©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂRE
Cererea nr. 1497/02
prezentată de Oto GIURAN şi Anabela Maria FAUR
împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând la 13 mai 2008 în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Ann Power, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
Văzând Cererea sus menţionată introdusă la 4 iunie 2001,
Văzând hotărârea Curţii de a se prevala de articolul 29 § 3 din Convenţie şi de a examina împreună admisibilitatea şi fondul cauzei,
Văzând declaraţiile formale de acceptare a unei reglementări amiabile a cauzei.
După ce a deliberat asupra cauzei, emite următoarea hotărâre:
ÎN FAPT
Reclamanţii, dl. Oto Giuran şi d-na Anabela Maria Faur, sunt cetăţeni cu domiciliul în România, născuţi respectiv în 1934 şi 1942 şi domiciliind în Bucureşti şi Cluj-Napoca. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, dl. R. H. Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
Circumstanţele speţei
Faptele cauzei, aşa cum au fost expuse de părţi, pot fi rezumate după cum urmează.
În 1950, un imobil care aparţinea bunicii reclamanţilor şi compus din cinci apartamente a fost naţionalizat de Stat în temeiul decretului nr. 92/1950. Statul nu a transcris dreptul său de proprietate în cartea funciară.
În 1996, reclamanţii au adresat o notificare Comisiei pentru aplicarea legii nr. 112/1995 cu privire la situaţia juridică a anumitor bunuri imobiliare destinate locuirii (« Comisia » şi « Legea nr. 112/1995 ») pentru a obţine restituirea imobilului în cauză.
La 11, 12 şi 28 noiembrie 1996, Statul a vândut cele cinci apartamente care formau imobilul locatarilor în temeiul legii nr. 112/1995.
Printr-o hotărâre din 15 octombrie 1997, Comisia a respins cererea reclamanţilor, sub motiv că imobilul fusese naţionalizat ilegal şi ca urmare dispoziţiile din legea nr. 112/1995 nu le erau aplicabile.
La 15 aprilie 1997, reclamanţii au investit judecătoria din Satu Mare printr-o acţiune contra consiliului local şi cumpărătorilor apartamentelor, spre a se constata ilegalitatea naţionalizării şi a cere restituirea imobilului, precum şi anularea contractelor de vânzare citate mai sus. Printr-o hotărâre definitivă din 18 decembrie 2000, Curtea de Apel Oradea le-a admis parţial acţiunea. Ea a constatat că naţionalizarea fusese ilegală, dar a apreciat că contractele de vânzare erau valabile şi, ca urmare, locatarii nu puteau fi condamnaţi să restituie imobilul în cauză.
Rezultă din înscrisurile reclamanţilor că conţinutul procesului verbal al hotărârii Curţii de Apel transcrise în registrul de şedinţe era diferit de cel al procesului verbal depus la dosar.
În 2001, reclamanţii au adresat o notificare primăriei Satu Mare în temeiul dispoziţiilor legii nr. 10/2001 cu privire la regimul juridic al bunurilor imobiliare preluate abuziv de Stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 (« Legea nr. 10/2001 »), şi a cerut restituirea imobilului în cauză.
Printr-o decizie din 12 iulie 2005, primăria a respins cererea de restituire, dar a constatat că aveau dreptul la o despăgubire. Rezultă din dosar că până în prezent nu li s-a achitat nici o despăgubire.
PLÂNGERI
1. Invocând articolul 1 din Protocolul nr. 1, reclamanţii au apreciat că au suferit o atingere în dreptul lor la respectarea bunurilor lor, din cauza imposibilităţii de a obţine restituirea imobilului sau o indemnizaţie.
2. Ei susţineau că dreptul lor la un proces echitabil, prevăzut în articolul 6 § 1 din Convenţie, fusese încălcat în mai multe privinţe. Astfel, ei s-au plâns că autorităţile naţionale au făcut o aplicare discreţionară a prevederilor legii nr. 112/1995 şi că pentru a statua cu privire la valabilitatea contractelor de vânzare, Curtea de Apel a aplicat în mod tacit dispoziţiile legii nr. 10/2001 ce nu era încă în vigoare. În fine, ei s-au plâns că cuprinsul procesului verbal al hotărârii Curţii de Apel transcris în registrul de şedinţe fusese modificat.
ÎN DREPT
La 14 aprilie 2008, Curtea a primit de la Guvern declaraţia următoare:
« Subsemnatul, dl. Răzvan-Horaţiu RADU, Agent al Guvernului Român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, declară că guvernul român se oferă să achite, în solidar, d-lui Oto GIURAN şi d-nei Anabela Maria FAUR, în mod gratuit, suma de 160 000 euro (o sută şaizeci de mii de euro) în vederea unei reglementări amiabile a cauzei care are drept origine Cererea sus menţionată aflată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Această sumă, care va acoperi toate cauzele de prejudiciu reunite, va fi convertită în lei româneşti la rata de schimb practicată la data plăţii, şi scutită de orice taxă eventual practicată. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curţii date conform articolului 37 § 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În absenţa acestei plăţi în termenul menţionat, Guvernul se angajează să achite, începând cu expirarea acestuia şi până la plata efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei procente. Această plată va reprezenta reglementarea definitivă a cauzei. »
La 15 ianuarie 2008, Curtea a primit declaraţia următoare, semnată de partea reclamantă:
« Subsemnaţii, dl. Oto GIURAN şi d-na Anabela Maria FAUR, reclamanţi, luăm notă că guvernul român est dispus să ne achite, în solidar, în mod gratuit, suma de 160 000 euro (o sută şaizeci de mii euro) în vederea unei reglementări amiabile a cauzei ce are ca origine Cererea sus menţionată aflată pe rol la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Această sumă, care va acoperi toate cauzele de prejudiciu reunite, va fi convertită în lei româneşti la rata de schimb practicată la data plăţii, şi scutită de orice taxă eventual practicată. Ea va fi plătită în termen de trei luni de la data notificării hotărârii Curţii date conform articolului 37 § 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În absenţa acestei plăţi în termenul menţionat, Guvernul se angajează să achite, începând cu expirarea acestuia şi până la plata efectivă a sumei în cauză, o dobândă simplă a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal a Băncii Centrale Europene, la care se adaugă trei procente. Această plată va reprezenta reglementarea definitivă a cauzei.
Noi acceptăm această propunere şi renunţăm de altfel la orice altă pretenţie faţă de România legat de faptele aflate la originea cererii menţionate. Declarăm cauza definitiv soluţionată. »
Curtea ia act de reglementarea amiabilă la care au ajuns părţile. Ea apreciază că aceasta se inspiră din respectarea drepturilor omului aşa cum sunt recunoscute de Convenţie şi protocoalele la aceasta şi nu întrevede de altfel nici un motiv de ordin public care să justifice continuarea examinării Cererii (articolul 37 § 1 in fine din Convenţie). În consecinţă, se cuvine să se pună capăt aplicării articolului 29 § 3 din Convenţie şi să se radieze cauza de pe rol.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
Hotărăşte să radieze Cererea de pe rol.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy