© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Suprême de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Haarde v. Islanda - 66847/12
Hotărârea din 23.11.2017 [Secția I]
Articolul 6
Proceduri penale
Articolul 6-1
Proces echitabil
Tribunal imparțial
Tribunal independent
Presupusul caracter inechitabil al procedurilor de punere sub acuzare a prim-ministrului: nicio încălcare
Articolul 7
Articolul 7-1
Nullum crimen sine lege
Presupusa lipsă de claritate a prevederilor legale care guvernează punerea sub acuzare: nicio încălcare
În fapt – Reclamantul fusese prim-ministru al Islandei în perioada 2006 și 2009. În decembrie 2008, Parlamentul islandez a instituit o Comisie specială de anchetă (SIC) pentru a investiga și analiza colapsul sistemului bancar islandez din octombrie 2008. Ea a mai instituit o comisie de control parlamentar ad hoc (PRC) pentru a examina raportul SIC și pentru a decide dacă au existat motive pentru procedurile de punere sub acuzare. Raportul SIC le reproșa reclamantului și altor doi foști miniștri că au eșuat să dea un răspuns adecvat la pericolul economic provocat de situația degradantă a băncilor. PRC a făcut ulterior o propunere de inițiere a unor proceduri de punere sub acuzare în baza căreia Parlamentul a adoptat o rezoluție privind punerea sub acuzare a reclamantului pentru conduită neglijentă. Acesta a mai desemnat un procuror, care era o persoană dintre cele audiate de către PRC atunci când a stabilit dacă există motive suficiente pentru punerea sub acuzare.
Reclamantul a fost judecat de o Curte de impeachment și condamnat pentru un capăt de acuzare privind neglijența gravă în baza articolului 17 din Constituție coroborat cu secțiunea 8(c) din Legea răspunderii ministeriale, pentru eșecul de a organiza întâlniri ministeriale în legătură cu „chestiuni guvernamentale importante” înainte de criză. Acesta nu a fost sancționat cu vreo pedeapsă, iar statul a acoperit toate cheltuielile de judecată.
În procedurile din fața Curții, reclamantul s-a plâns în baza articolelor 6 și 7, inter alia, că ancheta dinaintea procesului a fost una deficitară, că tribunalul care l-a judecat nu a fost unul imparțial și că prevederile în baza cărora a fost găsit vinovat de o conduită interzisă de legea penală nu erau unele clare și previzibile.
În drept – Articolul 6: În lumina numărului și caracterului încălcărilor a căror existență o susține reclamantul, Curtea a tratat capetele de cerere în baza articolului 6 la un loc, urmând, în măsura posibilului, cronologia procedurilor de pe plan național.
(a) Etapa de dinaintea procesului – Curtea a reiterat că maniera în care trebuia aplicat articolul 6 în timpul etapei anchetei depindea de caracteristicile speciale ale procedurilor în cauză și de circumstanțele cauzei. În acest caz, niciuna din măsurile întreprinse sau niciunul din evenimentele care au avut loc în timpul administrării cauzei de către PRC, Parlament și procuror nu au afectat poziția reclamantului de o manieră care ar fi putut face inechitabile etapele subsecvente ale procedurilor. Nici despre procedurile de dinaintea procesului nu se putea considera că manifestă un asemenea efect, odată examinate ca întreg.
Pentru ajungerea la această concluzie, Curtea reținut că (i) nu se putea spune că strângerea probelor înaintea procesului a fost deficitară și în detrimentul reclamantului; (ii) reclamantul a avut posibilitatea să studieze pe larg materialele cauzei și să-și pregătească apărarea și nu a existat niciun indiciu că acestuia sau apărătorului său i s-ar fi oferit informații insuficiente pentru a înțelege capetele de acuzare; (iii) nu a existat nimic care să sugereze că regulile procedurale au fost aplicate de o manieră care a prejudiciat echitatea procesului reclamantului; și (iv) implicarea procurorului în timpul examinării cazului de către PRC nu a încălcat principiul prezumției de nevinovăție, de vreme ce rolul său era să stabilească dacă existaseră motive suficiente pentru urmărire și nu a dat nicio declarație în fața publicului sau nu a luat nicio decizie judiciară în acel caz.
Cu privire la susținerea reclamantului potrivit căreia procesul de decizie privind formularea acuzațiilor a fost unul arbitrar și politic, Curtea a notat că statele contractante au adoptat abordări diferite cu privire la problemele importante și sensibile referitoare la răspunderea penală a membrilor guvernului pentru acte sau omisiuni comise în exercițiul obligațiilor lor oficiale. Nu ținea de Curte să impună vreun model particular. Sarcina sa a fost să efectueze un control al circumstanțelor concrete ale cazului în baza capetelor de cerere care i-au fost prezentate.
Curtea a fost conștientă de faptul că, de vreme ce scopul cadrelor constituțional, legislativ și procedural relevante cu privire la acest subiect trebuia să fie identificarea unui echilibru între răspunderea politică și răspunderea penală și evitarea riscului impunității și a riscului recurgerii nefondate la procedurile penale, puteau exista riscuri de abuz sau disfuncționalități care trebuiau evitate. Curtea a fost conștientă de importanța garanției ca procedurile penale să nu fie utilizate greșit în scopul hărțuirii oponenților politici sau ca instrumente ale conflictului politic. Prin urmare, ea a trebuit să aibă în vedere că standardele necesare ale echității erau menținute, indiferent de caracteristicile speciale ale procedurilor.
Procedurile de punere sub acuzare din cazul reclamantului s-au bazat pe o decizie a Parlamentului. Dintr-o perspectivă comparativă, implicarea parlamentară nu era una atipică în contextul deciziilor cu privire la inițierea de proceduri penale împotriva unui membru al guvernului pentru acte comise în exercițiul funcției sale ministeriale și nu era suficientă în sine să ridice o problemă din perspectiva articolului 6, având în vedere faptul că acuzațiile înaintate de către Parlament au fost examinate și judecate de către o instanță de judecată. Mai mult, neglijența reproșată reclamantului vizase o obligație legală obiectivă și nu existase niciun indiciu că decizia Parlamentului de a formula acuzațiile s-a bazat pe informații insuficiente.
Astfel, de vreme ce preferințele partinice ar fi putut juca un rol în cadrul votului parlamentar, procesul care a condus la acuzarea reclamantului nu a fost unul arbitrar sau politic în măsura în care să fie prejudiciat caracterul echitabil al procesului său.
(b) Independența și imparțialitatea Curții de impeachment – Reclamantul s-a plâns că cei opt judecători nespecializați care au stat alături de șapte judecători specializați ai Curții de impeachment au fost numiți de către Parlament, care a reprezentat, totodată, autoritatea de urmărire în cazul său. El s-a mai plâns că Parlamentul a interferat cu compunerea instanței în timpul procedurilor, prin prelungirea termenelor judecătorlor nespecializați.
Deși simpatiile politice puteau juca un rol în procesul de numire a judecătorilor nespecializați la Curtea de impechment, Curtea nu a considerat că acest fapt putea pune probleme legitime cu privire la independența și imparțialitatea lor. În acest sens, ea a notat că, înainte de a participa la prima ședință de judecată, judecătorilor li s-a cerut să semneze un jurământ potrivit căruia aveau să acționeze în mod conștiincios și imparțial. Nu s-a demonstrat că judecătorii nespecializați care au judecat cauza reclamantului au recunoscut existența vreunei afilieri politice cu privire la subiectul în discuție sau că au existat alte legături între aceștia și Parlament, care puteau da naștere vreunor îndoieli referitoare la independența și imparțialitatea lor.
Faptul că judecătorii nespecializați alcătuiau o majoritate nu avusese niciun impact, pentru că reclamantul a fost condamnat cu nouă voturi la șase, unde cinci din cei nouă judecători care au stabilit existența vinovăției erau judecători specializați.
De asemenea, decizia Parlamentului de a extinde mandatul judecătorilor nespecializați fusese, în acele circumstanțe, pe deplin justificată. Singura alternativă ar fi fost să se desemneze noi judecători nespecializați. În mod efectiv, aceștia ar fi fost desemnați special pentru acel caz, iar participarea lor ar fi putut naște dubii justificabile privind independența și imparțialitatea lor. Din contra, judecătorii nespecializați care funcționau deja în cadrul Curții de impeachment, au fost numiți cu câțiva ani înainte de producerea faptelor relevante ale cazului și înainte ca procedurile împotriva reclamantului să înceapă. Mai mult, au avut loc alegeri parlamentare între timp, iar judecătorii nespecializați în funcție nu au fost numiți de aceeași componență a Parlamentului ca cea care a decis urmărirea reclamantului.
Prin urmare, având în vedere circumstanțele particulare ale cazului și caracterul special al Curții de impeachment, nu a existat nimic care să arate că aceasta a eșuat în îndeplinirea cerințelor independenței și imparțialității în baza articolului 6 § 1.
(c) Procesul și hotărârea – Reclamantul a susținut că incertitudinea privind detaliile acuzațiilor împotriva sa și a argumentelor invocate în sprijinul lor de către urmărire a durat până la sfârșitul procedurilor și i-a acordat Curții de impeachment o marjă excesivă de apreciere cu privire la motivele pe care și-a bazat verdictul.
Curtea nu a fost de acord. Infracțiunea în baza căreia a fost constatată vinovăția reclamantului era descrisă în mod suficient în rechizitoriu și era susținută de pledoariile acuzării în fața Curții de impeachment; reclamantul a putut răspunde pe deplin la acuzații, la susținerile și la probele prezentate, iar Curtea de impeachment a stabilit motivarea factuală și juridică pe deplin, fără să depășească capetele de acuzare sau o lectură rezonabilă a prevederilor juridice aplicate. Prin urmare, nici procesul din fața Curții de impeachment, nici motivarea oferită în hotărârea sa nu a încălcat garanțiile stabilite în articolul 6.
Concluzie: nicio încălcare (unanimitate).
Articolul 7: Articolul 17 din Constituția islandeză reprezenta o prevedere de o importanță deosebită în ordinea constituțională, prin faptul că stabilea principii importante privind modul în care trebuie să funcționeze Guvernul, ca organ colegial care are competența rezolvării chestiunilor importante legate de guvernarea statală și elaborarea de politici. Reclamantul, în calitate de prim-ministru și de șef al Guvernului, era responsabil de asigurarea respectării cerințelor articolului 17. Curtea a fost de acord cu Curtea de impeachment că această prevedere nu putea fi considerată ca fiind lipsită de o claritate suficientă, chiar dacă noțiunea de „chestiuni guvernamentale importante” cu privire la a cărei neglijare a fost găsit vinovat fostul prim-ministru putea prezenta, în mod necesar, o problemă de interpretare. Concluziile trase de către Curtea de impeachment cu privire la semnificația care trebuie dată prevederilor relevante și cu privire la aplicarea lor în cazul conduitei reclamantului au fost considerate conforme cu competența sa de a interpreta și aplica dreptul național, iar infracțiunea pentru comiterea căreia a fost condamnat reclamantului era definită în mod suficient de lege. Prin urmare, reclamantul a putut să prevadă în mod rezonabil faptul că conduita sa va atrage răspunderea penală în baza Constituției și a Legii privind răspunderea ministerială.
Concluzie: nicio încălcare (șase voturi la unu).
Full & Egal Universal Law Academy