CASE OF GUSTAFSSON v. SWEDEN - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA GUSTAFSSON contra SUEDIEI

Cererea nr. 15573/80

Hotărâre

 25 aprilie 1996

În cauza Gustafsson contra Suediei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 53 din regulamentul său B[2], într-o cameră mare alcătuită din următorii judecători:

 Dnii  R. Ryssdal, preşedinte,

  R. Bernhardt,       

F. Matscher,

       L.-E. Pettiti,

  B.Walsh,

  A. Spielmann,

  S.K. Martens,

 Dna E. Palm,

 Dnii I. Foighel,

  R. Pekkanen,

  A.N. Loizou,

  J.M. Morenilla,

  F. Bigi,

  M.A. Lopes Rocha,

  G. Mifsud Bonnici,

  J. Makarczyk,

  B. Repik,

  P. Jambrek,

  E. Levits,

precum şi Dl H. Petzold, grefier şi Dl P.J. Mahoney, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 noiembrie 1995 şi la 28 martie 1996,

A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

   Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 1 martie 1995 şi de către guvernul regatului Suediei („Guvernul”) la 15 mai 1995, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La originea cauzei se află o cerere (nr. 15573/89) îndreptată împortiva Suediei, introdusă la Comisie la 1 iulie 1989 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Torgny Gustafsson, în virtutea articolului 25 din Convenţie.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48, precum şi la declaraţia Suediei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Cererea reclamantului, la fel ca cererea Guvernului, are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului pârât a prevederilor articolelor 6, 11 şi 13 din Convenţie şi ale articolului 1 din Protocolul nr. 1.

   Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 35 § 3 d) din regulamentul B, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant (articolul 31).

   Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dna E. Palm, judecător ales cu cetăţenia Suediei (articolul 43 din Convenţia), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 4 b) din regulamentul B). La 5 mai 1995, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi şapte judecători: Dnii F. Matscher, B.Walsh, S.K. Martens, R. Pekkanen, A.N. Loizou, F. Bigi şi P. Jambrek, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 5 din regulamentul B).

   În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 6 din regulamentul B), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei referitor la organizarea procesului (articolele 39 § 1 şi 40). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 12 septembrie 1995 şi cel al reclamantului la 13 septembrie. Secretarul Comisiei a informat printr-o scrisoare din 19 octombrie 1995 că delegatul nu va prezenta observaţii scrise.

   La 28 septembrie 1995, camera a decis, având în vedere cererea prezentată la 30 august de către Guvern, să se disesizeze cu efect imediat în favoarea unei camere mari (articolul 53 din regulamentul B). Preşedintele şi vicepreşedintele, Dl R. Bernhardt şi alţi membri ai camerei fiind incluşi cu drepturi depline în camera mare. La 28 septembrie 1995 preşedintele a tras la sorţi numele celorlalţi nouă judecători suplimentari: Dnii L.-E. Pettiti, A. Spielmann, I. Foighel, J.M. Morenilla, M.A. Lopes Rocha, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik şi E. Levits, în prezenţa grefierului (articolul 53 § 2 a) şi b)).

   La 24 octombrie 1995, camera mare a respins o cerere de audiere a martorilor emisă de către Guvern şi primită la grefă la 17 octombrie (articolul 43 § 1 combinat cu articolul 53 § 6). Între 19 şi 25 octombrie, grefierul a primit de la reclamant mai multe scrisori cu observaţii referitoare la subiectul acestei cereri.

   La 27 septembrie, 24 octombrie 1995 şi 10 ianuarie 1996, reclamantul a furnizat informaţii suplimentare cu privire la pretenţiile în baza articolului 50. La 10 noiembrie 1995, Comisia, la invitaţia grefierului, în conformitate cu instrucţiunile preşedintelui, a elaborat mai multe documente privind procedura desfăşurată în faţa sa.

   După cum a decis preşedintele, dezbaterile s-au desfăşurat în şedinţă publică, la 22 noiembrie 1995, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil, Curtea a avut o şedinţă de pregătire.

S-au prezentat:

-          pentru Guvern

Dl  C.H. Ehrenkrona, subsecretar adjunct

pentru afaceri juridice,

ministerul Afacerilor externe,     agent,

Dl D. Ekman, subsecretar permanent,

Ministerul Muncii,

Dl P. Virdesten, subsecretar

pentru afaceri juridice , ministerul Muncii,

 Dna I. Åkerlund, consilier juridic,

   Ministerul Muncii,

 Dna H. Jäderblom, consilier juridic,

   Ministerul Justiţiei,      consilieri;                                          

-          pentru Comisie

Dna  G.H. Thune,        delegat,

-          pentru reclamant

Dl  G. Ravnsborg, doctor conferenţiar în drept,

La universitatea din Lund,      reprezentant.

Curtea a audiat declaraţiile Dnei Thune, Dlui Ravnsborg şi Dlui Ehrenkrona, precum şi răspunsul lor la întrebările judecătorilor şi preşedintelui.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

   Reclamantul era proprietarul restaurantului de vară Ihrebaden situat la Ihreviken, Tingstäde, pe insula Gotland, din vara anului 1987 până la finele verii 1990. El a fost posesorul, şi a rămas în continuare, al unui han pentru tineret Lummelunda care se află la Nyhamn, Visby, pe aceeaşi insulă. Restaurantul avea mai puţin de zece lucrători, angajaţi pe bază sezonieră dar care aveau posibilitatea de a se reangaja de la un an la altul. Reclamantul era proprietarul direct al restaurantului şi al hanului pentru tineri şi era obligat să plătească datoriile întreprinderii din patrimoniul propriu (enskild firma).

 Reclamantul nu era membru al niciunei din cele două sindicate ale patronilor de restaurante, mai exact sindicatul suedez al patronilor de hoteluri şi restaurante (Hotell- och Restaurangarbetsgivareföreningen – „HRAF”, afiliat la Confederaţia suedeză a patronilor (Svenska Arbetsgivareföreningen – „SAF”) şi Uniunea patronilor Sindicatului suedez al proprietarilor de restaurante (Svenska Restauratörsförbundets Arbetsgivareförening) – „SRA”). El nu era deci legat prin nici o convenţie colectivă (kollektivavtal) încheiată între aceste două sindicate şi sindicatul personalului hotelier şi al proprietarilor de restaurante (Hotell- och Restaurandanställdas Förbund – „HRF”). El nu era deci obligat să accepte vreunul dintre regimurile de asigurare ale pieţei de muncă (Arbetsmarknadsförsäkring) elaborat printr-un acord dintre SAF şi Confederaţia suedeză a sindicatelor (Landsorganisationen).

Reclamantul a avut totuşi posibilitatea să adere la o convenţie colectivă semnând un acord de substituire (hängavtal). El putea de asemenea să adere la regimurile de asigurare propuse de către Asigurările pieţei de muncă sau una din cele zece companii de asigurări care activează pe acest sector.

 La sfârşitul lui iunie sau începutul lui iulie 1987, el a refuzat să semneze un acord separat de substituire cu HRF. El a declarat că în principiul este ostil faţă de sistemele de negociere colectivă. El a subliniat în plus că salariaţii săi sunt mai bine remuneraţi decât dacă ar fi în cadrul unui acord colectiv şi că ei singuri nu doresc să adere la un acord de substituire din contul lor propriu.

Acordul de substituire propus reclamantului cuprindea următoarele clauze:

„Părţile: [reclamantul] şi [HRF]

Termenul de valabilitate: de la 1 iulie 1987 până la 31 decembrie inclusiv, care poate fi prelungit pentru o perioadă de un an, cu condiţia unui preaviz făcut cu două luni înainte de expirarea [acordului].

(...)

Începând cu această dată [de mai sus], cel mai recent acord între [sindicatul patronilor] şi [HRF] se aplică între [reclamant şi HRF]. Dacă [sindicatul patronilor] şi [HRF] încheie ulterior un nou acord sau decid să amendeze sau să completeze [prezentul] acord, [noul acord, amendamentele sau completările] se aplică în mod automat începând cu data la care [el sai ei] [a sau au] fost (încheiat(e)].

(...)               [Patronul] subscrie [din partea angajaţilor săi] [cinci] poliţe [diferite] de asigurare la Asigurările pieţei de muncă la care el plăteşte prime, (...) şi, eventual, la alte poliţe de asigurare care ar putea ulterior constitui obiectul unui acord între [sindicatul patronilor şi HRF].               [Patronul] eliberează certificate de muncă pe un formular special (..), a căror copie este adresată [HRF].               [Patronul trebuie] să angajeze [lucrători care sunt membri] sau [care au] solicitat să fie membri ai [HRF]. În caz de reangajare se aplică dispoziţiile articolului 25 din legea cu privire la protecţia angajării (lag (1982:00) om anställnings-skydd).               În fiecare lună, [patronul] reduce din salariul salariaţilor membri ai [HRF] o sumă corespunzătoare cotizaţiei lor sindicale pe care o transferă la [HRF].

(...)”

 La 16 iulie 1987, cu ocazia noilor negocieri cu reclamantul, HRF i-a propus un alt acord de sibstituire, pe care el de asemenea a refuzat să-l semneze:

„Obiectul: semnarea unui acord colectiv cu privire la [restaurantul] Ihrebaden (...) şi hanul pentru tineret Lummelunda.

 Ţinând cont de viitorul sfârşit de [sezon 1987], părţile convin asupra următoarele dispoziţii, care substituie semnarea unui acord colectiv.

Întreprinderea acceptă să se conforme, pe parcursul sezonului (...), acordului colectiv („acordul naţional verde”) încheiat între [HRAF] şi [HRF], care cuprinde obligaţia de a adera la [anumite] regimuri de asigurări (avtalsförsäkringar) pe lângă Asigurările pieţei de muncă.

 Întreprinderea de asemenea acceptă de [a se conforma] acordului colectiv (...) pe parcursul viitorului sezon (...), prin afilierea sa la sindicatul patronilor sau prin semnarea unui (...) acord de substituire (...)”.

 Dacă reclamantul a acceptat un acord de substituire, acesta va fi aplicabil nu numai salariaţilor săi sindicali dar şi celor care nu sunt afiliaţi la vreun sindicat.

În vara anului 1986, reclamantul a angajat o persoană care aderase la HRF şi, în 1987, un alt membru al acestui sindicat precum şi două persoane înscrise respectiv în sindicatul angajaţilor în comerţ (Handelsanställdas Förbund) şi în sindicatul funcţionarilor municipali (Kommunalarbetareförbundet). În 1989, un alt membru al acestui din urmă sindicat a fost angajat de reclamant.

 În rezultatul refuzului reclamantului de a semna orice acord de substituire, HRF a aplicat în iulie 1987 restaurantului său o „blocadă” şi a declarat un boicot împotriva lui. Pe parcursul acestor luni, sindicatul angajaţilor în comerţ şi sindicatul suedez al angajaţilor în industria alimentară (Svenska Livsmedelsarbetareförbundet) au luat în replică acţiuni de solidaritate.

Sindicatul suedez al angajaţilor în transport (Svenska transportarbetareförbundet) şi sindicatul funcţionarilor muncipali (Kommunaltjenestemannaförbundet) au recurs la aceleaşi acţiuni în vara 1988. În consecinţă, livrările către restaurant au fost întrerupte.

 Una din persoanele angajate de reclamant la restaurantul Ihrebaden, membru al HRF, a declarat în public că măsurile întreprinse împotriva restaurantului sunt inutile, deoarece salariile şi condiţiile de lucru aplicate în restaurant nu merită nici o critică.

În opinia Guvernului, sindicatul a declanşat acţiunea sa în rezultatul cererii de ajutor formulată în 1986 de către un membru al HRF angajat de reclamant. În opinia sindicatului, reclamantul plătea angajaţilor săi un salariu lunar cu 900 coroane suedeze (SEK) mai mic decât cel pe care l-ar fi primit în virtutea unui acord colectiv. El nu plătea personaului său indemnizaţii pentru concediu plătit, după cum este prevăzut în legea din 1977 cu privire la concediile anuale (semesterlagen 1977:480), nici salariu pentru zilele nelucrate din cauza timpului nefast, după cum prevede legea din 1982 cu privire la protecţia muncii şi cu atât mai mult el nu a semnat asigurarea pentru piaţa de muncă până în 1988.

 În august 1988, invocând Convenţia, reclamantul a cerut Guvernului să interzică HRF să continuie blocada şi altor sindicate să continuie acţiunile de solidaritate; de asemenea el a cerut guvernului să ordone tuturor sindicatelor să-i plătească compensaţii pentru prejudicii. Ca alternativă, el a reclamat o indemnizaţie din partea Statului.

 Guvernul (ministerul Justiţiei) a respins cererea reclamantului printr-o decizie din 12 ianuarie 1989, în care declara:

„Cererea care vizează interzicerea blocadei şi măsurilor de solidaritate, precum şi solicitatea indemnizaţiilor de la sindicate este un litigiu între persoane particulare. În conformitate cu capitolul 11, articolul 3 din Instrumentul guvernului [Regeringsformen, parte integrantă a Constituţiei], asemenea litigii nu pot fi soluţionate de către o altă instanţă publică în afara tribunalului, cu excepţia cazului când legea dispune altfel. Nici o dispoziţie din lege nu autorizează guvernul să examineze asemenea litigii, el deci nu va proceda la o examinare a fondului acestor cereri.

Cererea pentru repararea prejudiciilor este deci respinsă”.

 Reclamantul a sesizat Curtea supremă administrativă (Regeringsrätten) cu o cerere de revizuire în virtutea legii din 1988 cu privire la controlul judiciar al unor decizii administrative (lag (1988:205) om rättsprövning av vissa förvaltningsbeslut – „legea din 1988”). La 29 iunie 1989, Curtea supremă administrativă a refuzat cererea reclamantului pe motiv că decizia guvernului nu se referă la o problemă administrativă referitoare la exercitarea puterii publice, condiţie necesară pentru a proceda la un control în virtutea articolului 1 din legea menţionată mai sus.

 La 15 septembrie 1989, Asociaţia suedeză de turism (Svenska turistföreningen – „STF”), asociaţie fără scop lucrativ responsabilă de promovarea turismului în Suedia, a reziliat contractul cu hanul pentru tineret al reclamantului invocând o lipsă de cooperare din partea reclamantului şi atitudinea lui negativă faţă de ea. Hanul pentru tineret a dispărut deci din catalogul hanurilor suedeze pentru tineret publicat de către STF. În 1989, aproximativ o jumătate din hanurile suedeze pentru tineret făceau parte din această asociaţie.

 Reclamantul a intentat o acţiune în faţa tribunalului de district (tingsrätten) din Stockholm. El a denunţat faptul că considera ca o măsură personală excluderea din STF, pretinzând că ea a rezultat din faptul că HRF l-a ameninţat că va lua măsuri de retorsiune împotriva altor hanuri de tineret afiliate la STF dacă hanul său nu va fi exclus. El contesta de asemenea rezilierea contractului cu hanul său de tineret de către STF.

STF recunoaşte în special că, chiar dacă nu ar fi provocat rezilierea contractului cu hanul de tineret al reclamantului, conflictul dintre reclamant şi sindicate avea să ia amploare. STF de asemenea s-a referit la un aviz al mediatorului în materie de concurenţă (ombudsmannen för näringsfrihet) din 14 noiembrie 1989, conform căruia rezilierea contractului nu a avut decât un impact neînsemnat asupra afacerilor reclamantului.

 Printr-o hotărâre din 8 mai 1991, tribunalul de district a respins cererea reclamantului privind ambele puncte. El a conchis în special că reclamantul nu a prezentat probe că rezilierea contrctului dintre hanul său pentru tineret şi STF a constituit cauza excluderii sale personale din această asociaţie. Bazându-se pe concluziile madiatorului în materie de concurenţă, el a considerat deasemenea că reclamantul nu a putut demonstra că contractul a avut incidenţe financiare semnificative asupra activităţilor sale.

 Reclamantul a introdus un recurs în faţa curţii de apel de la Svea (Svea hovrätt), care la 6 martie 1992 a confirmat hotărârea tribunalului de district. Curtea de apel a considerat în special că rezilierea contractului relativ la hanul pentru tineret a condus la expirarea afilierii persoanle a reclamantului la STF. Totodată, aceast fapt nu a echivalat cu excluderea sa, deoarece el a putut menţine sau reînnoi apartenenţa sa. În afară de aceasta, în pofida importanţei reale a contractului pentru activităţile reclamantului, rezilierea sa de către STF nu putea fi considerată ca abuzivă.

 La începutul anului 1991, reclamantul şi-a vândut restaurantul din cauza dificultăţilor care-l împiedicau să funcţioneze, datorate în opinia lui măsurilor de retorsiune. Restaurantul a fost cumpărat de către o persoană care a semnat un acord colectiv cu HRF. Reclamantul continua să administreze hanul pentru tineret din Lummelunda cu ajutorul membrilor familiei sale.

În aceste circumstanţe, sindicatul a încetat acţiunile sale.

 La 9 noiembrie 1991, reclamantul a solicitat guvernului să sprijine cererea sa către Comisie. La 12 decembrie 1991, guvernul a decis să se abţină de la orice măsură referitoare la această cerere.

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

 Libertatea de asociere

 Articolul 1 din capitolul 2 al Instrumentului guvernului prevede:

„Orice cetăţean, în relaţiile sale cu autorităţile publice, este asigurat că dispune de:

 libertatea de exprimare: libertatea de a comunica informaţii şi de a-şi exprima ideile, opiniile şi sentimentele prin exprimare orală, în scris sau prin imagine, sau în orice altă modalitate;

(...)

                libertatea de asociere: libertatea de a se uni împreună cu alte persoane în scopul interesului general sau privat; (...)”

 Articolul 2 din capitolul 2 prevede:

„Orice cetăţean, în relaţiile sale cu autorităţile publice, este protejat împotriva oricărei forme de constrângere care îl obligă să-şi exprime opiniile în materie de politică, religioasă, culturală sau de altă natură. Această protecţie se aplică de asemenea împotriva oricărei presiuni care vizează să forţeze participarea sa la reuniuni destinate să-i orienteze opinia, la manifestaţii sau alte evenimente similare, sau apartenenţa la vreo organizaţie politică, la vreo comunitate religioasă sau un alt grup care împărtăşeşte ideile vizate în fraza precedentă.”

 Articolul 12 §§ 1 şi 2 din capitolul 2 prevede următoarele:

„Libertăţile şi drepturile vizate în articolul 1 §§ 1-5 (...) pot, în limita definită în articolele 13-16, să fie supuse restricţiilor prevăzute de lege. (...)

 Restricţiile vizate în alineatul precedent nu pot fi impuse decât într-un scop acceptabil într-o societate democratică. Ele nu pot niciodată să depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului scontat, nici să se extindă până la punctul de a constitui o ameninţare a libertăţii de opinie în calitate de pilon al democraţiei. Nici o restricţie nu poate fi impusă doar pentru motive politice, religioase, culturale sau de altă natură.”

 Articolul 14 § 2 din capitolul 2 prevede:

„Libertatea de asociere poate să constituie obiectul restricţiilor doar în cazul organizaţiilor a căror activitate este de natură militară sau analogică, sau implică persecutarea unui grup caracterizat prin rasă, culoarea pielii sau o origine etnică particulară.”

 În termenii articolului 17 din capitolul 2:

„Orice sindicat, orice patron, orice asociaţie a patronilor poate, cu excepţia legislaţiei sai acordului contrar, să ia măsuri de retorsiune.”

B. Libertatea sindicală

 Articolul 7 din legea din 1976 cu privire la co-decizia în întreprindere are următorul conţinut:

„Se înţelege prin libertate sindicală dreptul, pentru patroni şi salariaţi, de a aprţine la o organizaţie patronală sau salarială, de a profita de avantajele conferite de apartenenţa lor şi de a lucra pentru un asemenea sindicat sau de a crea unul.”

 Articolul 8 prevede următoarele:

„Libertatea sindicală este inviolabilă. Ea (...) se consideră încălcată dacă patronii sau salariaţii iau măsuri care aduc prejudiciu unui muncitor sau unui patron pe motiv că acesta şi-a exercitat libertatea sindicală, sau dacă patronii sau salariaţii iau măsuri ce tind să incite un salariat sau un patron la neexercitarea libertăţii sale sindicale. Se consideră încălcare chiar dacă măsura vizată contribuie la executarea unei obligaţii faţă de salariaţi sau patroni.

Organizaţiile patronale sau salariale nu trebuie să tolereze nici o încălcare a libertăţii lor sindicale prin împiedicarea activităţilor lor. Dacă există concomitent un sindical local şi unul central naţional, dispoziţiile prezente se aplică celui central.

Dacă denunţarea unui acord sau unui alt act juridic sau unei dispoziţii dintr-un acord colectiv sau un alt contract antrenează încălcarea libertăţii sindicale, această încălcare atrage nulitatea actului sau dispoziţiei în cauză.”

 Articolul 10 enunţă:

„O organizaţie salarială beneficiază de dreptul de a negocia cu un patron cu privire la orice problemă referitoare la relaţiile dintre patron şi orice membru al sidicatului care este sau a fost angajat de el. Acelaşi drept de negociere cu o organizaţie salarială este recunoscut şi pentru patron.

Organizaţia salarială beneficiază de asemena de dreptul de negociere cu orice organizaţie patronală la care aparţine un angajat, şi aceasta din urmă beneficiază de acelaşi drept faţă de organizaţia salarială.”

C. Recursurile judiciare

 Articolul 3 din capitolul 11 din Instrumentul guvernului prevede următoarele:

„Litigiile dintre persoane particulare nu pot fi examinate decât de un tribunal, în afara cazului când legea dispune altfel (...)”

 Un patron care a constituit obiectul măsurilor de retorsiune poate cere în principiu ca ele să fie oprite printr-o ordonanţă judiciară, şi să ceară despăgubiri. Tribunalul competent poate emite o asemenea ordonanţă dacă măsurile de retorsiune sunt ilegale sau încalcă un acord colectiv în vigoare.

Dacă măsurile de retorsiune constituie o infracţiune penală, poate fi intentată o acţiune pentru reparaţii în virtutea articolului 4 din capitolul 2 al legii din 1972 cu privire la indemnizaţii (skadeståndslag 1972:207).

 În termenii articolului 1 din legea din 1988, orice persoană care a participat la o procedură administrativă în faţa guvernului sau altei autorităţi publice, în lipsa altor căi de recurs, poate invita Curtea supremă administrativă, pronunţându-se în prima şi ultima instanţă, să controleze deciziile luate în cazurile care implică exercitarea unei prerogative de autoritate publică faţă de o persoană privată. Genul deciziei administrative aflat sub incidenţa acestei legi este precizat în capitolul 8, articolele 2 şi 3, din instrumentul guvernului, la care face trimitere articolul 1 din legea din 1988. Conform acestor dispoziţii, legea enunţă măsuri care reglementează, în special, relaţiile personale şi de ordin economic dintre persoane particulare, pe de o parte, şi dintre acestea şi Stat, pe de altă parte. Articolul 2 din lege enumeră mai multe tipuri de decizii excluse din câmpul său de aplicare; nici una dintre ele nu este relevantă în cazul dat.

Într-un proces angajat în virtutea legii din 1988, Curtea supremă administrativă cerceta dacă decizia contestată „contravine unei dispoziţii legale” (articolul 1 din legea din 1988). Dacă această Curte declară ilegală decizia atacată, ea anulează, şi după caz, trimite cauza către autoritatea administrativă competente (articolul 5 din legea din 1988).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 În cererea sa din 1 iulie 1989 căte Comisie (nr. 15573/89), Dl Gustafsson denunţă o încălcare a dreptului la libertatea de asociere garantată de articolul 11 din Convenţie şi a dreptului la respectarea bunurilor sale, consacrat în articolul 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 17 din Convenţia, datorită faptului că Statul nu l-a protejat împotriva măsurilor de retorsiune referitoare la restaurantul său. Pe deasupra, el s-a plâns de atentate la drepturile sale recunoscute de articolul 6 § 1 (dreptul la un proces echitabil) şi articolul 13 (dreptul la un recurs efectiv), menţionând că căile judiciare de recurs care ar putut fi utilizate pentru a contesta măsurile de retorsiune nu fusese efective, deoarece aceste măsuri se conformau dreptului suedez.

 Comisia a acceptat cererea la 8 aprilie 1994. În raportul său din 10 ianuarie 1995 (articolul 31), ea a exprimat opinia:

a)     că a avut loc o încălcare a articolului 11 (treisprezece voturi împotrivă şi patru pentru);

b)     că nu este necesar de a examina plângerea în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 17 din Convenţie (unsprezece voturi pentru şi şase împotrivă);

c)     că nu a a fost încălcat articolul 6 § 1 din Convenţie (şaisprezece voturi pentru şi unul împotrivă);

d)     că a avut loc o încălcarea a articolului 13 din Convenţie (paisprezece voturi împotriva la trei).

Textul integral al avizului său şi patru opinii separate care îl însoţesc figurează în anexa acestei hotărâri[*].

CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII

 La audierea din 22 noiembrie 1995, Guvernul, în conformitate cu cele exprimate în memoriul său, a invitat Curtea să stabilească că în speţă nu a avut loc nici o încălcare a Convenţiei.

 Cu aceeaşi ocazie, reclamantul a reiterat cererea pe care deja o exprimase în memoriul său, solicitând Curţii să stabilească încălcarea articolelor 6, 11 şi 13 din Convenţie şi articolului 1 din Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 17 din Convenţie.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 11 DIN CONVENŢIE

 Reclamantul s-a plâns că măsurile luate de sindicat au adus prejudiciu dreptului său la libertatea de asociere şi că absenţa protecţiei din parta Statului împotriva acestor măsuri a atras încălcarea articolului 11 din Convenţie, în termenii căruia:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

                Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentaul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sai ai administraţiei de stat.”

 Guvernul a contrazis această teză, pe când Comisia a fost de acord cu reclamantul că a avut loc o încălcare.

 Aplicabilitatea articolului 11

 Guvernul a contestat aplicabilitatea articolului 11 la măsurile expuse în plângerea reclamantului. Spre deosebire de ceea ce s-a petrcut în cauzele precedente când Curtea a recunoscut existenţa unui drept la libertatea de asociere în sens negativ (hotărârile Young, James şi Webster contra Regatului Unit din 13 august 1981, seria A nr. 44, pag. 21-22, §§ 55-58, şi Sigurdur A. Sigurjónsson contra Islandei din 30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35), reclamantul nu a fost constrâns, în cazul de faţă, să adere la un sindicat. Acţiunile sindicatului, la modul principal, au avut drept obiectiv de a determina reclamantul să aplice salariaţilor săi un anumit acord negociat de către organizaţiile competente. În acest scop, reclamantul putea să adere la unul din cele două sindicate patronale ramurale – sindicatul suedez al patronilor de hoteluri şi restaurante („HRAF”) şi Uniunea sindicatului suedez al patronilor de restaurante („SRA”) – sau să semneze cu sindicatul personalului hotelier şi din restaurante („HRF”) un acord de substituire a convenţiilor colective în vigoare în domeniul restaurantelor ( paragraful 10 de mai sus). El putea evita acţiunile sindicatului purtând cu el negocieri, după cum avuse posibilitatea, pentru a parveni la o soluţie pe cale a unui acord de substituire alcătuit astfel încât să reflecte caracterul particular al afacerilor dirijate de reclamant (paragrafele 11 şi 12 de mai sus). Încheierea unui astfel de acord posibil putea aduce atingere libertăţii reclamantului de a încheia în calitate de patron contracte cu salariaţii, dar Convenţia nu protejează această libertate ca atare.

Guvernul a notat că în practică, măsurile lansate de sindicat au drept scop, mai întâi de toate, intreruperea livrărilor de mărfuri destinate restaurantului (paragraful 14 de mai sus); ele nu au vizat ocuparea sau blocarea accesului la localurile reclamantului. Acesta din urmă cu atât mai mult nu a furnizat elemente care să demonstreze că, după cum el pretinde, a fost obligat să vândă restaurantul sau a suferit alte prejudicii materiale din cauza măsurilor de retorsiune.

 Reclamantul şi Comisia afirmă că boicotarea şi blocarea, decretate de sindicat împotriva localurilor reclamantului, au încălcat libertatea sa de asociere în sens negativ. Cu certitudine, dacă reclamantul ar fi încheiat un acord de substituire, principalul obiectiv al măsurilor de retorsiune – mai exact acceptarea şi aplicarea de către un număr cât mai mare a convenţiei colective la care HRF era parte – putea fi atins fără ca reclamantul să adere la HRAF sau la SRA. Totodată, reclamantul se opunea nu doar unei aderări formale la sindicat, dar şi oricărei apartenenţe la vreun sistem de negociere colectivă, deoarece el fusese în ambele cazuri legat printr-o convenţie colectivă cu HRF. În rezultat, una din principalele consecinţe ale aderării la un sindicat patronal în Suedia este participarea membrului, prin intermediul sindicatului, la sistemul de negocieri colectiv şi angajamentul său de a fi legat prin orice acord încheiat de către sindicat. Deaceea, chiar dacă reclamantul putea accepta aceste obligaţii fără a se afilia la HRAF sau la un alt sinicat, el trebuia artificial şi formalistic să nege orice atentat la libertatea sa de a nu se asocia.

 Curtea consideră că, chiar dacă amploarea inconvenienţelor sau a prejudiciului suferit de către reclamantul, în rezultatul măsurilor lansate de către sindicat, nu este ştiută exact, aceste măsuri i-au provocat o presiune considerabilă pentru a-l deteremina să adere la un acord colectiv, după cum îi cerea sindicatul. Pentru aceasta el putea, fie să adere la un sindicat patronal, în acest caz ar fi fost legat în mod automat printr-un acord colectiv, fie să adere la un acord de substituire (paragrafele 10 şi 11 de mai sus). Curtea admite că libertatea sindicală a fost astfel într-o anumită măsură afectată. Deci reiese că articolul 11 este aplicabil. Curtea urmează să cerceteze dacă a avut loc un atentat la dreptul la libertate sindicală de care era responsabil Statul pârât.

B. Observaţii cu privire la articolul 11

 Principii generale

 Măsurile denunţate de reclamant, chiar dacă sunt tolerate de legea internă, nu vizează o intervenţie directă a Statului. Totuşi responsabilitatea Suediei va fi angajată dacă aceste măsuri rezultă dintr-o încălcare din partea sa a obligaţiei de a asigura reclamantului, în legislaţia sa internă, drepturile garantate de articolul 11 din Convenţie (vezi, printre altele, hotărârea Sibson contra Regatului Unit din 20 aprilie 1993, seria A nr. 258-A, pag 13, § 27). Chiar dacă obiectivul esenţial al articolului 11 este de a proteja individul împotriva ingerinţelor arbitrare a autorităţilor publice în exercitarea drepturilor care le enunţă, el poate totodată implica obligaţia pozitivă de a asigura respectarea efectivă a acestor drepturi.

În hotărârea cea mai recent adoptată la acest subiect, articolul 11 din Convenţie a fost interpretat ca consacrând nu doar dreptul pozitiv de a crea şi a adera la un sindicat, dar de asemenea aspectul negativ al acestei libertăţi, mai exact dreptul de a nu adera la un sindicat sau de a se retrage (hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson menţionată mai sus, pag. 15-16, § 35). Fără a examina problema de a şti dacă aspectul negativ al acestui drept inclus în articolul 11 are de asemenea şi un aspect pozitiv, Curtea a considerat că dacă constrângerea unei persoane de a adera la un sindicat determinat poate nu întotdeauna să contravină Convenţiei, o formă de constrângere care într-o situaţie concretă afectează însăşi esenţa libertăţii de asociere, după cum este prevăzut în text, poate aduce atingere acestei libertăţi (vezi, spre exemplu, hotărârea Sibson menţionată mai sus, pag. 14, § 29).

Prin urmare, autorităţile naţionale pot fi obligate, în anumite circumstanţe, să intervină în relaţiile dintre persoanele private adoptând măsuri rezonabile şi adecvate în vederea asigurării respectării efective a dreptului la libertatea de a nu adera la sindicate (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Plattform „Ärzte für das Leben” contra Austriei din 21 iunie 1988, seria A nr. 139, pag. 12, §§ 32-34).

În acelaşi timp, ar fi oportun de a reaminti că, dacă articolul 11 nu asigură sindicatelor, nici membrilor lor, un tratament particular din partea Statului, precum dreptul la încheierea unei convenţii colective date, termenii „pentru apărarea intereselor [lor]” care figurează în articolul 11 § 1 demonstrează că Convenţia protejează libertatea de a apăra interesele profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acestuia. Fiecare Stat poate alege mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop; Curtea a recunoscut că încheierea convenţiilor colective poate constitui unul dintre ele (vezi, spre exemplu, hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive contra Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, pag. 15-16, §§ 39-40).

Având în vedere natura sensibilă a problemelor sociale şi politice care implică găsirea unui echilibru just între diferite interese şi, în particular, evaluarea caracterului adecvat al intervenţiei Statului în vederea limitării măsurilor adoptate de către sindicat pentru a spori importanţa sistemului de negocieri colective, şi ţinând cont de diferenţele importante între sistemele juridice interne în domeniul vizat, ar fi oportun de a acorda Statelor contractante o mai mare latitudine în alegerea mijloacelor ce urmează a fi utilizate.

 Aplicarea principiilor enunţate mai sus

 Reclamantul subliniază că el s-a opus aderării la o convenţie colectivă din cauze de ordin politic şi filozofic. În loc de a se supune, împreună cu salariaţii săi, corporatismului sindical, el a dorit să păstreze caracterul personal al relaţiei care îl uneşte, în calitate de patron, cu salariaţii săi.

Reclamantul şi Comisia consideră că presiunile la care el a fost supus erau de aşa natură încât autorităţile suedeze erau obligate să ia măsurile pozitive cuvenite în apărarea sa. În rezultatul blocării şi boicotării dirijate împotriva petiţionarului, livrările produselor necesare pentru funcţionarea restaurantului său practic fusese oprite (pararaful 14 de mai sus). Afacerile sale au suferit pierderi considerabile şi el fusese nevoit să-şi vândă restaurantul (paragraful 23 de mai sus). Aceste măsuri drastice nu au putut fi echilibrate printr-un interes legitim important al HRF de a obliga reclamantul să adere la o convenţie colectivă. Când a luat aceste măsuri împotriva Dlui Gustafsson, HRF nu reprezenta nici un membru al său. Unicul membru al HRF, o angajată a reclamantului nu a făcut apel către sindicat dar a declarat expres că consideră inutilă orice măsură de retorsiune, deoarece condiţiile sale de muncă în restaurantul reclamantului nu sunt supuse criticii (paragraful 15 de mai sus). Din contra ele erau mai bune decât cele de care ea beneficiase în calitate de membru al convenţiei colective în vigoare. Acţiunea HRF fusese deci neproporţională cu interesele pe care urmărea să le apere.

Reclamantul şi Comisia subliniază că, în acest context, Statul pârât era obligat să ofere reclamantului recursuri juridice eficiente, spre exemplu permiţându-i să angajeze o procedură în vederea obţinerii unei atenuări sau a unei opriri a măsurilor dirijate împotriva sa. Deoarece legea suedeză nu prevede nici o protecţie de acest fel, faptele care se află la baza plângerii reclamantului antrenează o încălcare a drepturilor lui consacrate de articolul 11 din Convenţie.

 Reclamantul consideră că Guvernul, prin faptul că s-a abţinut de la argumentarea în faţa Comisiei că măsurile sindicatului erau justificate, a decăzut din dreptul de a-şi modifica poziţia şi a prezenta dovezi în acestă privinţă pe parcursul procedurii în faţa Curţii.

Delegatul Comisiei a indicat că informaţiile suplimentare şi argumentele noi prezentate de către Guvern la acest subiect puteau, şi trebuiau, să fie invoate în faţa Comisiei. El a invitat Curtea să mediteze foarte atent asupra ponderii care trebuie acordată acestor informaţii şi argumente la această etapă avansată a procesului.

 În memoriul său către Curte, Guvernul a evidenţiat pentru prima dată că concluzia Comisiei, conform căreia condiţiile de lucru acordate de reclamant angajaţilor săi erau mai bune decât cele prevăzute în convenţiile colective, repetă argumentele reclamantului în faţa acesteia. El niciodată nu a confirmat, nici nu a admis această concluzie, dar a contestat-o în faţa Curţii, sprijinindu-se pe informaţiile furnizate de HRF. Convenţia colectivă pe care sindicatul încerca s-o încheie cu reclamantul avea drept scop ameliorarea substanţială a situaţiei economice şi sociale a persoanelor angajate de reclamant la epoca faptelor şi pe viitor (paragraful 15 de mai sus). În lipsa unei convenţii colective pentru reglementarea raporturilor între reclamant şi salariaţii săi, ultimii nu puteau beneficia de protecţia oferită în mare parte de legislaţia suedeză a muncii. Condiţiile de muncă oferite de reclamant i-au acordat un avantaj concurenţial printre alţi patroni de restaurante.

 Pentru Guvern, reclamantul contesta în fapt un sistem care exista în Suedia de şaizeci de ani, despre care se putea spune că constituie unul din pilonii cunoscuţi ca „modelul suedez” al raporturilor între parteneri sociali şi despre care se crede că a contribuit mult la instaurarea Statului bunăstării în Suedia. El notează că, în ţara sa, majoritatea patronilor marilor întreprinderi sunt afiliaţi la un sindicat patronal aderând la o convenţie colectivă şi aproximativ 85 % din salariaţi sunt membri ai sindicatului. Una din carcateristicile fundamentale şi persistente ale modelului suedez este că raporturile între partenerii sociali sunt reglementate înainte de toate de către persoanele vizate personal mai curând decât prin intervenţia Statului. Astfel salariile, durata muncii, drepturile la concediu şi alte condiţii de muncă sunt fixate în convenţiile colective, care acoperă 90 % din piaţa muncii, şi nu de către legislaţie. O altă caracteristică importantă constă în faptul că patronul nu trebuie să aibă posibilitatea de a se plasa într-o poziţie mai avantajoasă în raport cu concurenţii aplicând condiţii de muncă mai puţin bune decât cele prevăzute în convenţiile colective.

În plus, Guvernul susţine că datorită legislaţiei suedeze care interzice patronilor şi sindicatelor legate prin convenţii colective să recurgă la greve, boicotări şi alte măsuri, aceste acţiuni se menţin de mai mulţi ani la un nivel acceptabil. Din contra, sindicatele care nu au încheiat convenţii colective cu un patron anumit au beneficiat de o margă largă de manevrare pentru a-l determina pe acest patron să semneze o asemenea convenţie. Aceasta reflectă importanţa acordată de legislator dreptului sindicatelor de a-şi promova interesele.

 În aceste condiţii, Guvernul consideră că Suedia nu era obligată, în virtutea articolului 11 din Convenţie, să ia măsuri pozitive pentru a proteja reclamantul împotriva acţiunilor lansate de sindicat.

 În ceea ce priveşte circumstanţele particulare ale speţei, Curtea menţionează dintr-odată că noile informaţii prezentate de Guvern relative la condiţiile de muncă completează faptele aflate la originea cererii declarate admisibile de către Comisie. Nimic nu împiedică Curtea de a le lua în considerare, la evaluarea temeiului plângerilor reclamantului pe terenul Convenţiei, dacă ea le consideră pertinente (hotărârea Barthold c. Germaniei din 25 martie 1985, seria A nr. 90, pag. 20, §§ 41-42, şi McMichael c. Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pag. 51, § 73).

 După cum a fost indicat mai sus (paragraful 44), măsurile decretate de sindicat trebuiau să exercite o presiune considerabilă asupra reclamantului pentru a-l determina să se alăture unei convenţii colective, după cum dorea sindicatul, fie să se afilieze la un sindicat patronal, fie să semneze un acord de substituire, doar prima alternativă implicând aderarea la un sindicat.

Este adevărat că dacă reclamantul avea să aleagă cea de-a doua posibilitate, el avea să dispună de mai puţine facilităţi pentru a influenţa conţinutul viitoarelor convenţii colective decât dacă ar fi aderat la un sindicat patronal. În schimb, un acord de substituire, i-ar fi permis să obţină includerea clauzelor adaptate naturii particulare a activităţilor sale comerciale. În orice caz, nu reiese, şi nici una din părţi nu pretinde aceasta, că reclamantul a fost constrâns să adere la un sindicat patronal din cauza inconvenienţelor pe care le prezintă, pe plan economic, acordul de înlocuire.

În realitate, principala obiecţie a reclamantului împotriva celei de-a doua posibilităţi, ca şi împotriva celei dintâi, era de natură politică, mai exact el dezaproba sistemul existent de negocieri colective din Suedia. Totodată, articolul 11 din Convenţie nu garantează ca atare dreptul de a nu adera la o convenţie colectivă (hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive menţionată mai sus, pag. 15-16, §§ 40-41). Obligaţia pozitivă pe care articolul 11 o impune Statului, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia opiniei individuale, ar putea să se extindă asupra măsurilor legate de funcţionarea sistemului de negocieri colective, dar numai în cazul când acestea încalcă libertatea de asociere. O restricţie care, ca în cazul speţei, nu contravine într-o modalitate importantă exercitării acestei libertăţi, chiar dacă provoacă un prejudiciu economic, nu atrage nici o obligaţie pozitivă în baza articolului 11.

 Pe deasupra, reclamantul nu a prezentat dovezi în susţinerea tezei salel conform căreia condiţiile de muncă în restaurantul său erau mai bune decât cele impuse printr-o convenţie colective. Având în vedere rolul particular şi importanţa pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia, Curtea nu vedea nici un motiv pentru a punea la îndoială faptul că măsurile sindicatului vizau scopuri legitime compatibile cu articolul 11 din Convenţie (vezi, spre exemplu, hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive precitată, pag. 15-16, § 40, şi hotărârea Schmidt şi Dahlström c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 21, pag. 16, § 36). De asemenea poate fi reamintit în această privinţă faptul că caracterul legitim al negocierilor colective este recunoscut de către numeroase instrumente internaţionale, în particular articolul 6 din Carta socială europeană, articolul 8 din Pactul internaţional din 1966 cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, şi Convenţiile nr. 87 şi 98 ale Organizaţiei internaţionale a Muncii (primul tratează libertatea sindicală şi protecţia dreptului sindical şi cel de-al doilea se referă la dreptul de organizare şi negociere colectivă).

 În lumina celor precedente şi având în vedere marja de apreciere care s-ar cuveni să fie acordată Statului pârât în domeniul vizat, Curtea nu consideră că Suedia şi-a încălcat obligaţia de a asigura reclamantului drepturile enunţate în articolul 11 din Convenţie.

 Pe scurt, Curtea a decis că faptele expuse în cauză nu au antrenat o încălcare a articolului 11 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

 Referindu-se la alegaţiile sale precitate (paragrafele 39, 43, 46 şi 47 de mai sus), reclamantul susţine că faptul că Statul reclamat nu l-a protejat împotriva măsurilor de retorsiune ale sindicatului i-a cauzat un prejudiciu moral, încălcând articolul 1 din Protocolul nr. 1, care are următorul conţinut:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

Reclamantul afirmă că, în rezultatul acestor măsuri, s-a văzut nevoit să-şi vândă restaurantul (paragraful 23 de mai sus) la un preţ cu 600 000 SEK mai puţin.

 Guvernul contestă aveastă alegaţie, pe când Comisia, stabilind încălcarea articolului 11, a considerat că nu este necesar de a examina cauza din punctul de vedere al articolului 1 din Protocolul nr. 1.

 Guvernul admite că măsurile de retorsiune, având mai întâi de toate scopul de a împiedica furnizorii reclamantului să-i livereze mărfurile necesare pentru funcţionarea restaurantului, i-au creat dificultăţi la gestionarea întreprinderii. Totodată, reclamantul nu a prezentat elemente de probă referitoare la prejudiciul financiar care l-a suferit în realitate din această cauză şi Guvernul pune la îndoială gravitatea consecinţelor reale asupra afacerilor sale. Guvernul cu atât mai mult nu admite că această afacere, care pune în joc în mod esenţial raporturile contractuale între reclamant şi furnizorii săi, sunt de natură să atragă responsbailitatea Statului în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1. Statul nu a intervenit în afacerile reclamantului dar pur şi simplu a tolerat, în mod pasiv, activităţile sindicatelor pe o piaţă liberă. Această situaţie se compară cu un boicot declanşat de către consumatori faţă de o societate privată. Or, clienţii trebuie să fie liberi de a adopta astfel de măsuri fără ca să fie angajată responsabilitatea Statului, chiar dacă acest boicot aduce societate în prag de faliment.

 Conform jurisprudenţei Curţii, articolul 1, care garantează în esenţă dreptul la proprietate, conţine trei norme distincte: prima, care se exprimă în prima frază a primului paragraf şi poartă un caracter general, enunţă principiul respectării proprietăţii; cea de-a doua, care figurează într-a doua frază al aceluiaşi paragraf, vizează privarea de proprietate şi o subordonează anumitor condiţii; cât priveşte a treia, cuprinsă în cel de-al doilea paragraf, ea recunoaşte Statelor contractante autoritatea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor în conformitate cu interesul general. Cea de-a doua şi a treia normă, care se referă la exemple particulare de extindere a dreptului de proprietate, trebuie să se interpreteze în lumina principiului consacrat în prima normă (vezi, printre altele, hotărârea Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii c. Belgiei din 20 noiembrie 1995, seria A nr. 332, pag. 21-22, § 33).

Nimeni n-a contestat că cea de-a doua şi a treia norme erau aplicabile şi Curtea nu a găsit vreun motiv pentru a decide altfel. În afară de aceasta, reclamantul predinde o încălcare a primei norme, mai exact dreptul „la respectarea bunurilor sale”.

 Statul cu certitudine poate fi responsabil în baza articolului 1 de ingerinţele în exercitarea dreptului la respectarea bunurilor care rezultă din tranzacţiile încheiate între persoane particulare (vezi hotărârea James şi alţii c. Regatului Unit din 21 februarie 1986, seria A nr. 98, pag. 28-29, §§ 33-36). În circumstanţele speţei, totodată, faptele denunţate nu erau o consecinţă a exercitării autorităţii guvernamentale; pe deasupra, ele se referă în exclusivitate la relaţiile contractuale între persoane particulare, mai exact reclamantul şi furnizorii sau comisionari. În opinia Curţii, repercusiunile încetării livrărilor asupra restaurantului reclamantului nu erau de natură să poată atrage aplicarea articolului 1 din Protocolul nr. 1

III. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE

 Reclamantul pretinde că o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie pentru motivul că recursurile judiciare aflate la dispoziţia sa pentru a combate măsurile de retorsiune nu au fost efective. Pasajele pertinente din articolul 6 § 1 sunt formulate astfel:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor ş obligaţiilor sale cu caracter civil (...)”

 Conform Guvernului şi Comisiei, articolul 6 § 1 nu este aplicabil.

 În conformitate cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii (vezi, spre exemplu, hotărârea Kerojärvi c. Finlandei din 19 iulie 1995, seria A nr. 322, pag. 12, § 32), Curtea trebuie mai întâti să cerceteze dacă există vreo „contestare” cu privire la „dreptul” care poate fi pretins, cel puţin într-o modalitate argumentabilă, recunoscut în dreptul intern. Contestaţia trebuie să fie reală şi serioasă; ea poate viza atât existenţa unui drept, cât şi extinderea lui sau modalităţile de exercitare; în fine, rezultatul procesului trebuie să fie direct determinant pentru un asemenea drept. Dacă Curtea conchide existenţa unei contestări asupra unui drept, ea trebuie să cerceteze dacă este vorba de un drept „cu caracter civil”.

 Guvernul şi Comisia au observat că, chiar dacă reclamantul putea dispune de mai multe căi pentru a aduce fondul cauzei sale în faţa unui tribunal suedez (paragrafele 33 şi 34 de mai sus), este clar că măsurile lansate de sindicat împotriva sa poartă un caracter legal şi că legislaţia suedeză nu permite nici unui tribunal intern să emită vreo ordonanţă care ar soluţiona situaţia denunţată de reclamant. În aceste condiţii, nu există vreo contestare cu privire la dreptul pretins, cel puţin într-o modalitate argumentabilă, recunoscută în dreptul suedez. Astfel, articolul 6 § 1 nu este aplicabil.

 Reclamantul, invocând jurisprudenţa suedeză, susţine că legislaţia ţării sale recunoaşte libertatea de a nu se asocia. Or, în opinia lui, Suedia a renunţat la responsabilităţile sale în calitate de Parte contractantă la Convenţie, în virtutea articolului 17 din Instrumentul guvernului, care lasă partenerilor sociali grija de a rezolva conflictele dintre ei (paragraful 29 de mai sus). Noţiunea de „plângere argumentabilă”, care poate fi găsită în jurisprudenţa Curţii relativă la articolul 6 din Convenţie, nu se limitează la dreptul intern dar se extinde de asemenea şi la dreptul Convenţiei.

 Curtea a observat că articolul 6 din Convenţie se aplică în caz de contestare cu privire la un drept recunoscut de către legislaţia internă. Or, reclamantul nu se plânge, în baza articolului 6 § 1, că s-a văzut nevoit să refuze un recurs efectiv care-i permitea să pretindă în faţa unui tribunal nerespectarea legislaţiei interne (spre, exemplu, ca în hotărârea Sporrong şi Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 29-30, §§ 80-82). Cererea sa mai curând este întreprată împotriva faptului că măsurile luate de sindicat erau conforme legislaţiei suedeze. Totodată, articolul 6 nu garantează nici un conţinut particular „drepturilor şi obligaţiilor” (cu caracter civil) în Statele contractante (vezi, spre exemplu, hotărârea Powell şi Rayner c. Regatului Unit din 21 februarie 1990, seria A nr. 172, pag. 16-17, § 36). În speţă nu există nici un drept recunoscut de către legislaţia suedeză care să atragă aplicarea articolului 6 § 1 din Convenţie.

IV. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

 Reclamantul menţionează printre altele că faptele care, în opinia lui, antrenează încălcarea articolului 6 § 1 (paragrafele 62 şi 66 de mai sus) se află de asemenea la originea unei violări a articolului 13 din Convenţie, care prevede.

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea atribuţiilor lor oficiale.”

 Guvernul a contestat această afirmaţie.

 Comisia, având în vedere observaţiile pe care le-a formulat cu privire la plângerea reclamantului pe terenul articolului 11 (paragraful 43 şi 46 de mai sus), consideră că această alegaţie este argumentabilă în ceea ce priveşte fondul. În plus, nimeni nu a contestat lipsa recursului efectiv, judiciar sau de altă natură, deschis reclamantului, dat fiind că măsurile de retorsiune nu erau în contradicţie cu legislaţia suedeză. Deaceea Comisia, acceptând punctul de vedere al reclamantului, decide că a avut loc o încălcare a articolului 13.

 Conform jurisprudenţei Curţii, articolul 13 prevede că un individ care, într-o modalitate plauzibilă, se pretinde victima unei încălcări a drepturilor recunoscute în Convenţie trebuie să dispună de un recurs în faţa unei instanţe naţionale pentru a obţine o decizie privind plângerea sa şi, dacă va fi stabilită o încălcare, să obţină reparaţia. Totodată, articolul 13 nu se extinde până la punctul de a garanta un recurs prin care ar putea fi contestate ca atare, în faţa unei autorităţi naţionale, legile unui Stat contractant (vezi, spre exemplu, hotărârile James şi alţii menţionată mai sus, pag. 47, § 84, şi Powell şi Rayner menţionată mai sus, pag. 16, § 36). Deoarece plângerea reclamantului în baza Convenţiei era în esenţă dirijată împotriva faptului că măsurile declanşate de sindicat erau conforme dreptului suedez, articolul 13 nu este aplicabil.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Hotărăşte, cu unsprezece voturi pentru şi opt împotrivă, că articolul 11 din Convenţie se aplică în speţa dată;

 Hotărăşte, cu douăsprezece voturi pentru şi şapte împotrivă, că nu a avut loc încălcarea articolului 11;

 Hotărăşte, cu treisprezece voturi pentru şi şase împotrivă, că articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu se aplică plângerilor reclamantului şi că deci nu a avut loc încălcarea acestui articol;

 Hotărăşte, cu paisprezece voturi pentru şi cinci împotrivă, că articolul 6 § 1 din Convenţie nu se aplică în speţă şi că deci nu a avut loc o încălcare a acestui articol;

 Hotărăşte, cu optsprezece voturi pentru şi unul împotrivă, că articolul 13 al Convenţiei nu se aplică în speţă şi deci nu a avut loc încălcarea acestui articol.

Alcătuită în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg, la 25 aprilie 1996.

Semnat: Rolv Ryssdal

Preşedinte

Semnat: Herbert Petzold

  Grefier

Prezenta hotărâre este însoţită, în conformitate cu articolele 52 § 2 din Convenţie şi 55 § 2 din regulamentul B, de expunerea următoarelor opinii separate:

-          opinia parţial separată a Dlui Ryssdal, Dlui Spielmann, Dnei Palm, Dlui Foighel, Dlui Pekkanen, Dlui Loizou, Dlui Makarczyk şi Dlui Repik;

-          opinia parţial separată a Dlui Jambrek;

-          opinia separată a Dlui Walsh;

-          opinia separată a Dlui Martens, la care se alătură Dl Matscher;

-          opinia separată a Dlui Morenilla;

-          opinia separată a Dlui Mifsud Bonnici.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI RYSSDAL,

DLUI SPIELMAN,N, DNEI PALM, DLUI FOIGHEL, DLUI PEKKANEN,

DLUI LOIZOU, DLUI MAKARCZYK ŞI A DLUI REPIK, JUDECĂTORI

Chiar dacă noi suntem de acord cu colegii noştri că nu a avut loc o încălcare a articolului 11 din Convenţie, noi am ajuns la această concluzie deoarece considerăm că articolul 11 nu este aplicabil plângerii prezentate de Dl Gustafsson.

Interesele protejate de articolul 11

După cum este indicat în hotărâre (paragraful 45), articolul 11 este interpretat ca cuprinzând de asemenea aspectul negativ al libertăţii de asociere, mai exact, dreptul de a nu adera la vreo asociaţie (hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35). Statele contractante sunt obligate, de către articolul 11, de a crea un cadru juridic care să autorizeze respectarea acestui drept negativ. Totodată din jurisprudenţa Curţii reiese că articolul 11 nu este un instrument care permite reglementarea raporturilor sociale în general sau asigurarea unei protecţii generale împotriva prejudiciului care rezultă dintr-o măsură de retorsiune luată de către un partener social împotriva altuia. Curtea a considerat deci că dreptul la negociere colectivă nu este un element inerent libertăţii de asociere garantat de articolul 11 (vezi hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20, pag. 15, § 39). În opinia noastră, constrângerea exercitată în scopul de a determina un patron să adere la o convenţie colectivă cu atât mai mult nu intră în sine – mai exact dacă constrângerea nu vizează obligarea de a adera la un sindicat – în cadrul garanţiei preăzute de articolul 11.

Constrângerea denunţată de reclamant

Hotărârea admite că „măsurile decretate de sindicat trebuiau să exercite o presiune considerabilă asupra reclamantului pentru a-l determina să adere la o convenţie colectivă, după cum dorea sindicatul, fie să se afilieze la un sindicat patronal, fie să semneze un acord de substituire” (paragrafele 44 şi 52). Faptele cauzei diferă deci de cele expuse în cauzele Young, James şi Webster c. Regatului Unit (hotărârea din 13 august 1981, seria A nr. 44), şi Sigurdur A. Sigurjónsson (hotărârea menţionată mai sus), în care reclamanţii erau constrânşi să adere la un sindicat sub pedeapsa de a-şi pierde mijloacele de existenţă. În speţă, reclamantul nu a fost obligat să se afilieze la un sindicat pentru a-şi putea continua activităţile economice, deoarece el dispunea de o altă posibilitate, mai exact de a negocia un acord de substituire adaptat caracterului particular al afacerii sale. Obiecţiile sale împotriva acestei din urmă posibilităţi, din cauza ostilităţii sale faţă de sistemul negocierilor colective în vigoare în Suedia, nu au pus în joc nici un interes protejat de articolul 11.

Concluzie

În lumina consideraţiunilor de mai sus, noi conchidem că faptele denunţate – în particular constrângerile exercitate asupra reclamantului pentru a-l determina să adere la un acord de reglementare a condiţiilor de muncă ale salariaţilor săi – nu antrenează aplicabilitatea articolului 11.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR JAMBREK

 În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, articolul 11 din Convenţie impune Suediei obligaţia pozitivă de a asigura oricărei persoane care relevă de jurisprudenţa sa respectarea efectivă a dreptului la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a nu adera la la un sindicat sau de a se retrage din el. Convenţia fiind un instrument viabil care trebuie interpretat în lumina circumstanţelor actuale, această obligaţie antrenează pentru Statul reclamat obligaţia de a împiedica sindicatul să facă abuz de o poziţie dominantă în vederea constrângerii unei persoane de a se afilia la o asociaţie sau de a adera la un sistem de negociere colectivă.

Aş dori să adaug că termenii „afectează însăşi esenţa [unui drept]”, utilizaţi de către Curte în jurisprudenţa sa în contextul plângerilor referitoare la constrângerile în vederea obligării de a adera la un sindicat, nu înseamnă că se aplică un criteriu diferit sau mai strict pentru a evalua dacă a avut loc sau nu o ingerinţă. Orice ingerinţă în exercitarea dreptului la libertatea de a nu se asocia „afectează însăşi esenţa” acestei libertăţi, prin definiţie şi în mod absolut.

 Împreună ca majoritatea, consider că responsabilitatea Suediei poate fi angajată chiar dacă plângerile unui reclamant nu se referă la o intervenţie directă a Statului reclamat, şi în special dacă ele decurg din faptul că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i recunoaşte, în sistemul intern, respectarea drepturilor garantate de articolul 11.

Poziţia mea totodată diferă în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea articolului 11 în lumina principiului doctrinei de opozabilitate a terţilor (Drittwirkung). În opinia mea, măsurile de retorsiune aflate la originea plângerii reclamantului trebuie să fie supuse restricţiilor strict indicate celor care se aplică unei ingerinţe directe a Statului. Dacă aceste acţiuni nu se justifică referitor la paragraful 2 din articolul 11, Statul reclamat are obligaţia pozitivă de a lua măsuri în vederea asigurării reclamantului respectării dreptului său la libertatea de asociere.

 Cât priveşte circumstanţele particulare ale speţei, consider că faptele denunţate nu doar pun în joc articolul 11, dar constituie pe deasupra o ingerinţă în dreptul la libertatea de asociere care o garantează reclamantului paragraful 1 al acestui articol. Trebuie deci de a examina dacă această ingerinţă este justificată în baza paragrafului 2.Legalitatea măsurilor sindicatului nu este contestată şi eu nu văd nici un motiv pentru a pune la îndoială că ele erau „prevăzute de lege” în sensul paragrafului 2 din articolul 11.Aceste restricţii vizează să evidenţieze „protecţia drepturilor şi libertăţilor altuia”.

În această privinţă, hotărârea menţionează „interesele profesionale ale membrilor unui sindicat” (paragraful 45), „rolul particular şi importanţa pe care o au convenţiile colective în rglementarea relaţiilor de muncă în Suedia” şi caracterul legitim al negocierii colective, recunoscut de „numeroase instrumente internaţionale” (paragraful 53).

Conţinutul hotărârii nu indică clar dacă majoritatea a evaluat interesele sindicatelor în funcţie de primul sau al doilea paragraf al articolului 11. Pe când partea hotărârii consacrată „principiilor generale” indică „termenii „pentru apărarea intereselor [lor]” care figurează în articolul 11 § 1 (...)”, cea care tratează „aplicarea principiilor enunţate mai sus” omite să menţioneze care dintre aceste două paragrafe ale articolului 11 se aplică.

Pentru a aplica criteriul proporţionalităţii la problema de necesitate, este important ca „interesele sindicatelor” să fie plasate într-o perspectivă corectă. Sindicate nefiind părţi la procesul adus în faţa instituţiior Convenţiei, interesele lor sunt luate în considerare pentru a aprecia scopul legitim vizat de către restricţiile litigioase aplicate drepturilor garantate reclamantului de către articolul 11. Unica chestiune de rezolvat este cea de a şti dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între scopul urmărit şi interesul Dlui Gustafsson de a nu fi constrâns să încheie o convenţie colectivă.Or, pentru motivele expuse mai sus, nu consider că există un raport rezonabil de proporţionalitate între interesele antagoniste în prezenta cauză.În primul rând, nu pare ca refuzul persistent al Dlui Gustafsson de a participa sau de a influenţa salariaţii săi să participe la sistemul suedez de negociere colectivă a adus atingere în vreun fel drepturilor şi libertăţilor sindicatului personalului hotelier şi al restaurantelor („HRF”). Cu atât mai mult nu pare să fi fost pus în joc interesul unui membru particular al sindicatului. De fapt, una din angajatele Dlui Gustafsson afiliată la HRF la epoca faptelor declarase public că ea consideră inutile măsurile sindicatului deoarece salariile oferite şi condiţiile de muncă în restaurant nu se supuneau criticii.În plus, nu acord o importanţă particulară altor interese invocate de majoritate, mai exact „extinderea sistemului de negociere colectivă” faţă de „rolul particular şi importanţa pe care o au convenţiile colective în reglementarea relaţiilor de muncă în Suedia” (paragrafele 45 şi 53 din hotărâre).

În această privinţă, ar trebui să se reamintească că aproximativ 85 % din salariaţii suedezi sunt deja înrolaţi în sistemul de negociere colectivă. Rezultă că acest sistem, fondat în principal pe relaţii instituţionalizate între patroni şi salariaţi, era deja în mod remarcabil extins, înrădăcinat şi autoritar. Aceasta este cu atât mai adevărat că, în opinia reclamantului, sistemul de negociere colectivă constituie un mijloc eficient pentru a promova aderarea la partidul social-democrat suedez prin intermediul aderărilor colective.

O nouă extensiune a acestui sistem îl făcea practic omniprezent şi omnipotent, ceea ce poate fi cu greu considerat ca fiind conform noţiunii de pluralism inerent oricărei democraţii. Din contra, pentru a apăra obiectivele implicit cuprinse în acest concept, mai exact, diversitatea instituţiilor şi libertatea de alegere şi autorealizare, Statul poate fi obligat să ia măsuri de protecţie care să împiedice sindicatele să obţină sau să utilizeze o poziţie dominantă, în special dacă ei sunt parteneri sociali care beneficiază de o largă susţinere economică, financiară şi politică.

 Dl Gustafsson avea de apărat, din partea sa, numeroase interese legitime deoarece el se confrunta cu măsuri colective luate de sindicat. În consecinţă, acestea puneau în pericol interesele sale comerciale şi financiare şi, pe deasupra, ameninţau filozofia sa de afaceri, relaţiile sale de muncă şi modul său de viaţă.

Politica de angajare adusă în restaurant la un anumit nivel de către reclamant era de fapt fondată pe principiul codeterminării şi urmărea cu exactitate aceleaşi scopuri ca şi cele urmărite de sistemul de negociere colectivă în întreaga societate, mai exact pacea socială şi solidaritatea.

 În aceste condiţii, nu cred că restricţiile pe care măsurile sindicale le-au aplicat asupra dreptului reclamantului la libertatea de asociere corespund unei necesităţi sociale imperioase. Motivele înainate în această privinţă de către guvernul suedez nu sunt nici pertinente, nici suficiente în scopurile paragrafului 2 din articolul 11. Constrângerea la care a fost suspus Dl Gustafsson era neproporţională cu scopurile legitime vizate, atât prin forma sa, cât şi prin intensitate, şi astfel nu era necesară într-o societate democratică.

Statul reclamat era deci obligat să ia măsurile corespunzătoare pentru a proteja reclamantul împotriva acţiunilor sindicatul în scopul de a-i recunoaşte respectarea efectivă a dreptului la libertatea de a nu se asocia garantat de articolul 11. Nerespectând această obligaţie, Statul a depăşit marja de apreciere de care beneficia şi deci a încălcat articolul 11.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR WALSH

 Eu sunt de acord cu opinia separată a Dlui Judecător Martens, care consideră că această cauză denotă o încălcare a articolului 11. De asemenea accept raţionamentele sale.

 Suedia trebuie să fie responsabilă pentru toate încălcările Convenţiei care se produc în cadrul jurisdicţiei sale, fie că ele se datorează persoanelor particulare, Statului, sau serviciilor sale (hotărârea Young, James şi Webster c. Regatului Unit din 13 august 1981, seria A nr. 44, pag. 20, § 49).

 Paragraful 1 din articolul 11 garantează reclamantului dreptul la libertatea de asociere. Or, această libertate decurge din dreptul corolar de nu fi constrâns, într-o modalitate directă sau indirectă, la asociere. Chiar considerând că dreptul derivat poate fi supus resticţiilor în conformitate cu prevederile paragrafului 2 din articolul 11, nimic în speţă nu-l determină să intre în câmpul de aplicare al acestei dispoziţii.

 În rest sunt de acord cu opinia judecătorului Martens.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTR MARTENS,

LA CARE SE ALĂTURĂ DL JUDECĂTOR MATSCHER

 Regret că nu pot acepta opinia majorităţii. Analiza mea diferă radical de ea, mă voi limita la expunerea propriei opinii, ferindu-mă de orice controverse.Mă sprijin pe faptele stabilite de Comisie. Nu ţin cont de afirmaţiile Guvernului deoarece ele au la bază fapte noi prezentate Curţii care sunt în contradicţie cu cele stabilite de Comisie.

În cadrul procedurii în faţa Curţii, părţile în principiu au avut posibilitatea să prezinte noi fapte, altfel spus care nu au fost comunicate în cadrul procedurii în faţa Comisiei. Această libertate este totodată limitată de principiul echităţii procedurii. În sistemul Convenţiei, stabilirea şi verificarea faptelor revine în primul rând Comisiei (vezi în special hotărârea Ribitsch c. Austriei din 4 decembrie 1995, seria A nr. 336, pag. 24, § 32). În consecinţă, faptele noi care le completează sau le precizează pe cele stabilite de Comisie, sunt admisibile (hotărârea McMichael c. Regatului Unit din 24 februarie 1995, seria A nr. 307-B, pag. 51, § 73), pe când, în principiu, fapte noi contradictorii cu cele constatate de Comsie nu sunt. Acest principiu admite unele excepţii: faptele necunoscute de părţi şi de Comisiai la data când aceasta a elaborat raportul său şi faptele survenite după această dată sunt de asemenea admisibile. În schimb, nu sunt admisibile faptele care puteau fi cunoscute de partea care le înaintează dacă avea să dea dovadă de o diligenţă şi grijă rezonabile. Noile fapte contradictorii pe care Guvernul încearcă acum să le invoce aparţin celei din urmă categorii. Guvernul nu a negat, în faţa Comisiei, că nu a avut toate facilităţile pentru a-şi prezenta argumentarea. El pur şi simplu a declarat că uitase cu această ocazie să consulte sindicatul vizat, mulţumindu-se să explice această omisiune prin „dificultăţi de ordin practic”. El trebuie să-şi asume consecinţele unei asemenea omisiuni.

 Să ne reamintim că Comisia a stabilit că: 1) doar unul din membrii personalului reclamantului, care număra mai puţin de zece salariaţi, era afiliat la HRF, sindicatul care a lansat acţiunile împotriva reclamantului; b) această angajată a declarat public că ea consideră inutile măsurile sindicatului deoarece salariile oferite şi condiţiile de muncă în restaurant nu sunt criticabile; c) condiţiile contractului de muncă încheiat cu salariaţii erau mai bune decât condiţiile prevăzute în convenţia colectivă în vigoare.

Măsurile sindicatului nu erau deci destinate să amelioreze condiţiile de muncă inacceptabile sau cel puţin defavorabile, dar vizeau doar înrolarea reclamantului şi a salariaţilor săi în sistemul de negociere colectivă.

Demonstrând faptul că, în afară de reclamant, cinci dintre salariaţii săi s-au adresat organelor Convenţiei, plângându-se că Statul nu oferea nici o protecţia împotriva încălcării libertăţii lor de a nu asocia care rezulta din măsurile de retorsiune împotriva restaurantului patronului lor, ceea ce ei calificat ca nejustificat. Ei subliniau că aceste măsuri aveau scopul de a-i priva de orice posibilitate de a influenţa asupra condiţiilor contractului lor de muncă cu patronul. În decizia sa din 8 aprilie 1994 (plângeea nr. 15533/89, Decizii şi rapoarte 77-A, pag. 10 şi urm.), Comisia a declarat aceste plângeri inadmisibile; totodată, în măsura în care ele coroborează constatările sale de fapt în această cauză, ele constituie un argument în plus pentru a nu examina noile fapte prezentate de către Guvern.

Articolul 11

 La prima vedere, această cauză se prezintă ca un conflict între – pe de o parte – un mic propriatar de restaurant cu convingeri politice afirmate, conform cărora un sistem dat de negociere şi convenţii colective cu efect negativ asupra societăţii în ansamblul său este inadmisibil în sine şi că, în consecinţă, nu doar faptul de a se abţine de a se afilia la un sindicat patronal, dar şi faptul de a opune persistent la toate eforturile acestui sindicat de a-l determina într-un mod sau altul să adere la acest sistem şi – pe de altă parte – un sindicat care, se subînţelege, consideră că interesele sale profesionale obligă ca orice patron al domeniului profesional pe care-l reprezintă trebuie să adere la sistem şi depune efoturi deci de a înfrânge rezistenţa acestui patron prin acţiune colectivă.

În termenii acestei analize provizorii există un conflict între două drepturi fundamentale, mai exact dreptul sindicatului la libertatea de asociere în sensul pozitiv şi cel al salariatului la libertatea de asociere în sens negativ.

 Guvernul neagă totuşi faptul că este pusă în joc libertatea negativă de asociere a reclamantului. El susţine că scopul principal al măsurilor colective nu era să oblige reclamantul să adere la un sindicat patronal, dar să-l determine să adopte o convenţie colectivă.

Acest argument nu rezistă.

S-ar potrivi la început să menţionăm că scopul subiectiv al măsurilor colective nu se ia în considerare. Ceea ce contează, în schimb, este efectul obiectiv al comportamentului sindicatului. În fapte, reclamantul era obligat – sub ameninţarea măsurilor colective – să se integreze în sistemul de negociere colectivă fie să adere la un sindicat patronal sau să semneze un „acord de substituire”, care să-l determine să fie legat, nu doar prin convenţiile salariale în vigoare dar de asemenea prin cele viitoare sau, cel puţin, prin cele din sesonul următor.

Reclamantul era deci supus presiunilor serioase în vederea intrarării, într-un mod sau altul, într-un sistem de negociere colectivă. Aceste presiuni aduceau atingere libertăţii sale de a nu se asocia în măsura în care ele erau incompatibile cu un element inerent în mod necesar acestei libertăţi, mai exact facultatea de a negocia liber propriile sale acorduri de muncă.

 Guvernul declară că Convenţia nu apără această libertate. Acest argument totuşi nu ţine cont de legătura indisolubilă care, în contextul raporturilor sociale, există între libertatea sindicală (în calitate de aspect particular al libertăţii de asociere), dreptul de a proceda la negocieri colective şi dreptul de a lua măsuri colective în scopul protejării intereselor profesionale. După cum demonstrează alte două articole 5 şi 6 din Carta socială europeană (precum şi concluziile respective ale Comitetului de experţi independenţi), conform dreptului internaţional al muncii, dreptul de negociere colectivă, dacă nu este un obiectiv, este cel puţin o consecinţă a libertăţii pozitive de asociere a sindicatelor şi a corolarului său obligatoriu, libertatea sindicatelor de a-şi proteja interesele profesionale prin acţiune colectivă.

Este adevărat că, în hotărârile sale datate de mai bine de douăzeci de ani şi destul de reticente privind proporţia protecţiei pe care articolul 11 o oferă sindicatelor (hotărârea Sindicatul naţional al poliţiei belgiene c. Belgiei din 27 octombrie 1975, seria A nr. 19; hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 20 şi hotărârea Schmidt şi Dahlström c. Suediei din 6 februarie 1976, seria A nr. 21), Curtea s-a abţinut de la acceptarea opiniei Comisiei, fondată pe un raţionament riguros şi numeroase referinţe, conform cărora dreptul de negociere colectivă este indispensabil pentru exercitarea eficientă a libertăţii sindicale şi constituie deci un element necesar inerent acestei libertăţi garantate prin articolul 11 (seria B nr. 18, pag. 47 şi urm., §§ 76-78). Totodată, în circumstaneţele actuale - anume cele care rezultă în special din concluziile comitetului Organizaţiei internaţionale a Muncii („OIM”) cu privire la libertatea de asociere în cadrul Convenţiei OIM nr. 98 – nu poate fi pus la îndoială faptul că dreptul la negociere colectivă constituie un asemenea element, ca şi dreptul de a proteja interesele profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiune colectivă.

De asemenea, dar pe cealaltă faţetă a aceleiaşi monede, libertatea unui patron de a nu se asocia implică obligatoriu libertatea de a nu fi integrat în sistemul de negociere colectivă, mai exact cea de a negocia propriile acorduri de muncă.

Pe scurt, articolul 11 este aplicabil. Acum ar trebui să determinăm dacă el a fost încălcat.

 Constatarea aplicabilităţii articolului 11 oferă un caracter definitiv analizei provizorii expuse mai sus, considerând cauza ca un conflict între libertatea de asociere a sindicatului şi libertatea reclamantului de a nu se asocia. În consecinţă, în prezenta speţă este necesar de a se pronunţa asupra chestiunii lăsate în suspans în hotărârea Sigurdur A, Sigurjónsson c. Islandei (30 iunie 1993, seria A nr. 264, pag. 16, § 35). În această hotărâre, Curtea a recunoscut (la fel după cum comitetul de experţi independenţi a procedat în cadrul articolului 5 din Carta socială europeană), că „articolul 11 trebuie considerat ca consacrând un drept negativ de asociere”, dar nu a soluţionat chestiunea – fundamentală – de a şti „dacă acest drept poate fi considerat ca fiind pe picior de egalitate cu dreptul pozitiv”.

 În contextul conflictului între două drepturi, problema nu este formulată atât de perfect odată ce unica modalitate de a rezolva conflictul dintre ele constă în acordarea acestor drepturi o pondere diferită. Deoarece atunci ar trebui să apară întrebarea care dintre cele două drepturi este considerat că are o pondere mai mare. Pentru a răspunde la această întrebare în contextul Convenţiei, în primul rând ar trebui să ţinem cont de natura acestui instrument. Convenţia vizează în efect enunţarea drepturilor fundamentale ale individului şi acordara acestuia o protecţie eficientă împotriva atentatelor la aceste drepturi. În consecinţă, o dată fiind admis că articolul 11 consacră un drept negativ de asociere pe lângă un drept pozitiv, libertatea negativă trebuie în principiu să învingă atunci când aceste două libertăţi sunt în conflict.

Al trebui evidenţiat termenul „în principiu”. Desigur, de acum înainte se admite că aceste libertăţi formează două faţele ale aceluiaşi drept, dar când ele se află în conflict, aspectele colective ale dreptului pozitiv, în special importanţa solidarităţii sociale, nu trebuie să fie neglijate. Deaceea, în exercitarea balanţării definitive, faptul că libertatea negativă intrată în joc fie cea a unui salariat şi a unui patron se poate dovedi a fi pertinentă. Solidaritatea socială nu are întotdeauna aceeaşi proporţie nici aceeaşi valoare. Cu alte cuvinte: lucrurile pot sta diferit dacă conflictul de drepturi se produce în cadrul aceleiaşi tabere (dezacordul dintre un sindicat şi un salariat) sau între tabere adverse (disensiunea între un sindicat şi un patron); astfel, dacă conflictul este în interiorul aceleeaşi tabere, situaţia poate fi diferită în dependenţă de obiectul conflictului.

În orice caz, preponderenţa principiului dreptului negativ implică că, în cazurile (cum ar fi prezentul) în care sindicatul recurge la acţiune colectivă pentru a constrânge un patron să participe, direct sau indirect, la sistemul de negociere colectivă, nu mai există vreun motiv de a examina dacă este afectată însăşi esenţa libertăţii garantate prin articolul 11, criteriu stabilit în hotărârea Young, James şi Webster c. Regatului Unit (13 august 1981, seria A nr. 44, pag. 23, § 52). Aceasta se referă la faptul că acest criteriu destul de restrictiv are la bază ipoteza – înaintată doar pentru necesitatea de argumentare (ibidem, pag. 21) – conform căreia libertatea de a nu se asocia nu este consacrată prin Convenţie.

Acest criteriu trebuie să fie înlocuit prin altul, care exprimă mai bine idealul apărării drepturilor omului, că individul trebuie în principiu să fie liber de a acţiona în conformitate cu ideile sale şi, în consecinţă, să fie apărat împotriva acţiunilor luate împotriva convingerilor sale sub presiunea unei acţiuni colective întreprinse de unul sau mai multe sindicate. În acest context, s-ar cuveni să reamintim că protecţia libertăţii de gândire, de conştiinţă şi de religie şi opinii personale este cu siguranţă unul dintre obiectivele libertăţii de asociere (vezi în special hotărârea Vogt c. Germaniei din 26 septembrie 1995, seria A nr. 323, pag. 25, § 64).

 Dat fiind că în caz de conflict între libertatea de asociere şi cea de a nu se asocia, anume ultima învinge, în principiu, interesul profesional tradiţional şi legitim al sindicatelor – de a obţine aderarea cea mai largă la sistemul de negociere colectivă – nu poate justifica în sine recurgerea la acţiune colectivă pentru a constrânge un patron să adere la un sindicat patronal sau de a fi înrolat în alt mod în sistemul de negociere colectivă. Rezultă că o asemenea măsură coercitivă exercitată de către un sindicat faţă de un patron trebuie să fie considerată ca încălcând libertatea sa de a nu se asocia garantată prin articolul 11, în afară de cazul în care:

-          ea este motivată de către alte interese profesionale legitime decât cel de a obţine aderarea cea mai larg posibilă la sistemul de negociere colectivă; şi

-          recurgerea la arma de acţiune colectivă este proporţională cu alte interese recunoscute.

Anume sindicatul este cel care trebuie să fie responsabil de demonstrarea existenţei acestor alte interese. Într-o cauză cum este cazul speţei, poate fi vorba, spre exemplu, de denunţarea exploatării de către patron a salariaţilor săi afiliaţi la acest sindicat, sau a tuturor salariaţilor dacă unul este gata să creadă – cum aş fi eu personal – că sindicatul poate în acest caz acţiona şi în interesul tuturor salariaţilor.

 Urmează că Înaltele Părţi contractante, obligate să protejeze libertatea negativă de asociere a oricărui individ, se află în obligaţia pozitivă de a proteja această libertate împotriva abuzurilor sau recursurilor neproporţionale ale acţiunii colective a sindicatelor. Ar trebui conchis că articolul 11 - la fel ca şi articolul 8 şi articolul 1 din Protocolul nr. 1 – implică o exigenţă de procedură: persoanele care se pretind a fi victime ale unui abuz sau unui recurs neproporţional cu acţiunea colectivă din partea sindicatelor trebuie să poată recurge la un tribunal independent şi imparţial. Eu menţionez că această concluzie este în conformitate cu jurisprudenţa comitetului de experţi independenţi relativă la obligaţia pozitivă, care revine Statelor contractante, de a oferi recursuri juridice pentru a se apăra împotriva acţiunilor care restrâng pe nedrept libertatea negativă de asociere garantată de articolul 5 din Carta socială europeană (concluziile VIII, pag. 77 şi XI-1, pag. 78).

 În vederea argumentelor bine întemeiate de Guvern care au la bază ceea ce este numit „modelul suedez”, aş adăuga că exigenţa conform căreia victimele unui recurs neproporţional al acţiunii sindicate trebuie să fie în măsura de a-şi examina cauza în faţa unui tribunal este dictată în măsură egală de principiul preeminenţei dreptului. Acest principiu – protecţia fundamentală a individului, citată în preambulul Convenţiei şi pe care Curtea europeană trebuie s-o respecte – nu obligă doar ca individul să poate sesiza tribunalul pentru ca acesta să controleze legalitatea şi proporţionalitatea atentatelor la drepturile sale din partea executivului; el implică de asemenea ca individul să beneficieze de o asemenea protecţie împotriva acţiunilor organismelor puternice create sau autorizate de către Stat. Convenţia nu prevede deloc ca sindicatele să fie supuse unui control din partea judecătorului mai puţin sever decât din partea Statului.

Astfel principiul preeminenţei dreptului obligă ca un sistem juridic care, după cum este cel în vigoare în Suedia, acordă sindicatelor muncitorilor şi patronilor dreptul constituţional de a face grevă, a închide uzine sau de a lua alte măsuri similare, trebuie de asemenea să permită oricărei persoane, victimă a acestor măsuri, să recurgă la tribunale pentru ca acestea din urmă să evalueze dacă sindicatul muncitorilor sau patronilor, după caz, a făcut abuz de libertatea pe care le-o oferă Constituţia. S-ar putea ca, conform „modelului suedez”, puterea legislativă democratică să fie convinsă că acordarea sindicatelor unui drept (aproape) nelimitat de a-şi apăra interesele membrilor săi să fie benefic pentru societate în ansamblul său, dar preeminenţa dreptului – şi, pe deasupra, egalitatea în faţa legii în cadrul Consiliului Europei – fac imposibilă acceptarea, chiar de către o democraţie, a faptului că pentru un motiv oarecare, un sindicat are privilegiul de a fi unicul arbitru între interesele membrilor săi şi cele ale patronului care nu doreşte să adere la sistem.

 Se ştie că legislaţia suedeză nu a permis reclamantului să intenteze o acţiune în justiţie împotriva sindicatelor pentru a verifica dacă atentatul la dreptul său negativ de asociere datorat acţiunii colective era motivat de către raţionamente pertinente şi suficiente (paragraful 7 de mai sus). Aceasta este suficient pentru a conchide că a avut loc o încălcare a repturilor recunoscute reclamantului de către articolul 11.

 Guvernul a susţinut că, a considera sindicatele responsabile în justiţie de acţiunile colective pe care ele le-au întreprins, constituie o atingere a regulei de interpretare expusă în articolul 60 din Convenţie, deoarece legislaţia suedeză le oferă imunitatea faţă de urmăriri în baza libertăţilor fundamentale.

Acest argument nu este valabil. În rezultat, imunitatea faţă de urmăriri de care beneficiază sindicatele în virtutea legislaţiei suedeze nu face parte din „drepturile omului şi libertăţile fundamentale” despre care este vorba în articolul 60. Această imunitate prezintă neajunsul esenţial de a fi incompatibil, pe de o parte, cu preeminenţa dreptului şi, pe de altă parte, cu o protecţie adecavtă a libertăţii negative de asociere prevăzută în articolul 11. Prin crearea unui drept care denotă un asemenea viciu, Suedia nu trebuie să fie autorizată să-l interpreteze ca un dreptul al omului sau o libertate fundamentală în sensul Convenţiei.

Alte plângeri

 Ţinând cont de cele precedente, nu este necesar de a examina plângerile în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 sau a articolelor 6 şi 13 din Convenţie, deoarece lipsa accesului la un tribunal deja constituie un element decisiv în viziunea articolului 11.

Vreau doar să adaug că exigenţele procedurii prevăzute în articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu au fost respectate, ceea ce justifică de asemenea stabilirea unei încălcări a acestei dispoziţii.

Nu ar trebui acceptat argumentul Guvernului conform căruia blocarea nu care sub incidenţa articolului 1 din Protocolul nr. 1 deoarece este vorba de o măsură luată de către un organism privat împotriva unei persoane particulare. Chiar dacă acţiunea colectivă a sindicatelor putea, după cum afirmă insistent Guvernul, să fie plasată pe acelaşi plan cu o boicotare comercială şi alte măsuri similare, argumentul Guvernului nu ţine cont de faptul că un sistem juridic care nu permite victimei acestor acţiuni comerciale să atace autorii în justiţie pentru a obţine o hotărârea judecătorească sau prejudicii-interese, încalcă de asemenea acest articol. În orice caz, Guvernul unui Stat care oferă sindicatelor sale dreptul practic nelimitat de a lua măsuri colective atunci când ele consideră că aceste măsuri sunt în interesul membrilor lor, este necesar cu certitudine printr-o obligaţie pozitivă de a veghea ca aceste măsuri să nu aducă atingere drepturilor altor persoane în cadrul primei reguli din articolul 1 al Protocolului nr. 1; această obligaţie pozitivă implică cel puţin faptul ca victimele acestor măsuri colective să poată recurge la un tribunal independent şi imparţial care va verifica problema de proporţionalitate.

Concluzie

 În rezumat, Suedia a comis o încălcare a articolului 11.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

 Regret că nu mă pot alătura nici abordării majorităţii, nici deciziei lor de neîncălcare a articolului 11 din Convenţie în această cauză. Din considerentele pe care le-am expus în opinia mea separată în hotărârea Sibson c. Regatului Unit din 20 aprilie 1993 (seria A nr. 258-A, pag. 16-19), eu totuşi sunt de acord cu concluzia lor în ceea ce priveşte aplicabilitatea articolului 11 din Convenţie la plângerea reclamantului. În pofida unei anumite reticenţe de „a deschide uşa” libertăţii negative de asociere (paragraful 45, alineatul 2), Curtea, urmând în această privinţă hotărârea Sigurdur A. Sigurjónsson c. Islandei din 30 iunie 1993 (seria A nr. 264, pag. 15-16, § 35), a respectat logica acestui articol şi consideră că libertatea negativă de asociere – dreptul de a nu adera la un sindicat sau cel de a se retrage – nu constituie decât unul din aspectele libertăţii de asociere.

 În opinia mea, totodată, majoritatea nu a tras din această premiză concluzia logică, mai exact că faptele alegate de Dl Gustafsson constituie o încălcare a dreptului său de a nu se afilia la un sindicat şi a dreptului său de a refuza să se angajeze într-o negociere colectivă cu sindicatele, cu riscul de a se expune măsurilor de retorsiune cam ar fi blocarea sau boicotul.

 Din contra, majoritatea a conchis neîncălcarea după ce a stabilit „următoarele „principii generale” privind compatibilitatea cu articolul 11 din Convenţie (paragraful 45 din hotărâre): a) măsurile pe care le denunţă reclamantul nu vizează o intervenţie directă a Statului; b) Curtea a considerat, în hotărârea Sibson de mai sus, că o formă de constrângere care, în situaţia dată, afectează însăşi esenţa libertăţii de asociere, aşa cum este consacrată de articolul 11, aduce atingere acestei libertăţi; c) termenii articolului 11 arată că Convenţia protejează libertatea de apărare a intereselor profesionale ale membrilor unui sindicat prin acţiunea colectivă a acesteia; d) conform jurisprudenţei Curţii (hotărârea Sindicatul suedez al conducătorilor de locomotive din 6 februarie 1976, seria A nr. 20), încheierea convenţiilor colective poate constitui unul din mijloacele utilizate de Stat în acest scop, şi e) Statele contractante beneficiază de o mare latitudine la alegerea mijloacelor ce urmează a fi utilizate.

 În opinia mea, acest raţionament nu respectă însăşi esenţa libertăţii negative de asociere de care beneficiază Dl Gustafsson în baza articolului 11. Din obligaţia pozitivă de a recunoaşte reclamantului drepturile definite în Convenţie impuse Suediei de articolul 1 din Convenţie, decurge că ea trebuie să prevadă mijloacele de drept şi de procedură necesare protecţiei individului împotriva măsurilor sindicatelor considerate „irezonabile sau neadecvate” de către patroni sau angajaţi. În prezenta cauză responsabilitatea Suediei în baza Convenţiei este cu siguranţă obligatorie deoarece ea nu a furnizat o asemenea protecţie.

 Blocarea şi boicotarea pare să fi fost declanşate de către sinicat din cauza că reclamantul refuza atât să adere la un sindicat cât şi să semneze o convenţie colectivă de substituire. Constrângerea exercitată de către sindicat nu servea deci interesului Dlui Gustafsson, dar mai degrabă celui a unui sistem de convenţii salariale colective care nu pare să fi ţinut cont de voinţa persoanlă. În hotărârea precitată a Sindicatului suedez al conducătorilor de locomotive, Curtea indică în paragrafele 39 şi 40 condiţiile în care sunt încheiate convenţiile colective între patroni şi un sindicat muncitoresc (articolul 11 din Convenţie) şi subliniază că Carta socială europeană (articolul 6 § 2) „pune accentul pe caracterul voluntar al negocierilor şi convenţiilor colective”. Dreptul oferit de articolul 11 sindicatelor – în favoarea apărării intereselor membrilor săi „în cadrul legislaţiei naţionale” – nu cuprinde în opinia mea măsuri care respectă atât de puţin însăşi esenţa dreptului la libertatea de asociere; asigurarea „păcii industriale” cred că este incompatibilă cu protecţia dreptului garantat de Convenţie.

 Singurele restricţii autorizate faţă de dreptul la libertatea de asociere sunt cele enunţate în paragraful 2 din articolul 11 din Convenţie. Aceste restricţii trebuie să fie prevăzute de către legislaţie şi să corespundă exigenţelor menţionate în articol. Nu cred că marja de apreciere de care dispune Statul în materie socială sau politică poate fi cu succes invocate pentru a justifica lacunele sistemului juridic suedez când este vorba de protecţia patronilor şi salariaţilor împotriva măsurilor colective de constrângere atunci când pertinenţa lor şi proporţionalitatea nu sunt controlate de jurisdicţii sau comisii independente şi imparţiale.

 Stabilind încălcarea articolului 11 din Convenţie din cauza că sistemul juridic suedez nu protejează individul împotriva acţiunilor colective ale sindicatelor ca fiind prejudiciabile drepturilor sau bunurilor sale, alte plângeri ale reclamantului în baza articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi articolelor 6 şi 13 din Convenţie nu sunt decât simple consecinţe ale încălcării articolului 11. Prezentarea dispozitivului m-a provocat totuşi să răspund negativ la punctele litigioase.

OPINIA SEPARATĂ A DLUI JUDECĂTOR MIFSUD BONNICI

 În general sunt de acord cu opiniile separate a confraţilor mei Martens şi Morenilla şi consider ca şi ei că a avut loc o încălcare a articolului 11.

 Pur şi simplu vreau să adaug o scurtă remarcă. După cum a considerat Martens, eu am fost în mod particular impresionat de faptele relatate în paragrafele 11 şi 15 din hotărâre. Nu doar reclamantul, un patron, nu aparţinea sindicatului, deoarece decise să nu adere la sindicatul suedez al patronilor de hoteluri şi restaurante („HRAF”), dar şi salariaţii săi, cu excepţia unui singur, nu erau afiliaţi sindicatului personalului hotelier şi din restaurante („HRF”). Patronul şi angajaţii săi au decis vădit să nu adere la vreun sindicat, în conformitate cu dreptul fundamental garantat de articolul 11 din Convenţie. Ei toţi considerau că era în interesele lor respective de a nu se afilia la vreun sindicat, deoarece altfel ei trebuiau să-şi supună raporturile la o convenţie colectivă pe care ei toţi o considerau ca fiind mai puţin avantajoasă decât contractul pe care l-au încheiat împreună. Singurul membru al HRF care era angajt de reclamant la epoca faptelor „a declarat public că măsurile de retorsiune erau inutile în opinia sa, deoarece salariaţii şi condiţiile de muncă oferite în restaurant nu meritau nici o critică”.

 Acţiunile lansate de sindicat au introdus constrângeri care au antrenat consecinţe decisive, dintre care cea mai importantă şi pertinentă în speţă este că contractul sau contractele încheiate între reclamant şi salariaţii săi au fost private de efect, deoarece nu mai puteau fi aplicate în practică. Paragraful 52 din hotărâre menţionează următoarea concluzie în ceea ce priveşte problema constrângerii:

„O constrângere care, ca în cazul speţei, nu contravine într-o modalitate importantă exercitării acestei libertăţi, chiar dacă provoacă un prejudiciu economic, nu atrage nici o obligaţie pozitivă în baza articolului 11”

Or, în opinia mea, constrângerea exercitată în circumstanţele speţei a afectat semnificativ exercitarea de către reclamant a dreptului la libertatea de asociere.

[1] Cazul poartă numărul 18/1995/524/610. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.

[2] Regulamentul B, intrat în vigoare la 2 octombrie 1994, se aplică tuturor cazurilor referitoare la Statele legate prin Protocolul nr. 9.

[*] Nota grefierului: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită (Recueil des arrêts et décisions 1996-II), dar oricine îl poate obţine la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy