© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA HÄMÄLÄINEN împotriva FINLANDEI
(Cererea nr. 37359/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 iulie 2014
Hotărârea este definitivă. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza Hämäläinen împotriva Finlandei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Mare Cameră compusă din:
Dean Spielmann, Președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Khanlar Hajiyev,
Danutė Jočienė,
Päivi Hirvelä,
András Sajó,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
Helen Keller,
André Potocki,
Paul Lemmens,
Valeriu Griţco,
Faris Vehabović, judecători,
și Johan Callewaert, Grefier adjunct de Mare Cameră,
După ce a deliberat în cameră de consiliu la datele de 16 octombrie 2013 și, respectiv, 11 iunie 2014,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această din urmă dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 37359/09) îndreptată împotriva Republicii Finlanda și prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean finlandez, doamna Heli Maarit Hannele Hämäläinen („reclamanta”), la data de 8 iulie 2009. Reclamanta, care a fost desemnată la început prin inițiala H, a consimțit ulterior la dezvăluirea identității sale.
2. Reclamanta a fost reprezentată de domnul Constantin Cojocariu, avocat practicant în Londra. Guvernul finlandez („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, domnul Arto Kosonen, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamanta a pretins în special, în temeiul articolelor 8 și 14 din Convenție, că dreptul său la viața privată și de familie a fost încălcat atunci când recunoașterea deplină a noului său sex a fost condiționată de transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat.
4. Cererea a fost repartizată Secției a IV-a a Curții (conform articolului 52 § 1 din Regulamentul Curții – „regulament”). La data de 13 noiembrie 2012, o Cameră din cadrul aceleiași secții, compusă din Lech Garlicki, președinte, Päivi Hirvelä, George Nicolaou, Ledi Bianku, Zdravka Kalaydjieva, Nebojša Vučinić și Vincent A. De Gaetano, precum și din Lawrence Early, grefier de secție, a pronunțat o hotărâre. Camera a conchis, în unanimitate, asupra admisibilității pretențiilor formulate în temeiul articolelor 8, 12 și 14 din Convenție și a inadmisibilității restului și a constatat că nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție și a articolului 14 coroborat cu articolul 8 din Convenție, nemaifiind necesară examinarea cauzei sub aspectul articolului 12 din Convenție.
5. La data de 13 februarie 2013, reclamanta a solicitat trimiterea cauzei în fața Marii Camere, în conformitate cu articolul 43 din Convenție, iar completul Marii Camere a admis această cerere la data de 29 aprilie 2013.
6. Compunerea Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu prevederile articolelor 26 §§ 4 și 5 din Convenție și a articolului 24 din regulament. Cu ocazia deliberărilor finale, Danutė Jočienė a făcut în continuare parte din complet, ulterior expirării mandatului său (în conformitate cu articolul 23 § 3 din Convenție și cu articolul 24 § 4 din regulament).
7. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise (articolul 59 § 1 din regulament) cu privire la fondul cauzei. În plus, Amnesty International și Transgender Europe au depus observații de terț intervenient, după ce au primit autorizație din partea Președintelui Marii Camere de a interveni în procedura scrisă (articolul 36 § 2 din Convenție și articolul 44 § 3 din regulament).
8. O audiență publică a avut loc în incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 16 octombrie 2013 (articolul 59 § 3 din regulament).
În fața Curții s-au prezentat:
a) pentru Guvern
DlA. Kosonen, director, Ministerul Afacerilor Externe,Agent,
DnaS. Silvola, consilier principal, Ministerul Justiției,
DnaM. Faurie, funcționar superior, Ministerul Afacerilor Sociale și Sănătății,
DnaK. Fokin, jurist, Ministerul Afacerilor Externe,consilieri;
b) pentru recamantă
DlC. Cojocariu, avocat, Interights,consilier
DnaV. Vandova, director juridic, Interights,consilieră.
Reclamanta a fost de asemenea prezentă.
Curtea a ascultat pledoariile domnilor Kosonen și Cojocariu și a doamnei Silvola, precum și răspunsurile acestora la întrebările formulate de judecătorii Hirvelä, Sajó și Lemmens.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
9. Reclamanta s-a născut în 1963 și locuiește în Helsinki.
10. Reclamanta era de sex masculin la naștere. Ea s-a simțit mereu ca o femeie într-un corp de bărbat, dar a decis să își asume situația. În 1996, ea s-a căsătorit cu o femeie, cu care a avut un copil în 2002.
11. Starea reclamantei s-a înrăutățit în 2004, iar în 2005 a decis să solicite ajutor medical. În aprilie 2006 a fost diagnosticată ca fiind transsexuală. Din acel moment, ea a trăit ca o femeie. Pe data de 29 septembrie 2009, ea a suferit o operație chirurgicală de schimbare de sex.
12. La 7 iunie 2006, reclamanta și-a schimbat prenumele și și-a reînnoit pașaportul și permisul de conducere, dar nu a reușit să își schimbe și codul numeric personal („CNP”). CNP-ul continuă să o desemneze ca fiind de sex masculin, la fel ca și pașaportul său.
A. Procedurile pentru schimbarea CNP-ului
13. La 12 iunie 2007, reclamanta a solicitat Oficiului local de stare civilă (maistraatti, magistraten) confirmarea statutului său de persoană de sex feminin și schimbarea CNP-ului său masculin cu unul feminin, întrucât primul nu mai corespundea realității.
14. La 19 iunie 2007, Oficiul local de stare civilă a respins cererea reclamantei. Acesta a susținut că, în baza articolelor 1 și 2 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale (laki transseksuaalin sukupuolen vahvistamisesta, lagen om fastställande av transsexuella personers könstillhörighet), pentru recunoașterea unui astfel de statut era necesar ca persoana interesată să nu fie căsătorită sau ca soțul/soția să își fi dat consimțământul (a se vedea paragraful 29 de mai jos). Întrucât soția reclamantei nu își dăduse consimțământul pentru transformarea mariajului lor într-un parteneriat înregistrat (rekisteröity parisuhde, registrerat partnerskap), noul sex al reclamantei nu putea fi înscris în registrul de stare civilă.
15. La 6 iulie 2007, reclamanta a introdus o acțiune în fața Tribunalului administrativ din Helsinki (hallinto-oikeus, förvaltningsdomstolen) în care s-a plâns, printre altele, că decizia soției sale cu privire la consimțământ, a cărui acordare era îndreptățită să o refuze, întrucât ambele preferau să rămână căsătorite, presupunea ca reclamanta să nu poată fi înregistrată ca persoană de sex feminin. Divorțul ar fi fost contrar convingerilor lor religioase. Un parteneriat înregistrat nu oferea același nivel de siguranță precum o căsătorie și ar fi însemnat ca, printre altele, copilul lor să fie plasat într-o situație diferită de a copiilor născuți dintr-o căsătorie.
16. La data de 5 mai 2008, Tribunalul administrativ din Helsinki a respins cererea reclamantei pentru aceleași motive ca și Oficiul local de stare civilă. Mai mult, instanța a constatat, printre altele, că decizia litigioasă din 19 iunie 2007 nu era contrară articolului 6 din Constituție, întrucât partenerii de același sex aveau, prin înregistrarea relației lor, posibilitatea de a beneficia, din punctul de vedere al dreptului familiei, de protecție sub o formă parțial comparabilă cu cea oferită de căsătorie. De asemenea, articolele 1 și 2 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale nu aduceau atingere drepturilor constituționale ale copilului reclamantei.
17. La 8 mai 2008, reclamanta s-a adresat cu un recurs Curții administrative Supreme (korkein hallinto-oikeus, högsta förvaltnings-domstolen), reiterând motivele invocate în fața Oficiului local de stare civilă și a tribunalului administrativ. Ea a mai solicitat curții să se adreseze Curții de Justiție a Comunităților Europene cu o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, în special cu privire la interpretarea articolului 8 din Convenția europeană a drepturilor omului. Făcând trimitere la articolele 8 și 14 din Convenție, reclamanta a susținut că Statul nu ar trebui să îi indice parteneriatul înregistrat ca fiind adecvat situației sale, cu atât mai mult cu cât acesta ar fi presupus ca soția sa să devină lesbiană. Identitatea lor sexuală era o chestiune privată, ce nu putea constitui o condiție pentru recunoașterea noului său gen. Transsexualitatea era o problemă medicală ce intra în sfera vieții private. Statul îi încălca dreptul la viață intimă ori de câte ori CNP-ul său masculin dezvăluia că este un transsexual. Mai mult, ea a susținut că transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat ar fi însemnat ca ea să nu mai poată fi tatăl legal al copilului său, dar nici mama acestuia, întrucât un copil nu poate avea două mame.
