©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA GIURAN împotriva ROMÂNIEI
(Cererea nr. 24360/04)
Hotărâre
Strasbourg
21 iunie 2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Giuran împotriva României
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Corneliu Bîrsan, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai 2011,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 24360/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român şi britanic, domnul Mihai-Ion Giuran („reclamantul”), a sesizat Curtea la 1 mai 2004, în temeiul art. 34 din Convenţie pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţie”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, încălcarea dreptului său la un proces echitabil şi la folosirea netulburată a bunurilor, ca urmare a casării, printr-un recurs extraordinar, a unei hotărâri definitive pronunţată în favoarea sa.
4. La 19 martie 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
5. Guvernul Regatului Unit a fost informat cu privire la cerere, având în vedere cetăţenia reclamantului (art. 36 § 1 din Convenţie şi art. nr. 44 din Regulamentul Curţii). Acesta nu a dorit să intervină.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
6. Reclamantul s-a născut în 1930 şi locuieşte în Slatina. Este pensionar.
7. La 7 august 2001, acesta a formulat o plângere penală împotriva E.I., pretinzând că aceasta i-a furat anumite bunuri din apartament. A menţionat că E.I. se afla deseori în apartamentul său, pentru a face curăţenie, şi că, la 20 ianuarie 2001, i-a sustras mai multe bunuri din apartament, constând în bijuterii şi haine. El a constatat abia în iulie 2001 că aceste bunuri i-au dispărut din apartament.
8. Cauza a fost judecată în primă instanţă de către Judecătoria Drăgăşani, care, prin hotărârea din 14 ianuarie 2002, a găsit-o pe E.I. vinovată şi a condamnat-o la 3 luni închisoare cu suspendare. Aceasta din urmă a fost obligată să-i plătească reclamantului daune de 10.000.000 lei (ROL, aproximativ 350 EUR la acel moment), reprezentând valoarea estimată a bunurilor furate, şi 2.500.000 lei (aproximativ 90 euro) cheltuieli de judecată. Instanţa şi-a întemeiat hotărârea pe mărturiile părţilor şi pe ale celor doi martori. Potrivit unuia dintre martori, reclamantul s-a plâns, în iulie 2001, că mai multe bunuri îi lipseau din apartament. Potrivit celui de-al doilea martor, în februarie 2001, inculpata i-a arătat mai multe bunuri constând în bijuterii şi îmbrăcăminte, menţionând că le-a primit cadou de la reclamant.
9. La 1 aprilie 2002, Tribunalul Vâlcea a respins apelul lui E.I., astfel încât hotărârea din 14 ianuarie 2002 a rămas definitivă şi irevocabilă.
10. La o dată nespecificată, Procurorul General al României a formulat un recurs în anulare împotriva hotărârii din 14 ianuarie 2002. Procurorul general a argumentat că E.I. a fost condamnată pe nedrept, întrucât niciuna dintre probele aduse nu a fost concludentă privitor la vinovăţia ei. Aceasta a dus la încălcarea dreptului său de a fi prezumat nevinovată până ce vinovăţia sa va fi dovedită. Procurorul general a indicat, de asemenea, că E.I. a prezentat, în apărarea sa, două probe, care au fost ignorate în procedurile ordinare. Unul dintre documente era o cerere depusă de reclamant către asociaţia de proprietari, prin care acesta solicita să fie scutit de la plata cheltuielilor de întreţinere pe perioada decembrie 2000-aprilie 2001, când acesta urma să fie plecat în Regatul Unit. Acest document era relevant, întrucât reclamantul declarase că E.I. intrase în apartamentul său doar când acesta se afla acolo şi, de asemenea, declarase că bunurile fuseseră furate exact pe 20 ianuarie 2001, când, potrivit acestui document, nu se afla în România. Cel de al doilea document era un raport al unei percheziţii efectuate de poliţie în apartamentul inculpatei, care indica faptul că niciunul dintre bunurile pretinse a fi fost furate din apartamentul reclamantului nu a fost găsit acolo.
11. Prin hotărârea din 4 noiembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în anulare, a casat hotărârile din 14 ianuarie şi 1 aprilie 2002, a achitat-o pe E.I. şi a scutit-o de obligaţia de a-i plăti reclamantului despăgubiri pentru bunurile furate şi cheltuielile de judecată.
Înalta Curte a reţinut că, în speţă, condamnarea anterioară s-a bazat pe mărturiile a doi martori, care declaraseră că ştiau că E.I. făcea curăţenie pentru reclamant, că acesta deţinea bunurile menţionate în plângerea penală şi că, după 20 ianuarie 2001, unele dintre bunuri au fost văzute de către unul din martori în casa lui E.I. Cu toate acestea, instanţa supremă a indicat că aceste mărturii erau contrazise de proba din dosar, care indica faptul că reclamantul era plecat din România între decembrie 2000 şi aprilie 2001. Mai mult, luând în considerare faptul că el declarase mereu că E.I. făcea doar curăţenie în apartamentul său când el se afla de asemenea acolo, Înalta Curte a indicat că nu era credibil să nu fi observat că E.I. plecase din apartament cu atât de multe bunuri.
Înalta Curte a concluzionat, în continuare, că probele aduse la dosar erau atât contradictorii cât şi neconcludente privitor la data şi persoana comiterii presupusului furt. Instanţa a reţinut, în continuare, că deciziile anterioare nu erau legale, casându-le şi achitând-o pe E.I. de toate acuzaţiile, totodată scutind-o de obligaţia de a plăti despăgubiri pentru bunurile furate şi cheltuielile de judecată solicitate de reclamant.
12. Reclamantul a participat la şedinţă şi şi-a prezentat argumentele în sprijinul pretenţiilor sale.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
13. Pentru sumarul dispoziţiilor relevante ale legislaţiei interne privind recursul în anulare, a se vedea hotărârea Precup împotriva României (nr. 17771/03, § 15, 27 ianuarie 2009).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 DIN CONVENŢIE ŞI ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1.
14. Reclamantul se plânge, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, că, prin, casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, rămasă definitivă la 1 aprilie 2002, i-a fost încălcat dreptul său la un proces echitabil şi la folosirea netulburată a bunurilor. Părţile relevante ale acestor dispoziţii prevăd următoarele:
Art. 6 § 1
„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil [...], de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
A. Cu privire la admisibilitate
15. Guvernul a invocat o excepţie de inadmisibilitate, argumentând că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important. El a indicat, sub acest aspect, că pretenţia acţiunii civile în cauză privea suma de 350 EUR şi că nu exista nicio probă în dosar că reclamantul se afla într-o situaţie financiară astfel încât rezultatul litigiului ar fi putut avea un impact semnificativ asupra vieţii sale personale. Guvernul a declarat în continuare că cele două clauze de protecţie prevăzute de art. 35 § 3 (b) din Convenţie erau îndeplinite, întrucât Curtea s-a pronunţat de numeroase ori mai înainte asupra unor probleme similare celor rezultate în speţă, iar cauza reclamantului a fost examinată corespunzător de către instanţele interne.
16. Reclamantul a contestat acest argument.
17. Curtea observă că elementul principal al criteriului prevăzut de art. 35 § 3 (b) din Convenţie este dacă reclamantul a suferit vreun prejudiciu important [a se vedea Adrian Mihai Ionescu împotriva României (dec.), nr. 36659/04, 1 iunie 2010, şi Korolev împotriva Rusiei (dec.), nr. 25551/05, 1 iulie 2010].
18. Acest criteriu de admisibilitate, inspirat de principiul general de minimis non curat praetor, se bazează pe ideea că încălcarea unui drept, deşi reală din punct de vedere pur legal, trebuie să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa instanţei internaţionale. Evaluarea acestui nivel minim este relativă, în natura lucrurilor, şi depinde de toate circumstanţele cauzei. Gravitatea unei încălcări ar trebui evaluată luând în considerare atât percepţiile subiective ale reclamantului, cât şi ceea ce este în mod obiectiv de interes într-o anume speţă (a se vedea Korolev, citată anterior). Cu alte cuvinte, lipsa unui prejudiciu important s-ar putea baza pe criterii precum impactul financiar al chestiunii în litigiu sau importanţa cauzei pentru reclamant (a se vedea Adrian Mihai Ionescu, citată anterior).
19. Curtea reiterează, sub acest aspect, că anterior a considerat nesemnificativ prejudiciul material de aproximativ 90 EUR pretins de reclamant în cauza Adrian Mihai Ionescu (citată anterior) şi a apreciat ca neglijabil un prejudiciu material de aproximativ 0,5 EUR pretins a fi suferit de reclamant în cauza Korolev, citată anterior.
20. În speţă, Curtea notează că reclamantul a solicitat despăgubiri pentru bunuri pretins furate din apartamentul său de către o terţă persoană. În acţiunea penală ordinară, instanţele interne, printr-o hotărâre definitivă, au găsit vinovat un terţ de furtul unui număr de bunuri aparţinând reclamantului şi a obligat-o să-i plătească reclamantului despăgubiri pentru aceste bunuri furate, valoarea lor estimată fiind de aproximativ 350 EUR. În temeiul aceleiaşi hotărâri definitive, inculpata a fost obligată, de asemenea, la plata cheltuielilor de judecată. Recursul în anulare şi casarea acelei hotărâri definitive au dus la pierderea de către reclamant a dreptului la despăgubiri pentru bunurile furate şi cheltuielile de judecată.
21. Curtea observă că niciuna din părţi nu a prezentat informaţii privind situaţia financiară a reclamantului. Cu toate acestea, ea observă că reclamantul este pensionar şi că, conform Casei Naţionale a Pensiilor şi Asigurărilor Sociale, nivelul mediu al pensiilor din România în anul 2003, când reclamantul a pierdut dreptul la sumele de bani stabilite prin hotărârea definitivă din 14 ianuarie 2002, era de aproximativ 50 EUR.
22. Curtea observă, de asemenea, faptul că procedurile interne care fac subiectul plângerii anterioare aveau drept ţintă recuperarea bunurilor furate din apartamentul reclamantului. Prin urmare, pe lângă interesul material pentru bunurile în sine şi valoarea sentimentală conferită lor, este necesar, de asemenea, să se ia în considerare faptul că procedurile priveau o chestiune de principiu pentru reclamant, anume dreptul la respectarea bunurilor sale şi a locuinţei.
23. În aceste condiţii, în opinia Curţii, nu se poate considera că reclamantul nu a suferit un prejudiciu important.
24. Curtea observă că criteriul de admisibilitate prevăzut de art. 35 § 3 (b) din Convenţie este aplicabil doar atunci când reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu important şi în condiţiile în care cele două clauze de protecţie din aceeaşi prevedere sunt respectate. Rezultă că nu s-a stabilit ca reclamantul să nu fi suferit un prejudiciu important.
25. În consecinţă, Curtea respinge obiecţiile Guvernului. Curtea notează că aceste capete de cerere sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, le declară admisibile.
B. Cu privire la fond
1. Art. 6 § 1 din Convenţie
a) Cererile părţilor
26. Reclamantul s-a plâns că, în cauză, casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002 i-a încălcat dreptul la un proces echitabil, încălcând principiul certitudinii juridice.
