©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Traducere din limba franceză
Consiliul Europei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a III-a
HOTĂRÂREA
din 3 iunie 2008
în Cauza Halmagiu şi Bellu împotriva României
(Cererea nr. 10012/03)
Strasbourg
Definitivă la 03.09.2008
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art. 44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În Cauza Halmagiu şi Bellu împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din:
Josep Casadevall, preşedinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra, judecători,
şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la data de 13 mai 2008,
a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10012/03, introdusă împotriva României de doi cetăţeni români, doamnele Graţiela Marilena Halmagiu şi Rodica Ileana Bellu (reclamantele), care au sesizat Curtea la data de 22 ianuarie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).
2. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La data de 27 februarie 2006, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Prevalându-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
4. Reclamantele, surori, s-au născut în 1930 şi respectiv în 1933 şi locuiesc la Bucureşti şi Ploieşti.
5. În timpul regimului comunist, un bun imobiliar situat la Ploieşti, în str. Gh. Gr. Cantacuzino nr. 14 (fostul nr. 3 bis) şi aparţinând părinţilor reclamantelor a fost naţionalizat. Bunul era constituit dintr-o construcţie şi un teren de 555 m².
6. În cursul anului 1996 reclamantele au solicitat autorităţilor locale restituirea în natură a bunului.
7. Printr-o hotărâre din data de 7 mai 1997 comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a reţinut că reclamantele erau îndreptăţite să li se acorde o despăgubire de 151.894.345 ROL (adică în jur de 17.773 euro la cursul de schimb mediu fixat de Banca Naţională pentru anul 1997). Reclamantele au înaintat o contestaţie împotriva acestei hotărâri, cerând restituirea în natură a bunului. Prin decizia definitivă din data de 27 martie 1998 Tribunalul Prahova (Tribunalul) a respins contestaţia, reţinând că Legea nr. 112/1995 nu era aplicabilă, deoarece nu reglementa situaţia imobilelor preluate abuziv, cum se întâmpla în cazul în speţă.
8. Prin contractele încheiate între anii 1997–1998, statul a vândut cele şase apartamente ale imobilului unor terţi care locuiau în ele în calitate de chiriaşi (cumpărătorii). Terenul aferent apartamentelor, situat sub imobil şi totalizând 250 m², a fost de asemenea vândut.
9. Prin sentinţa din data de 16 iunie 1998 Judecătoria Ploieşti (Judecătoria) a admis acţiunea în revendicare introdusă de reclamante împotriva Consiliului municipal şi a dispus ca acesta din urmă să le restituie bunul. Nefiind apelată, sentinţa a devenit definitivă.
10. Printr-o scrisoare din data de 21 iulie 1998, societatea care administra imobilele statului a informat reclamantele despre existenţa contractelor de vânzare menţionate anterior.
11. În cursul anului 2001, reclamantele au sesizat Judecătoria cu o acţiune în revendicare împotriva cumpărătorilor. În timpul primului an ele au cerut Primăriei, în temeiul legii nr. 10/2001, restituirea bunului.
12. Prin sentinţa din data de 18 iunie 2001, Judecătoria a admis acţiunea şi a condamnat cumpărătorii la restituirea reclamantei a bunului imobiliar. Această sentinţă a fost confirmată prin decizia din 18 martie 2002 a Tribunalului care a respins apelul cumpărătorilor.
13. Cumpărătorii au înaintat recurs la Curtea de Apel Ploieşti, care l-a admis prin decizia din 1 noiembrie 2002, respingând din acel moment acţiunea pe motiv că cumpărătorii au fost de bună credinţă în momentul încheierii contractelor.
14. Printr-o scrisoare din data de 2 mai 2006 Primăria a informat Guvernul că reclamantele nu au cerut până în acel moment despăgubirile stabilite prin hotărârea din 7 martie 1997 a Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995. Prin aceeaşi scrisoare Primăria a precizat că cererea reclamantelor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 va fi examinată în cursul lunii mai 2006.
15. Potrivit informaţiilor furnizate de reclamante, necontestate de Guvern, la data de 30 mai 2006 Primăria a respins cererea.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE PERTINENTE
16. Prevederile legale şi jurisprudenţa interne pertinente sunt descrise în Hotărârile Brumărescu împotriva României ([GC], nr. 28342/95, CEDH 1999-VII, pag. 250-256, paragrafele 31-33), Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, CEDH 2005-VII, paragrafele 19-26) şi Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, paragrafele 38-53), 1 decembrie 2005).
17. Legea nr. 10/2001 din 14 februarie 2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de către stat între 6 martie 1945 şi 22 decembrie 1989 a fost modificată prin Legea nr. 247 publicată în Monitorul Oficial din 22 iulie 2005. Noua lege extinde formele de despăgubire permiţând beneficiarilor să aleagă între o compensaţie sub formă de bunuri şi servicii şi o compensaţie sub formă de despăgubire bănească echivalentă cu valoarea de piaţă a bunului ce nu poate fi restituit în natură în momentul acordării sumei.
18. Dispoziţiile relevante ale Legii nr. 10/2001 (republicată) modificate prin Legea nr. 247/2005 prevăd următoarele:
Articolul 1
“1. Imobilele preluate în mod abuziv de stat, (...) în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite, se restituie, în natură, în condiţiile prezentei legi.
2. În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii (...), cu acordul persoanei îndreptăţite, sau despăgubiri acordate în condiţiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv
(...).”
Articolul 10
“1) În situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent.
(...)
8) Valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului.
9) Valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare.”
Articolul 20
“1) Persoanele care au primit despăgubiri în condiţiile Legii nr. 112/1995 pot solicita numai restituirea în natură, cu obligaţia returnării sumei reprezentând despăgubirea primită, actualizată cu indicele inflaţiei, dacă imobilul nu a fost vândut până la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) În cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (...) persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Dacă persoanele îndreptăţite au primit despăgubiri potrivit prevederilor Legii nr. 112/1995, ele au dreptul la diferenţa dintre valoarea încasată, actualizată cu indicele inflaţiei, şi valoarea corespunzătoare a imobilului.
(...)”
19. Articolele 13 şi 16 ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005, relevante de asemenea în prezenta cauză, prevăd următoarele:
Articolul 13
"1) Pentru analizarea şi stabilirea cuantumului final al despăgubirilor care se acordă potrivit prevederilor prezentei legi, se constituie în subordinea Cancelariei Primului Ministru, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor (...)"
Articolul 16
"1) Deciziile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor în care s-au consemnat sume care urmează a se acorda ca despăgubire (...) se predau Secretariatului Comisiei Centrale nu mai târziu de 60 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi.
2) Cererile de retrocedare formulate potrivit prevederilor Legii nr. 10/2001 (...) care nu au fost soluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, se predau (...) Secretariatului Comisiei Centrale (...) în termen de 10 de zile de la data adoptării deciziilor autorităţilor competente să restituie bunul.
5) Secretariatul Comisiei Centrale va proceda la centralizarea dosarelor prevăzute la alin. (1) şi (2), în care, în mod întemeiat cererea de restituire în natură a fost respinsă, după care acestea vor fi transmise evaluatorului sau societăţii de avluatori desemnate, în vederea întocmirii raportului de evaluare.
6) (...) Evaluatorul sau societatea de evaluatori desemnată va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite Comisiei Centrale. Acest raport va conţine cunatumul despăgubirilor în limita cărora vor fi acordate titlurile de despăgubire.
7) În baza raportului de evaluare Comisia Centrală va proceda fie la emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire, fie la trimiterea dosarului spre reevaluare."
20. Funcţionarea societăţii pe acţiuni Proprietatea este descrisă în cauza Radu împotriva României (nr. 13309/03, paragrafele 18-20, 20 iulie 2006).
21. Legea nr. 247/2005 a fost modificată ultima oară prin ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 81 din 28 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial din 29 iunie 2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de către stat.
22. Conform art. 18¹ din Titlul I din ordonanţă, atunci când Comisia centrală a decis acordarea de despăgubiri a căror valoare nu depăşeşte 500.000 lei noi româneşti (RON), beneficiarii pot opta între acţiuni la fondul Proprietatea şi acordarea de despăgubiri pecuniare. Pentru sumele mai mari de 500.000 RON interesaţii pot cere despăgubiri pecuniare în valoare de 500.000 RON şi li se vor acorda acţiuni la fondul Proprietatea pentru diferenţă.
23. Conform art. 7 din titlul II din ordonanţă, în termen de şase luni de la data intrării în vigoare a ordonanţei, Guvernul va trebui să stabilească regulile de desemnare a societăţii de administrare a fondului Proprietatea.
ÎN DREPT
I. Asupra pretinsei încălcări a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie
24. Reclamantele se plâng de o atingere adusă dreptului lor la respectarea bunurilor şi menţionează că în ciuda recunoaşterii dreptului lor de proprietate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ele se află în imposibilitatea de a beneficia de bunul lor, deoarece statul l-a vândut unor terţi. Ele invocă. art. 1 din Protocolul nr. 1 care prevede următoarele:
"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."
A. Asupra admisibilităţii
25. Curtea constată că această plângere nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi o declară deci admisibilă.
B. Asupra fondului
26. Guvernul relevă că reclamantele s-au folosit de calea de atac prevăzută de Legea nr. 112/1995, obţinând astfel hotărârea din 7 martie 1997 a Comisiei pentru aplicarea acestei legi, care le acorda despăgubiri (paragraful 7 de mai sus). El invită Curtea să ţină cont de această hotărâre atunci când va aprecia caracterul proporţional al ingerinţei în dreptul de proprietate al reclamantelor şi insistă asupra faptului că acestea din urmă au optat pentru neîncasarea sumei în cauză şi pentru contestarea hotărârii în faţa instanţelor naţionale.
27. În opinia Guvernului, situaţia în speţă este similară cu situaţia din cauza Constantinescu împotriva României (Hotărâre) (nr. 61767/00, 14 septembrie 2004) în care Curtea a respins capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 ca în mod manifest neîntemeiat, în măsura în care interesatei i s-a acordat o despăgubire substanţială, calculată în baza prevederilor Legii nr. 112/95, potrivit concluziilor raportului întocmit de o comisie abilitată în acest sens. El estimează prin urmare că măsurile reparatorii prin echivalare stabilite în favoarea reclamantelor respectă principiul proporţionalităţii.
28. Guvernul constată apoi că reclamantele s-au folosit de asemenea de prevederile Legii nr. 10/2001. El insistă în acest sens asupra reformei instituite de Legea nr. 247/2007 de modificare a Legii nr. 10/2001, având drept obiectiv accelerarea procedurii de restituire şi, în cazul în care o asemenea restituire nu este posibilă, acordarea unei despăgubiri constând într-o participaţie, în calitate de acţionari, la un organism colectiv de valori mobiliare (Proprietatea) organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni.
29. Reclamantele consideră la rândul lor că hotărârea din 7 martie 1997 a încălcat legea, deoarece nu ţinea cont de faptul că preluarea imobilului era abuzivă. Ele adaugă că Guvernul nu a dat nicio explicaţie asupra vânzării bunului lor şi că nu a recunoscut erorile comise de autorităţile naţionale.
30. Curtea observă că reclamantele sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care dispune ca autorităţile să le restituie bunul în litigiu (paragraful 9 de mai sus). Astfel cum Curtea a constatat deja (Străin citată anterior, paragraful 38), existenţa dreptului lor de proprietate în temeiul unei hotărâri definitive nu este condiţionată de alte formalităţi.
31. Curtea a soluţionat de mai multe ori cauze ce au ridicat probleme similare celor din cauza în speţă şi a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (a se vedea în special Porteanu împotriva României, nr. 4596/03, paragrafele 32-35, 16 februarie 2006).
32. Curtea reafirmă în special că, în contextul legislativ românesc de reglementare a acţiunilor în revendicare imobiliare şi a restituirii bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună credinţă, chiar şi atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, reprezintă o privare de bun (a se vedea Porteanu citată anterior, paragraful 32). O asemenea privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea în special Străin citată anterior, paragrafele 39, 43 şi 59). În plus, nici Legea nr. 10/2001, nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în calcul prejudiciul suferit datorită lipsei prelungite a despăgubirii persoanelor care, asemeni reclamantelor, au fost private de bunurile lor (Porteanu citată anterior, paragraful 34).
33. În ceea ce priveşte afirmaţia Guvernului potrivit căreia reclamantele au refuzat să încaseze despăgubirea stabilită în aplicarea Legii nr. 112/95 (paragraful 26 de mai sus), Curtea constată că hotărârea administrativă în discuţie acorda reclamantelor 151.894.345 ROL, adică aproximativ 18.773 euro. Or, raportul de expertiză prezentat de Guvern stabileşte valoarea de piaţă a bunului la 285.830 euro (paragraful 44 de mai jos). Prin urmare, nu se poate afirma că suma acordată de comisia însărcinată cu aplicarea Legii nr. 112/95 reflecta valoarea reală a bunului (a se vedea Konnerth împotriva României, nr. 21118/02, paragraful 76, 12 octombrie 2006 şi Capetan-Bacskai împotriva României, nr. 10754/04, paragraful 36, 25 octombrie 2007) sau era rezonabilă potrivit jurisprudenţei Curţii (a se vedea, a contrario, Constantinescu împotriva României (Hotărâre), nr. 61767/00, 14 septembrie 2004). În plus, faptul că reclamantelor li s-a propus o despăgubire în temeiul Legii nr. 112/95, nu poate scuti în prezent autorităţile să se conformeze executării sentinţei definitive din 16 iunie 1998 a Judecătoriei Ploieşti care a dispus restituirea bunului reclamantelor (a se vedea, mutatis mutandis, Ungureanu împotriva României, nr. 23354/02, paragraful 41, 9 noiembrie 2006).
34. După ce a examinat toate probele ce i-au fost prezentate, Curtea consideră că Guvernul nu a expus nicio faptă şi niciun argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul prezent.
35. Ţinând cont de jurisprudenţa sa în materie, Curtea consideră că în cazul în speţă încălcarea dreptului de proprietate al reclamantelor asupra bunului lor, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, le-a făcut să sufere o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunului lor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.
36. Prin urmare această dispoziţie s-a încălcat în speţă.
II. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie
37. Citând articolul 6 alin. 1 din Convenţie, reclamantele se plâng de caracterul inechitabil a procedurii soluţionate prin deciziile din 27 martie 1998 (paragraful 7 de mai sus) şi 1 noiembrie 2002 (paragraful 13 de mai sus). Ele invocă de asemenea lipsa de imparţialitate a instanţelor.
38. Tinând cont de ansamblul elementelor pe care le deţine şi în măsura în care este competentă să soluţioneze invocările formulate, Curtea nu a constatat nicio posibilă încălcare a drepturilor garantate de art. 6 alin. 1 din Convenţie.
39. Reiese că acest capăt de cerere trebuie respins ca fiind în mod manifest neîntemeiat, în aplicarea art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.
III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie
40. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,
"În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."
A. Prejudiciu
41. În ceea ce priveşte prejudiciul material, reclamantele solicită restituirea în natură a bunului lor, format din şase apartamente în suprafaţă de 383,62 m² şi terenul aferent de 555 m². Ele consideră că valoarea bunului este de 425.000 euro, bazându-se în acest sens pe o scrisoare datată 23 noiembrie 2006 a unei agenţii imobiliare din Ploieşti care a evaluat bunul pornind de la documentele prezentate de reclamante şi ţinând cont de preţurile pentru bunurile similare ca suprafaţă şi zonă.
42. Reclamantele invocă faptul că se află în imposibilitatea de a calcula prejudiciul moral pe care l-au suferit, dar susţin că au cunoscut « umilinţe şi privări în toate domeniile » datorită statutului lor de « proprietari naţionalizaţi ».
43. În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul subliniază că reclamantele nu au prezentat un raport de expertiză imobiliară care să permită stabilirea valorii imobilului. În opinia sa, scrisoarea unei agenţii imobiliare oferă o estimare lipsită de autoritate.
44. Guvernul relevă că suprafaţa celor şase apartamente este de 383,62 m², aşa cum reiese din contractele de vânzare. În privinţa terenului aferent, el estimează că în baza acestor contracte suprafaţa sa este de 250 m². El prezintă la dosar un raport de expertiză efectuat în mai 2007 şi potrivit căruia valoarea bunului este de 285.830 euro, din care 235.830 euro pentru apartamente şi 50.000 euro pentru teren.
45. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul remarcă faptul că reclamantele nu-l pot estima. El adaugă că nu s-a stabilit nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul moral invocat şi pretinsa încălcare a Convenţiei. Guvernul consideră de asemenea că o eventuală hotărâre judecătorească de condamnare ar putea constitui, în sine, o reparaţie satisfăcătoare a prejudiciului moral invocat.
46. Drept răspuns, reclamantele îşi exprimă dezacordul faţă de valoarea imobilului reieşită din expertiza prezentată de Guvern. Ele remarcă faptul că imobilul este situat într-o zonă ultracentrală şi prezintă un aspect modern, ceea ce corespunde cerinţelor eventualilor cumpărători. Ele relevă că în prezent apartamentele imobilului sunt vândute sau închiriate de foştii chiriaţi, fără ca ele să poată cunoaşte situaţia lor exactă. În opinia lor, un apartament de două camere ce face parte din imobilul în chestiune s-ar fi vândut în anul 2007 la preţul de 65.000 euro. Or, adaugă ele, imobilul este compus din şase apartamente şi din terenul aferent, aşadar valoarea sa totală este de 440.000 euro, ţinând cont de valoarea totală a apartamentelor (390.000 euro) şi de valoarea terenului (50.000 euro). Reclamantele invocă de asemenea că nu este corect calculul făcut în raportul de expertiză prezentat de Guvern.
47. În ceea ce priveşte suprafaţa de teren, reclamantele insistă asupra faptului că este de 555 m².