18. La data de 3 februarie 2009, Curtea administrativă Supremă nu a dat curs cererii reclamantei de sesizare a Curții de Justiție a Comunităților Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare și i-a respins recursul. Curtea a constatat că, prin adoptarea Legii privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale, legiuitorul nu a intenționat să schimbe faptul că doar un bărbat și o femeie se puteau căsători, precum și că partenerii de același sex puteau obține o recunoaștere judiciară a relației or prin înregistrarea acesteia. Instanța a mai menționat că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a conchis că, în conformitate cu articolul 12 din Convenție, nu existau motive acceptabile pentru a refuza dreptul transsexualilor de a se căsători, dar că marja de apreciere în această privință era largă. Legea finlandeză nu permitea persoanelor de același sex să se căsătorească, dar în acest caz ele puteau să încheie un parteneriat înregistrat. Din punct de vedere al efectelor sale juridice și economice, un parteneriat înregistrat era esențialmente comparabil cu căsătoria. Chestiunea de a transforma instituția căsătoriei într-o instituție neutră din punct de vedere al apartenenței sexuale aducea în joc valori etice și religioase semnificative și presupunea adoptarea unei legi de către Parlament. Curtea a conchis că dispozițiile actuale din dreptul național nu depășeau marja de apreciere acordată Statului de către Convenția Europeană.
B. Procedura extraordinară
19. La 29 octombrie 2009, reclamanta a introdus un recurs extraordinar în fața Curții administrative Supreme, solicitând acesteia anularea deciziei din 3 februarie 2009. Ea a susținut că a efectuat o intervenție chirurgicală de schimbare de sex pe data de 29 septembrie 2009 și că nu mai exista nicio probă a apartenenței sale la sexul masculin, așa cum reieșea din CNP-ul și din pașaportul său. Deși, în scopul căsătoriei, ea continua să fie considerată drept bărbat, reclamanta a apreciat că nu trebuia să fie supusă discriminării pe motivul apartenenței sale sexuale.
20. La 18 august 2010, Curtea administrativă Supremă a respins recursul extraordinar.
C. Altă procedură
21. La o dată neprecizată, reclamanta a mai formulat o plângere în fața Mediatorului pentru Egalitate (Tasa-arvovaltuutettu, Jämställdhets-ombudsmannen), susținând, printre altele, că avea un CNP greșit.
22. La 30 septembrie 2008, Mediatorul pentru Egalitate a afirmat că nu se poate exprima asupra chestiunii CNP-ului, atâta timp cât tribunalul administrativ s-a pronunțat deja și mediatorul nu era competent să controleze deciziile instanțelor. Mai mult, chestiunea era pendinte în fața Curții administrative Supreme.
II. DREPTUL INTERN PERTINENT
A. Constituția
23. Articolul 6 din Constituție (Suomen perustuslaki, Finlands grundlag; Legea nr. 731/1999) stipulează astfel:
„Toate persoanele sunt egale în fața legii.
Nimeni nu poate, în lipsa unui motiv pertinent, să facă obiectul unui tratament diferențiat față de alte persoane pe motive de sex, vârstă, origine, limbă, religie, convingeri, opinii, sănătate, dezabilitate sau orice alt motiv ce privește persoana sa. Copiii trebuie tratați pe picior de egalitate și ca persoane, putând să influențeze, într-o măsură corespunzătoare gradului lor de maturitate, chestiunile ce îi privesc.
Egalitatea între sexe trebuie încurajată în societate și în viața profesională, mai ales în ce privește stabilirea remunerației și a altor condiții de muncă, în conformitate cu prevederile detaliate ale unei legi [de implementare].”
B. Legea privind căsătoria
24. Articolul 1 din Legea privind căsătoria (avioliittolaki, äktenskapslagen; Legea nr. 411/1987) prevede că aceasta este uniunea dintre o femeie și un bărbat.
25. Articolul 115 al aceleiași legi (așa cum a fost modificată prin Legea nr. 226/2001) prevede următoarele:
„Căsătoria încheiată între o femeie și un bărbat într-un Stat străin în fața unei autorități a acelui Stat este valabilă în Finlanda dacă este valabilă în Statul în care a fost încheiată sau într-un Stat al cărui cetățean era oricare dintre soți sau în care unul sau altul dintre soți își avea domiciliul uzual la momentul încheierii căsătoriei.”
C. Legea privind parteneriatele înregistrate
26. Conform articolului 1 din Legea privind parteneriatele înregistrate (laki rekisteröidystä parisuhteesta, lagen om registrerat partnerskap; Legea nr. 950/2001), orice parteneriat între două persoane de același sex și în vârstă de peste 18 ani poate fi înregistrat în forma prevăzută de lege.
27. Articolul 8, paragraful 1 al aceleiași legi stipulează că
„înregistrarea parteneriatului va produce aceleași efecte juridice ca și încheierea unei căsătorii, în lipsă de dispoziții contrare.”
D. Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale
28. Articolul 1 din Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale (laki transseksuaalin sukupuolen vahvistamisesta, lagen om fastställande av transsexuella personers könstillhörighet; Legea nr. 563/2002) stipulează că se va stabili că o persoană aparține sexului opus celui trecut în registrul de stare civilă dacă el sau ea
“1) furnizează documente medicale care atestă că persoana are, de o manieră permanentă, sentimentul că aparține sexului opus și trăiește ca o persoană aparținând sexului opus și că aceasta a fost sterilizată sau este, din orice alt motiv, incapabilă de a reproduce;
2) are vârsta de peste 18 ani;
3) nu este căsătorit(ă) sau nu se află într-un parteneriat înregistrat; și
4) este cetățean finlandez sau are domiciliul în Finlanda.”
29. Articolul 2 din lege prevede excepțiile de la cerința referitoare la statutul marital. O căsătorie sau un parteneriat înregistrat nu va împiedica recunoașterea de gen dacă soțul sau partenerul își dă personal consimțământul în acest sens în fața unui oficiu local de stare civilă. Atunci când apartenența la sexul opus este confirmată, o căsătorie se transformă ex lege într-un parteneriat înregistrat și un parteneriat înregistrat într-o căsătorie. Schimbarea este notată în registrul de stare civilă.
30. Lucrările preparatorii ale Legii privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale (Proiectul de lege HE 56/2001 vp) prevăd, printre altele, că paternitatea stabilită nu poate fi anulată pentru simplul motiv că acel bărbat a devenit ulterior femeie. În mod similar, o femeie care a dat naștere unui copil rămâne mama acestuia, chiar dacă ulterior a devenit bărbat. Obligațiile de custodie, grijă și întreținere a unui copil se întemeiază în principal pe filiație. Prin urmare, schimbarea genului unui părinte nu aduce atingere acelor drepturi și obligații.
III. DREPT COMPARAT
31. Din informațiile aflate la dispoziția Curții reiese că zece State membre ale Consiliului Europei autorizează căsătoriile homosexuale (Belgia, Danemarca, Franța, Islanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia, Olanda și Regatul Unit (doar Anglia și Țara Galilor)).