27. Guvernul a indicat încă de la început că reclamantul este parte civilă în acţiunea penală împotriva lui E.I. şi că pretenţiile civile sunt în strânsă legătură cu rezultatul procesului penal. De asemenea, a argumentat, în continuare, că hotărârea definitivă a fost casată pentru a remedia deficienţa din procesul penal înaintea primei instanţe. Singura cale de a remedia eroarea judiciară a fost casarea hotărârii definitive de condamnare a E.I. Guvernul a susţinut că recursul în anulare a fost introdus la scurtă vreme de la pronunţarea hotărârii definitive şi că reclamantul a luat parte la procedura din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a avut oportunitatea să prezinte argumente în sprijinul pretenţiilor sale. Guvernul a observat faptul că dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală privind recursul în anulare au fost între timp abrogate.
b) Principii generale
28. Curtea reiterează că dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, astfel cum este garantat la art. 6 § 1 din Convenţie, trebuie interpretat în cadrul preambulului la Convenţie, ale cărui dispoziţii relevante afirmă că ordinea de drept face parte din patrimoniul comun al statelor contractante. Unul dintre aspectele fundamentale ale ordinii de drept este principiul certitudinii juridice, care impune, printre altele, ca, atunci când instanţele pronunţă o hotărâre definitivă, aceasta să nu fie contestată (a se vedea hotărârea Brumărescu împotriva României, nr. 28342/95, pct. 61, CEDO 1999‑VII).
29. Acest principiu subliniază faptul că niciuna din părţi nu are dreptul de a solicita redeschiderea procesului doar pentru a obţine o reaudiere şi o nouă decizie în cauză. Simpla posibilitate a existenţei a două puncte de vedere asupra subiectului nu este un motiv pentru reexaminare.
30. Îndepărtarea de la principiul respectiv este justificată doar când este impusă de circumstanţe cu caracter substanţial şi convingător (a se vedea, mutatis mutandis, Riabik împotriva Rusiei, nr. 52854/99, pct. 52, CEDO 2003‑X, şi Pravednaya împotriva Rusiei, nr. 69529/01, pct. 25, 18 noiembrie 2004). Competenţa instanţelor superioare de a casa şi de modifica hotărâri judecătoreşti obligatorii şi executorii ar trebui exercitată pentru corectarea erorilor judiciare. Această competenţă trebuie exercitată astfel încât să facă, atât cât este posibil, un echilibru echitabil între interesele unui individ şi nevoia de a asigura eficienţa sistemului judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Nikitin împotriva Rusiei, nr. 50178/99, punctele 54-61, CEDO 2004‑VIII).
31. Argumentele relevante care trebuie luate în considerare în acest sens includ, în special, efectul redeschiderii şi orice proceduri ulterioare aplicate situaţiei individuale a reclamantului şi acela dacă redeschiderea a rezultat din cererea reclamantului însuşi, motivele pentru care autorităţile locale au revocat finalitatea hotărârii în cazul reclamantului, respectarea procedurii respective în conformitate cu cerinţele dreptului intern relevant, existenţa şi operarea clauzelor de protecţie procedurale în sistemul legal intern, capabile să prevină încălcarea acestei proceduri de către autorităţile locale, şi alte circumstanţe relevante ale cauzei [a se vedea Nikitin, citată anterior, pct. 60; Bratyakin împotriva Rusiei (dec.), nr. 72776/01, 9 martie 2006; Fadin împotriva Rusiei, nr. 58079/00, pct. 34, 27 iulie 2006, şi Savinskiy împotriva Ucrainei, nr. 6965/02, pct. 24-26, 28 februarie 2006). În plus, examinarea trebuie să permită toate clauzele de protecţie prevăzute de art. 6 § 1 şi trebuie să asigure echitatea acţiunii (a se vedea Vanyan împotriva Rusiei, nr. 53203/99, pct. 63-68, 15 decembrie 2005).
32. În mai multe cauze, Curtea a subliniat, referindu-se la noţiunea de „eroare judiciară”, că simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului era „incompletă şi părtinitoare” sau a dus la achitarea „eronată” nu poate prin ea însăşi, în absenţa erorilor judiciare sau a unor încălcări serioase a procedurilor judecătoreşti, abuzuri de putere, erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul justiţiei, să indice prezenţa unei erori judiciare în procedura anterioară (a se vedea Radchikov împotriva Rusiei, nr. 65582/01, pct. 48, 24 mai 2007).
