©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 24 februarie 2015
În Cauza Haldimann şi alţii împotriva Elveţiei
(Cererea nr. 21830/09)
Strasbourg
DEFINITIVĂ
24/05/2015
Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Haldimann şi alţii împotriva Elveţiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Işýl Karakaş, preşedinte, András Sajó, Nebojša Vuèiniæ, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kûris, Robert Spano, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21830/05 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, prin care patru resortisanţi ai acestui stat, domnul Ulrich Mathias Haldimann („primul reclamant”), domnul Hansjörg Utz („al doilea reclamant”), doamna Monika Annemarie Balmer („a treia reclamantă”) şi doamna Fiona Ruth Strebel („a patra reclamantă”), au sesizat Curtea la 3 aprilie 2009 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de R. Mayrvon Baldegg, avocat în Lucerna. Guvernul elveţian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental adjunct, domnul Adrian Scheidegger, şeful Unităţii Drept European şi Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului din cadrul Biroului Federal al Justiţiei (Unité Protection internationale des droits de l’homme de l’Office fédéral de la justice).
3. Reclamanţii susţin că au fost victime ale unei încălcări a dreptului lor la libertatea de exprimare protejat prin art. 10 din Convenţie.
4. La 23 noiembrie 2010, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Media LegalDefence Initiative (MLDI) i s-a autorizat intervenţia în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulamentul Curţii).
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanţii s-au născut în 1953, 1950, 1969 şi respectiv în 1969 şi au domiciliul în Uster, Zürich, Bäretswil şi Nussbaumen.
7. Faptele cauzei, astfel cum au fost prezentate de reclamanţi, pot fi rezumate după cum urmează.
8. Ca urmare a rapoartelor anuale ale Mediatorului pentru asigurări private din Cantonul Zürich şi a scrisorilor primite de la telespectatori la redacţia „Kassensturz”, o emisiune săptămânală pentru protecţia consumatorilor difuzată de mai mulţi ani de televiziunea elveţiană germanofonă (SF DRS), care exprimau nemulţumirea faţă de brokerii de asigurare punând accent pe aproximările de care aceştia dădeau dovadă în cadrul activităţilor lor, a treia reclamantă, redactor al acelei emisiuni, a pregătit un reportaj privind domeniul vânzărilor de produse de asigurare de viaţă.
9. Aceasta convenise cu redactorul responsabil de emisiune (al doilea reclamant) şi cu redactorul şef al SF DRS (primul reclamant) să înregistreze cu camera ascunsă întâlniri între clienţi şi brokeri pentru a demonstra neajunsurile reproşate acestora din urmă. S-a decis înregistrarea acestor întâlniri într-un apartament privat, apoi comentarea lor de către un expert în asigurări.
10. A patra reclamantă, jurnalist în cadrul SF DRS, a convenit să se întâlnească cu un broker de asigurare al întreprinderii X, iar întâlnirea a avut loc la 26 februarie 2003. Aceasta a pretins că era o clientă interesată de încheierea unui contract de asigurare de viaţă. În locul în care trebuia să aibă loc întâlnirea au fost instalate două camere audio-video ascunse („Lipstickkameras”), care transmiteau înregistrarea întâlnirii într-o încăpere învecinată unde se aflau cea de a treia reclamantă şi expertul în asigurări. Un cameraman şi un tehnician se aflau de asemenea în această încăpere, fiind responsabili cu înregistrarea punctului de vedere exprimat de expert.
11. La finalul întâlnirii, cea de a treia reclamantă a intrat în încăpere şi s-a prezenta ca fiind redactorul „Kassensturz”, explicându-i brokerului de asigurare că întâlnirea fusese înregistrată. Brokerul a răspuns că se aştepta la acest lucru („Dashabeichgedacht ”). Aceasta i-a spus brokerului că, în timpul întâlnirii, comisese greşeli grave şi l-a invitat să îşi exprime punctul de vedere, ceea ce acesta din urmă a refuzat.
12. Ca urmare, primii doi reclamanţi au convenit să difuzeze în parte întâlnirea înregistrată în cadrul uneia dintre ediţiile următoare ale „Kassensturz”. Aceştia au propus întreprinderii X să îşi exprime punctul de vedere asupra întâlnirii şi asupra criticii exprimate şi au asigurat-o că vocea şi chipul brokerului urmau să fie protejate şi, prin urmare, nu puteau fi recunoscute. Astfel, reclamanţii au descompus în pixeli chipul brokerului astfel încât numai culoarea părului său şi culoarea pielii sale erau încă vizibile după această transformare a imaginii, şi de asemenea hainele acestuia. Vocea sa a fost de asemenea modificată.
13. La 3 martie 2003, brokerul a depus o plângere civilă în faţa instanţei districtuale din Zürich având ca scop împiedicarea difuzării înregistrării în litigiu. Această plângere a fost respinsă printr-o decizie din 24 martie 2003.
14. La 25 martie 2003, secvenţe ale întâlnirii din 26 februarie au fost difuzate, chipul şi vocea fiind modificate aşa cum fusese prevăzut. O cerere de instituire a măsurilor provizorii având ca obiect protejarea intereselor brokerului a fost respinsă cu o zi înainte.
15. La 29 august 2006, judecătorul unic în materie penală din Dielsdorf (cantonul Zürich) i-a achitat pe primii trei reclamanţi suspectaţi că ar fi ascultat şi înregistrat conversaţiile altor persoane în sensul art. 179bis primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen., şi pe a patra reclamantă suspectată de înregistrarea fără drept a unor conversaţii în sensul art. 179ter primul paragraf C. pen.
16. Ca şi Procurorul General („Oberstaatsanwalt”) al cantonului Zürich, brokerul de asigurare, în calitatea sa de persoană vătămată, a introdus apel împotriva hotărârii din 29 august 2006.
17. Printr-o hotărâre din 5 noiembrie 2007, instanţa superioară („Obergericht”) a cantonului Zürich i-a condamnat pe primii trei reclamanţi pentru fapta de a fi înregistrat conversaţiile altor persoane în sensul art. 179bis primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen. şi pentru încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater primul paragraf şi al doilea paragraf C. pen. A patra reclamantă a fost condamnată pentru înregistrarea fără drept a unor conversaţii în sensul art. 179ter primul paragraf C. pen. şi pentru încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater primul paragraf C. pen. Primii trei reclamanţi au fost condamnaţi, cu suspendare, la plata sumelor de 350 de franci elveţieni (CHF), 200 CHF şi respectiv 100 CHF corespunzătoare a cincisprezece zile-amendă, iar a patra reclamantă a fost condamnată la plata sumei de 30 CHF corespunzătoare a cinci zile-amendă.
18. Reclamanţii au formulat recurs în faţa tribunalului federal împotriva condamnărilor lor, invocând în special dreptul la libertatea de exprimare în sensul art. 10 din Convenţie. Potrivit acestora, recurgerea la procedeul incriminat era necesară pentru atingerea scopului vizat.
19. Printr-o hotărâre din 7 octombrie 2008, notificată reprezentantului reclamanţilor la 15 octombrie 2008, tribunalul federal a admis recursul în măsura în care acesta privea capătul de acuzare referitor la încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater C. pen. Acesta a considerat că în speţă avusese loc o încălcare a principiului punerii sub acuzare şi o încălcare a dreptului la apărare. Acesta a trimis cauza instanţei inferioare.
20. Recursul a fost respins şi a dobândit autoritate de lucru judecat pentru celelalte capete de cerere. Tribunalul a considerat că reclamanţii au comis fapte care intrau sub incidenţa art. 179 bis primul paragraf şi al doilea paragraf şi art. 179ter primul paragraf C. pen. şi a respins cauza exoneratoare de răspundere invocată de reclamanţi. Înalta Curte a recunoscut interesul mare al publicului de a fi informat asupra practicilor în domeniul asigurărilor, care era de natură a cântări mai greu decât interesele particulare aflate în joc. Cu toate acestea, tribunalul federal a considerat că reclamanţii ar fi putut alege alte mijloace, de natură a aduce o atingere mai mică intereselor private ale brokerului de asigurare, de exemplu, comentarii privind rapoartele anuale ale mediatorului, interviuri cu angajaţii acestuia din urmă sau clienţi nemulţumiţi. În plus, în locul înregistrării întâlnirii cu camera ascunsă, jurnalistul ar fi putut întocmi un proces-verbal, chiar dacă valoarea sa probantă ar fi avut, în mod evident, un impact mai redus. În cele din urmă, înregistrarea unui singur caz nu este suficientă, conform tribunalului federal, să ofere indicii fiabile asupra pretinselor probleme. În acest domeniu, exemplele proaste reprezentau o practică obişnuită şi erau de notorietate publică. Difuzarea unui singur caz nu permitea aşadar publicului să tragă concluzii generale în ceea ce priveşte calitatea sfaturilor oferite de companiile de asigurări.
21. Printr-o hotărâre din 24 februarie 2009 a instanţei superioare din cantonul Zürich, reclamanţii au fost achitaţi în ceea ce priveşte capătul de acuzare referitor la încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin utilizarea unui aparat de filmat în sensul art. 179quater C. pen. Instanţa a redus astfel semnificativ sancţiunile pronunţate împotriva reclamanţilor: în cazul primilor trei reclamanţi s-au aplicat pedepse pecuniare de douăsprezece zile-amendă corespunzătoare a 350 CHF [aproximativ 290 euro (EUR)], a 200 CHF (aproximativ 160 EUR) şi a 100 CHF (aproximativ 80 EUR), în locul a paisprezece zile-amendă, iar în cazul celei de a patra reclamante s-a aplicat o pedeapsă de patru zile-amendă corespunzătoare a 30 CHF ziua în locul a cinci zile-amendă cu suspendare şi o perioadă de probă de doi ani. Reclamanţii nu au atacat cu recurs această hotărâre în faţa Tribunalului federal.
II. Dreptul şi practica interne relevante
22. Dispoziţiile relevante din Codul penal elveţian sunt redactate după cum urmează:
„Art. 179bis : Ascultarea şi înregistrarea conversaţiilor altor persoane
Persoana care, fără a avea consimţământul tuturor participanţilor, ascultă cu ajutorul unui aparat de ascultare sau înregistrează pe un dispozitiv de înregistrare sonoră o conversaţie care are caracter privat care se desfăşoară între alte persoane,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terţ un fapt pe care l-a cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă sau pune la dispoziţia unui terţ o înregistrare despre care ştia sau ar fi trebuit să ştie că a fost realizată prin mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau cu amendă.
Art. 179ter : Înregistrarea fără drept a conversaţiilor
Persoana care, fără a avea consimţământul interlocutorilor, înregistrează pe un dispozitiv de înregistrare sonoră o conversaţie care nu are caracter public la care a luat parte,
persoana care conservă o înregistrare despre care ştia sau ar fi trebuit să ştie că a fost realizată prin mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1, sau a avut un beneficiu de pe urma acesteia, sau a pus la dispoziţia unui terţ înregistrarea, va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult 1 an sau cu amendă.
Art. 179quater : Încălcarea domeniului secret sau a domeniului privat prin folosirea unui aparat de luat vederi
Persoana care, fără a avea consimţământul persoanei interesate, observă cu ajutorul unui aparat de luat vederi sau imortalizează cu ajutorul unui aparat de captat imagini un fapt care intră sub incidenţa domeniului secret al acelei persoane sau un fapt care nu poate fi perceput în alt mod de toată lumea şi care intră sub incidenţa domeniului privat al acesteia,
persoana care beneficiază sau divulgă unui terţ un fapt pe care l-a cunoscut sau se presupune că a ajuns să îl cunoască prin mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1,
persoana care conservă o filmare sau pune la dispoziţia unui terţ o filmare deşi ştia sau ar fi trebuit să ştie că a fost obţinută prin mijlocirea unei infracţiuni prevăzute la paragraful 1 va fi, pe baza plângerii, pedepsită cu o pedeapsă privativă de libertate de cel mult trei ani sau cu amendă.”
23. Pasajele relevante din Rezoluţia 1165 (1998) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind dreptul la respectarea vieţii private adoptată de Adunarea parlamentară la 26 iunie 1998 sunt formulate astfel:
„10. Prin urmare, este necesar să se găsească o modalitate de a permite exercitarea echilibrată a celor două drepturi fundamentale, care sunt garantate, de asemenea, de Convenţia europeană a drepturilor omului: dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la libertatea de exprimare.
11. Adunarea reafirmă importanţa dreptului la respectarea vieţii private a fiecărei persoane şi a dreptului la libertatea de exprimare, în calitate de fundamente ale unei societăţi democratice. Aceste drepturi nu sunt nici absolute şi nici nu există o ierarhie a acestora, având o importanţă egală.
12. Adunarea reaminteşte totuşi că dreptul la respectarea vieţii private garantat la art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului trebuie să protejeze persoanele de drept privat nu numai împotriva ingerinţei autorităţilor publice, dar şi împotriva ingerinţei persoanelor particulare şi a instituţiilor private, inclusiv mijloacele de informare în masă.
13. Adunarea consideră că, deoarece toate statele membre au ratificat Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în plus, numeroase legislaţii naţionale care includ dispoziţii ce garantează această protecţie, nu este necesar, în consecinţă, să se propună adoptarea unei noi convenţii pentru a garanta dreptul la respectarea vieţii private. (...) »
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
24. Reclamanţii se plâng de încălcarea dreptului lor la libertatea de exprimare astfel cum este prevăzut la art. 10 din Convenţie, formulat astfel:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să impună societăţilor de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
25. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
26. Curtea constată că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Este necesar aşadar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
27. Reclamanţii susţin că art. 179bis şi 179ter C. pen. nu sunt suficient de previzibile în privinţa efectelor lor. Potrivit acestora, utilizarea unei camere ascunse nu este reglementată nicăieri în mod explicit, iar jurisprudenţa instanţelor şi recomandările Consiliului de presă elveţian sunt vagi. Tribunalul Federal încearcă să cenzureze utilizarea cercetării şi a camerei ascunse într-o manieră absolută.