48. Curtea constată că contractele de vânzare a apartamentelor încheiate în speţă includeau de asemenea terenul aferent, totalizând 250 m² (paragraful 8 de mai sus). Reiese că diferenţa de teren, adică 305 m², nu a făcut obiectul vânzărilor. În urma sentinţei definitive din data de 16 iunie 1998 a Judecătoriei Ploieşti cei 305 m² au redevenit proprietatea reclamantelor. Această recunoaştere nu a fost decât formală deoarece reclamantele nu au fost puse în posesia terenului respectiv şi continuă să se afle în imposibilitatea de a-l folosi (Hertzog şi alţii împotriva României, nr. 34011/02, paragraful 40, 26 iulie 2007).
49. În circumstanţele speţei, Curtea estimează că retrocedarea bunului imobiliar situat la Ploieşti, în str. Gh. Gr. Cantacuzino nr. 14 (fostul nr. 3 bis), compus dintr-o construcţie cu şase apartamente precum şi din terenul aferent de 555 m², ar repune reclamantele pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar fi aflat dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. În cazul în care statul pârât nu procedează la această retrocedare, Curtea decide ca acesta să plătească reclamantelor, cu titlu de daune materiale, o sumă care să corespundă cu valoarea actuală a bunului. Având în vedere datele furnizate de părţi precum şi informaţiile de care dispune cu privire la preţurile de pe piaţa imobiliară locală, Curtea estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 350.000 euro.
50. Curtea consideră în sfârşit că atingerea gravă adusă dreptului reclamantelor la respectarea bunului lor nu ar putea fi suficient compensată prin simpla constatare a încălcării art. 1 din Protocolul nr. 1. Statuând în echitate, ea alocă fiecărei reclamante suma de 2.000 euro cu titlu de reparaţie a prejudiciului moral suferit.
B. Costuri şi cheltuieli
51. Reclamantele afirmă că se găsesc în imposibilitatea de a-şi dovedi cheltuielile pe care le-au susţinut în faţa instanţelor naţionale deoarece nu au păstrat actele doveditoare în acest sens. Ele declară totuşi că aceste cheltuieli au fost considerabile.
52. Guvernul constată că, potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea costurilor şi cheltuielilor sale decât în măsura în care a cerut-o. El citează în acest sens cauzele Iorga împotriva României, nr. 4227/02, paragraful 66, 25 ianuarie 2007 şi Cârjan împotriva României, nr. 42588/02, paragraful 43, 25 ianuarie 2007.
53. Curtea reaminteşte că potrivit art. 41 din Convenţie ea rambursează numai cheltuielile asupra cărora s-a stabilit că au fost cu adevărat suportate, că corespund unei necesităţi şi că cuantumul lor este rezonabil. Mai mult, art. 60 alin. 2 din regulament prevede că orice pretenţie prezentată potrivit art. 41 din Convenţie trebuie să fie exprimată în cifre, împărţită pe categorii şi însoţită de actele doveditoare necesare, în caz contrar Curtea poate respinge cererea, în întregime sau în parte.
54. În speţă, Curtea constată că reclamantele nici nu au evaluat în cifre, nici nu au justificat cheltuielile pe care pretind că le-au suportat. În consecinţă, ea decide să nu le aloce nicio sumă cu acest titlu (a se vedea Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, paragrafele 133-134, CEDH 2004-XI).
C. Majorări de întârziere
55. Curtea hotărăşte să aplice majorările de întârziere echivalente cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte marginale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE:
1. declară cererea admisibilă în privinţa capătului de cerere întemeiat pe articolul 1 din Protocolul nr.1 şi inadmisibilă pentru rest;
2. hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantelor bunul imobiliar situat la Ploieşti, str. Gh. Gr. Cantacuzino nr. 14 (fostul nr. 3 bis), format dintr-o construcţie cu şase apartamente şi din terenul de 555 m², în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 alin. 2 din Convenţie ;
b) că în caz de nerestituire statul pârât trebuie să plătească împreună reclamantelor, în acelaşi termen de 3 luni, 350.000 euro (treisute cincizeci mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul material ;
c) că statul pârât va trebui de asemenea să plătească fiecărei reclamante, 2.000 euro (două mii euro), la care se va adăuga orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral ;
d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la rata de schimb din ziua plăţii;
e) că, începând de la data expirării termenului amintit şi până la momentul efectuării plăţii, suma va fi majorată cu o dobândă simplă, a cărei rată este egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de credit marginal practicată de Banca Centrală Europeană, la care se vor adăuga trei puncte procentuale.
4. Respinge cererea de acordare a unei satisfacţii echitabile pentru rest.
Întocmită în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 3 iunie 2008, în temeiul art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.
Josep Casadevall,
preşedinte
Santiago Quesada,
grefier
Full & Egal Universal Law Academy