33. Curtea reiterează, în continuare, concluzia în cauza Lenskaya împotriva Rusiei (nr. 13151/04, pct. 18, 31 iulie 2008). În acea cauză, hotărârea definitivă pronunţată în favoarea reclamantului a fost casată printr-o metodă de control şi reformare, în baza faptului că primele instanţe „nu au stabilit ce a reprezentat fapta prevăzută de legea penală în cadrul specific al principalei acuzaţii în materie penală, indiferent dacă a avut într-adevăr loc sau dacă a fost comisă” de inculpat în acea cauză. Decizia de a casa acea hotărâre definitivă se baza totodată pe motivul că instanţele inferioare au presupus, în lipsa probelor concludente, că rănile reclamantului au fost cauzate de inculpatul din cauză, fără să-i dovedească vinovăţia şi încălcând, astfel, principiul prezumţiei de nevinovăţie. Concluzionând că nu a avut loc o încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie, Curtea a declarat (pct. 36 şi urm.) că procesul a fost redeschis cu scopul corectării unei erori judiciare fundamentale care nu putea fi neutralizată sau corectată în niciun alt fel decât prin casarea hotărârii definitive care îi aducea un prejudiciu major persoanei condamnate. Curtea a decis, de asemenea, că toate garanţiile procedurale cuprinse în art. 6 i-au fost disponibile reclamantului în decursul procedurii de control şi reformare.
(c) Cererea în prezenta speţă
34. De la început, Curtea observă că, în cauzele precedente împotriva României, s-a cerut să se examineze dacă casarea unei hotărâri definitive printr-un recurs în anulare respecta cerinţele Convenţiei şi s-a constatat sistematic că o asemenea casare duce la o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Aceste cauze priveau fie casarea unei hotărâri civile [a se vedea, printre altele, Brumărescu împotriva României (MC), nr. 28342/95, CEDO 1999‑VII, şi Cornif împotriva României, nr. 42872/02, 11 ianuarie 2007) fie casarea unei hotărâri penale. În ceea ce priveşte cel de-al doilea caz, casarea privea fie doar capătul de cerere civil din procedură [a se vedea SC Plastik ABC împotriva României, nr. 32299/03, pct. 15, 7 aprilie 2008, şi Igna şi Igna (Valea) împotriva României, nr. 1526/02 şi 1528/02, pct. 44-56, 14 februarie 2008], fie avea ca urmare impunerea unei pedepse mai aspre inculpatului sau la condamnarea acestuia, după achitarea iniţială (a se vedea, printre altele, Bota împotriva României, nr. 16382/03, 4 noiembrie 2008, Precup împotriva României, nr. 17771/03, 27 ianuarie 2009, şi Ştefan împotriva României, nr. 28319/03, 6 aprilie 2010).
35. Cu toate acestea, situaţia de fapt în cauză este diferită de cauzele împotriva României examinate anterior, întrucât recursul în anulare ce privea în principal capătul de cerere penal al procedurii a fost introdus în favoarea inculpatei, urmărindu-se corectarea unei erori judiciare, asemănându-se astfel cu situaţia de fapt din cauza Lenskaya, citată anterior.
36. Prin urmare, Curtea reiterează faptul că s-a reţinut anterior ca, în timp ce instituţia de control şi reformare poate ridica probleme de certitudine juridică întrucât hotărârile judecătoreşti în cauze civile pot fi reformate pe motive relativ minore, pe termen nedefinit (a se vedea Brumărescu şi Ryabykh, ambele citate anterior), poziţia privitoare la cauzele penale este întrucâtva diferită. Curtea a subliniat că cerinţele certitudinii juridice nu sunt absolute, în special în procesele penale. În astfel de cauze, trebuie evaluate în cadrul, spre exemplu, al art. 4 § 2 din Protocolul nr. 7, care permite expres ca un stat să redeschidă o cauză datorită apariţiei unor noi dovezi sau când se constată, în procedurile anterioare, o deficienţă fundamentală care ar fi putut afecta rezultatul cauzei (a se vedea Nikitin, citată anterior, pct. 55 şi 56). Posibilitatea reexaminării sau redeschiderii procesului a fost considerată, de asemenea, de către Comitetul de Miniştri ca un mod de a realiza restitutio in integrum, anume în contextul executării hotărârilor Curţii. În Recomandarea nr. R (2000)2 privind reexaminarea ori redeschiderea anumitor cauze la nivel intern ca urmare a hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului, acesta a încurajat părţile contractante să-şi revizuiască sistemul juridic intern, asigurându-se că oportunitatea adecvată pentru reexaminarea unei cauze, incluzând redeschiderea procesului, există în instanţele în care Curtea a stabilit o încălcare a Convenţiei.
37. Având în vedere principiile menţionate mai sus, Curtea trebuie să constate dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a redeschis, prin decizia din 4 noiembrie 2002, procesul penal şi dacă a casat hotărârea definitivă din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, urmărind să corecteze o eroare judiciară fundamentală, iar în caz afirmativ dacă felul anume în care Înalta Curte şi-a exercitat această atribuţie a afectat echitatea generală a procedurii în speţă (a se vedea, mutatis mutandis, Lenskaya, citată anterior, pct. 36).
38. În ceea ce priveşte scopul casării, Curtea observă că Procurorul general a subliniat, depunând cererea pentru redeschiderea procesului, că mai multe probe importante depuse de inculpată în apărarea sa nu fuseseră luate în considerare în timpul procedurilor ordinare. Mai mult, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a găsit, în hotărârea de casare, că instanţele inferioare nu au reuşit să dea importanţă faptului că probele erau contradictorii şi neconcludente privind data când presupusul furt avusese loc şi privind întrebarea dacă inculpatul a comis de fapt presupusul furt.
39. Curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, motivele pentru redeschiderea procesului s-au bazat pe erori judiciare grave, afectând drepturile procesuale ale inculpatei, iar hotărârea de casare a hotărârii definitive de condamnare a lui E.I. nu apare ca nejustificată sau arbitrară. În acest sens, Curtea reiterează încă o dată că, în principiu, Convenţie permite casarea unei hotărâri definitive pentru a permite statului să corecteze erorile judiciare penale. Un verdict care ignoră probe cheie poate cu uşurinţă să constituie o astfel de eroare (a se vedea Vedernikova împotriva Rusiei, nr. 25580/02, pct. 25, 12 iulie 2007).
40. Curtea acordă importanţă specială faptului că eroarea judiciară comisă de instanţele inferioare nu putea fi neutralizată sau corectată în alt fel decât prin casarea hotărârii definitive prin care E.I. fusese găsit vinovată. Casarea hotărârii definitive în cauză a fost singurul mijloc de despăgubi persoana condamnată pentru greşelile din administraţia justiţiei.
41. În condiţiile din cauză, Curtea observă că procesul a fost redeschis cu scopul de a corecta o eroare judiciară fundamentală ce declanşa consecinţe nefavorabile serioase pentru inculpat. Rămâne să se analizeze mai departe dacă garanţiile procedurale ale art. 6 din Convenţie erau disponibile în procedura din faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
42. În acest sens, Curtea observă că reclamantul a avut ocazia să-şi prezinte argumentele şi să conteste argumentele prezentate de adversari în proces. În afară de acestea, reclamantul a participat la proces şi a adus argumente orale. Curtea constată că nimic nu indică faptul că modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit şi a evaluat probele a fost inechitabil sau arbitrar. Ca urmare, se poate concluziona doar că procedura recursului în anulare în cauză i-au pus la dispoziţie reclamantului toate clauzele de protecţie procedurale prevăzute de art. 6 § 1 din Convenţie.
43. Având în vedere consideraţiile de mai sus, Curtea constată că, în condiţiile în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a păstrat echilibrul corect între interesele concurente dintre finalitate şi justiţie. Prin urmare, constată că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, nu a dus la încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a acelui articol.
2. Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
44. Reclamantul s-a plâns că casarea hotărârii definitive din 14 ianuarie 2002 l-a privat de dreptul la despăgubirea stabilită prin acea hotărâre.
45. Guvernul admite că s-a produs o încălcare a dreptului de proprietate al reclamantului cu privire la prejudiciul adus de hotărârea din 14 ianuarie 2002. Cu toate acestea, Guvernul subliniază că această încălcare a fost justificată de interesul justiţiei, cu scopul de a remedia o eroare judiciară.
46. Curtea reiterează că existenţa unei datorii confirmate de o hotărâre judecătorească obligatorie şi executorii nu i-a furnizat beneficiarului hotărârii „speranţa legitimă” că datoria va fi achitată şi constituie „posesia” beneficiarului în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Casarea unei astfel de hotărâri duce la o încălcare a dreptului său la folosirea netulburată a bunurilor (a se vedea, printre altele, Brumărescu împotriva României, citată anterior, pct. 74, CEDO, şi Androsov împotriva Rusiei, nr. 63973/00, pct. 69, 6 octombrie 2005). O încălcare a folosirii netulburate a bunurilor trebuie să aducă un echilibru între cerinţele intereselor generale ale comunităţii şi cerinţele protecţiei drepturilor fundamentale individuale (a se vedea, printre altele, Sporrong şi Lönnroth împotriva Suediei, 23 septembrie 1982, pct. 69, seria A nr. 52). În particular, trebuie să aibă loc o relaţie rezonabilă de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul căutat a fi îndeplinit prin orice măsură ce lipseşte o persoană de proprietăţi.
47. Referitor la faptele cauzei, Curtea observă că, în temeiul hotărârii de la 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, E.I., găsită vinovată de furtul bunurilor din apartamentul reclamantului, a fost obligată să-i plătească acestuia o sumă de bani drept despăgubire pentru prejudiciul în urma furtului şi pentru cheltuielile de judecată. Prin forţa legii, plata despăgubirilor de către E.I. condiţiona condamnarea pentru presupusul furt. În urma casării hotărârilor şi a achitării inculpatei, obligaţia ei de a plăti despăgubirile către reclamant a încetat să mai existe, întrucât nu fusese stabilit că a furat vreun bun de la acesta.
48. Având în vedere constatările Curţii în cadrul art. 6 din Convenţie, Curtea concluzionează că circumstanţele speciale ale prezentei speţe pot fi privite ca motive excepţionale, justificând casarea hotărârii de la 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, şi respingerea cererii pentru despăgubiri a reclamantului (a se vedea, mutatis mutandis, Lenskaya, citată anterior, pct. 47). Curtea declară că instanţele interne au atins un echilibru echitabil între drepturile reclamantului la protejarea proprietăţii şi interesul general de a corecta erorile de judecată penale.
49. Curtea consideră că, prin urmare, casarea în prezenta cauză nu a dus la încălcarea nejustificată a dreptului de proprietate garantat prin art. 1 din Protocolul nr. 1. Prin urmare, nu s-a produs o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.
II. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI
50. Reclamantul s-a plâns, în temeiul art. 6 § 1 din Convenţie, că procurorul şi judecătorii implicaţi în procedurile judiciare împotriva lui E.I. nu au fost imparţiali şi că autorităţile au încercat să-l descurajeze să înainteze o plângere în faţa curţii, împiedicându-l să obţină o copie a hotărârii definitive de la 4 noiembrie 2003.
51. Cu toate acestea, având în vedere toate elementele de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la aspectele invocate, Curtea consideră că acestea nu indică nicio pretinsă încălcare a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta.
Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Declară admisibile cererile, în temeiul art. 6 § 1 şi al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, privind casarea, printr-un recurs în anulare, a hotărârii de la 14 ianuarie 2002, confirmată la 1 aprilie 2002, şi declară inadmisibile celelalte capete de cerere.
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
3. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 iunie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Santiago Quesada,Josep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy