte au fost condamnaţi, iar pedepsele pronunţate au totalizat optzeci şi cinci de ani de privare de libertate). În ziua ulterioară pronunţării acestei hotărâri, Subsecretarul din Ministerul Afacerilor Interne a declarat că niciunul din ofiţerii superiori condamnaţi nu va fi eliberat din funcţie şi că vor continua să se bucure de încrederea ministrului.
ii. Guvernul
276. Făcând referire la observaţiile sale cu privire la circumstanţele în care o anchetă poate fi considerată defectuoasă (supra, pct. 269), Guvernul afirmă că, în absenţa unei răspunderi legate de conducerea operaţiunilor de menţinere a ordinii publice, faptul că aceasta nu a făcut obiectul niciunei verificări nu are nicio relevanţă. Însăşi Camera a concluzionat că planificarea şi organizarea Summit-ului G8 din Genova fuseseră conforme cu obligaţia de protejare a vieţii, care decurge din art. 2. În aceste condiţii, nu exista niciun motiv pentru anchetarea persoanelor responsabile de o astfel de planificare.
277. Camera a criticat ancheta deoarece aceasta nu clarificase motivele pentru care M.P. nu fusese condus imediat la spital, îi fusese lăsat în posesie un pistol încărcat şi fusese plasat într-un jeep izolat şi fără protecţie. Guvernul observă că ancheta internă nu a permis să se determine cu certitudine dacă jeep-urile au urmărit plutonul de carabinieri în urma unei iniţiative personale a şoferilor acestora sau pentru a executa un ordin. În opinia sa, aceasta fusese, în orice caz, singura decizie rezonabilă, având în vedere că jeep-urile trebuiau să se deplaseze împreună şi să fie protejate de pluton. M.P. fusese plasat în jeep din cauza unui eveniment brusc (starea sa personală) şi vehiculul rămăsese izolat din cauza „capcanei” întinse de manifestanţi. Pistolul era arma de apărare a lui M.P.
278. Considerând că M.P. a acţionat în legitimă apărare, Guvernului îi era greu să înţeleagă ce infracţiune li s-ar putea imputa persoanelor responsabile de operaţiunile de menţinere a ordinii. Art. 7 din Convenţie impunea, pentru aplicarea unei pedepse, existenţa unei legături de natură intelectuală (cunoaştere şi intenţie) care să permită identificarea unui element de răspundere în comportamentul autorului material al infracţiunii (Sud Fondi Srl şi alţii împotriva Italiei, nr. 75909/01, pct. 116, 20 ianuarie 2009). În prezenta cauză, organizatorilor serviciului de ordine în cadrul Summit-ul G8 nu li se putea imputa un act material reprobabil şi/sau cunoaşterea şi intenţia de a-l comite.
279. În plus, răspunderea penală era strict personală şi presupunea un raport de cauzalitate conform căruia infracţiunea era consecinţa directă şi imediată a faptei incriminate. Or, nu se putea considera, în nici un caz, că eventualele erori sau deficienţe în organizarea, gestionarea şi conducerea operaţiunilor de menţinere a ordinii publice erau cauza directă a tragediei care a avut loc în Piaţa Alimonda. Prin urmare, ar fi fost inutil să se extindă ancheta la înalţii responsabili ai poliţiei sau să fie cercetaţi alţi responsabili. Dacă hotărârea Camerei ar fi confirmată în această privinţă, statul ar fi obligat să iniţieze cercetări inutile şi prejudiciabile, care nu ar conduce la niciun rezultat şi s-ar amesteca în mod arbitrar în viaţa unor persoane nevinovate.
280. Guvernul precizează că nu a fost deschisă nicio anchetă administrativă sau disciplinară împotriva carabinierilor. În schimb, erau pendinte două proceduri penale împotriva mai multor agenţi de poliţie pentru acte de violenţă pe care aceştia le-ar fi comis împotriva demonstranţilor la 21 şi 22 iulie 2001, adică după moartea lui Carlo Giuliani. „Contextul general” al Summit-ului G8 a fost, de altfel, examinat în cadrul anchetei parlamentare de informare (supra, pct. 107-117), al „procesului celor 25” (supra, pct. 121-138) şi al investigaţiilor efectuate de Ministerul de Interne (supra, pct. 140).
b) Hotărârea Camerei
281. Camera a deplâns faptul că ancheta internă a limitat această examinare la răspunderea lui M.P. şi F.C. şi că nu a studiat „contextul general” pentru a stabili dacă autorităţile planificaseră şi gestionaseră operaţiunile de menţinere a ordinii astfel încât să evite tipul de incident care a cauzat decesul lui Carlo Giuliani. În special, nu au fost clarificate motivele pentru care M.P. nu fusese condus imediat la spital, fusese lăsat în posesia unui pistol încărcat şi fusese plasat într-un jeep izolat şi fără protecţie. Aceste întrebări necesitau un răspuns, ţinând seama de „legătura strânsă între împuşcătura mortală şi situaţia în care se aflaseră M.P. şi F.C.” (punctele 252-253 din hotărârea Camerei).
3. Alte pretinse deficienţe care au afectat ancheta internă
282. Reclamanţii consideră că ancheta internă a fost, de asemenea, viciată de numeroase alte deficienţe. Guvernul contestă acest argument. Camera nu a considerat că este necesar să se pronunţe asupra acestor aspecte (punctul 255 din hotărârea Camerei).
a) Argumentele părţilor
i. Reclamanţii
283. Reclamanţii pretind că ancheta nu a fost imparţială, independentă şi completă şi că, având în vedere că a avut ca rezultat clasarea definitivă a cauzei, i-a privat pe aceştia de dezbateri publice şi, prin urmare, de o examinare publică a circumstanţelor decesului rudei lor.
284. În cererea sa de clasare, parchetul a exprimat îndoieli cu privire la intenţiile lui M.P. din momentul în care a tras focurile de armă: era imposibil să se stabilească dacă acesta a vrut doar să îi sperie pe agresori sau să se apere trăgând în direcţia acestora, acceptând riscul de a lovi pe cineva. Conform Ministerului Public, putea fi vorba despre ucidere din culpă, de asumarea riscului de a ucide pe cineva sau de omor. După eliminarea celei de-a treia ipoteze (fără a justifica motivele în mod corespunzător), parchetul a concluzionat că M.P. acţionase în legitimă apărare şi că existenţa unei „îndoieli” bazate pe existenţa unei cauze justificative impunea să fie solicitată clasarea cauzei (supra, pct. 72-75). Conform reclamanţilor, incertitudinile parchetului cu privire la stabilirea faptelor impunea organizarea unor dezbateri publice şi o cercetare suplimentară.
285. Reclamanţii admit că au putut contesta cererea de clasare formulată de parchet şi că, în urma acestei contestaţii, a avut loc o audiere în camera de consiliu în faţa judecătorului de instrucţie, dar afirmă că această audiere s-a desfăşurat cu uşile închise şi au putut să asiste numai părţile şi avocaţii acestora. În plus, judecătorul de instrucţie fusese nevoit să ia o decizie pe baza probelor prezentate de parchet, care acceptase practic în mod pasiv versiunea faptelor oferită de reprezentanţii forţelor de ordine, fără ca partea vătămată să aibă posibilitatea de a interoga acuzaţii, martorii şi experţii. Judecătorul de instrucţie stabilise faptele pe baza unei relatări anonime postate pe internet, care putea avea legătură cu anarhişti francezi; or, o dezbatere publică ar fi fost necesară pentru a verifica exactitatea acestei relatări. În cele din urmă, reclamanţii nu au avut la dispoziţie nicio cale de atac eficientă pentru a contesta ordonanţa judecătorului de instrucţie de clasare a cauzei, un recurs limitat la chestiuni de drept fiind admisibil numai în cazuri de nulitate, care nu erau aplicabile în prezenta cauză (art. 409 § 6 CPP – supra, pct. 151).
286. Trebuia să se ţină seama, de asemenea, de faptul că expertizele tehnice solicitate de parchet au avut rezultate contradictorii. Reclamanţii subliniază următoarele aspecte:
a) conform expertizei balistice „Cantarella” (din 5 decembrie 2001), cartuşul folosit găsit în interiorul jeep-ului avea o compatibilitate de 90% cu pistolul lui M.P., în vreme ce cartuşul găsit în apropierea corpului lui Carlo Giuliani avea o compatibilitate de numai 10% (supra, pct. 54).
b) conform expertizei balistice „Manetto” (din 15 ianuarie 2002), cele două cartuşe proveniseră de la pistolul lui M.P. şi focul de armă mortal fusese tras de sus în jos, de la o distanţă de 110-140 de centimetri de ţintă (supra, pct. 55).
c) conform expertizei balistice din 26 iulie 2002, efectuată de un grup de experţi, înainte de a-l atinge pe Carlo Giuliani, glonţul lovise un obiect care îi deviase traiectoria (supra, pct. 56-62);
d) conform expertizei medico-legale, M.P. trăsese de sus în jos, fără ca glonţul să fie deviat (supra, pct. 50).
287. În plus, expertul Romanini nu ar fi trebuit mandatat ca expert, având în vedere că, în septembrie 2001, publicase într-o revistă de specialitate despre armament un articol în care se pronunţa că trebuia considerat o „evidentă reacţie de apărare, pe deplin justificată” (supra, pct. 56) comportamentul lui M.P. Problema imparţialităţii sale fusese ridicată de cotidianul Il Manifesto la 19 martie 2003, adică înainte de decizia de clasare a cauzei din 5 mai 2003. Deoarece cauza nu depăşise stadiul cercetărilor preliminare, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a solicita excluderea domnului Romanini. Expertiza la care a participat acesta era, de altfel, deosebit de importantă, având în vedere că a avut ca rezultat formularea teoriei obiectului intermediar, acceptată de judecătorul de instrucţie.
288. Reclamanţii observă că, în orice caz, deoarece intervenţia autorităţii judiciare la faţa locului nu a fost rapidă şi nu a permis păstrarea intactă a locului de desfăşurare a evenimentelor, gloanţele nu au fost recuperate niciodată, astfel încât nu a fost posibilă efectuarea niciunei expertize balistice veritabile. S-au găsit doar două cartuşe folosite şi nici nu se ştia sigur dacă acestea corespundeau gloanţelor trase de M.P.
289. În ceea ce priveşte prima şi a doua expertiză balistică, reclamanţii admit că, teoretic, au avut posibilitatea de a solicita parchetului să îi adreseze judecătorului de instrucţie o cerere de iniţiere a procedurii administrării anticipate a probatoriului. Totuşi, având în vedere că parchetul însuşi solicitase iniţierea unei astfel de proceduri şi i se respinsese cererea, reclamanţii au considerat că este inutil să formuleze o astfel de cerere.
290. De asemenea, parchetul hotărâse să încredinţeze o parte semnificativă a anchetei carabinierilor şi, în special, Comandamentului provinciei Genova şi brigăzii mobile a questura din Genova. Carabinierii au luat în special următoarele măsuri:
– au confiscat arma lui M.P. şi au atestat că avea un încărcător care conţinea mai puţin de cincisprezece gloanţe;
– au efectuat primele constatări tehnice asupra cadavrului lui Carlo Giuliani şi jeep-urilor;
– au confiscat unul din jeep-uri şi materialele din interiorul acestuia, printre care şi un cartuş folosit;
– au pregătit o documentaţie fotografică a echipamentului de care dispunea M.P. la momentul evenimentelor;
– au obţinut, au controlat conformitatea şi au verificat materialul audiovizual privind evenimentele din 20 iulie 2001;
– au întocmit procese-verbale ale unor declaraţii date la parchet.
291. Reclamanţii subliniază, de asemenea, că, imediat după decesul lui Carlo Giuliani, M.P., D.R. şi F.C. au părăsit locul faptei (cu jeep-ul şi armele) şi au fost absenţi până în momentul în care, câteva ore mai târziu, parchetul a început audierile. Aceştia au avut o întrevedere cu superiorii lor şi au avut posibilitatea de a comunica între ei înainte de a fi interogaţi de parchet. În plus, D.R. a fost audiat abia a doua zi după evenimente, iar alţi membri ai forţelor de ordine prezenţi la faţa locului au fost interogaţi cu o întârziere mare (depoziţia căpitanului Cappello şi cea a adjunctului său Zappia datează din 11 septembrie şi 21 decembrie 2001).
292. Conform reclamanţilor, mai mulţi carabinieri şi agenţi de poliţie, precum şi însăşi questore, ar fi trebuit să facă obiectul investigaţiilor în cadrul procedurii judiciare privind decesul lui Carlo Giuliani. Questura din Genova jucase un rol „de prim plan” în planificarea, organizarea şi gestionarea ordinii publice cu ocazia Summit-ului G8. Questore din Genova era cel mai înalt responsabil pentru menţinerea ordinii, centrala de control operaţional fusese condusă de questura şi agenţii acesteia dăduseră sau executaseră ordine de intervenţie în privinţa marşului grupului Tute Bianche. Reclamanţii consideră că, pentru a garanta independenţa şi imparţialitatea anchetei, parchetul ar fi trebuit să o încredinţeze poliţiei fiscale (Guardia di finanza), o ramură a poliţiei judiciare neimplicată în evenimente.
ii. Guvernul
293. Guvernul consideră că ancheta a fost condusă cu promptitudinea necesară. Autoritatea judiciară a făcut toate eforturile posibile pentru a stabili faptele şi a recurs la cele mai avansate tehnologii, precum şi la metode mai tradiţionale. Astfel, parchetul şi anchetatorii au interogat din nou persoane care fuseseră deja audiate o dată, atunci când acest lucru a fost considerat necesar, şi au audiat, de asemenea, locuitori ai oraşului care fuseseră martori la evenimente. La faţa locului s-au efectuat o reconstituire a evenimentelor şi teste de tragere. La dosarul cauzei a fost adăugat un material audiovizual consistent, care provenea de la forţele de ordine şi din surse private. Parchetul a dispus efectuarea a trei expertize balistice şi judecătorul de instrucţie s-a bazat pe materiale care proveneau de la surse apropiate manifestanţilor înşişi (o relatare publicată pe un site web anarhist).
294. Ancheta a fost deschisă din oficiu şi reclamanţii au avut încă de la început posibilitatea de a participa la aceasta în totalitate, fiind reprezentaţi de avocaţi şi desemnând experţi aleşi de ei. În special, experţii reclamanţilor au participat la a treia expertiză balistică şi la reconstituirea evenimentelor (supra, pct. 57).
295. Atunci când au contestat clasarea cauzei, reclamanţii au avut, de asemenea, posibilitatea de a formula critici şi cereri, iar judecătorul de instrucţie a furnizat un răspuns suficient de detaliat pentru a motiva respingerea cererii lor de realizare a unei anchete suplimentare (supra, pct. 104). Într-adevăr, reclamanţii nu au avut posibilitatea de a solicita iniţierea procedurii administrării anticipate a probatoriului privind primele etape ale anchetei, dar acest tip de verificare ţinea exclusiv de activitatea poliţiei. În ceea ce priveşte cea de-a treia expertiză balistică, parchetul a întrebat părţile dacă aveau obiecţii privind utilizarea procedurii prevăzute la art. 360 CPP şi nu a fost formulată nicio obiecţie. Admiţând că prima şi a doua expertiză balistică au fost efectuate unilateral (supra, pct. 54 şi 55), Guvernul consideră totodată că acestea erau doar verificări de rutină, având ca unic scop să se stabilească dacă cele două cartuşe găsite aparţineau sau nu armei lui M.P. În plus, acesta declarase deja că trăsese două focuri de armă şi, în orice caz, arma a fost examinată în cadrul celei de-a treia expertize balistice.
296. La doar câteva momente după producerea tragediei, poliţia din Genova (squadra mobile della questura di Genova) a intervenit şi a preluat investigaţiile. Carabinierii au fost implicaţi numai în sarcini de importanţă redusă, în special atunci când era vorba de confiscarea unor obiecte aflate în posesia lor – de exemplu, vehiculul sau arma – sau de a cita pentru înfăţişări persoane care făceau parte din efectivele lor. În plus, parchetul a redus la minimum numărul de sarcini delegate, preferând să realizeze singur interogările cele mai importante şi cele care ar fi putut fi influenţate de faptul că anchetatorul era membru al forţelor de poliţie. Ţinând seama de autonomia şi independenţa puterii judecătoreşti în Italia şi de faptul că ancheta trebuia să fie încredinţată unei autorităţi de poliţie, Guvernul consideră că nu i se poate imputa statului o lipsă de imparţialitate în nicio privinţă. În plus, rezultatele cercetărilor şi motivele de clasare a cauzei nu au dat naştere unei bănuieli că se încercase disimularea unor elemente.
297. Toţi experţii parchetului erau civili, cu excepţia celui de-al doilea expert în balistică, care era agent de poliţie (supra, pct. 55). La momentul desemnării expertului Romanini, parchetul nu a ţinut seama că acesta exprimase opinia conform căreia M.P. acţionase în legitimă apărare (supra, pct. 56). Conform Guvernului, articolul domnului Romanini avea ca scop doar să expună o teorie politică bazată pe o comparaţie între episodul în cauză şi o altă tragedie care a avut loc anterior în Napoli. Faptul că a scris acest articol nu îl făcea pe domnul Romanini inapt să îşi îndeplinească în mod obiectiv şi imparţial mandatul, având în vedere că acesta nu a constat în a examina dacă faptele susţineau teoria conform căreia M.P. acţionase în legitimă apărare. Grupului de experţi i s-a solicitat să îşi exprime opinia în special cu privire la traiectoria glonţului. Rolul domnului Romanini se limitase, de altfel, la efectuarea unor teste de tragere în prezenţa celorlalţi experţi, precum şi a reclamanţilor şi a experţilor desemnaţi de aceştia. Această activitate „pur tehnică şi fizică în esenţă” nu lăsase loc pentru aprecieri preconcepute care ar fi putut influenţa concluziile anchetei. De asemenea, Guvernul observă că reclamanţii nu au formulat nicio obiecţie cu privire la numirea domnului Romanini.
B. Motivarea Curţii
1. Principii generale
298. Având în vedere caracterul lor fundamental, art. 2 şi 3 din Convenţie conţin o obligaţie procedurală de a conduce o anchetă eficientă cu privire la pretinsele încălcări ale acestor dispoziţii sub aspect material (Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 82, Culegere 1998‑IV, Assenov şi alţii împotriva Bulgariei, 28 octombrie 1998, pct. 101-106, Culegere 1998‑VIII, şi Mastromatteo, citată anterior, pct. 89). În fapt, o lege care interzice, în general, agenţilor statului să recurgă la omucideri arbitrare ar fi ineficientă în practică dacă nu ar exista o procedură care să permită controlarea legalităţii recurgerii la forţa letală de către autorităţile statului. Obligaţia de protejare a dreptului la viaţă pe care o impune această dispoziţie, coroborată cu obligaţia generală care îi revine statului în temeiul art. 1 din Convenţie de a „recun[oaşte] oricărei persoane aflate sub jurisdicţia [sa] drepturile şi libertăţile definite în (...) Convenţi[e]”, implică şi impune efectuarea unei forme de anchetă eficiente atunci când recurgerea la forţă, în special de către agenţii statului, a provocat moartea unor persoane ((McCann şi alţii, citată anterior, pct. 161). Prin urmare, statul trebuie să asigure, prin toate mijloacele de care dispune, o reacţie adecvată – judiciară sau de altă natură – cu scopul de a pune în aplicare în mod eficient cadrul legislativ şi administrativ de protejare a dreptului la viaţă şi pentru ca orice încălcări ale dreptului în cauză să fie reprimate şi sancţionate (Zavoloka împotriva Letoniei, nr. 58447/00, pct. 34, 7 iulie 2009).
299. În jurisprudenţa Curţii, obligaţia statului de a efectua o anchetă eficientă este considerată drept o obligaţie inerentă art. 2, care impune în special ca dreptul la viaţă să fie „protejat prin lege”. Deşi o nerespectare a acestei obligaţii poate avea consecinţe asupra dreptului protejat prin art. 13, obligaţia procedurală prevăzută de art. 2 este considerată o obligaţie distinctă [İlhan împotriva Turciei (MC), nr. 22277/93, pct. 91-92, CEDO 2000‑VII, Öneryıldız împotriva Turciei (MC), nr. 48939/99, pct. 148, CEDO 2004‑XII, şi Šilih împotriva Sloveniei (MC), nr. 71463/01, pct. 153-154, 9 aprilie 2009]. Aceasta poate da naştere constatării unui „amestec” distinct şi independent. Această concluzie decurge din faptul că, în mod constant, Curtea a examinat problema obligaţiilor procedurale separat de chestiunea respectării obligaţiei materiale (constatând, după caz, o încălcare diferită a art. 2 sub aspect procedural) şi că, în câteva situaţii, încălcarea obligaţiei procedurale a fost pretinsă în absenţa unui capăt de cerere privind aspectul material al acestei dispoziţii (Šilih, citată anterior, pct. 158-159).
300. În general, se poate considera că, pentru ca o anchetă privind o acuzaţie de omor nelegitim comis de agenţi ai statului să fie eficientă, este necesar ca persoanele care sunt responsabile cu realizarea anchetei să fie independente de cele implicate (a se vedea, de exemplu, Güleç, citată anterior, pct. 81-82, şi Oğur, citată anterior, pct. 91-92). Acest lucru presupune nu numai absenţa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, dar şi o independenţă practică. Este în joc încrederea publică în monopolul statului în ceea ce priveşte recurgerea la forţă [Hugh Jordan, citată anterior, pct. 106, Ramsahai şi alţii (MC), citată anterior, pct. 325, şi Kolevi împotriva Bulgariei, nr. 1108/02, pct. 193, 5 noiembrie 2009].
301. Ancheta trebuie, de asemenea, să fie eficientă în sensul că trebuie să permită să se stabilească dacă recurgerea la forţă a fost justificată sau nu în circumstanţele respective (a se vedea, de exemple, Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 87, Culegere 1998-I), precum şi să fie identificaţi şi – după caz – sancţionaţi responsabilii (Oğur, citată anterior, pct. 88). Nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci despre o obligaţie de mijloace. Autorităţile trebuie să adopte toate măsurile rezonabile de care dispun pentru a obţine probele referitoare la evenimentele în cauză, inclusiv, între altele, depoziţii ale martorilor oculari, expertize şi, după caz, o autopsie care să poată furniza un raport complet şi precis privind leziunile şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special a cauzei decesului [în ceea ce priveşte autopsiile, a se vedea, de exemplu, Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 106, CEDO 2000-VII; în ceea ce priveşte martorii, a se vedea, de exemplu, Tanrıkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 109, CEDO 1999-IV; în ceea ce priveşte expertizele, a se vedea, de exemplu, Gül împotriva Turciei, nr. 22676/93, pct. 89, 14 decembrie 2000]. Orice deficienţă a anchetei care slăbeşte capacitatea acesteia de a stabili cauza decesului sau persoana responsabilă riscă să nu îndeplinească această normă ((Avşar, citată anterior, pct. 393-395).
302. În special, concluziile anchetei trebuie să se bazeze pe o analiză amănunţită, obiectivă şi imparţială a tuturor elementelor relevante. În cazul în care nu este urmată o pistă de cercetare care se impune în mod evident, este compromisă în mod decisiv capacitatea anchetei de a stabili circumstanţele cauzei şi identitatea persoanelor responsabile (Kolevi, citată anterior, pct. 201). Totuşi, natura şi gradul de examinare care îndeplinesc criteriul minim de eficienţă depind de circumstanţele cauzei. Acestea trebuie apreciate pe baza ansamblului faptelor relevante şi ţinând seama de realităţile practice ale activităţii de anchetare (Velcea şi Mazǎre împotriva României, nr. 64301/01, pct. 105, 1 decembrie 2009).
303. În plus, ancheta trebuie să fie accesibilă familiei victimei în măsura necesară pentru a proteja interesele legitime ale acesteia. De asemenea, trebuie să existe posibilitatea unei examinări suficiente a anchetei din partea publicului, al cărei grad poate varia de la caz la caz [Hugh Jordan, citată anterior, pct. 109, şi Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 şi 16073/90, pct. 191, 18 septembrie 2009; a se vedea, de asemenea, Güleç, citată anterior, pct. 82, în care tatăl victimei nu a fost informat cu privire la decizia de clasare, şi Öğur, citată anterior, pct. 92, în care familia victimei nu a avut acces asupra anchetei şi documentelor prezentate în faţa instanţelor].
304. Cu toate acestea, divulgarea sau publicarea unor rapoarte ale poliţiei şi a unor elemente ale anchetei poate avea ca rezultat publicarea unor informaţii sensibile, cu efecte prejudiciabile asupra unor persoane particulare sau asupra altor anchete, şi nu poate fi considerată drept o cerinţă care decurge automat din art. 2. Accesul de care trebuie să beneficieze publicul sau rudele victimei poate fi acordat, prin urmare, în alte etape ale procedurii (a se vedea, între altele, McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 129, CEDO 2001‑III). În plus, art. 2 nu impune autorităţilor obligaţia de a da curs oricărei cereri de a dispune anumite măsuri de cercetare, introduse de o rudă a victimei în cursul anchetei [Ramsahai şi alţii (MC), citată anterior, pct. 348, şi Velcea şi Mazǎre, citată anterior, pct. 113].
305. O cerinţă privind promptitudinea şi diligenţa rezonabilă este implicită în acest context (Yaşa împotriva Turciei, 2 septembrie 1998, pct. 102-104, Culegere 1998-VI, Tanrıkulu, citată anterior, pct. 109, şi Mahmut Kaya împotriva Turciei, nr. 22535/93, pct. 106-107, CEDO 2000-III). Totuşi, trebuie să se accepte că este posibil să existe obstacole sau dificultăţi care să împiedice ancheta să progreseze într-o anumită situaţie. Cu toate acestea, un răspuns rapid al autorităţilor atunci când este vorba de anchetarea recurgerii la forţa letală poate fi considerată, în general, ca fiind esenţială pentru a păstra încrederea publicului în principiul legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de toleranţă cu privire la acte ilegale sau de complicitate la săvârşirea acestora (McKerr, citată anterior, pct. 111 şi 114, şi Opuz, citată anterior, pct. 150).
306. Totuşi, din elementele precedente nu reiese că art. 2 poate implica dreptul unui reclamant de a determina urmărirea penală sau condamnarea penală a terţilor [Šilih, citată anterior, pct. 194; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Perez împotriva Franţei (MC), nr. 47287/99, pct. 70, CEDO 2004-I] sau o obligaţie de rezultat care presupune că orice urmărire penală trebuie să aibă ca rezultat o condamnare sau chiar pronunţarea unei anumite pedepse [Zavoloka, citată anterior, pct. 34 c)].
Pe de altă parte, instanţele naţionale nu trebuie să se arate, în niciun caz, dispuse să lase nepedepsite infracţiunile care pun în pericol viaţa. Sarcina Curţii constă, prin urmare, în a verifica dacă şi în ce măsură se poate considera că aceste instanţe, înainte de a ajunge la o concluzie, au supus cauzele cu care au fost sesizate examinării riguroase impuse prin art. 2 din Convenţie, pentru a se asigura că efectul descurajator al sistemului judiciar instituit şi importanţa rolului pe care acesta trebuie să îl joace în prevenirea încălcărilor dreptului la viaţă nu sunt diminuate (Öneryıldız, citată anterior, pct. 96, şi Mojsiejew împotriva Poloniei, nr. 11818/02, pct. 53, 24 martie 2009).
2. Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
307. Curtea remarcă, de la început, că a concluzionat deja, din perspectiva aspectului material al art. 2, că recurgerea la forţa letală a fost „absolut necesară” pentru „a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale” (supra, pct. 194) şi că nu au fost încălcate obligaţiile pozitive de protejare a vieţii din cauza organizării şi planificării operaţiunilor de poliţie din timpul Summit-ului G8 din Genova şi a evenimentelor tragice care au avut loc în Piaţa Alimonda (supra, pct. 262).
308. Pentru a ajunge la această constatare, Curtea a dispus, pe baza informaţiilor furnizate de ancheta internă, de suficiente probe care să îi permită să se asigure că M.P. a acţionat în legitimă apărare pentru a-şi apăra viaţa şi integritatea fizică, precum şi pe cele ale celorlalţi ocupanţi ai jeep-ului, împotriva unui pericol grav şi iminent şi că, persoanelor responsabile de organizarea şi planificarea Summit-ului G8 din Genova nu li se poate imputa nicio răspundere în temeiul art. 2 din Convenţie, în ceea ce priveşte moartea lui Carlo Giuliani.
309. Rezultă că ancheta a fost suficient de eficientă pentru a permite să se stabilească dacă recurgerea la forţă a fost justificată în prezenta cauză (a se vedea jurisprudenţa citată supra, pct. 301) şi dacă organizarea şi planificarea operaţiunilor de poliţie au fost conforme cu obligaţia de protejare a vieţii.
310. În plus, Curtea observă că mai multe decizii luate de organizatorii Summit-ului G8 şi de comandaţii batalioanelor prezente pe teren au fost examinate şi supuse unei evaluări critice în cadrul „procesului celor 25” (supra, pct. 121-138) şi al anchetei de informare efectuată de comisia parlamentară (supra, pct. 107-117). În plus, questura din Genova a făcut obiectul unei inspecţii administrative (care a permis să se constate deficienţele din organizarea intervenţiilor forţelor de ordine şi incidentele „potenţial reprobabile”), iar Departamentul pentru Siguranţa Publică din cadrul Ministerului de Interne a propus iniţierea unor acţiuni disciplinare împotriva mai multor ofiţeri de poliţie şi a questore din Genova (supra, pct. 140).
311. Rămâne să se stabilească dacă reclamanţilor li s-a oferit accesul la anchetă în măsura necesară pentru a le permite să îşi protejeze interesele legitime, dacă urmăririle penale au îndeplinit cerinţa privind promptitudinea, care reiese din jurisprudenţa Curţii, şi dacă persoanele care au efectuat ancheta erau independente de cele care erau implicate în evenimente.
312. În această privinţă, Curtea observă că este adevărat că, în dreptul italian, partea vătămată nu se poate constitui parte civilă decât începând cu etapa audierii preliminare, care nu a avut loc în prezenta cauză. Cu toate acestea, în stadiul cercetărilor preliminare, aceasta îşi poate exercita drepturile şi puterile care îi sunt recunoscute în mod expres de lege. Între acestea se numără, de exemplu, dreptul de a-i cere Ministerului Public să îi solicite judecătorului de instrucţie prezentarea imediată a unui mijloc de probă (art. 394 CPP) şi dreptul de a numi un reprezentant legal. În plus, partea vătămată poate depune memorii în orice stadiu al procedurii şi, cu excepţia procedurii în casaţie, poate indica elemente de probă (art. 90 CPP – a se vedea decizia Sottani, citată anterior, în care aceste considerente au determinat Curtea să considere că aspectul civil al art. 6 § 1 din Convenţie se aplica în cazul unei proceduri penale în care partea reclamantă avea calitatea de parte vătămată, dar nu şi de parte civilă).
313. În prezenta cauză, este incontestabil faptul că reclamanţii au avut posibilitatea de a-şi exercita aceste drepturi. În special, aceştia au numit experţi aleşi de ei, cărora le-au încredinţat misiunea de a întocmi rapoarte de expertiză care au fost înaintate parchetului şi judecătorului de instrucţie (supra, pct. 64-66), iar reprezentanţii şi experţii acestora au participat la a treia expertiză balistică (supra, pct. 57). În plus, aceştia au putut să conteste cererea de clasare şi să precizeze ce măsuri suplimentare de cercetare doreau să fie întreprinse. Circumstanţa că judecătorul de instrucţie, făcând uz de dreptul său de a aprecia faptele şi elementele de probă, a respins cererile acestora (supra, pct. 104) nu poate, în sine, să constituie o încălcare a art. 2 din Convenţie, cu atât mai mult cu cât, în opinia Curţii, decizia judecătorului de instrucţie cu privire la aceste aspecte nu părea să aibă un caracter arbitrar.
314. Reclamanţii s-au plâns în special că nu au dispus de timpul necesar pentru a mandata un expert ales de ei pentru autopsia din 21 iulie 2001. De asemenea, aceştia au deplâns caracterul „superficial” al raportului autopsiei şi imposibilitatea efectuării unor noi examinări medico-legale din cauza incinerării cadavrului (supra, pct. 264).
315. Curtea admite că trimiterea unei înştiinţări privind autopsia cu doar trei ore înainte de începerea examinării (supra, pct. 48) poate face practic dificilă, sau chiar imposibilă, exercitarea de către partea vătămată a dreptului de a mandata un expert la alegerea sa şi de a asigura prezenţa acestuia la examinările medico-legale. Nu este mai puţin adevărat că art. 2 nu impune, în sine, ca un astfel de drept să fie recunoscut rudelor victimei.
316. De asemenea, este adevărat că, atunci când o examinare medico-legală are o importanţă crucială pentru stabilirea circumstanţelor unui deces, lacunele semnificative din efectuarea unei astfel de examinări pot constitui deficienţe grave susceptibile să afecteze eficienţa anchetei interne. Curtea a ajuns în special la această concluzie într-o cauză în care, ca urmare a unor susţineri conform cărora moartea fusese cauzată de torturi, raportul autopsiei, semnat de medici care nu erau legişti, a omis să răspundă la întrebări fundamentale (Tanlı, citată anterior, pct. 149-154).
317. Totuşi, prezenta cauză se diferenţiază considerabil de cauza Tanlı. În plus, reclamanţii nu au adus dovada existenţei unor deficienţe grave în autopsia lui Carlo Giuliani. De asemenea, nu s-a pretins că medicii legişti nu stabiliseră cu certitudine cauza decesului. Reclamanţii nu au contestat în faţa Curţii concluzia autorităţilor naţionale conform căreia Carlo Giuliani decedase din cauza glonţului tras de M.P.
318. Reclamanţii au subliniat că medicii legişti au omis să extragă şi să înregistreze un fragment de proiectil care, conform rezultatelor tomografiei efectuate asupra cadavrului, a pătruns în capul victimei (supra, pct. 266). Curtea observă că expertul Salvi a oferit, în cadrul „procesului celor 25”, următoarea explicaţie: fragmentul în cauză era foarte mic şi foarte greu de găsit din cauza alterării ţesutului cerebral şi a cantităţii mari de sânge din interiorul acestuia; a fost considerat a reprezenta un „detaliu fără importanţă” şi s-a încetat căutarea acestuia (supra, pct. 130).
319. Curtea nu consideră necesar să aprecieze pertinenţa acestei explicaţii. În scopul examinării capătului de cerere al reclamanţilor, aceasta se limitează să observe că fragmentul în cauză ar fi putut servi la clarificarea problemei privind traiectoria glonţului mortal (şi în special dacă acesta fusese deviat de un obiect înainte să îl lovească pe Carlo Giuliani). Cu toate acestea, astfel cum a observat deja Curtea în ceea ce priveşte aspectul material al art. 2 (supra, pct. 192-193), folosirea forţei ar fi fost justificată în temeiul acestei dispoziţii chiar dacă nu ar fi fost admisă „teoria obiectului intermediar”. Rezultă că fragmentul metalic în litigiu nu era un element esenţial pentru eficacitatea anchetei. În plus, Curtea observă că incinerarea cadavrului lui Carlo Giuliani, care a împiedicat orice altă examinare medico-legală, a fost autorizată la cererea reclamanţilor (supra, pct. 49).
320. Curtea remarcă, de asemenea, că obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 impun efectuarea unei „anchete” eficiente, dar nu impun desfăşurarea unor dezbateri publice. Astfel, dacă probele adunate de autorităţi sunt suficiente pentru a elimina orice răspundere penală din partea unui agent al statului care a recurs la forţă, Convenţia nu interzice clasarea urmăririi penale în stadiul cercetărilor preliminare. Or, astfel cum a constatat Curtea anterior, probele adunate de parchet şi în special imaginile video ale atacului asupra jeep-ului permiteau să se concluzioneze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că M.P. acţionase în legitimă apărare, ceea ce constituie o cauză justificativă în dreptul penal italian.
321. De asemenea, nu se poate afirma că parchetul a acceptat în mod pasiv versiunea oferită de agenţii forţelor de ordine implicaţi în evenimente: s-a procedat nu numai la interogarea a numeroşi martori, inclusiv manifestanţi şi terţi care au asistat la evenimentele din Piaţa Alimonda (supra, pct. 45-46), dar şi la mai multe expertize, dintre care o expertiză medico-legală şi trei expertize balistice (supra, pct. 48-50 şi 54-62). Faptul că experţii nu erau de acord cu privire la toate aspectele reconstituirii evenimentelor (şi, în special, cu privire la distanţa de la care s-a tras şi traiectoria glonţului) nu era, în sine, de natură să impună efectuarea unor noi cercetări, având în vedere că era de competenţa instanţei să aprecieze pertinenţa explicaţiilor date de diverşii experţi şi compatibilitatea acestora cu existenţa unor cauze justificative susceptibile să înlăture răspunderea penală a acuzaţilor.
322. Este adevărat că le-a fost atribuită carabinierilor, adică forţei armate din care făceau parte M.P. şi F.C., sarcina de a efectua anumite verificări (supra, pct. 290). Cu toate acestea, ţinând seama de natura tehnică şi obiectivă a acestor verificări, nu se poate considera că acest fapt a adus atingere imparţialităţii anchetei. Dacă s-ar considera altfel, ar însemna ca, în multe cazuri, să se limiteze în mod inacceptabil posibilitatea instanţelor de a recurge la expertiza forţelor de ordine, care dispun adesea de o competenţă specială în materie [a se vedea, mutatis mutandis şi din perspectiva art. 6 din Convenţie, Emmanuello împotriva Italiei (dec.), nr. 35791/97, 31 august 1999] şi care, în speţă, erau deja prezente la locul faptelor şi astfel au putut să securizeze zona, să caute şi să înregistreze orice obiect relevant pentru anchetă. Având în vedere numărul persoanelor care se aflau în Piaţa Alimonda şi confuzia care domnea după ce au fost trase focurile de armă, nu li se poate reproşa autorităţilor că nu au găsit anumite obiecte de dimensiuni mici, şi anume gloanţele trase de M.P.
323. În opinia Curţii, numirea expertului Romanini ridică probleme mai delicate, având în vedere că acesta, într-un articol publicat într-o revistă specializată, a subscris în mod deschis la teza conform căreia M.P. acţionase în legitimă apărare (supra, pct. 56). În această privinţă, este necesar să se observe că expertizele dispuse în cadrul anchetei vizau, între altele, să furnizeze probe care susţineau sau nu această teză. Prin urmare, prezenţa unui expert care avea idei preconcepute în această privinţă era departe de a inspira încredere (în ceea ce priveşte rolul unui expert în procedura judiciară, a se vedea Brandstetter împotriva Austriei, 28 august 1991, pct. 59, seria A nr. 211). Nu este mai puţin adevărat că domnul Romanini era doar unul din membrii unei echipe formate din patru experţi (a se vedea, mutatis mutandis, Mirilachvili împotriva Rusiei, nr. 6293/04, pct. 179, 11 decembrie 2008). Acesta fusese numit de parchet, nu de judecătorul de instrucţie, şi, prin urmare, nu acţiona în calitate de asistent neutru şi imparţial al acesteia (a se vedea, a contrario, Bönisch împotriva Austriei, 6 mai 1985, pct. 33, seria A nr. 92, şi Sara Lind Eggertsdóttir împotriva Islandei, nr. 3193004, pct. 47, CEDH 2007-...). În plus, verificările pe care trebuia să le facă în cadrul expertizei balistice aveau, în esenţă, o natură obiectivă şi tehnică. Prin urmare, prezenţa în sine a acestuia nu a putut compromite imparţialitatea anchetei interne.
324. De asemenea, reclamanţii nu au stabilit că ancheta nu avusese un caracter imparţial şi independent sau corpul poliţiei judiciare care a întreprins anumite măsuri de cercetare era implicat în evenimente într-o asemenea măsură încât se impunea încredinţarea întregii anchete poliţiei fiscale (a se vedea alegaţiile formulate de reclamanţi la punctele 283 şi 292 de mai sus).
325. În cele din urmă, în ceea ce priveşte promptitudinea cercetărilor, Curtea observă că acestea au fost efectuate cu diligenţa necesară în materie. Carlo Giuliani a murit la 20 iulie 2001, iar parchetul a încheiat cercetările preliminare solicitând clasarea urmăririi penale aproximativ un an şi patru luni mai târziu, la sfârşitul anului 2002. La 10 decembrie 2002, reclamanţii au contestat această cerere (supra, pct. 76), iar audierea în faţa judecătorului de instrucţie din Genova a avut loc patru luni mai târziu, la 17 aprilie 2003 (supra, pct. 80). Textul ordonanţei de clasare a fost depus la grefă douăzeci şi trei de zile mai târziu, la 5 mai 2003 (supra, pct. 82). În aceste circumstanţe, nu se poate considera că ancheta a fost viciată de termene sau întârzieri excesive.
326. În lumina celor precedente, Curtea concluzionează că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural.
III. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 3 din Convenţie
327. Reclamanţii pretind că neacordarea asistenţei imediat după ce Carlo Giuliani s-a prăbuşit şi trecerea jeep-ului peste corpul său au contribuit la decesul acestuia şi au constituit un tratament inuman. Aceştia fac trimitere la principiile nr. 5 şi 8 din Principiile ONU (supra, pct. 154) şi invocă art. 3 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
328. Guvernul susţine că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat, având în vedere că raportul autopsiei a indicat că trecerea vehiculului peste trupul lui Carlo Giuliani nu avusese consecinţe grave asupra acestuia şi că s-a încercat rapid salvarea victimei.
329. Observând că din comportamentul forţelor de ordine nu se poate deduce că aveau intenţia de a-i provoca durere sau suferinţă lui Carlo Giuliani, Camera a considerat că nu era necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 3 din Convenţie (punctele 260-261 din hotărârea Camerei).
330. Curtea consideră că faptele pretinse necesită o examinare din perspectiva art. 2 din Convenţie, pe care aceasta tocmai a efectuat-o. Prin urmare, consideră că nu are niciun motiv pentru a se abate de la abordarea Camerei.
IV. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 şi 13 din Convenţie
331. Reclamanţii se plâng că nu au beneficiat de o anchetă conformă cerinţelor procedurale care decurg din art. 6 şi 13 din Convenţie.
Părţile relevante ale art. 6 § 1 din Convenţie prevăd:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 13 din Convenţie este formulat după cum urmează:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de [...] Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”
332. Reclamanţii susţin că, având în vedere rezultatele incoerente şi incomplete ale anchetei, cauza necesita o examinare mai aprofundată, în cadrul unei proceduri contradictorii veritabile.
333. Guvernul solicită Curţii să constate că nu se ridică nicio problemă distinctă în temeiul art. 6 şi 13 din Convenţie sau că aceste dispoziţii nu au fost încălcate, având în vedere modul în care s-a desfăşurat ancheta şi participarea reclamanţilor la aceasta.
334. Camera a considerat că, ţinând seama de constatarea sa a încălcării sub aspect procedural a art. 2 din Convenţie, nu era necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 13 sau 6 § 1 (punctele 265‑266 din hotărârea Camerei).
335. Ţinând seama de faptul că, în prezenta cauză, reclamanţii nu aveau posibilitatea, în dreptul italian, să se constituie parte civilă în procedura penală împotriva lui M.P. (a se vedea, a contrario şi mutatis mutandis, Perez, citată anterior, pct. 73‑75), Curtea consideră că plângerile acestora nu ar trebui examinate din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie, ci în lumina obligaţiei mai generale impuse de art. 13 din Convenţie statelor contractante, şi anume aceea de a oferi o cale de atac eficientă în ceea ce priveşte încălcările Convenţiei, inclusiv ale art. 2 (a se vedea, mutatis mutandis, Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 93-94, Culegere 1996‑VI).
336. Curtea aminteşte că „efectivitatea” unei „căi de atac” în sensul art. 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. De asemenea, „instanţa” menţionată în această dispoziţie nu trebuie să fie în mod necesar o instituţie judiciară, dar, în acest caz, competenţele şi garanţiile de care dispune sunt relevante pentru aprecierea efectivităţii căii de atac exercitate în faţa acesteia. În plus, ansamblul căilor de atac prevăzute de dreptul intern poate îndeplini cerinţele art. 13, chiar dacă niciuna dintre ele nu îndeplineşte în întregime aceste cerinţe (Abramiuc împotriva României, nr. 37411/02, pct. 119, 24 februarie 2009).
337. În prezenta cauză, Curtea a constatat deja că a fost efectuată o anchetă internă eficientă, care a îndeplinit cerinţele de promptitudine şi imparţialitate care decurg din art. 2 din Convenţie, cu privire la circumstanţele decesului lui Carlo Giuliani (supra, pct. 307-326). Această anchetă era susceptibilă să conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile. Este adevărat că reclamanţii nu au putut să se constituie parte civilă în această procedură; nu este însă mai puţin adevărat că aceştia au putut să exercite drepturile recunoscute în dreptul italian părţii vătămate. În orice caz, această imposibilitate este rezultatul faptului că judecătorul cu competenţe în materie penală a constatat că nu fusese comisă nicio faptă penală reprobabilă. În cele din urmă, nimic nu îi împiedica pe reclamanţi să introducă anterior urmăririi penale sau în paralel cu aceasta o acţiune civilă în despăgubiri.
338. În aceste circumstanţe, Curtea consideră că reclamanţii au dispus de căi de atac eficiente în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 2 din Convenţie.
339. Rezultă că nu a fost încălcat art. 13 din Convenţie.
V. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 38 din Convenţie
340. Reclamanţii pretind că Guvernul nu a cooperat suficient cu Curtea. Aceştia invocă art. 38 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„Curtea examinează cauza în condiţii de contradictorialitate cu reprezentanţii părţilor şi, dacă este cazul, procedează la o anchetă, pentru a cărei bună desfăşurare înaltele părţi contractante implicate vor pune la dispoziţie toate facilităţile necesare.”
341. Conform reclamanţilor, Guvernul a furnizat răspunsuri false sau incomplete (de exemplu, în ceea ce priveşte experienţa profesională a carabinierilor aflaţi la bordul jeep-ului sau prezenţa unui scut în interiorul vehiculului). În plus, a omis să precizeze anumite circumstanţe esenţiale, neglijând în special:
– să furnizeze detalii cu privire la structura de comandă a serviciului de ordine până la vârful structurii;
– să precizeze criteriile de selectare a agenţilor care pot fi desfăşuraţi în cadrul operaţiunilor de menţinere şi de restabilire a ordinii publice;
– să prezinte documentele care atestă experienţa profesională a carabinierilor în cauză (fogli matricolari);
– să depună ordinele pe care ofiţerul de poliţie Lauro şi ofiţerii de la conducerea companiei le-au primit de la superiorii lor;
– să furnizeze indicaţii privind identitatea persoanei care a ordonat ofensiva asupra marşului Tute Bianche;
– să prezinte transcrierile comunicaţiilor radio relevante.
342. Guvernul observă că are dreptul „sacrosanct” de a se apăra şi că, în orice caz, a pus la dispoziţia Curţii toate informaţiile utile. În ceea ce priveşte informaţiile privind atacul împotriva marşului Tute Bianche, Guvernul observă că acest episod nu are nicio legătură cu evenimentele aflate în centrul prezentei cereri.
343. Camera a considerat că nu a fost încălcat art. 38 din Convenţie, deoarece, deşi informaţiile furnizate de Guvern nu acopereau în mod exhaustiv toate aspectele enumerate mai sus, caracterul incomplet al acestor informaţii nu o împiedicaseră să examineze cauza (punctele 269-271 din hotărârea Camerei).
344. Curtea consideră că nu are niciun motiv pentru a se abate de la abordarea Camerei asupra acestui aspect. Prin urmare, aceasta concluzionează că, în prezenta cauză, nu a fost încălcat art. 38 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăşte, cu treisprezece voturi la patru, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material în ceea ce priveşte recurgerea la forţa letală;
2.Hotărăşte, cu zece voturi la şapte, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material în ceea ce priveşte cadrul legislativ intern care reglementează utilizarea forţei letale sau în ceea ce priveşte armele cu care au fost dotate forţele de ordine în timpul Summit-ului G8 din Genova;
3. Hotărăşte, cu zece voturi la şapte, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect material în ceea ce priveşte organizarea şi planificarea operaţiunilor de poliţie din timpul Summit-ului G8 din Genova;
4. Hotărăşte, cu zece voturi la şapte, că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;
5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesară examinarea cauzei din perspectiva art. 3 şi a art. 6 din Convenţie;
6. Hotărăşte, cu treisprezece voturi la patru, că nu a fost încălcat art. 13 din Convenţie;
7. Hotărăşte, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 38 din Convenţie.
Redactată în limbile franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, 24 martie 2011.
Vincent BergerJean-Paul Costa
JurisconsultPreşedinte
La prezenta hotărâre este anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:
– opinia parţial separată comună a judecătorilor Rozakis, Tulkens, Zupančič, Gyulumyan, Ziemele, Kalaydjieva şi Karakaş;
– opinia parţial separată comună a judecătorilor Tulkens, Zupančič, Gyulumyan şi Karakaş;
– opinia parţial separată comună a judecătorilor Tulkens, Zupančič, Ziemele şi Kalaydjieva.
J.-P.C.
V.B.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR ROZAKIS, TULKENS, ZUPANČIČ, GYULUMYAN, ZIEMELE, KALAYDJIEVA ŞI KARAKAŞ
Nu suntem de acord cu decizia majorităţii privind punctele 2, 3 şi 4 din dispozitiv, conform căreia nu a fost încălcat, sub aspect material şi procedural, art. 2 din Convenţie.
1. Sub aspect material, obligaţia pozitivă de a proteja viaţa, care îi revine statului şi care este prevăzută la art. 2 din Convenţie, ridică, în prezenta cauză, două probleme esenţiale care sunt, după cum vom vedea, strâns legate. Pe de o parte, a adoptat statul măsurile legislative, administrative şi de reglementare necesare pentru a reduce pe cât posibil riscurile şi consecinţele folosirii forţei? Pe de altă parte, au fost planificarea, organizarea şi gestionarea operaţiunilor de poliţie conforme cu această obligaţie de protejare a vieţii?
2. De asemenea, considerăm că obligaţia de protejare a vieţii trebuie apreciată în contextul special al evenimentelor în cauză: pentru statul care acceptă răspunderea de a organiza un eveniment internaţional cu risc ridicat, această obligaţie implică datoria de a lua măsurile şi de a dezvolta strategiile adecvate pentru a asigura menţinerea ordinii. În această privinţă, nu este posibil să se argumenteze că autorităţile nu erau la curent cu posibilele pericole pe care le presupunea un eveniment precum Summit-ul G8. În plus, numărul de ofiţeri ai forţelor de ordine mobilizaţi pe teren demonstrează clar acest lucru. În aceste circumstanţe, art. 2 din Convenţie nu poate fi interpretat sau aplicat ca şi cum ar fi vorba numai de un incident izolat, care a avut loc în cadrul unor ciocniri accidentale, astfel cum majoritatea lasă să se înţeleagă. Atunci când este vorba de manifestaţii de masă, care devin din ce în ce mai numeroase într-o lume globalizată, obligaţia de protejare a vieţii garantată de Convenţie capătă în mod necesar o altă dimensiune.
3. În ceea ce priveşte, în primul rând, cadrul normativ intern care reglementează utilizarea forţei letale, care, în temeiul art. 2 din Convenţie, trebuie să fie capabilă să protejeze viaţa manifestanţilor, constatăm lacune care au jucat un rol decisiv în moartea fiului reclamanţilor. Guvernul nu a făcut nicio referire la prevederi specifice care reglementează folosirea armelor de foc în timpul acţiunilor de poliţie, constatând că circularele emise de Comandamentul General al Carabinierilor au făcut referire doar la prevederi generale din Codul penal (supra, pct. 207).
4. Or, Principiile de bază ale Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1990 privind recurgerea la forţă şi utilizarea armelor de foc de către persoanele responsabile cu aplicarea legii, pe care hotărârea le citează în rândul textelor internaţionale relevante (pct. 154), indică, în această privinţă, elemente care nu mai pot fi ignorate de acum înainte. Preambulul precizează că „[a]ceste principii de bază (...), care au fost formulate pentru a ajuta statele membre să asigure şi să promoveze rolul corespunzător al persoanelor responsabile de aplicarea legii, trebuie să fie luate în considerare şi respectate de autorităţile publice în cadrul legislaţiei şi practicii lor naţionale şi să fie aduse în atenţia persoanelor responsabile de aplicarea legii, precum şi a altor persoane precum judecătorii, procurorii, avocaţii, reprezentanţii puterii executive, ai puterii legislative şi ai publicului”.
5. În ceea ce priveşte folosirea armelor de foc, Principiul nr. 2 este esenţial: „[g]uvernele şi autorităţile de poliţie ar trebui să dezvolte o gamă cât mai largă de mijloace şi să pună la dispoziţia persoanelor responsabile de aplicarea legii diferite tipuri de arme şi de muniţii care să permită o folosire diferenţiată a forţei şi a armelor de foc. Acestea ar trebui să includă dezvoltarea de arme neletale de neutralizare care să fie utilizate în situaţii adecvate, cu scopul de a limita tot mai mult utilizarea de mijloace care pot cauza moartea sau rănirea persoanelor. În acelaşi scop, ar trebui să fie posibilă, de asemenea, dotarea persoanelor responsabile de aplicarea legii cu echipamente de auto-apărare precum scuturi, căşti de protecţie, veste antiglonţ şi vehicule blindate, astfel încât să fie din ce în ce mai puţin necesară utilizarea armelor de orice tip.
6. Desigur, în circumstanţele speciale ale prezentei cauze, având în vedere violenţa atacului asupra lui M.P. şi a colegilor săi, nu este sigur că pistoale cu gloanţe de cauciuc ar fi avut un efect de intimidare suficient pentru a îndepărta pericolul reprezentat de numărul mare de manifestanţi înarmaţi cu obiecte contondente. Acest lucru poate fi valabil în numeroase situaţii similare cu care se pot confrunta forţele de ordine. Din acest motiv, nu pretindem că, în speţă, agenţii de poliţie ar fi trebuit echipaţi numai cu arme neletale; statul avea competenţa de a hotărî că poliţiştii ar trebui echipaţi, de asemenea, cu arme cu gloanţe reale. Cu toate acestea, un lucru este sigur: M.P. nu a avut posibilitatea să aleagă un mijloc de apărare alternativ. Sigur că ar fi putut să tragă în aer sau dintr-un unghi diferit, dar nu avea nicio armă cu care să se apere în afară de pistolul Beretta Parabellum.
7. În continuare, în ceea ce priveşte al doilea aspect al obligaţiei de protejare a vieţii care decurge din art. 2 din Convenţie, şi anume planificarea şi gestionarea operaţiunilor de poliţie, considerăm că statului i se poate imputa o lipsă de organizare. În hotărârea Halis Akın împotriva Turciei (nr. 30304/02, pct. 24, 13 ianuarie 2009), Curtea aminteşte că „[r]ecunoscând importanţa acestei dispoziţii într-o societate democratică, în cadrul aprecierii sale, [aceasta] trebuie să examineze cu atenţie cazurile în care este folosită în mod deliberat forţa letală şi să ia în considerare nu numai acţiunile agenţilor de stat care au recurs la forţă, dar şi ansamblul circumstanţelor cauzei, în special pregătirea şi controlul acţiunilor în cauză”.
8. Or, M.P., unul dintre numeroşii carabinieri prezenţi la faţa locului, care a declanşat împuşcătura mortală, era un tânăr de douăzeci de ani şi unsprezece luni, care efectua serviciul militar de zece luni. În plus, din dosar nu reiese că acesta beneficiase de un antrenament specific în ceea ce priveşte operaţiunile de menţinere a ordinii şi nici cu privire la comportamentul care trebuie adoptat în cazul unor tulburări survenite cu ocazia manifestaţiilor. În cele din urmă, având în vedere vârsta sa fragedă şi lipsa de experienţă, este greu de acceptat că M.P. nu a primit un sprijin mai mare din partea superiorilor săi şi mai ales că nu a făcut obiectul unei atenţii deosebite atunci când a fost considerat inapt să îşi continue serviciul pe teren din cauza stării sale fizice şi psihice; în aceste circumstanţe, este deosebit de problematic şi faptul că M.P. a fost lăsat în posesia unui pistol încărcat cu gloanţe reale.
9. O astfel de situaţie este în contradicţie clară cu Principiul nr. 18 din Principiile de bază ale ONU din 1990: „[g]uvernele şi autorităţile de poliţie trebuie să se asigure că toate persoanele responsabile de aplicarea legii sunt selectate pe baza unor proceduri corespunzătoare, că au calităţile morale şi aptitudinile psihologice şi fizice necesare pentru a-şi exercita funcţia eficient şi că beneficiază de o formare profesională continuă şi completă. Este necesar să se verifice periodic dacă acestea rămân apte pentru îndeplinirea acestor funcţii”.
10. În cele din urmă, în ceea ce priveşte atacurile asupra jeep-urilor, care, în plus, nu erau prevăzute cu gratii de protecţie la geamurile din spate şi laterale, se putea concepe, în mod evident, că acestea erau susceptibile să facă obiectul unui atac, chiar dacă era vorba de vehicule destinate să transporte agenţii răniţi şi nu să sprijine acţiunea forţelor de ordine în cazul unei confruntări cu manifestanţii. Într-o situaţie de gherilă urbană, era previzibil că demonstranţii nu vor supune în mod necesar unui tratament diferit vehiculele blindate şi vehiculele de suport logistic.
11. În lumina elementelor precedente, considerăm că deficienţele din organizarea şi intervenţia forţelor de ordine trebuie să fie luate în considerare atât din perspectiva criteriilor de selectare a carabinierilor înarmaţi trimişi la Genova, cât şi în ceea ce priveşte neatenţia la situaţia specială a lui M.P., care, deşi se afla într-o stare de suferinţă şi panică, a fost lăsat să urce într-un vehicul care nu era protejat corespunzător, în vreme ce acesta avea la dispoziţie doar o armă letală pentru a-şi asigura apărarea. Cerinţa privind protejarea vieţii umane impunea acordarea unui sprijin mai mare tânărului agent.
12. La pct. 253 din hotărâre, majoritatea consideră că cererea nu priveşte organizarea serviciilor de menţinere a ordinii în cursul Summit-ului G8 ca atare, ci că se limitează să ridice, între altele, întrebarea dacă, în cadrul organizării şi planificării acestui eveniment, au existat deficienţe care au o legătură directă cu decesul lui Carlo Giuliani. Răspunsul nostru la întrebare este afirmativ. Lipsa unui cadru legislativ adecvat în ceea ce priveşte folosirea armelor de foc, combinată cu deficienţele din pregătirea operaţiunilor de poliţie şi din antrenamentul forţelor de ordine, relevă probleme serioase şi grave în menţinerea ordinii în timpul Summit-ului G8. În opinia noastră, aceste deficienţe trebuie să fie considerate ca fiind legate de moartea lui Carlo Giuliani. Dacă ar fi fost adoptate măsurile necesare, probabilitatea ca atacul manifestanţilor asupra jeep-ului să se soldeze cu un eveniment atât de tragic ar fi putut fi redusă considerabil.
13. În ceea ce priveşte aspectul procedural al art. 2 din Convenţie, se ridică două întrebări. Prima se referă la problema de a stabili dacă metodele de efectuare a autopsiei şi incinerarea corpului au adus atingere eficacităţii anchetei; a doua priveşte decizia de a nu iniţia o acţiune penală împotriva funcţionarilor de poliţie.
14. Circumstanţele în care a fost efectuată autopsia relevă deficienţe imputabile autorităţilor: în primul rând, reclamanţii au fost informaţi tardiv cu privire la realizarea acestui act de cercetare fundamental, ceea ce a făcut practic imposibil, pentru aceştia, să mandateze un expert ales ; apoi, astfel cum a subliniat însuşi parchetul, raportul de expertiză era „superficial”, având în vedere că medicii au omis, în special, să extragă şi să înregistreze o probă crucială, şi anume fragmentul de glonţ care a rămas în capul victimei. Desigur, nu era cert că eventuale teste efectuate pe fragmentul respectiv ar fi oferit un răspuns definitiv la întrebarea dacă glonţul mortal fusese deviat de un obiect înainte să îl lovească pe fiul reclamanţilor. Cu toate acestea, nu se putea exclude faptul că acestea ar fi putut furniza elemente importante pentru clarificarea acestui aspect (de exemplu, natura deformării fragmentului şi prezenţa unor urme de material ar fi putut ajuta la reconstituirea traiectoriei sale). În plus, o practică obişnuită în efectuarea autopsiilor constă în extragerea şi înregistrarea oricărui obiect aflat în corp şi care ar fi putut contribui la deces.
Unul dintre experţi, domnul Salvi, a declarat, în cadrul „procesului celor 25”, că fragmentul în litigiu era foarte mic, foarte greu de recuperat din masa cerebrală şi, mai ales, inutil în scopul unor examene balistice. În orice caz, medicii legişti aveau obligaţia de a face eforturile necesare pentru a înregistra orice obiect susceptibil să clarifice circumstanţele decesului şi a acţiunii letale într-un caz de omor care atrăsese o atenţie mediatică excepţională. În plus, speculaţiile experţilor privind caracterul inutil al fragmentului în scopuri balistice s-au dovedit a fi eronate: ţinând seama de declaraţiile lui M.P., era esenţial să se stabilească dacă acesta din urmă trăsese în sus, cu scopul de a îndepărta agresorii, sau la nivelul capului, cu scopul de a-i lovi sau acceptând riscul de a-i ucide.
În lumina elementelor precedente, considerăm că metodele de efectuare a autopsiei au dat naştere unei încălcări a art. 2 din Convenţie, sub aspect procedural.
15. În opinia Guvernului, comportamentul reclamanţilor a fost „ambiguu”. Aceştia ştiau că rezultatele autopsiei dispuse de parchet urmau să fie aflate abia şaizeci de zile mai târziu. Preocuparea de a se asigura că examinările erau efectuate în mod profesionist şi fiabil ar fi putut determina fie constatarea legalităţii autopsiei, fie solicitarea repetării acesteia. Departe de a fi făcut aceste demersuri, reclamanţii au solicitat autorizaţia de a incinera cadavrul. Astfel, aceştia ştiau sau ar fi trebuit să ştie că, în cazul în care era admisă cererea lor, ar fi fost imposibilă orice examinare ulterioară a corpului defunctului. Dacă ar fi dorit să păstreze deschisă posibilitatea efectuării unei expertize suplimentare, aceştia ar fi optat pentru îngroparea fiului lor.
16. În opinia noastră, nu li se poate reproşa unor părinţi afectaţi de un eveniment atât de tragic faptul că nu au evaluat cu atenţie toate consecinţele unei cereri de a li se pune la dispoziţie cadavrul, înaintată imediat după decesul fiului lor. Incinerarea a fost solicitată de reclamanţi, dar parchetul ar fi putut să le respingă cererea sau să solicite ca aceasta să aibă loc abia după publicarea rezultatelor autopsiei. În acest ultim caz, ar fi fost de dorit să fie stabilit un termen mai scurt pentru ca medicii legişti să îşi îndeplinească sarcina. Şaizeci de zile pentru întocmirea unui raport de câteva pagini într-o cauză atât de delicată şi de mediatizată pare un termen excesiv de lung.
17. În aceste condiţii, credem că Marea Cameră ar fi trebuit să confirme şi să întărească concluzia Camerei conform căreia circumstanţele în care a fost efectuată autopsia şi incinerarea trupului fiului reclamanţilor au încălcat art. 2 sub aspect procedural.
18. A doua întrebare priveşte aspectul necesităţii clarificării dacă lipsa unei anchete pentru a se stabili eventuala răspundere a anumitor funcţionari de poliţie a încălcat obligaţiile procedurale care decurg din art. 2.
Tocmai am concluzionat că au existat anumite deficienţe, imputabile autorităţilor italiene, în ceea ce priveşte sprijinul oferit carabinierului M.P. şi luarea în considerare a situaţiei sale speciale din timpul Summit-ului G8, precum şi organizarea operaţiunilor de poliţie. În acest context, exista obligaţia de a iniţia cercetări pentru a clarifica aceste aspecte ale cauzei? În prezenta cauză, ancheta internă a vizat numai circumstanţele precise ale incidentului, limitându-se la cercetarea eventualei răspunderi a persoanelor implicate direct, fără a se încerca să se clarifice eventualele deficienţe din planificarea şi gestionarea intervenţiilor de menţinere a ordinii.
19. Cu certitudine suntem de acord că nu ar fi rezonabil să i se solicite unui stat să iniţieze o anchetă penală în cazul în care nu a fost comisă nicio infracţiune. Conform principiilor generale de drept penal, comune statelor contractante, în circumstanţele prezentei cauze, singurele persoane care, eventual, ar fi putut fi considerate răspunzătoare penal pentru decesul fiului reclamanţilor erau M.P. şi F.C., care au făcut obiectul unor anchete şi al unei urmăriri penale. Dar aceste acţiuni, conduse de parchet, s-au finalizat printr-o cerere de clasare definitivă în temeiul art. 52 şi art. 53 din Codul penal (pct. 67 şi următoarele din hotărâre), admisă de judecătorul de instrucţie din Genova (pct. 82 şi următoarele din hotărâre), excluzând astfel posibilitatea oricărui proces contradictoriu în faţa unui judecător.
20. Desigur, o extindere a obligaţiilor procedurale care decurg din art. 2 până la a impune inculparea altor persoane ar impune statului pârât o sarcină excesivă şi nerealizabilă şi ar risca să fie incompatibilă cu art. 7 din Convenţie. Este însă la fel de adevărat că o anchetă care ar putea conduce la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile poate avea şi un caracter disciplinar. În această privinţă, este uimitor că, în urma decesului unui manifestant, ca urmare a folosirii forţei letale de către un agent al statului (fapt extrem de rar în Italia), Guvernul a recunoscut că nu a fost deschisă nicio anchetă administrativă sau disciplinară împotriva reprezentanţilor forţelor de menţinere a ordinii. În mod cert, o astfel de anchetă ar fi putut conduce la concluzia că nu exista nicio dovadă a comiterii unei abateri disciplinare în ceea ce priveşte formarea şi suportul acordat lui M.P. sau, mai general, în organizarea operaţiunilor de poliţie. Dar, în acelaşi timp, aceasta ar fi putut clarifica contextul anumitor aspecte esenţiale ale dosarului, care, din nefericire, au rămas neelucidate (în special criteriile folosite pentru selectarea şi formarea agenţilor responsabili de asigurarea ordinii publice pe perioada Summit-ului G8 şi motivele pentru care situaţia personală a lui M.P. nu a fost luată în considerare în mod corespunzător).
21. Faptul că nu a fost iniţiată nicio procedură disciplinară împotriva carabinierilor pare să se bazeze pe ideea preconcepută că, în ciuda turnurii tragice luată de evenimente, nu se putea reproşa nimic în ceea ce priveşte modul în care agenţii care au fost desfăşuraţi pe teren şi ordinele care au fost date de-a lungul întregului lanţ de comandă. Or, din ansamblul argumentelor prezentate de Guvern în prezenta cauză rezultă că pericolele presupuse de revolte şi riscurile la care erau expuşi agenţii de poliţie erau în mare măsură previzibile. Această abordare este dificil de reconciliat cu obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR TULKENS, ZUPANČIČ, GYULUMYAN ŞI KARAKAŞ
Spre marele nostru regret, nu putem împărtăşi opinia majorităţii, nu numai cu privire la constatarea neîncălcării sub aspect procedural şi material a art. 2 din Convenţie în ceea ce priveşte cadrul legislativ intern care reglementează utilizarea forţei letale, armele cu care erau dotate forţele de ordine pe durata Summit-ul G8 din Genova şi organizarea şi planificarea operaţiunilor de poliţie din timpul Summit-ul G8 din Genova (aspecte cu privire la care facem trimitere la opinia parţial separată, împărtăşită şi de judecătorii Rozakis, Ziemele şi Kalaydjieva), dar şi cu privire la constatarea (punctul 1 din dispozitivul hotărârii) că recurgerea la forţa letală a fost „absolut necesară” în circumstanţele speciale ale cauzei.
1. În ceea ce priveşte art. 2 din Convenţie şi necesitatea de a se stabili dacă focul de armă mortal era justificat, nu ne îndoim de existenţa unui pericol grav şi obiectiv care îl ameninţa pe M.P. la momentul în care a tras focul de armă mortal. Astfel cum reiese din materialul fotografic şi audiovizual prezentat de părţi, jeep-ul în care se afla M.P. era încercuit de manifestanţi care aruncau cu tot felul de obiecte şi care încercaseră să îl tragă de picioare pentru a-l scoate din vehicul; nu putea fi exclusă posibilitatea unui linşaj. În plus, înainte de a trage focurile de armă în cauză, M.P. arătase pistolul său şi somase manifestanţii în mod clar, strigându-le că era necesar să plece dacă nu vroiau să fie ucişi. În ciuda confuziei care domnea în jurul jeep-ului la momentul evenimentelor, vederea unei arme încărcate şi ameninţările lui M.P. trebuie să le fi indicat manifestanţilor fără echivoc intenţia carabinierului de a-şi apăra viaţa şi/sau integritatea fizică prin folosirea unei forţe potenţial letale.
2. Cu toate acestea, fiul reclamanţilor a decis să continue atacul asupra vehiculului forţelor de ordine şi a ocupanţilor acestuia, apropiindu-se de jeep agitând un extinctor deasupra pieptului, ceea ce inducea teama că urma să îl utilizeze ca pe un obiect contondent. Prin urmare, s-ar putea considera că fiul reclamanţilor poartă răspunderea pentru acţiunea sa ilegală, care a determinat turnura tragică a evenimentelor (a se vedea mutatis mutandis, Solomou şi alţii împotriva Turciei, nr. 36832/97, pct. 48, 24 iunie 2008); acesta ştia sau ar fi trebuit să ştie că acţiunea sa îl expunea riscului unei reacţii din partea ocupanţilor vehiculului, implicând eventual folosirea armelor pe care le aveau în dotare carabinierii.
3. Cu toate acestea, există un element care perturbă această reconstituire a faptelor şi pe care hotărârea Marii Camere nu îl ia în considerare. Interogat de un reprezentant al parchetului, M.P. a declarat că nu ţintise pe nimeni şi că, la momentul în care a tras focurile de armă, nu se afla nimeni în câmpul său vizual. Dacă am crede aceste declaraţii - făcute de însuşi M.P. şi a căror credibilitate nu a fost pusă niciodată la îndoială de instanţele naţionale - am ajunge la concluzia că agresorul nu fusese văzut de carabinier apropiindu-se cu un extinctor şi că acesta nu îl ţintise. Or, în temeiul art. 52 din Codul penal italian („CP”), legitima apărare poate fi invocată de persoanele care sunt constrânse să comită o infracţiune din necesitatea de a-şi apăra drepturile împotriva unui pericol real. Această necesitate implică o percepţie subiectivă a existenţei unui pericol, astfel cum o demonstrează faptul că legea italiană (art. 55 CP) prevede posibilitatea pedepsirii autorului infracţiunii pentru ucidere din culpă în cazul în care, din cauza neglijenţei sau a aprecierii greşite, dar culpabile a circumstanţelor de fapt, a depăşit limitele „impuse de necesitate”. Rezultă că focurile de armă erau motivate de încercarea lui M.P. de a se apăra nu împotriva acţiunii ilegale a lui Carlo Giuliani, ci împotriva situaţiei generalizate de pericol, creată de ofensiva manifestanţilor asupra jeep-ului.
4. Rămâne să se stabilească dacă reacţia lui M.P. era „proporţională" cu pericolul pe care vroia să îl prevină. În acest scop, era hotărâtoare stabilirea traiectoriei glonţului tras de M.P. Deşi ameninţarea aruncării iminente a unui obiect cu un potenţial distructiv semnificativ justifică tragerea unor focuri de armă la nivelul capului, o stare de pericol generalizat justifică doar tragerea unor focuri de armă în aer (a se vedea, în special, Kallis şi Androulla Panayi împotriva Turciei, nr. 45388/99, pct. 63, 27 octombrie 2009, în care Curtea a precizat că deschiderea focului trebuie, dacă este posibil, să fie precedată de focuri de avertisment). Dacă M.P. nu văzuse nicio persoană care îl viza direct şi individual, reacţia sa ar fi trebuit să aibă ca scop îndepărtarea, şi nu eliminarea, agresorilor.
5. Cu alte cuvinte, doar focurile de avertisment ar putea îndeplini cerinţele impuse de aspectul material al art. 2 din Convenţie, dacă se dovedeşte că „apărarea” lui M.P. nu era justificată de necesitatea de a opri un atac ce putea cauza consecinţe imediate, grave şi care nu puteau fi evitate printr-o reacţie mai puţin radicală („pericolul real al unui atac ilegitim”, menţionat la art. 52 CP). Astfel reiese din testul „necesităţii absolute”, care impune existenţa unui raport de strictă proporţionalitate între scopurile urmărite şi forţa utilizată (Andronicou şi Constantinou împotriva Ciprului, 9 octombrie 1997, pct. 171, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VI): dacă metode mai puţin periculoase pentru viaţa umană pot fi considerate în mod rezonabil ca fiind suficiente pentru a atinge obiectivul de „a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale” sau de „a reprima tulburări violente”, atunci trebuie să fie utilizate aceste metode. În plus, CP italian pare să adopte o abordare similară atunci când impune (art. 52 in fine) ca „reacţia de apărare să fie proporţională cu atacul”.
6. Pe scurt, dacă M.P. a vrut să se apere împotriva atacului manifestanţilor asupra jeep-ului şi nu împotriva fiului reclamanţilor, în mod special, nu se poate concluziona că exista o ameninţare gravă la adresa acestuia, iminentă într-o aşa măsură încât ar fi putut fi îndepărtată doar prin tragerea unor focuri de armă la nivelul capului. Deşi este adevărat că jeep-ul era încercuit de manifestanţi şi că se arunca în el cu diverse obiecte, este la fel de adevărat, astfel cum rezultă din fotografiile din dosar, că, în momentul în care M.P. a scos pistolul şi a deschis focul, nimeni, cu excepţia lui Carlo Giuliani, nu îl ataca direct, individual şi de la o distanţă mică. Probabil că ar fi fost suficient să tragă focuri de armă în aer pentru a dispersa agresorii; în caz contrar, M.P. ar fi avut timp să se apere ulterior prin alte focuri de armă, de această dată îndreptate împotriva persoanelor care, în ciuda focurilor de avertisment, au ales să continue atacul. În această privinţă, trebuie amintit că M.P. avea un pistol automat, încărcat cu cincisprezece gloanţe.
7. Având în vedere elementele precedente, astfel cum am constatat deja, era determinant să se stabilească traiectoria gloanţelor trase de M.P. În această privinţă, au fost propuse două teorii: conform primei teorii, susţinute de reclamanţi, focul de armă fatal a fost tras la nivelul capului; conform celei de-a doua, susţinută de Guvern şi considerată mai probabilă de către judecătorul de instrucţie, glonţul a fost tras în sus şi a fost deviat înspre Carlo Giuliani, ca urmare a unei coliziuni cu un obiect (probabil o piatră) aruncat de manifestanţi.
8. Dacă am accepta această ultimă versiune a evenimentelor, şi anume faptul că glonţul a fost tras în sus, ar putea fi exclusă orice aparentă încălcare a art. 2, pe baza faptului că un element imprevizibil şi incontrolabil a transformat acţiunea de avertisment a lui M.P. într-un foc de armă mortal (a se vedea Bakan împotriva Turciei, nr. 50939/99, pct. 52-56, 12 iunie 2007, cauză în care un foc de avertisment tras în timpul unei urmăriri a ricoşat şi a ucis accidental ruda reclamanţilor, ceea ce a determinat Curtea să considere că decesul acesteia se datorase „unui ghinion”). Chiar şi într-o situaţie de panică generată de un atac violent şi neaşteptat, se poate admite ca reprezentanţii forţelor de ordine să tragă focuri de avertisment înainte de a recurge la forţa letală; totuşi, nu îi putem priva de orice mijloc de apărare, permiţând luarea în calcul a posibilităţii, puţin probabilă din punct de vedere statistic, dar teoretic prezentă întotdeauna în situaţia unor ciocniri între poliţie şi manifestanţi, ca traiectoria glonţului să fi fost deviată ca urmare a unei coliziuni cu un obiect aflat în zbor.
9. În schimb, dacă M.P. a tras la nivelul capului, se impunea, în opinia noastră, concluzia conform căreia recurgerea la forţa letală nu era „absolut necesară” în sensul art. 2 din Convenţie.
10. În aceste circumstanţe, este regretabil că ancheta internă nu a putut stabili cu certitudine dacă glonţul a ricoşat sau nu în urma lovirii unui obiect, înainte de a-l lovi pe Carlo Giuliani. Judecătorul de instrucţie s-a limitat să precizeze că puterea armei şi rezistenţa scăzută a ţesutului prin care a trecut glonţul „serveau confirmării” „teoriei obiectului intermediar”.
11. Observăm că autorităţile dispuneau de numeroase elemente pentru a calcula traiectoria glonţului letal, şi anume: diversele rapoarte de expertiză medico-legală şi balistice; faptul că glonţul se fragmentase; faptul că un film arată un obiect care se dezintegrează în aer cu puţin timp înainte de momentul în care Carlo Giuliani se prăbuşeşte pe pământ; teza experţilor reclamanţilor conform căreia fragmentarea glonţului putea să fi fost cauzată de alţi factori decât coliziunea cu o piatră; fotografiile făcute cu puţin timp înainte şi la scurt timp după glonţul fatal şi în timpul autopsiei.
12. Or, fotografia făcută cu câteva momente înainte să fie tras focul mortal arată pistolul poziţionat la nivelul corpului (a se vedea, de asemenea, punctul 6 din opinia parţial disidentă a judecătorului Bratza, anexată la hotărârea Camerei) la un unghi compatibil cu rana lui Carlo Giuliani (astfel cum rezultă din raportul autopsiei, glonţul a intrat în corp la nivelul orbitei stângi şi a ieşit prin partea din spate a craniului, urmând o traiectorie intracorporală, de sus în jos). Prin urmare, deşi nu este imposibil, este puţin probabil ca: a) M.P. să fi ridicat pistolul chiar în momentul în care a tras focul de armă; b) glonţul să fi ricoşat în urma coliziunii cu un obiect zburător; c) unghiul de impact între obiect şi glonţ să fi permis acestuia din urmă să lovească victima într-un loc atât de aproape de cel pe care l-ar fi lovit dacă nu s-ar fi schimbat poziţia pistolului.
13. În ceea ce priveşte scenariul b) menţionat anterior, trebuie să se remarce că în fotografiile făcute chiar înainte de focul de armă mortal nu apare nicio piatră sau alt obiect care pluteşte în aer, ceea ce pare să indice că, cu câteva momente înainte să fie trase focurile de armă, manifestanţii nu aruncau intensiv cu proiectile. Acest lucru sugerează că fiecare din cele trei scenarii prezentate mai sus avea, din punct de vedere statistic, o probabilitate scăzută să se fi produs. Probabilitatea ca toate trei să se fi întâmplat în succesiune rapidă este şi mai scăzută.
14. În temeiul jurisprudenţei Curţii, atunci când un reclamant prezintă probe care conduc la concluzia, prima facie, că a existat o utilizare excesivă a forţei letale, obligaţia Guvernului este să dovedească contrariul (Toğcu împotriva Turciei, nr. 27601/95, pct. 95, 31 mai 2005, şi Akkum şi alţii împotriva Turciei, nr. 21894/93, pct. 211, CEDO 2005‑II). Considerăm că acest lucru este valabil şi atunci când, pentru a contrazice versiunea reclamanţilor, coroborată cu probe vizuale, Guvernul invocă o teorie puţin probabilă din punct de vedere statistic: autorităţile aveau sarcina de a dovedi că evenimentele foarte rare pretinse avuseseră loc într-adevăr. Cu toate acestea, nu a fost furnizată nicio astfel de probă, nici la nivel naţional, nici în faţa Curţii. În ordonanţa sa de clasare definitivă a cauzei, însăşi judecătorul de instrucţie a precizat că expertiza balistică nu a putut stabili traiectoria iniţială a glonţului.
15. În cele din urmă, în opinia noastră, hotărârea Marii Camere nu a plasat evenimentele aflate la originea acestei cauze dramatice în contextul lor real. Ca şi cum ar fi vorba de o situaţie de violenţă individuală, Curtea consideră că recurgerea la forţa letală a fost necesară pentru a asigura legitima apărare a persoanei în cauză, în conformitate cu art. 2 § 2 a) din Convenţie (pct. 194 din hotărâre). În consecinţă, aceasta apreciază că nu este necesar să examineze dacă utilizarea forţei a fost, de asemenea, inevitabilă „pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie”, în sensul art. 2 § 2 c) (pct. 196 din hotărâre). Or, tocmai aceasta era problema crucială care trebuia examinată în cauză.
16. Aceste considerente ne determină să concluzionăm că a fost încălcat sub aspect material art. 2 din Convenţie.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR TULKENS, ZUPANČIČ, ZIEMELE ŞI KALAYDJIEVA
Nu suntem de acord cu decizia majorităţii cu privire la punctul 6 din dispozitiv, conform căreia nu a fost încălcat art. 13 în ceea ce priveşte dreptul la o cale de atac efectivă.
Referitor la art. 13 din Convenţie, una din problemele critice constă în faptul că reclamanţii nu au putut să se constituie parte civilă în procedura penală, în măsura în care judecătorul de instrucţie a dispus încetarea urmăririi penale. Astfel, aceştia au fost privaţi de sprijinul autorităţilor de urmărire penală pentru a stabili faptele şi pentru a face proba acestora.
În această privinţă, considerăm că a susţine, astfel cum este cazul în hotărâre, faptul că „nimic nu îi împiedica pe reclamanţi să introducă anterior urmăririi penale sau în paralel cu aceasta o acţiune civilă în despăgubiri” (pct. 337 din hotărâre), este nu numai pur teoretic, dar şi iluzoriu, având în vedere că, în orice caz, Marea Cameră consideră că întreaga operaţiune a poliţiei era perfect legală.
Full & Egal Universal Law Academy