28. Reclamanţii adaugă că art. 179bis şi 179ter C. pen. nu protejează imparţialitatea comunicării între persoane, nici drepturile referitoare la personalitate, ci confidenţialitatea comunicării în sfera privată. În speţă, conversaţia a avut loc într-un apartament care nu aparţinea brokerului şi în timpul programului său de muncă. În plus, nu exista nicio relaţie specială de încredere între jurnalist şi broker. Potrivit acestora, nu poate fi vorba de protecţia sferei private şi intime a brokerului. Faptul că vocea şi chipul brokerului au fost protejate schimbă total situaţia.
29. Aceştia susţin în plus că au respectat îndatoririle şi responsabilităţile care le incumbă în acest caz special. În Decizia nr. 51/2007, Consiliul de presă elveţian a decis că investigaţiile realizate cu camera ascunsă sunt autorizate dacă informaţiile sunt de interes public şi dacă informaţiile nu pot fi obţinute prin alt mijloc. Subiectul emisiunii care viza să atragă atenţia publicului asupra disfuncţionalităţilor din sistemul de asigurări private din Elveţia prezenta un interes public superior. În plus, jurnaliştii sunt liberi să aleagă mijloacele prin care realizează investigaţiile. Prezentarea realistă era necesară în acest caz special; dacă probele ar fi fost falsificate, brokerul ar fi obţinut câştig de cauză în cadrul acţiunii civile. Efectul disuasiv e foarte important având în vedere caracterul absolut al soluţiei Tribunalului Federal. Brokerul a avut ocazia de a se pronunţa asupra criticii reclamanţilor după înregistrarea emisiunii şi înainte de emisiune, ceea ce însă a refuzat să facă.
b) Guvernul
30. Guvernul nu contestă că aceste condamnări în litigiu se transpun într-o „ingerinţă” în exercitarea de către persoanele interesate a dreptului lor la libertatea de exprimare. Dimpotrivă, consideră că această ingerinţă era prevăzută de o lege clară şi previzibilă. Art. 179bis protejează conversaţia efectivă şi art. 179ter protejează discursul spontan. Atât sfera intimă şi privată, cât şi dreptul la propria imagine şi la propriul cuvânt sunt protejate şi corespund scopului legitim al protecţiei reputaţiei şi drepturilor altuia.
31. Faptul că vocea şi chipul brokerului au fost protejate nu schimbă situaţia, în opinia Guvernului, întrucât legea sancţionează înregistrarea şi difuzarea în sine. În plus, astfel cum a stabilit Tribunalul Federal, nu este exclus ca apropiaţi sau colaboratori ai brokerului să îl poată recunoaşte şi respectiv identifica. Guvernul susţine pe de altă parte că nu există nicio consecinţă care să decurgă ca urmare a soluţiei din cadrul procedurii civile naţionale care este independentă de procedura penală şi răspunde altei logici.
32. În ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii, Tribunalul Federal a apreciat că utilizarea unei camere ascunse prezintă similitudini cu metodele organelor de investigaţie secretă sau cu supravegherea corespondenţei prin poştă şi telecomunicaţii. Aceste metode sunt admisibile însă numai în condiţii foarte restrictive şi pentru infracţiuni foarte grave. Tribunalul Federal s-a pronunţat in concreto în prezenta cauză, iar nu de manieră generală. A recunoscut că există un interes, care nu poate fi neglijat, al publicului de a fi informat asupra eventualelor neajunsuri în domeniul vânzărilor de asigurări de viaţă dar că, în speţă, reportajul nu a făcut decât să prezinte probleme deja cunoscute fără a dezvălui niciuna dintre aceste probleme. Jurnalistul ar fi putut să retranscrie discuţia fără a o înregistra sau mai mult să utilizeze alte mijloace legale, neavând sarcina de a colecta probe absolute. Guvernul susţine în plus că reclamanţii, în calitatea lor de jurnalişti experimentaţi nu puteau ignora că acest comportament pedepsit îi expunea unei sancţiuni care nu era nerezonabilă în speţă.
c) Media LegalDefence Initiative (MLDI), terţ intervenient
33. MLDI, terţ intervenient, subliniază importanţa mijloacelor de investigaţie secretă pentru elaborarea anumitor tipuri de reportaj, în special atunci când este necesară creionarea imaginii solide a unor organizaţii puternice şi sofisticate sau pentru a intra într-o lume clandestină în care accesul este restrâns. Utilizate cu etică şi în mod direcţionat, sunt instrumente de ultimă instanţă care permit să fie puse în lumină practicile adevărate care nu ar putea fi identificate într-o manieră realistă prin alte mijloace. Există o diferenţă de apreciere atunci când înregistrarea se derulează în afara domiciliului sau a biroului persoanei înregistrate. MLDI subliniază că numeroase state europene acceptă să reglementeze utilizarea mijloacelor de investigaţie secretă.
2. Motivarea Curţii
34. Părţile sunt de acord cu faptul că respectiva condamnare a reclamanţilor constituie „o ingerinţă a autorităţilor publice” în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare.
35. O astfel de ingerinţă reprezintă o încălcare a Convenţiei dacă nu îndeplineşte cerinţele art. 10 § 2§ 2. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă era „prevăzută de lege”, urmărea unul sau mai multe scopuri legitime cu privire la respectivul paragraf şi era „necesară într-o societate democratică”.
a) Prevăzută prin lege
36. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa constantă, potrivit căreia formularea „prevăzută de lege” impune nu numai ca măsura incriminată să aibă temei în dreptul intern, ci vizează totodată calitatea legii în cauză: astfel, aceasta trebuie să fie accesibilă justiţiabililor şi previzibilă în efectele ei [a se vedea, printre multe altele, Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V; VgtVereingegenTierfabriken împotriva Elveţiei, nr. 24699/94, pct. 52, CEDO 2001‑VI; Gawêda împotriva Poloniei, nr. 26229/95, pct. 39, CEDO 2002‑II şi Maestri împotriva Italiei (MC), nr. 39748/98, pct. 30, CEDO 2004-I]. Cu toate acestea, le revine autorităţilor naţionale, în special instanţelor, obligaţia de a interpreta şi de a aplica dreptul intern (Kruslin împotriva Franţei, 24 aprilie 1990, pct. 29, Seria A nr. 176-A şi Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, pct. 59, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II).
37. În ceea ce priveşte circumstanţele speţei, nu se contestă că condamnarea reclamanţilor are la bază un text accesibil, respectiv art. 179bis şi 179ter C. pen. elveţian. În schimb, reclamanţii susţin că normele legislative nu sunt previzibile în efectele lor deoarece utilizarea camerei ascunse nu este sancţionată în mod expres în nicio parte a acestora.
38. Curtea constată că divergenţa de interpretare de către părţi în ceea ce priveşte cele două articole ale Codului penal elveţian afectează numai finalitatea acestor măsuri penale, respectiv elementele vieţii private şi personalităţii pe care încearcă să le protejeze. Cu toate acestea, Curtea observă că reclamanţii nu pretind că tipului de comportament sancţionabil, aşa cum este prezentat în articolele în cauză, îi lipseşte claritatea.
39. Astfel, Curtea consideră că reclamanţii, jurnalişti şi redactori, nu puteau ignora, în calitatea lor de profesionişti ai unor emisiuni de televiziune, că se expuneau unei sancţiuni penale, prin utilizarea camerei ascunse, fără consimţământul unei persoane ce face obiectul reportajului şi fără autorizarea din partea acesteia de a difuza reportajul respectiv.
40. Aşadar, Curtea concluzionează că ingerinţa în litigiu era „prevăzută prin lege” în sensul art. 10 § 2 §§§ 2 din Convenţie.
b) Scop legitim
41. Guvernul susţine că prin condamnarea reclamanţilor se urmărea un scop legitim al protejării reputaţiei şi drepturilor altuia, respectiv ale brokerului de asigurare. Reclamanţii susţin că ingerinţa nu putea avea un astfel de scop deoarece nu le-a fost adusă atingere drepturilor şi reputaţiei brokerului, ale cărui chip şi voce au fost protejate.
42. Curtea constată că imaginea şi vocea brokerului au fost înregistrate fără ştirea sa, apoi difuzate în pofida opiniei sale, desigur sub o formă anonimizată, dar într-o manieră peiorativă, actualizând sfaturile profesionale eronate divulgate de broker, într-o emisiune de televiziune cu audienţă mare.
43. Curtea consideră aşadar că măsura în litigiu era de natură a viza protejarea drepturilor şi reputaţiei altuia, respectiv dreptul brokerului la propria imagine, la propriul cuvânt, precum şi la reputaţia sa.
c) Caracterul necesar într-o societate democratică
i. Principii generale
44. Libertatea de exprimare constituie unul dintre fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una dintre condiţiile primordiale ale evoluţiei sale şi ale dezvoltării fiecărei persoane. Sub rezerva art. 10 § 2, aceasta este valabilă nu numai în ceea ce priveşte „informaţiile” sau „ideile” acceptate ori considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau neliniştesc: acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, fără de care nu există o „societate democratică”. Astfel cum este consacrată la art. 10, libertatea de exprimare este însoţită de excepţii care necesită totuşi o interpretare strictă, iar necesitatea de a o restrânge trebuie stabilită în mod convingător [a se vedea, printre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24; Editions Plon împotriva Franţei, nr. 58148/00, pct. 42, CEDO 2004‑IV; şi Lindon, Otchakovsky-Laurens şi July împotriva Franţei (MC), nr. 21279/02 şi 36448/02, pct. 45, CEDO 2007‑IV].
45. Pe de altă parte, Curtea a subliniat în numeroase rânduri rolul esenţial pe care îl joacă presa într-o societate democratică. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte protecţia reputaţiei şi a drepturilor altora, presei îi revine sarcina de a comunica, respectându-şi obligaţiile şi responsabilităţile, informaţii şi idei cu privire la toate problemele de interes general. La funcţia sa, care constă în diseminarea informaţiilor şi ideilor referitoare la astfel de probleme, se adaugă dreptul publicului de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea juca rolul său indispensabil de „câine de pază” [Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59 şi 62, CEDO 1999‑III, şi Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 71, CEDO 2004‑XI]. Chiar dacă formulate iniţial pentru presa scrisă, aceste principii se aplică, fără nicio îndoială, mijloacelor audiovizuale (Jersild împotriva Danemarcei, 23 septembrie 1994, pct. 31, seria A nr. 29).
46. Art. 10 § 2 din Convenţie subliniază că exercitarea libertăţii de exprimare cuprinde „îndatoriri şi responsabilităţi” care sunt valabile şi pentru mass-media, chiar şi atunci când este vorba despre probleme de mare interes general. Aceste îndatoriri şi responsabilităţi pot avea o importanţă deosebită în cazul în care există riscul de a se aduce atingere reputaţiei unei persoane menţionate nominal şi de a fi încălcate „drepturile altora”. Astfel, trebuie să existe motive specifice pentru a putea scuti mass-media de obligaţia care îi revine de obicei de a verifica declaraţiile de fapt defăimătoare. Existenţa acestor motive depinde în special de natura şi gradul defăimării în cauză, precum şi de măsura în care mass-media poate considera în mod rezonabil sursele sale ca fiind credibile în ceea ce priveşte acuzaţiile (Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78, şi Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 89, CEDO 2007‑III).
47. Este necesar de asemenea să se reamintească că orice persoană, chiar şi jurnalist, care îşi exercită libertatea de exprimare, îşi asumă „îndatoriri şi responsabilităţi” a căror întindere depinde de situaţia sa şi de procedeul tehnic utilizat [Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 102, CEDO 2007‑V]. Astfel, în pofida rolului esenţial care revine mass-media într-o societate democratică, jurnaliştii nu ar putea fi în principiu scutiţi, prin prisma protecţiei pe care le-o oferă art. 10, de îndatorirea lor de a respecta normele penale de drept comun. Art. 10 § 2 stabileşte aşadar limitele exercitării libertăţii de exprimare, care rămân valabile chiar şi atunci când este necesar să se relateze în presă despre probleme serioase de interes general (ibidem, pct. 102).
48. Atunci când examinează necesitatea unei ingerinţe într-o societate democratică în vederea „protejării reputaţiei sau a drepturilor altora”, Curţii i se poate solicita să verifice dacă autorităţile naţionale au păstrat un echilibru just între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi care pot fi în conflict în anumite cauze: şi anume, pe de o parte, libertatea de exprimare, astfel cum este protejată de art. 10, şi, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieţii private, astfel cum este garantat de dispoziţiile art. 8 (Hachette Filipacchi Associés împotriva Franţei, nr. 71111/01, pct. 43, 14 iunie 2007, şi MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 142, 18 ianuarie 2011).
49. Pe de altă parte, dreptul la protejarea reputaţiei este un drept care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 8 din Convenţie [Chauvy ş.a. împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004‑VI; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 49, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010 şi Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012]. Totuşi, pentru ca art. 8 să fie luat în considerare, atacul adus reputaţiei personale trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exerciţiului personal al dreptului la respectarea vieţii private (A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009).
50. În jurisprudenţa sa anterioară, Curtea a examinat cauze privind atingeri aduse reputaţiei personale a persoanelor publice (Axel Springer AG, citată anterior). Aceasta reaminteşte că a stabilit deja şase criterii care trebuie analizate în cazul punerii în balanţă a dreptului la libertatea de exprimare şi a dreptului la respectarea vieţii private: contribuţia la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi subiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, metoda de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora, conţinutul, forma şi repercusiunile publicării şi gravitatea sancţiunii impuse (a se vedea în acest sens, Axel Springer AG, citată anterior, pct. 90–95).
51. Curtea s-a pronunţat de asemenea asupra unor cazuri de defăimare care aveau legătură cu activitatea profesională a persoanei (este vorba despre un medic, Kanellopoulou împotriva Greciei, nr. 28504/05, 11 octombrie 2007; este vorba despre un director general al unei societăţi subvenţionate de stat, Tănăsoaica împotriva României, nr. 3490/03, 19 iunie 2012; este vorba despre magistraţi, Belpietro împotriva Italiei, nr. 43612/10, 24 septembrie 2013).
52. Prezenta speţă se distinge de precedentele în măsura în care, pe de o parte, brokerul nu era persoană publică care să beneficieze de o anumită notorietate, iar pe de altă parte, reportajul în litigiu nu avea ca obiect să critice brokerul personal, ci viza anumite practici comerciale puse în aplicare în cadrul categoriei profesionale din care acesta făcea parte (a se vedea, a contrario, Kanellopoulou, citată anterior). Impactul reportajului asupra reputaţiei personale a brokerului era în consecinţă limitat şi Curtea va ţine seama de acest aspect particular al cauzei în aplicarea criteriilor care se desprind din jurisprudenţa sa.
53. Curtea reaminteşte că, în temeiul art. 10 din Convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a examina necesitatea şi amploarea unei ingerinţe în exercitarea libertăţii de exprimare protejate de această dispoziţie (Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 60, CEDO 2001‑I, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 68).
54. În cauze precum prezenta speţă, Curtea consideră că, în principiu, soluţionarea cererii nu poate fi alta, fie că cererea a fost introdusă în faţa sa în temeiul art. 10 din Convenţie de către jurnalistul care a publicat articolul în litigiu, fie în temeiul art. 8, de către persoana care face obiectul respectivului articol. Astfel, aceste drepturi merită a priori un respect egal [Hachette Filipacchi Associés (ICI PARIS) împotriva Franţei, nr. 12268/03, pct. 41, 23 iulie 2009; Timciuc împotriva României (dec.), nr. 28999/03, pct. 144, 12 octombrie 2010; şi Mosley împotriva Regatului Unit, nr. 48009/08, pct. 111, 10 mai 2011; a se vedea şi pct. 11 din Rezoluţia Adunării Parlamentare – supra, pct. 23]. Prin urmare, marja de apreciere ar trebui, în principiu, să fie aceeaşi în ambele cazuri.
55. În cazul în care punerea în balanţă a acestor două drepturi de către autorităţile naţionale a fost realizată respectându-se criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, trebuie să existe motive serioase pentru ca opinia Curţii să se substituie celei emise de instanţele interne [Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei (MC), nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06 şi 28964/06, pct. 57, CEDO 2011 şi MGN Limited, citată anterior, pct. 150 şi 155].
ii) Aplicare în cazul de faţă
56. Curtea trebuie mai întâi să stabilească dacă reportajul respectiv privea un subiect de interes general. Curtea observă de la început că tema reportajului realizat, respectiv proasta calitate a sfaturilor emise de brokerii de asigurări private, şi prin urmare o chestiune de protejare a drepturilor consumatorilor care decurge din aceasta, privea o dezbatere care era de interes public foarte ridicat.
57. Pentru Curte, este de asemenea important să examineze dacă reportajul în cauză putea genera dezbatere publică asupra subiectului (Stoll, citată anterior, pct. 121). În această privinţă, Tribunalul Federal consideră că dacă subiectul putea, în sine, să prezinte un interes public în măsura în care urmărea să determine amploarea fenomenului, reportajul incriminat nu aducea niciun element de noutate asupra problematicii proastei calităţi a sfaturilor. În plus, alte procedee, de natură a aduce o atingere mai mică intereselor brokerului, ar fi permis abordarea acestei problematici. În opinia Curţii, este important numai să se clarifice dacă reportajul putea contribui la dezbaterea de interes general şi nu să se stabilească dacă reportajul a atins pe deplin acest obiectiv.
58. Curtea a acceptat prin urmare că un astfel de articol aborda un subiect de interes general.
59. Curtea reaminteşte că art. 10 § 2 din Convenţie nu lasă loc restrângerilor în privinţa libertăţii de exprimare în domeniul chestiunilor de interes general [Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 61, CEDO 1999-IV; Stoll, citată anterior, pct. 106; Wingrove împotriva Regatului Unit, 25 noiembrie 1996, pct. 58, Culegere 1996-V; Dupuis şi alţii împotriva Franţei, nr. 1914/02, pct. 40, 7 iunie 2007].
60. Desigur, astfel cum s-a pronunţat deja, Curtea constată că brokerul filmat fără ştirea sa nu era o persoană publică. Acesta nu îşi dăduse consimţământul pentru a fi filmat şi prin urmare putea „în mod rezonabil să aibă încredere în caracterul privat” al acestei întâlniri (a se vedea, mutatis mutandis, Halford împotriva Regatului Unit, 25 iunie 1997, pct. 44 şi 45, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-III şi Perry împotriva Regatului Unit, nr. 63737/00, pct. 36-43, CEDO 2003-IX). Cu toate acestea, reportajul în litigiu nu era centrat pe persoana brokerului, ci pe anumite practici comerciale puse în aplicare în cadrul unei categorii profesionale. În plus, întâlnirea nu avusese loc în biroul brokerului sau în alt sediu profesional [a contrario şi mutatis mutandis, Chappell împotriva Regatului Unit, 30 martie 1989, pct. 51, Seria A nr. 152-A ; Niemietz, citată anterior, pct. 29-33; Funke împotriva Franţei, 25 februarie 1993, pct. 48, Seria A nr. 256-A ; Crémieux împotriva Franţei, 25 februarie 1993, pct. 31, Seria A nr. 256-B; şi Miailhe împotriva Franţei (nr. 1), 25 februarie 1993, pct. 28, Seria A nr. 256-C]. Curtea consideră aşadar că atingerea adusă vieţii private a brokerului este mai puţin importantă decât dacă brokerul ar fi fost vizat personal şi exclusiv de reportaj.
61. Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea lor joacă, de asemenea, un rol important. Curtea s-a pronunţat deja că garanţia pe care art. 10 o oferă jurnaliştilor în ceea ce priveşte rapoartele privind probleme de interes general, este subordonată condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă, pe baza unor fapte exacte, şi să furnizeze informaţii „fiabile şi precise”, respectând deontologia jurnalistică [a se vedea, de exemplu, Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 54, CEDO 1999-I; Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78; Stoll, citată anterior, pct. 103; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 93]. Curtea observă că deşi părţile fac trimitere la referinţe diferite, acestea sunt de acord, în esenţă, asupra faptului că utilizarea camerei ascunse nu era interzisă de manieră absolută în dreptul intern, ci aceasta putea fi autorizată în anumite condiţii stricte (a se vedea pct. 29 şi 32, supra). Potrivit acestora, o asemenea utilizare nu era permisă decât atunci când exista un interes public preponderent pentru difuzarea informaţiilor şi în măsura în care informaţiile obţinute nu puteau fi obţinute altfel. Curtea a hotărât deja că subiectul reportajului răspundea unei probleme de interes general. Ceea ce este important, în opinia Curţii, în acest stadiu, este analizarea comportamentului reclamanţilor. În această privinţă, deşi Curtea consideră că brokerul putea, în mod legitim, să se fi simţit înşelat de reclamanţi, aceasta consideră totuşi că nu li se poate reproşa un comportament deliberat contrar normelor deontologice. Aceştia din urmă nu au ignorat, în fapt, normele jurnalistice, astfel cum sunt definite de Consiliul de Presă elveţian (a se vedea pct. 29, supra), care limitează utilizarea camerei ascunse, ci mai degrabă au concluzionat - în mod eronat conform instanţei supreme elveţiene - că obiectul reportajului lor trebuia să le autorizeze utilizarea camerei ascunse. Curtea observă că această problemă nu s-a bucurat de unanimitate în rândul instanţelor elveţiene care, în primă instanţă, i-au achitat pe reclamanţi. Prin urmare, Curtea consideră că reclamanţii trebuie să beneficieze de o îndoială în privinţa voinţei lor de a respecta normele deontologice aplicabile în speţă, fiind vorba de modul de obţinere a informaţiilor.
62. În ceea ce priveşte faptele prezentei cauze, veridicitatea lor nu a fost niciodată contestată. Faptul că ar fi fost mai interesant pentru consumatori, aşa cum susţine Guvernul, să se expună amploarea problemelor denunţate mai degrabă decât natura lor, nu schimbă cu nimic această constatare.
63. Curtea reaminteşte în continuare că modul în care sunt publicate un reportaj sau o fotografie şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în reportaj sau în fotografie pot să fie luate în considerare [(Wirtschafts-Trend Zeitschriften-Verlagsgesellschaft m.b.H. împotriva Austriei (nr. 3), nr. 66298/01 şi 15653/02, pct. 47, 13 decembrie 2005; Reklos şi Davourlis împotriva Greciei, nr. 1234/05, pct. 42, 15 ianuarie 2009; şi Jokitaipale şi alţii împotriva Finlandei, nr. 43349/05, pct. 68, 6 aprilie 2010]. Amploarea difuzării reportajului şi a fotografiei poate fi, de asemenea, importantă, în funcţie de ce tip de ziar este vorba, cu tiraj naţional sau local, important sau puţin important (Karhuvaara şi Iltalehti împotriva Finlandei, nr. 6372/06, pct. 47, 6 aprilie 2010).
64. În speţă, Curtea constată că reclamanţii au înregistrat o întâlnire care conţinea imaginile şi sunetul unei pretinse negocieri între broker şi jurnalistă. În opinia Curţii, înregistrarea în sine aduce o atingere limitată intereselor brokerului deoarece numai un cerc restrâns de persoane aveau acces la respectiva înregistrare, aspect pe care Guvernul îl admite.
65. Această înregistrare a fost difuzată în continuare sub formă de reportaj, peiorativ îndeosebi la adresa brokerului, astfel cum Curtea a arătat deja. Deşi succintă, difuzarea secvenţelor înregistrării era de natură a aduce o atingere mai importantă dreptului brokerului la viaţa sa privată, deoarece numeroşi telespectatori – aproximativ zece mii conform Guvernului – au putut să o urmărească. Or Curtea nu poate să nu ţină seama de faptul că mijloacele de informare în masă audio-vizuale au mai degrabă efecte imediate şi mai puternice decât presa scrisă (Jersild, citată anterior, pct. 31). Audienţa a putut astfel să îşi formeze propria sa opinie asupra calităţii sfaturilor şi asupra lipsei profesionalismului brokerului. Astfel, în speţă este determinant dacă reclamanţii au descompus în pixeli chipul brokerului astfel încât numai culoarea părului său şi a pielii sale se mai observau după această transformare a imaginii. Vocea acestuia a fost de asemenea modificată. În acelaşi mod, Curtea subliniază că şi hainele brokerului erau vizibile, dar acestea nu prezentau nici un semn distinctiv. În cele din urmă, întâlnirea nu s-a derulat la sediile pe care brokerul le frecventa.
66. Curtea consideră aşadar, având în vedere circumstanţele speţei, că ingerinţa în viaţa privată a brokerului, care a renunţat să îşi exprime punctul de vedere asupra întâlnirii, nu este de o asemenea gravitate (A. împotriva Norvegiei, citată anterior) încât să impună punerea în umbră a interesului public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în asigurări.
67. În cele din urmă, în ceea ce priveşte gravitatea sancţiunii, Curtea trebuie să ţină seama de natura sa şi de gravitatea sa. Este posibil ca însuşi faptul condamnării să conteze mai mult decât caracterul minor al pedepsei aplicate (Stoll, citată anterior, pct. 153-154). În speţă, deşi pedepsele pecuniare de douăsprezece zile-amendă pentru primii trei reclamanţi şi de patru zile-amendă pentru a patra reclamantă sunt relativ reduse, Curtea consideră că sancţiunea pronunţată de instanţa penală poate tinde să determine presa a se abţine în a exprima critici (Stoll, citată anterior, pct. 154), iar aceasta, chiar dacă reclamanţii nu au fost privaţi de posibilitatea de a difuza reportajul.
68. Având în vedere consideraţiile precedente, Curtea consideră că măsura în litigiu nu era, în speţă necesară într-o societate democratică şi că, în consecinţă, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
69. Conform art. 41 din Convenţie:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
70. Reclamanţii nu au formulat nicio cerere de reparaţie echitabilă. Prin urmare, Curtea consideră că nu este necesar să le acorde vreo sumă cu acest titlu.
Pentru aceste motive,
CURTEA:
1. declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. hotărăşte, cu şase voturi la unu, că a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 24 februarie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi al art. 77 § 3 din Regulament.
Stanley NaismithIşýl Karakaş
GrefierPREŞEDINTE,
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulament, se anexează la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei separate a judecătorului Lemmens.
A.I.K.
S.H.N.
Opinia separată a judecătorului Lemmens
1. Spre regretul meu, nu pot achiesa majorităţii în privinţa concluziei acesteia că în speţă a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
2. Această cauză priveşte condamnarea penală a patru persoane, jurnalişti şi redactori, pentru fapta de a fi înregistrat în secret o conversaţie dintre una din aceste persoane şi un broker de asigurare şi de a fi difuzat la televiziune anumite fragmente ale acestei conversaţii, într-o formă care „asigura caracterul anonim”.[1]
Condamnările au la bază două articole din Codul penal elveţian. În ceea ce-i priveşte, cei trei reclamanţi, care nu luaseră parte ei înşişi la conversaţia cu brokerul, delictele „în cauză erau reprezentate de înregistrarea unei conversaţii, care nu avea caracter public, între alte persoane, fără consimţământul acestora [art. 179bis alin. (1)] şi comunicarea către terţi a unui fapt cunoscut prin intermediul unei astfel de înregistrări [art. 179bis alin. (2)]. În ceea ce priveşte a patra reclamantă, care s-a prezentat drept clientă şi care a întreţinut conversaţia cu brokerul, delictul consta în înregistrarea unei conversaţii care nu avea caracter public de către unul dintre participanţi, fără consimţământul interlocutorului său [art. 179ter alin. (1)].
Aceste delicte au o sferă de aplicare generală. Codul penal nu vizează în mod special jurnaliştii. Înregistrarea şi difuzarea unei conversaţii care nu avea caracter public sunt interzise indiferent de finalitate, jurnalistică sau de alt fel.
3. Apreciez a fi util să reamintesc modul în care Tribunalul Federal a abordat această cauză.
În faţa instanţelor de toate gradele de jurisdicţie, reclamanţii au arătat cu titlu principal că dispoziţiile citate anterior din Codul Penal nu le erau aplicabile pe motiv că nu era vorba de o conversaţie care „nu avea caracter public”. Tribunalul Federal a respins acest punct de vedere. Potrivit acestuia, faptele reproşate reclamanţilor intrau, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv în domeniul de aplicare a dispoziţiilor citate anterior. Astfel, Tribunalul federal a considerat în mod explicit că o conversaţie putea fi protejată prin articolele 179bis şi 179ter C. pen., chiar dacă aceasta nu avea ca obiect domeniul „secret sau privat” al participanţilor.[2] În privinţa acestui aspect, articolele 179bis şi 179ter ar prezenta, potrivit acestuia, o analogie cu art. 179, care protejează secretul corespondenţei, independent de conţinutul acesteia. Am concluzionat că art. 179bis şi 179ter au ca obiect să protejeze în mod general confidenţialitatea oricărei conversaţii cu caracter privat.
În faţa instanţelor interne, reclamanţii s-au bazat, cu titlu subsidiar, pe libertatea de opinie şi de informare şi pe libertatea presei pentru a invoca o cauză exoneratoare, respectiv apărarea unor interese legitime. Aceştia au apreciat că procedeul urmat de ei era necesar pentru a proteja interesele legitime superioare. Mai exact, au susţinut că înregistrarea şi difuzarea unei conversaţii reale era necesară pentru a putea demonstra publicului existenţa unor abuzuri generalizate care însoţeau sfaturile oferite de brokerii de asigurare.
Acest mijloc de apărare a fost de asemenea respins de Tribunalul Federal. Mai întâi, tribunalul a reamintit că apărarea intereselor legitime presupune ca actul delictual să fie un mijloc necesar şi adecvat pentru atingerea unui scop legitim, ca acest act să constituie singura cale posibilă de urmat pentru atingerea acestui scop şi ca dreptul legal protejat prin instituirea interdicţiei legale să cântărească mai puţin decât cel al autorului actului care se doreşte a fi protejat. În continuare a admis, că pentru reclamanţi obiectivul informării publicului asupra existenţei abuzurilor legate de sfaturile oferite în domeniul asigurărilor constituie un interes legitim. A recunoscut de asemenea situaţia specială a jurnaliştilor care pot invoca libertatea presei. Cu toate acestea, dacă se consideră că mijlocul de apărare nu este fondat, se întâmplă asta deoarece acesta consideră că, în circumstanţele speciale ale cauzei, procedeul înregistrării şi difuzării unei anumite conversaţii cu un anumit broker, fără ştirea acestuia, nu era un mijloc „necesar” pentru atingerea obiectivului invocat. Conform Tribunalului Federal, acest scop putea fi de asemenea atins prin alte mijloace, cu respectarea legii penale.[3]
Astfel este esenţial, pe baza unei interpretări a condiţiilor puse de dreptul intern privind posibilitatea invocării de către reclamanţi a cauzei exoneratoare respective şi pe baza unei evaluări de fapt a comportamentului lor, că Tribunalul Federal a ajuns la concluzia că a fost justificată din punct de vedere legal condamnarea reclamanţilor.
4. Majoritatea consideră că scopul legitim urmărit prin ingerinţă era „protejarea drepturilor şi a reputaţiei altuia, respectiv dreptul brokerului la propria imagine, la propriul cuvânt, precum şi la propria reputaţie” (pct. 43 din hotărâre).
Acest punct de pornire determină majoritatea să identifice în cauză un conflict între două drepturi fundamentale: libertatea de exprimare a reclamanţilor, pe de o parte, şi dreptul la respectarea vieţii private a brokerului, pe de altă parte. În mod logic, aplică aşadar criteriile pe care Curtea le-a identificat pentru asemenea conflicte în cauza Axel Springer AG [Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 89-95, 7 februarie 2012), menţionată la pct. 50 din hotărâre. Cele două drepturi în cauză nu au totuşi, conform majorităţii, o greutate comparabilă. O importanţă specială este recunoscută libertăţii de exprimare, în lumina chestiunii interesului general care făcea obiectul reportajului (pct. 56-59 din hotărâre). Nu se întâmplă acelaşi lucru în cazul dreptului brokerului la respectarea vieţii private. La pct. 64, majoritatea consideră, în ceea ce priveşte înregistrarea, că nu a fost adusă decât o atingere limitată intereselor brokerului având în vedere că un cerc restrâns de persoane a avut acces la aceasta. La pct. 65, adaugă, în ceea ce priveşte difuzarea înregistrării, că reclamanţii au luat măsuri pentru a face astfel încât brokerul să fie cât mai puţin posibil recunoscut de telespectatori. La pct. 66 a concluzionat: consideră că „ingerinţa în viaţa privată a brokerului (...) nu este de o aşa gravitate (...) încât să impună punerea în umbră a interesului public de informare asupra pretinselor fapte ilicite în materie de brokeraj în asigurări”.
Spre regretul meu, nu pot împărtăşi această manieră de a vedea lucrurile. Astfel cum rezultă din hotărârea Tribunalului Federal, art. 179bis şi 179ter au ca scop să protejeze nu viaţa privată a anumitor indivizi, ci confidenţialitatea în general a conversaţiilor care nu au caracter public (a se vedea pct. 3 de mai sus). Apreciez că mai degrabă această cauză priveşte „apărarea ordinii” (publice) decât „protejarea reputaţiei sau a drepturilor altuia”. Consider că este justificată aplicarea criteriilor din hotărârea Axel Springer AG (a se vedea pct. 56-67 din hotărâre). Raţionamentul de urmat în prezenta cauză ar trebui, în opinia mea, să se apropie mai degrabă de cel dezvoltat în hotărârea Stoll [Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, CEDO 2007‑V), menţionată la pct. 47 din hotărâre. Această din urmă cauză privea un conflict între libertatea de exprimare şi protejarea caracterului confidenţial al anumitor date. Precum în cauza Stoll, considerentul interesului general apărat în prezenta cauză de către autorităţile judiciare aducea atingere ordinii publice, concretizate în legea penală, iar nu unor simple interese private.
Este adevărat că Guvernul s-a limitat să invoce scopul legitim al protejări reputaţiei sau a drepturilor altuia (a se vedea pct. 41 din hotărâre). Cu toate acestea, în circumstanţele particulare ale cauzei, unde scopul invocat de Guvern nu cadrează foarte bine cu motivele expuse în hotărârea Tribunalului Federal, apreciez că Curtea nu este obligată de direcţia de apărare adoptată de Guvern. Dacă era cazul după ce a invitat părţile să se pronunţe asupra posibilităţii de a lua, de asemenea, în considerare scopul apărării ordinii, aceasta trebuia să se poată concentra asupra acestui din urmă scop.
5. În ceea ce priveşte examinarea necesităţii ingerinţei, pot fi succint.
Astfel cum a recunoscut majoritatea, „jurnaliştii nu ar fi în principiu scutiţi, prin prisma protecţiei pe care le-o oferă art. 10, de obligaţia lor de a respecta normele penale de drept comun” (Stoll, citată anterior, pct. 102, citată la pct. 47 din prezenta hotărâre). Este necesar să se clarifice dacă, în speţă, ne găsim în faţa unei situaţii excepţionale. O astfel de situaţie nu poate rezulta decât din importanţa mai mare pe care o are libertatea de exprimare.
Admitem că reportajul privea un subiect de interes general şi că libertatea de exprimare beneficiază de un grad înalt de protecţie. Cu toate acestea, opinăm că interesul protejat prin dispoziţiile legislative în cauză, respectiv protejarea confidenţialităţii conversaţiilor cu caracter privat, avea de asemenea o importanţă semnificativă (pct. 4, supra).
Punerea în balanţă a acestor interese se menţine dificilă. Cu privire la acest aspect, autorităţile naţionale se bucură de o anumită marjă de apreciere. Apreciind că acel comportament adoptat de reclamanţi nu ar putea fi scuzat printr-o cauză exoneratoare, aşadar printr-un motiv care permite ca legea penală să nu fie aplicată, considerăm că Tribunalul Federal nu a procedat la o apreciere arbitrară sau în mod evident nerezonabilă. Având în vedere interesele în joc, condamnarea reclamanţilor nu pare să constituie o măsură disproporţionată în raport cu scopul legitim urmărit prin lege, astfel încât nu a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
[1]{0>. Je me permets de faire remarquer que les requérants n’ont pas été condamnés pour avoir fait un enregistrement avec une caméra cachée.. Îmi permit să observ că reclamanţii nu au fost condamnaţi pentru fapta de a fi realizat o înregistrare cu camera ascunsă.Les considérations au paragraphe 61 de l’arrêt au sujet de l’interdiction non absolue de la caméra cachée en droit suisse ainsi que des règles déontologiques définies par le Conseil suisse de la presse ne sont à mon avis pas très pertinentes.Consideraţiile de la pct. 61 din hotărârea privind interdicţia din dreptul elveţian, lipsită de caracter absolut, referitoare la camera ascunsă, precum şi normele deontologice definite de Consiliul de Presă nu sunt, în opinia mea, foarte relevante. Il se peut bien que la caméra cachée puisse légalement être utilisée dans certaines circonstances (par exemple pour filmer ce qui se passe dans un local déterminé), mais dès le moment où ce procédé est utilisé pour enregistrer une conversation non publique, il tombe sous le coup de l’interdiction formulée aux articles 179bis et 179ter du code pénal.Se poate ca, în anumite circumstanţe, camera ascunsă să fie utilizată în mod legal (de exemplu, pentru a filma ceea ce se întâmplă într-un loc determinat), însă din momentul în care acest procedeu este utilizat pentru a înregistra o conversaţie care nu are caracter public, intră sub incidenţa interdicţiei formulate la art. 179bis şi 179ter C. pen.L’arrêt du Tribunal fédéral est clair à ce sujet :Hotărârea Tribunalului Federal este clară în privinţa acestui subiect:les requérants ont utilisé un procédé qui est interdit et punissable par la loi.reclamanţii au utilizat un procedeu care este interzis şi pasibil de pedeapsă în temeiul legii.Les règles déontologiques ne sauraient y changer quoi que ce soit.Normele deontologice nu ar putea modifica acest lucru în niciun fel.
[2]{0>. Au paragraphe 60 de l’arrêt, la majorité considère que, si le courtier pouvait « raisonnablement croire au caractère privé » de son entretien avec la quatrième requérante, il ressortait de certaines circonstances entourant le reportage que l’importance de l’atteinte à la vie privée du courtier était relativement peu importante.. La pct. 60 din hotărâre, majoritatea consideră că, în cazul în care brokerul putea „în mod rezonabil să aibă încredere în caracterul privat” al întâlnirii sale cu cea de a patra reclamantă, din anumite elemente conexe reportajului reieşea că importanţa atingerii aduse vieţii private a brokerului prezenta o importanţă relativ scăzută. À mon avis, la majorité perd de vue le fait que le courtier avait, en vertu des articles 179bis et 179ter du code pénal, la garantie que la confidentialité de sa conversation avec la quatrième requérante serait protégée.În opinia mea, majoritatea pierde din vedere faptul că brokerul avea, în temeiul art. 179bis şi 179ter C. pen., garanţia protejării confidenţialităţii conversaţiei sale cu a patra reclamantă.Il s’agissait d’une garantie solidement ancrée dans la loi, qui n’avait rien à voir avec une simple attente « raisonnable » de l’intéressé.Este vorba desper o garanţie solid ancorată în lege, care nu avea nicio legătură cu o simplă atingere „rezonabilă” adusă persoanei interesate.En outre, l’existence de la garantie légale ne pouvait pas non plus être affectée par les circonstances dans lesquelles l’acte méconnaissant cette garantie était perpétré.În plus, existenţa unei garanţii legale nu putea nici să fie afectată de circumstanţele în care era săvârşit actul care nu respecta această garanţie.
[3]{0>. La majorité n’attache pas d’importance au fait que l’essentiel de la motivation de la décision du Tribunal fédéral concernait la cause de justification invoquée par les requérants.. Majoritatea nu a acordat importanţă faptului că partea esenţială a motivării deciziei Tribunalului Federal privea cauza exoneratoare invocată de reclamanţi.Par exemple, au paragraphe 57 de l’arrêt, elle critique le raisonnement du Tribunal fédéral selon lequel le reportage incriminé n’apportait aucun élément nouveau à la problématique de la mauvaise qualité des conseils.De exemplu, la pct. 57 din hotărâre, aceasta critică raţionamentul Tribunalului Federal conform căruia reportajul incriminat nu aducea niciun element nou în privinţa problemei proastei calităţi a sfaturilor.Une telle critique serait compréhensible si le Tribunal fédéral avait émis l’analyse critiquée dans le cadre de l’appréciation de la « nécessité » de l’ingérence litigieuse, au sens de la Convention, mais elle l’est beaucoup moins dans le contexte de l’examen de la cause de justification selon le droit interne.O asemenea critică ar fi de înţeles dacă Tribunalul Federal ar fi emis o analiză critică în cadrul aprecierii „necesităţii” ingerinţei în litigiu, în sensul Convenţiei, însă aceasta este de înţeles într-o măsură mai mică în contextul examinării cauzei exoneratoare conform dreptului intern.Au paragraphe 61, la majorité critique le raisonnement du Tribunal fédéral selon lequel l’utilisation de la caméra cachée « n’était permise que lorsqu’il existe un intérêt public prépondérant à la diffusion des informations et pour autant que les informations obtenues ne puissent pas l’être d’une autre manière ».La pct. 61, majoritatea critică raţionamentul Tribunalului Federal conform căruia utilizarea camerei ascunse „nu era permisă decât dacă exista un interes public care să prevaleze şi să determine difuzarea informaţiilor şi în măsura în care informaţiile obţinute nu pot fi prezentate altfel.”De nouveau, il s’agit d’une appréciation faite par le Tribunal fédéral dans le cadre de l’examen de la cause de justification invoquée par les requérants.Iarăşi este vorba despre o apreciere făcută de Tribunalul Federal în cadrul examinării cauzei exoneratoare invocate de reclamanţi.Le Tribunal n’a pas recherché dans quelle mesure l’utilisation de la caméra cachée était acceptable, mais il s’est occupé de la seule question de savoir dans quelle mesure des accusés pouvaient invoquer avec succès une cause de justification contre le chef d’accusation d’enregistrement et de diffusion d’une conversation protégée par la loi.Tribunalul nu a cercetat în ce măsură utilizarea camerei ascunse era acceptabilă, însă s-a ocupat exclusiv de clarificarea aspectului măsurii în care acuzaţii puteau invoca cu succes o cauză exoneratoare în raport cu capătul de acuzare privind înregistrarea şi difuzarea unei conversaţii protejate prin lege.
Full & Egal Universal Law Academy