32. De asemenea, mai reiese că douăzeci și patru de State membre (Albania, Andorra, Azerbaidjan, Bulgaria, Bosnia și Herțegovina, Croația, Cipru, Estonia, Georgia, Grecia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, fosta Republică Iugoslavă Macedonia, Moldova, Monaco, Muntenegru, Polonia, România, Rusia, Serbia, Slovenia și Slovacia) nu dispun de un cadru juridic clar reglementând recunoașterea legală a genului sau de dispoziții juridice care să privească în mod specific situația persoanelor căsătorite care au efectuat o schimbare de sex. Absența reglementărilor în aceste State lasă fără răspuns o serie de întrebări, printre care și aceea a sorții unei căsătorii încheiate anterior operației de schimbare de sex. Șase State membre (Ungaria, Italia, Irlanda, Malta, Turcia și Ucraina) dispun de o legislație privind recunoașterea genului. În aceste State, legea impune expres condiția ca o persoană să fie necăsătorită sau divorțată sau există dispoziții generale în codurile civile sau prevederi de dreptul familiei care stipulează că, după o schimbare de sex, orice căsătorie preexistentă va fi lovită de nulitate absolută sau desfăcută. Doar trei State membre (Austria, Germania și Elveția) prevăd excepții ce permit unei persoane căsătorite să obțină recunoașterea juridică a noului său gen fără a fi nevoită să înceteze o căsătorie preexistentă.
33. Reiese astfel că, atunci când căsătoria homosexuală nu este permisă, doar trei State membre autorizează, pe cale de excepție, ca o persoană căsătorită să obțină recunoașterea juridică a noului său gen fără a fi nevoită să pună capăt căsătoriei preexistente. În douăzeci și patru de State membre poziția este mai degrabă neclară, având în vedere lipsa reglementărilor specifice.
ÎN DREPT
I. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENȚIE
34. Reclamanta s-a plâns, în temeiul articolului 8 din Convenție, că dreptul său la respectarea vieții private și de familie a fost încălcat atunci când recunoașterea deplină a noului său sex a fost condiționată de transformarea căsătoriei sale într-un parteneriat înregistrat.
35. Articolul 8 din Convenție stipulează după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei, a drepturilor şi a libertăţilor altora.”
A. Hotărârea Camerei
36. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a constatat că faptele cauzei intră sub imperiul articolului 8 din Convenție, precum și în domeniul de aplicare al conceptului de „viață privată”. Ea a estimat că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private prin refuzul de a i se acorda un nou CNP feminin. Ingerința avea o bază în dreptul intern, și anume articolul 2, paragraful 1, din Legea privind recunoașterea genului persoanelor transsexuale. Prin urmare, ingerința era „prevăzută de lege” și urmărea scopul legitim al protecției „sănătății și moralei” și a „drepturilor și libertăților altora”.
37. Cu privire la chestiunea de a ști dacă măsurile litigioase erau necesare într-o societate democratică, Camera a subliniat că reclamanta și soția sa erau căsătorite legal, conform dreptului național, și doreau a-și păstra legăturile maritale. Conform dreptului intern, căsătoria era permisă numai între persoane de sex diferit, căsătoriile între persoanele de același sex nefiind autorizate. Reclamanta putea obține un nou CNP feminin numai dacă soția sa ar fi consimțit la transformarea căsătoriei lor într-un parteneriat înregistrat. În lipsa unui astfel de consimțământ, reclamanta putea opta între a rămâne căsătorită și a tolera inconveniența cauzată de CNP-ul masculin sau a divorța de soția sa.
38. Camera a considerat că, în speță, existau două drepturi concurente ce trebuiau puse în balanță și anume, dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private prin obținerea unui nou CNP feminin și interesul Statului de a păstra instituția căsătoriei intactă. Obținerea primului drept cu păstrarea totodată a legăturilor conjugale ar fi transformat căsătoria dintre reclamantă și soția sa într-o căsătorie între persoane de același sex, ceea ce nu era permis de legislația în vigoare in Finlanda. Camera a amintit că, conform jurisprudenței Curții, articolul 12 din Convenție nu impunea Statelor membre o obligație de a deschide posibilitatea căsătoriei pentru cuplurile de persoane de același sex. Cu atât mai mult, nici articolul 8, o dispoziție cu un scop și domeniu de aplicare mai vaste, nu ar putea fi interpretat ca impunând o astfel de obligație. Curtea a mai susținut că problema reglementării efectelor schimbării de sex în contextul căsătoriei era un aspect lăsat la aprecierea Statului membru în cauză.
39. Curtea a observat că, la nivel european, exista în curs de evoluție un consens cu privire la căsătoriile homosexuale și că unele State membre ale Consiliului Europei incluseseră deja această posibilitate în dreptul lor intern. Totuși, în Finlanda, o astfel de posibilitate nu exista, deși un proiect în acest sens era în dezbatere atunci în fața Parlamentului. Pe de altă parte, drepturile cuplurilor de persoane de același sex erau protejate prin intermediul posibilității de înregistrare a unui parteneriat. Deși era adevărat că reclamanta se confrunta cu situații zilnice în care CNP-ul său incorect era o sursă de inconveniente, Camera a considerat că ea avea o posibilitate reală de a schimba situația: căsătoria sa putea fi transformată în orice moment, ex lege, într-un parteneriat înregistrat, cu consimțământul soției sale. În lipsa unui astfel de consimțământ, reclamanta avea posibilitatea de a divorța.
40. În viziunea Camerei, cerința ca soția să-și dea consimțământul în vederea unei astfel de transformări nu era disproporționată, întrucât și drepturile ei erau în joc. De asemenea, nu era disproporționată nici transformarea căsătoriei reclamantei într-un parteneriat înregistrat, întrucât aceasta din urmă era o soluție originală ce oferea cuplurilor de persoane de același sex o protecție juridică aproape identică cu cea a căsătoriei. Mai mult, deși din căsătorie rezultase un copil, nu exista nicio indicație că acest copil, sau orice altă persoană, ar suferi de pe urma transformării căsătoriei în parteneriat înregistrat. Drepturile reclamantei izvorâte din filiația paternă sau legătura de rudenie părinte-copil nu ar fi modificate prin transformarea mariajului într-un parteneriat înregistrat. Prin urmare, Camera a considerat că nu s-a dovedit că efectele sistemului finlandez ar fi fost disproporționate și că a fost realizat un just echilibru între interesele concurente în cauză. În consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție.
B. Argumentele părților
1. Reclamanta
41. Reclamanta a susținut că, în temeiul dreptului intern, era obligată să aleagă între două drepturi fundamentale recunoscute de Convenție și anume, dreptul său de autodeterminare sexuală și dreptul său de a rămâne căsătorită, rezultatul fiind acela că era efectiv forțată să renunțe la unul din ele. O astfel de legislație o plasa în fața unei dileme. În acest sens, ea a făcut trimitere la o hotărâre din 27 mai 2008 a Curții Constituționale Federale germane. A mai precizat că obiectul cererii sale nu îl constituie extinderea drepturilor conjugale la cuplurile de persoane de același sex, ci doar menținerea căsătoriei sale preexistente cu soția sa. În cazul său, căsătoria homosexuală era un rezultat neintenționat și accidental al recunoașterii juridice de gen. Ea nu dorea decât protecția unui drept câștigat și nu a dreptului eventual de a se căsători cu o femeie.
42. Reclamanta a pretins că a existat o ingerință atât cu viața sa privată, cât și cu cea de familie. Urmând raționamentul Curții din cauzele Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (dec.), nr. 42971/05, ECHR 2006‑XV și Dadouch împotriva Maltei, nr. 38816/07, 20 iulie 2010, ea consideră că latura „vieții familiale” nu poate fi exclusă din prezenta cauză. Marja de apreciere ar trebui să fie mai restrânsă atunci când în joc se află un aspect important din existența sau identitatea unui individ. În opinia sa, Curtea ar trebui să o restrângă și mai mult și să se orienteze spre eliminarea cerinței divorțului în contextul recunoașterii juridice a genului. Marja de apreciere nu ar trebui să se extindă până la a permite Statelor să pună capăt unei căsătorii în mod discreționar.
43. Reclamanta a susținut că cerința divorțului impusă de Legea privind persoanele transsexuale constituia o ingerință inutilă și disproporționată în drepturile sale decurgând din articolul 8. În opinia sa, exercițiul de analiză a justului echilibru efectuat de Cameră a fost fundamental deficitar, din mai multe motive.
44. În primul rând, Camera nu a pus în balanță dreptul câștigat al reclamantei și al soției sale de a fi căsătorite. Dacă reclamanta ar fi optat pentru recunoașterea juridică a noului său sex, aceasta ar fi pus capăt căsătoriei sale fie prin divorț, fie prin conversie într-un parteneriat înregistrat. Ambele scenarii implicau încetarea căsătoriei. Transformarea acesteia într-un parteneriat înregistrat era analogă unui divorț, întrucât consecințele sale aveau efect doar pentru viitor. Cum consimțământul soției era necesar, divorțul în aceste condiții era „forțat”, impus de către Stat. Încetarea obligatorie a căsătoriei reclamantei ar fi subminat în mod considerabil drepturile sale în virtutea Convenției, precum și drepturile soției și fiicei sale. O astfel de disoluție a unui căsătorii valabile ar fi contrazis angajamentul subiacent de permanență într-o legătură conjugală, ceea ce o distinge de alte tipuri de relații. Căsătoria continua să beneficieze de cel mai înalt nivel de protecție în temeiul articolului 8 din Convenție. Reclamanta și soția sa erau căsătorite de șaptesprezece ani, continuau să locuiască împreună și aveau și un copil. Supraviețuirea relației lor, în ciuda schimbării de sex a unuia dintre soți, dovedea un grad înalt de angajament reciproc între cei doi soți. Reclamanta a estimat că între căsătorie și parteneriatul înregistrat existau distincții importante: atunci când femeia dintr-un parteneriat înregistrat dădea naștere unui copil, ambii părinți nu deveneau în mod automat părinți, așa cum se întâmpla în cazul căsătoriei. Mai mult, nici adopția nu era permisă dacă niciunul dintre părinți nu era părinte biologic al copilului de adoptat. Reclamanta și familia sa ar fi pierdut aceste drepturi, care nu erau neînsemnate, dacă ar fi consimțit să intre într-un parteneriat înregistrat. În plus, continuau să persiste dubii cu privire la măsura în care legătura de filiație dintre reclamantă și fetița sa ar fi supraviețuit, întrucât Legea privind persoanele transsexuale nu conținea dispoziții în acest sens. Reclamanta însăși și soția sa au intrat într-o căsătorie înțelegând, în baza credințelor religioase puternice, că va dura tot restul vieții. Ele nu erau dispuse să renunțe la legătura lor conjugală sub nicio formă. Schimbarea de sex a reclamantei nu transforma neapărat cuplul într-unul homosexual. Soția reclamantei, care s-a angajat în relația heterosexuală cu șaptesprezece ani în urmă, continua să fie heterosexuală. În consecință, degradarea relației prin aducerea ei la nivelul unui parteneriat înregistrat nu reflecta postura reală în care se află soția reclamantei. Aceasta din urmă era forțată să facă o alegere imposibilă între a o susține pe reclamantă și a păstra integralitatea căsătoriei lor. Mai mult, situația copilului lor ar fi similară celei a copiilor născuți în afara căsătoriei.
45. În al doilea rând, reclamanta a pretins că Camera nu a acordat suficientă importanță dreptului său de autodeterminare sexuală. Lipsa recunoașterii juridice a sexului feminin al reclamantei a avut repercusiuni profunde în viața sa de zi cu zi. Astfel, ea a fost efectiv forțată să își dezvăluie identitatea sa transsexuală unor persoane complet străine în situații cotidiene pe care cei mai mulți oameni le iau drept obișnuite. Cu titlu de exemplu, reclamanta a indicat că slujba sa presupune călătorii foarte dese, dar că pașaportul său continuă să o indice ca fiind de sex masculin. Atunci când a călătorit cu pașaportul actual, ea a fost nevoită să cumpere bilete de avion cu titulatura „domnul”. Apariția sa la aeroport cu trăsături feminine, însoțită de un pașaport ce îi indica sexul ca fiind masculin, a condus în mod inevitabil la întrebări intruzive, la întârzieri, situații rușinoase și neplăceri. De vreme ce Statul finlandez i-a permis reclamantei să își schimbe prenumele pentru a corespunde identității sale feminine, era lipsit de logică să îi interzică recunoașterea juridică a sexului său în acest stadiu, lăsând-o astfel într-o situație între două sexe pentru o perioadă potențial nedeterminată. Reclamanta nu a ales să devină transsexuală, motiv pentru care nu ar trebui să fie pedepsită prin privarea de căsătoria sa. Cerința expresă prin care recunoașterea juridică a genului era dependentă de încetarea căsătoriei nu a permis instanțelor finlandeze să procedeze la un examen individualizat, luând în considerare circumstanțele specifice situației reclamantei. În cauza Schlumpf împotriva Elveției, nr. 29002/06, 8 ianuarie 2009, Curtea a constatat existența unei încălcări într-o situație similară. Mai mult, instanțele interne nu au luat în considerare alte alternative ce nu ar fi presupus încetarea căsătoriei.
46. În al treilea rând, reclamanta a apreciat ca fiind inexactă ipoteza Camerei conform căreia interesul Statului de a proteja instituția căsătoriei ar fi compromis fatalmente dacă transsexualilor li s-ar permite să se căsătorească. Astfel, Camera ar fi presupus în mod eronat că singurul interes general în speță consta în protejarea caracterului heterosexual al căsătoriei. Reclamanta nu a contestat în mod special importanța salvgardării căsătoriei heterosexuale, dar a pretins că obligarea sa de a divorța pentru a obține recunoașterea juridică de gen era un mijloc inutil și disproporționat de a atinge obiectivul Statului. În opinia sa, ideea de a deschide transsexualilor posibilitatea căsătoriei ar avea numai un impact marginal asupra căsătoriei heterosexuale, întrucât astfel de cazuri erau extrem de rare. Căsătorii între persoane de același sex, de facto sau de iure, puteau să existe deja în Finlanda, de vreme ce căsătoria persoanelor aflate în aceeași situație ca și reclamanta crea aparența unui mariaj homosexual. Ea a mai adăugat că recunoașterea juridică a genului obținută într-un alt Stat membru era valabilă și în Finlanda.
47. Mai mult, reclamanta a pretins că Camera a omis să țină cont de tendințele recente la nivel internațional, care mergeau în sensul eliminării cerinței divorțului obligatoriu, al legalizării căsătoriilor homosexuale și al divorțului prin acordul soților. Eliminarea cerinței de divorț obligatoriu se putea realiza fie prin autorizarea explicită a căsătoriei persoanelor transsexuale, fie prin legalizarea căsătoriilor homosexuale. Reclamanta a făcut trimitere la studii de drept comparat cu privire la recunoașterea juridică a genului și la cerințele referitoare la statutul marital.
48. Chiar și în Finlanda poate fi percepută o tendință în sensul eliminării cerinței divorțului obligatoriu. Mediatorul pentru Egalitate a susținut, în 2012, că recunoașterea egalității dreptului la căsătorie pentru toate persoanele ar fi o soluție ce ar permite menținerea uni căsătorii atunci când unul dintre soți este transsexual. Ca urmare a vizitei sale din 2012 în Finlanda, Comisarul pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei a solicitat și el eliminarea cerinței divorțului. În acel context, Guvernul finlandez s-a angajat să stabilească un grup de lucru pentru a examina posibilitatea reformării legislației în cauză. Mai mult, exista și o tendință la nivel atât european, cât și internațional, în sensul autorizării căsătoriilor homosexuale. Zece State membre permiteau deja astfel de căsătorii. Era de așteptat ca și situația din Finlanda să se schimbe în viitorul apropiat. În februarie 2013, Comisia juridică parlamentară a respins un proiect de lege în acest sens, cu o majoritate strânsă de nouă voturi contra opt. În plus, și susținerea publică pentru mariajul homosexual crescuse de la 45% în 2006 la 58% în martie 2013.
2. Guvernul
49. Guvernul a subscris la raționamentul și concluzia Camerei în sensul că în speță nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție. El a subliniat că legislația în cauză a fost adoptată cu scopul de a preveni inegalitățile ce decurg din diferite practici administrative la nivelul întregii țări și pentru a fixa condiții prealabile coerente în vederea recunoașterii juridice a genului. Inițial, proiectul de lege impunea cerința ca solicitantul recunoașterii juridice a genului să nu fie căsătorit sau într-un parteneriat înregistrat și să nu continue căsătoria sau parteneriatul înregistrat sub o altă formă juridic recunoscută. Întrucât această cerință a fost considerată ca excesivă în timpul procesului legislativ, s-a optat pentru introducerea în lege a mecanismului de conversie. Din momentul intrării în vigoare a legii, un număr de cel puțin cincisprezece căsătorii a fost transformat în parteneriate înregistrate și șaisprezece parteneriate înregistrate au devenit căsătorii. În nouă dintre aceste cazuri, soții avuseseră copii împreună și în niciunul din ele legătura juridică părinte-copil nu a fost modificată.
50. Guvernul a subliniat, în observațiile sale, că reclamanta a făcut trimitere, cu mai multe ocazii și în mod eronat, la o legislație ce făcea divorțul obligatoriu. În schimb, atunci când se obținea consimțământul soțului, căsătoria se transforma direct, ex lege, într-un parteneriat înregistrat. Formularea „se transformă” din articolul 2 al legii a fost utilizată în mod explicit pentru a demonstra faptul că relația juridică continua cu doar o schimbare minoră de denumire și cu mici modificări de conținut. Această continuitate păstra anumite drepturi derivate, cum ar fi pensia de urmaș pentru soțul supraviețuitor, și nu dădea naștere unui drept sau unei obligații de partaj a bunurilor între soți. Durata parteneriatului se calcula de la începutul relației și nu de la schimbarea denumirii acesteia. Mai mult, drepturile și obligațiile ce revin părinților nu depindeau de sexul părintelui. În consecință, în Finlanda nu exista niciun divorț obligatoriu ci, dimpotrivă, posibilitatea de a divorța era la discreția reclamantei. Legislația finlandeză oferea o modalitate de reconciliere atât a dreptului de autodeterminare, cât și a dreptului la căsătorie, sub forma parteneriatului înregistrat.
51. Guvernul a explicat că singurele diferențe între căsătorie și parteneriatul înregistrat apăreau în două situații: prezumția de paternitate din căsătorie și prevederile Legii adopției nu se aplicau parteneriatelor înregistrate, la fel cum nu își găseau aplicarea nici dispozițiile Legii privind numele referitoare la numele de familie al soțului. În orice caz, un partener înregistrat putea adopta copilul celuilalt partener. Excepțiile acestea se aplicau numai în cazurile în care filiația nu fusese deja stabilită anterior. Conform Guvernului, nu se putea reveni asupra prezumției de paternitate din căsătorie sau asupra paternității stabilite pentru simplul motiv că bărbatul a efectuat ulterior o schimbare de sex și a devenit femeie. În aceeași măsură, nici schimbarea de sex a tatălui nu putea produce efecte juridice asupra îndatoririi sale privind grija, custodia și întreținerea copilului, întrucât o asemenea îndatorire izvora din legătura filiație, indiferent de sexul părintelui sau de forma parteneriatului. Nici reclamanta nu pretindea că drepturile și îndatoririle sale ar fi diminuate ca urmare a transformării mariajului său într-un parteneriat înregistrat, ci se axa mai degrabă pe semnificația socială și simbolică a căsătoriei. Guvernul a subliniat că drepturile și îndatoririle juridice ale reclamantei față de copilul său, izvorâte fie din filiația paternă, fie din legătura juridică părinte-copil, nu ar fi modificate și că, de altfel, reclamanta nu a furnizat nicio probă contrarie. Dreptul finlandez nu îi impunea reclamantei divorțul obligatoriu și nici anularea sau constatarea nulității absolute a căsătoriei. De asemenea, nu existau nici dovezi ale unor posibile implicații asupra vieții private sau de familie a reclamantei, care își putea continua viața de familie fără nicio ingerință.
52. Guvernul a notat că, deși Curtea Constituțională Federală germană, prin hotărârea sa din 27 mai 2008, a declarat ca neconstituțională o situație similară, aceasta a lăsat în grija legiuitorului decizia cu privire la mijloacele necesare pentru remedierea situației. Conform acelei curți, o căsătorie putea fi transformată într-un parteneriat civil înregistrat sau într-un parteneriat civil sui generis însoțit de garanții juridice, dar drepturile dobândite de cuplu și obligațiile ce le revin în virtutea căsătoriei trebuiau să rămână intacte. Prin urmare, dispozițiile din dreptul finlandez erau compatibile cu jurisprudența pertinentă a Curții Constituționale Federale germane.
53. Guvernul a concluzionat că nu exista încă un consens la nivel european asupra chestiunii de a ști dacă trebuie sau nu autorizată continuarea căsătoriei ulterior recunoașterii juridice a noului gen al unui soț transsexual operat sau dacă trebuie permisă căsătoria între persoane de același sex. Prin urmare, marja de apreciere a Statului trebuie să fie largă și suficientă pentru a putea reglementa efectele schimbării de sex asupra căsătoriilor preexistente.
3. Observațiile terților intervenienți
a) Amnesty International
54. Amnesty International a estimat că toate tratatele în materia drepturilor omului trebuie, pe cât posibil, să fie interpretate în armonie, astfel încât să dea naștere unui singur set de obligații compatibile. Conform organizației, în dreptul internațional al drepturilor omului era bine stabilit faptul că interdicția generală a discriminării conținea și o interdicție a discriminării pe motive de orientare sexuală. Atât identitatea de gen, cât și orientarea sexuală, se raportau la noțiuni extrem de subiective de sine. Adesea, discriminarea întemeiată pe orientare sexuală sau pe identitate de gen se manifesta în domeniul relațiilor de familie. În marea majoritate a acestor cazuri, organele decizionale conchideau asupra lipsei, din partea autorităților Statului, a unor motive rezonabile, convingătoare, obiective sau solide, apte să justifice discriminarea practicată împotriva persoanelor pe motivul orientării lor sexuale. Stereotipurile reprezentau o formă de discriminare atunci când antrenau o diferențiere de tratament care anula sau împiedica exercitarea drepturilor omului sau a libertăților fundamentale. Multe dintre diferențele de tratament fondate pe orientarea sexuală își aveau rădăcinile în stereotipurile despre rolurile sexelor.
55. În multe jurisdicții, relațiile între persoanele de același sex câștigau o recunoaștere juridică egală cu cea a cuplurilor de sex diferit, dar legile din multe alte State continuau să facă numeroase distincții. Dacă două persoane dintr-un cuplu se identificau ca fiind femei, acestea erau considerate drept lesbiene. Această asimilare afecta demnitatea și drepturile unei persoane, impunându-le o definiție a genului care putea să nu fie compatibilă cu noțiunea de sine a persoanei respective. Ea era și inutilă, în cazul în care legea conferea același statut și aceleași drepturi tuturor cuplurilor. Statele nu puteau impune o anumită viziune a drepturilor acelora care nu o împărtășeau. Tradițiile și valorile nu puteau justifica restrângerea drepturilor, chiar dacă majoritatea societății împărtășea aceleași tradiții și valori.
b) Transgender Europe
56. Transgender Europe a furnizat în observațiile sale informații comparative cu privire la situația din diferite State membre ale Consiliului Europei în legătură cu recunoașterea juridică a noului gen al persoanelor transsexuale. În unele State membre ale Consiliului Europei, persoanele transsexuale nu puteau obține niciun fel de recunoaștere juridică a sexului lor, în timp ce în alte State membre recunoașterea juridică era abordată într-o varietate de forme. Unele State membre fie permiteau cuplurilor homosexuale să se căsătorească, fie ofereau posibilitatea unui parteneriat înregistrat. Dintre Statele care ofereau această din urmă posibilitate, unele subordonau opțiunea încetării obligatorii a căsătoriei, în vreme ce alte State nu impuneau această condiție. În general, exista o tendință puternică între Statele membre ale Consiliului Europei de a-și revizui abordarea ca urmare a Recomandării (2010)5 a Comitetului de Miniștri cu privire la măsurile de combatere a discriminării pe motive de orientare sexuală sau identitate de gen, adoptată la 31 martie 2010. Cele mai multe dintre noile legi, revizuiri și discuții politice curente demonstrau că Statele membre luau tot mai mult în considerare dreptul de autodeterminare al persoanelor transsexuale atunci când elaborau legislația corespunzătoare.
C. Aprecierea Curții
1. Aplicabilitatea articolului 8 din Convenție
57. În prezenta cauză, reclamanta și-a formulat pretențiile în temeiul articolului 8 din Convenție și Guvernul nu a contestat aplicabilitatea acestei dispoziții.
58. Curtea relevă faptul că reclamanta a dorit să își schimbe CNP-ul dintr-unul corespunzător unei persoane de sex masculin într-unul feminin deoarece, supunându-se unei operații de schimbare de sex masculin în feminin, vechiul său CNP masculin nu mai corespundea realității.
59. Curtea a afirmat în numeroase rânduri că un transsexual operat putea să se pretindă ca fiind victima unei ingerințe în dreptul său la respectarea vieții private, protejat de articolul 8 din Convenție, în temeiul lipsei de recunoaștere juridică a schimbării sale de gen (a se vedea, de exemplu, Grant împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 32570/03, § 40, ECHR 2006-VII; și L. împotriva Lituaniei, nr. 27527/03, § 59, ECHR 2007‑IV). În cauza de față nu se contestă faptul că situația reclamantei intră în sfera noțiunii de „viață privată”, în sensul articolului 8 din Convenție.
60. Curtea constată că prezenta cauză ridică și chestiuni ce ar putea avea incidență asupra vieții de familie a reclamantei. Conform dreptului intern, transformarea căsătoriei preexistente a reclamantei într-un parteneriat înregistrat presupune obținerea consimțământului soției sale. Mai mult, reclamanta și soția sa au împreună un copil. În consecință, Curtea apreciază că și relația reclamantei cu soția și copilul său intră în sfera noțiunii de „viață de familie”, în sensul articolului 8 din Convenție.
61. Prin urmare, articolul 8 din Convenție își găsește aplicabilitatea în prezenta cauză, atât sub aspectul componentei de „viață privată”, cât și sub cel al componentei de „viață de familie”.
2. Asupra chestiunii de a ști dacă prezenta cauză privește o obligație pozitivă sau o ingerință
62. Dacă articolul 8 are ca obiect esențial protejarea persoanelor împotriva ingerințelor arbitrare din partea autorităților publice, acesta poate, de asemenea, să impună unui Stat anumite obligații pozitive pentru a asigura respectarea efectivă a drepturilor garantate de articolul 8 (a se vedea, printre altele, X și Y împotriva Olandei, 26 martie 1985, § 23, Seria A nr. 91; și Söderman împotriva Suediei [MC], nr. 5786/08, § 78, ECHR 2013).
63. Curtea a afirmat în cauze anterioare că articolul 8 impune Statelor o obligație pozitivă de a garanta cetățenilor lor dreptul la respectarea efectivă a integrității lor fizice și psihice (a se vedea, de exemplu, Nitecki împotriva Poloniei (dec.), nr. 65653/01, 21 martie 2002; Sentges împotriva Olandei (dec.) nr. 27677/02, 8 iulie 2003; Odièvre împotriva Franței [MC], nr. 42326/98, § 42, ECHR 2003‑III; Glass împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 61827/00, §§ 74-83, ECHR 2004‑II; și Pentiacova și alții împotriva Moldovei (dec.), nr. 14462/03, ECHR 2005‑I). În plus, această obligație poate presupune luarea de măsuri specifice, cum ar fi adoptarea unei proceduri efective și accesibile de protejare a dreptului la respectarea vieții private (a se vedea Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, § 33, Seria A nr. 32; McGinley și Egan împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 9 iunie 1998, § 101, Rapoarte de hotărâri și decizii 1998‑III; și Roche împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 32555/96, § 162, ECHR 2005‑X). Astfel de măsuri pot include atât crearea unui cadru de reglementare care să instaureze un mecanism judiciar și executoriu destinat a proteja drepturile persoanelor, cât și implementarea, acolo unde este cazul, a măsurilor amintite în contexte diferite (a se vedea A, B și C împotriva Irlandei [MC], nr. 25579/05, § 245, ECHR 2010).
64. Curtea observă că părțile nu contestă faptul că a existat o ingerință în dreptul reclamantei la respectarea vieții sale private prin refuzul acordării unui nou CNP feminin. Camera a examinat cazul și sub acest unghi. Totuși, Marea Cameră este de părere că problema pe care o are de tranșat este aceea de a ști dacă respectarea vieții private și de familie a reclamantei implică o obligație pozitivă din partea Statului de a adopta o procedură efectivă și accesibilă care să îi permită reclamantei să obțină recunoașterea juridică a noului său gen, păstrând în același timp legăturile conjugale. În consecință, Marea Cameră apreciază ca fiind mai adecvat să examineze pretenția reclamantei din punctul de vedere al obligațiilor pozitive ce decurg din articolul 8 din Convenție.
3. Principii generale aplicabile pentru a evalua obligațiile pozitive ce revin unui Stat
65. Principiile aplicabile pentru evaluarea obligațiilor pozitive și negative ce incumbă unui Stat în virtutea Convenției sunt similare. Astfel, se va ține seama de justul echilibru ce trebuie realizat între interesele concurente ale persoanei în cauză și interesul general, scopurile urmărite în al doilea paragraf al articolului 8 având și ele o anumită relevanță (a se vedea Gaskin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 7 iulie 1989, § 42, Seria A nr. 160; și Roche împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 157).
66. Noțiunea de „respect” nu este suficient de clară, în special în ceea ce privește obligațiile pozitive inerente ei: ținând cont de diversitatea practicilor urmate și de situațiile predominante din Statele membre, exigențele noțiunii variază considerabil de la caz la caz (a se vedea Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 28957/95, § 72, ECHR 2002‑VI). Cu toate acestea, anumiți factori au fost apreciați ca fiind relevanți pentru evaluarea conținutului acestor obligații pozitive ce incumbă Statelor. Unii dintre ei o privesc și pe reclamantă. Aceștia se referă la importanța interesului aflat în joc și la existența în cauză a unor „valori fundamentale” sau „aspecte esențiale” ale vieții private (a se vedea X și Y împotriva Olandei, citată mai sus, § 27; și Gaskin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 49) sau la impactul asupra unui reclamant al unui conflict între realitatea socială și drept, coerența practicilor administrative și legale la nivelul sistemului intern fiind privită ca un factor important în evaluarea efectuată în temeiul articolului 8 (a se vedea B. împotriva Franței, 25 martie 1992, § 63, Seria A nr. 232‑C; și Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§ 77-78). Alți factori privesc impactul pretinsei obligații pozitive asupra Statului în cauză. În acest caz, chestiunea este aceea de a ști dacă pretinsa obligație este restrânsă și bine definită sau largă și nedeterminată (a se vedea Botta împotriva Italiei, 24 februarie 1998, § 35, Rapoarte 1998‑I) sau ce întindere ar avea eventuala sarcină pe care obligația ar impune-o Statului (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 17 octombrie 1986, §§ 43-44, Seria A nr. 106; și Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§ 86-88).
67. Cu ocazia implementării obligației pozitive ce le incumbă în temeiul articolului 8, Statele se bucură de o anumită marjă de apreciere. Pentru a determina întinderea aceste marje, o serie de factori trebuie luată în considerare. Atunci când un aspect de o deosebită importanță al existenței sau identității unei persoane este în joc, marja acordată Statului va fi restrânsă (a se vedea, de exemplu, X și Y împotriva Olandei, citată mai sus, §§ 24 și 27; Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 90; a se vedea și Pretty împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 2346/02, § 71, ECHR 2002‑III). Atunci când, în schimb, nu există un consens între Statele membre ale Consiliului Europei cu privire fie la importanța relativă a interesului în joc, fie la mijloacele cele mai adecvate pentru a-l proteja, mai ales când cazul ridică probleme morale și etice delicate, marja de apreciere va fi mai largă (a se vedea X, Y și Z împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, 22 aprilie 1997, § 44, Rapoarte 1997-II; Fretté împotriva Franței, nr. 36515/97, § 41, ECHR 2002-I; și Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 85). Marja va fi de asemenea mai amplă atunci când Statul trebuie să realizeze un just echilibru între interesele private și publice concurente sau între drepturile garantate de Convenție care se află în conflict (a se vedea Fretté împotriva Franței, citată mai sus, § 42; Odièvre împotriva Franței [MC], citată mai sus, §§ 44-49; Evans împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 6339/05, § 77, ECHR 2007‑I; Dickson împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 44362/04, § 78, ECHR 2007‑V; și S.H. și alții împotriva Austriei [MC], nr. 57813/00, § 94, ECHR 2011).
68. Curtea a examinat deja mai multe cauze referitoare la lipsa recunoașterii juridice a operațiilor de schimbare de sex (a se vedea, de exemplu, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus; Van Kück împotriva Germaniei, nr. 35968/97, ECHR 2003‑VII; Grant împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus; și L. împotriva Lituaniei, citată mai sus, § 56). Deși a acordat Statelor o anumită marjă de apreciere în materie, Curtea a afirmat că Statele sunt ținute, în virtutea obligației lor pozitive izvorâte din articolul 8, să recunoască schimbarea de sex a transsexualilor operați, îndeosebi prin faptul de a le permite să obțină modificarea datelor ce țin de statutul lor civil, cu consecințele aferente (a se vedea, de exemplu, Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, §§ 71-93; și Grant împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, §§ 39-44).
4. Aplicarea principiilor generale în cazul reclamantei
69. Curtea notează mai întâi că reclamanta și soția sa erau căsătorite legal conform dreptului intern din 1996 și că doreau să își păstreze legăturile conjugale. În dreptul finlandez, căsătoria nu este permisă decât între persoane de sex diferit. Căsătoriile homosexuale nu sunt autorizate deocamdată în Finlanda, deși această posibilitate este examinată în prezent în fața Parlamentului. Pe de altă parte, drepturile cuplurilor homosexuale sunt protejate actualmente prin posibilitatea încheierii unui parteneriat înregistrat.
70. Curtea este conștientă de faptul că reclamanta nu revendică dreptul de căsătorie între persoanele de același sex, ci dorește doar să își păstreze propriul mariaj. Totuși, Curtea apreciază că pretenția reclamantei, dacă ar fi acceptată, ar conduce în practică la o situație în care două persoane de același sex ar putea fi legate printr-o căsătorie. Or, așa cum s-a afirmat mai sus, un astfel de drept nu există în prezent în Finlanda. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze mai întâi dacă recunoașterea unui astfel de drept este necesară în condițiile articolului 8 din Convenție.
71. Curtea reiterează jurisprudența sa conform căreia articolul 8 din Convenție nu poate fi interpretat ca impunând Statelor contractante o obligație de a acorda cuplurilor de persoane de același sex posibilitatea de a se căsători (a se vedea Schalk și Kopf împotriva Austriei, nr. 30141/04, § 101, ECHR 2010). Curtea a mai afirmat că reglementarea efectelor unei schimbări de sex în contextul căsătoriei ține într-o mare măsură, deși nu în întregime, de marja de apreciere a Statului contractant în cauză (a se vedea Christine Goodwin împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], citată mai sus, § 103). Mai mult, Convenția nu impune luarea de alte măsuri speciale în situații precum cea din speță. Curtea a estimat în 2006, în cauza Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ((dec.), citată mai sus)), că deși dreptul englez nu permitea la epoca faptelor căsătoria între persoanele de același sex, reclamanții puteau să își continue relația sub toate aspectele sale esențiale și să îi confere chiar și un statut juridic similar, dacă nu chiar identic, căsătoriei, prin intermediul unui parteneriat civil ce conferea practic aceleași drepturi și obligații. Prin urmare, Curtea a considerat parteneriatul civil ca fiind o opțiune adecvată.
72. Curtea observă că prezenta speță atinge subiecte care sunt într-o evoluție constantă în Statele membre ale Consiliului Europei. În consecință, ea va examina situația din alte State membre ale Consiliului Europei cu privire la chestiunile aflate în joc în prezenta cauză.
73. Conform informațiilor de care dispune Curtea (a se vedea paragraful 31 de mai sus), la ora actuală ar exista zece State membre care permit căsătoria între persoane de același sex. Mai mult, în majoritatea Statelor membre ce nu autorizează căsătoriile homosexuale fie nu există un cadru juridic clar care să reglementeze recunoașterea juridică a genului, fie nu există nicio dispoziție juridică referitoare în mod special la situația persoanelor căsătorite care au efectuat o operație de schimbare de sex. Doar în șase dintre Statele membre care nu permit căsătoriile homosexuale există legislație aplicabilă recunoașterii de gen. În aceste din urmă State, fie legislația impune în mod specific cerința ca o persoană să fie necăsătorită sau divorțată, fie există dispoziții generale ce prevăd că, ulterior unei schimbări de sex, orice căsătorie existentă va fi lovită de nulitate absolută sau va fi desființată. Doar trei State membre au prevăzut excepții ce permit unei persoane căsătorite să obțină recunoașterea juridică a sexului nou dobândit, fără a fi nevoită să pună capăt unui mariaj preexistent (a se vedea paragrafele 31-33 de mai sus).
74. Prin urmare, nu se poate afirma că există un consens la nivel european asupra autorizării căsătoriilor homosexuale. De asemenea, nu există un consens nici în acele State ce nu permit căsătoriile homosexuale, cu privire la modalitatea de reglementare a recunoașterii sexului în contextul unei căsătorii preexistente. Majoritatea Statelor membre nu dispun de niciun fel de legislație cu privire la recunoașterea de gen. Pe lângă Finlanda, o legislație similară pare să mai existe doar în alte șase State. Excepțiile acordate transsexualilor căsătoriți sunt și mai puține. În consecință, nu există indicii că situația la nivelul Statelor membre ale Consiliului Europei s-ar fi schimbat semnificativ de la ultimele hotărâri pronunțate de Curte asupra acestor chestiuni.
75. În condițiile lipsei unui consens la nivel european și ținând seama de faptul că prezenta speță suscită fără îndoială probleme morale sau etice delicate, Curtea apreciază că marja de apreciere acordată Statului pârât trebuie să fie în continuare una largă (a se vedea X, Y și Z împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, citată mai sus, § 44). În principiu, această marjă trebuie să cuprindă atât decizia Statului de a legifera sau nu recunoașterea juridică a noului sex al transsexualilor operați, cât și, dacă este cazul, regulile pe care le edictează pentru a realiza un echilibru între interesele publice și private concurente.
76. În ceea ce privește ordinea juridică internă, Curtea constată că dreptul intern finlandez oferă în prezent reclamantei mai multe posibilități. În primul rând, aceasta poate să mențină status quo-ul situației sale juridice prin faptul de a rămâne căsătorită și de a tolera inconvenientul cauzat de CNP-ul său masculin. Curtea consideră ca fiind bine stabilit faptul că, în sistemul finlandez, o căsătorie încheiată legal de către un cuplu heterosexual nu este anulată sau desființată pe motiv că unul dintre soți a efectuat o operație de schimbare de sex și este, prin urmare, de același sex cu soțul sau soția sa. În Finlanda, contrar situației din alte câteva țări, autoritățile interne nu pot anula sau desființa unilateral o căsătorie preexistentă. Prin urmare, nimic o împiedică pe reclamantă de a-și continua căsătoria.
77. În al doilea rând, dacă reclamanta dorește să obțină recunoașterea juridică a noului său sex și protecția juridică a relației cu soția sa, legislația finlandeză prevede posibilitatea de convertire a căsătoriei lor într-un parteneriat înregistrat, cu consimțământul soției reclamantei. Conform dreptului intern, dacă se obține consimțământul soțului sau al soției pentru schimbarea de sex, o căsătorie se transformă automat, ex lege, într-un parteneriat înregistrat și un parteneriat înregistrat într-o căsătorie, în funcție de situație.
78. A treia posibilitate oferită de dreptul intern este opțiunea divorțului. Această opțiune este deschisă reclamantei, dacă dorește, la fel ca pentru orice alt cuplu căsătorit. Curtea apreciază, contrar susținerilor reclamantei, că nu există nicio prevedere în sistemul juridic finlandez care ar putea fi înțeleasă ca impunând reclamantei divorțul împotriva voinței sale. Dimpotrivă, Curtea consideră că sistemul juridic finlandez lasă posibilitatea de a divorța la discreția reclamantei.
79. Lăsând la o parte posibilitățile de menținere a status quo-ului sau de a divorța, plângerea reclamantei vizează în principal cea de-a doua opțiune: obținerea recunoașterii juridice a noului sex și, în același timp, protecția juridică a relației existente. Prin urmare, întrebarea cheie în speță este aceea de a ști dacă sistemul finlandez îndeplinește în prezent obligația pozitivă ce incumbă Statului în acest sens sau dacă reclamantei ar trebui să i se permită să rămână căsătorită și să obțină, în același timp, și recunoașterea juridică a noului său gen, chiar dacă această posibilitate ar presupune o căsătorie homosexuală între reclamantă și soția sa.
80. Curtea notează că, contrar majorității Statelor membre ale Consiliului Europei, în Finlanda există un cadru juridic destinat reglementării recunoașterii juridice a schimbării de sex. Curtea observă că scopul legislației în cauză, conform explicațiilor aduse de Guvern, era de a unifica practicile diferite aplicate la nivelul țării și de a stabili exigențe coerente în materia recunoașterii juridice de gen. Dacă se obținea consimțământul soțului sau al soției, sistemul actual concilia recunoașterea juridică a noului sex și protecția juridică a relației. Sistemul funcționa în ambele sensuri, astfel că făcea posibilă atât transformarea unei căsătorii într-un parteneriat înregistrat, cât și conversia unui parteneriat înregistrat într-o căsătorie, după cum operația de schimbare de sex avea drept efect transformarea relației într-un parteneriat homosexual sau heterosexual. Conform informațiilor furnizate de Guvern, până în prezent au avut loc treizeci și unu de astfel de conversii, repartizate de o manieră aproximativ egală între ambele situații susmenționate.
81. La elaborarea acestui cadru juridic, legiuitorul finlandez a optat pentru rezervarea căsătoriei cuplurilor heterosexuale, regula neadmițând nicio excepție. Prin urmare, Curții îi revine sarcina de a stabili dacă, în circumstanțele cauzei, sistemul finlandez reușește să realizeze în prezent un just echilibru între interesele concurente și dacă satisface criteriul de proporționalitate.
82. Una dintre chestiunile preocupante pentru reclamantă o reprezintă cerința obținerii consimțământului soțului, care este, în opinia ei, un „divorț” forțat. Totuși, Curtea consideră că, de vreme ce în sistemul finlandez conversia este automată, consimțământul soțului la înregistrarea unei schimbări de sex este o exigență elementară, destinată să protejeze pe fiecare dintre soți împotriva efectelor deciziilor unilaterale luate de celălalt. Cerința consimțământului este astfel o garanție importantă, care îl protejează pe soțul ce nu urmărește recunoașterea schimbării de sex. În acest context, merită menționat că este nevoie de același consimțământ și la transformarea parteneriatului înregistrat într-o căsătorie. Același consimțământ se aplică, prin urmare, și în beneficiul instituției căsătoriei.
83. Reclamanta se declară de asemenea preocupată de diferențele dintre o căsătorie și un parteneriat înregistrat. Conform precizărilor Guvernului, aceste diferențe privesc stabilirea paternității, adopția copilului din afara cercului familial și numele de familie. Totuși, aceste excepții își găsesc aplicabilitatea numai în măsura în care aceste aspecte nu au fost rezolvate anterior. Prin urmare, ele sunt irelevante în prezenta cauză. În consecință, Curtea consideră că diferențele dintre o căsătorie și un parteneriat înregistrat nu sunt de natură a antrena o schimbare esențială în situația juridică a reclamantei. Astfel, în cadrul unui parteneriat înregistrat, reclamanta ar avea posibilitatea de a continua să se bucure în esență și, în practică, de aceeași protecție juridică care îi este asigurată de o căsătorie (a se vedea, mutatis mutandis, Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, § 109).
84. Mai mult, reclamanta și soția sa nu ar pierde niciun alt drept dacă mariajul lor ar fi transformat într-un parteneriat înregistrat. Conform precizărilor convingătoare ale Guvernului, termenul „se transformă” din articolul 2 al Legii privind recunoașterea schimbării de gen a persoanelor transsexuale este folosit în mod explicit pentru a ilustra faptul că relația juridică inițială continuă sub o altă denumire și cu modificări minore de conținut. Durata parteneriatului este astfel calculată de la data la care a fost încheiat și nu de la schimbarea denumirii sale. Acest aspect ar putea fi important în situații în care durata relației prezintă relevanță la nivelul legislației interne, ca de exemplu la calcularea pensiei de urmaș a soțului supraviețuitor. În consecință, Curtea nu poate considera ca fiind întemeiată pretenția reclamantei conform căreia conversia căsătoriei într-un parteneriat înregistrat ar fi asimilabilă unui divorț.
85. Pe de altă parte, Curtea apreciază că efectele conversiei căsătoriei reclamantei într-un parteneriat înregistrat ar fi minime sau inexistente în ceea ce privește viața sa de familie. Ea subliniază că articolul 8 protejează în mod egal și viața de familie a partenerilor de același sex și a copiilor lor (a se vedea Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, §§ 91 și 94). De aceea, din punct de vedere al protecției acordate vieții de familie, nu prezintă importanță dacă relația reclamantei cu familia sa se întemeiază pe o căsătorie sau pe un parteneriat înregistrat.
86. Aspectele legate de viața familială se regăsesc și în relația reclamantei cu fata sa. De vreme ce paternitatea reclamantei față de fiica sa a fost deja stabilită în mod legal în timpul căsătoriei, Curtea estimează că, în contextul dreptului finlandez actual, o conversie subsecventă a căsătoriei într-un parteneriat înregistrat nu ar avea niciun efect asupra filiației paterne a copilul reclamantei. Fetița ar continua să fie considerată ca fiind născută în timpul căsătoriei. Mai mult, așa cum a precizat Guvernul, sistemul finlandez nu permite ca prezumția de paternitate din timpul căsătoriei sau paternitatea stabilită să fie anulate pe motiv că bărbatul ar fi suferit ulterior o schimbare de sex și ar fi devenit femeie. Acest lucru este confirmat de faptul, evocat de Guvern, că în niciunul din cazurile de conversie care au avut deja loc în Finlanda filiația nu a suferit modificări. De asemenea, nici schimbarea de sex a tatălui nu produce efecte juridice asupra îndatoririi sale de grijă, custodie și întreținere a copilului, întrucât în Finlanda această îndatorire este întemeiată pe legătura de rudenie dintre părinți și copii, indiferent de sexul sau de forma de parteneriat a părinților. În consecință, Curtea estimează ca fiind stabilit faptul că transformarea căsătoriei reclamantei într-un parteneriat înregistrat nu ar avea niciun fel de impact asupra vieții sale de familie, așa cum este ea protejată de articolul 8 din Convenție.
87. Deși este regretabil faptul că reclamanta se găsește zilnic în situații în care CNP-ul ei incorect îi cauzează inconveniențe, Curtea apreciază că ea are o posibilitate reală de a schimba starea lucrurilor: căsătoria sa poate fi oricând convertită, ex lege, într-un parteneriat înregistrat, cu consimțământul soției sale. În lipsa acestui consimțământ, ea are mereu deschisă posibilitatea divorțului, ca în orice căsătorie. În opinia Curții, cerința ca mariajul reclamantei să fie transformat într-un parteneriat înregistrat, ca o condiție prealabilă pentru recunoașterea juridică a unui nou sex, nu este disproporționată, deoarece ea este o opțiune serioasă, ce conferă cuplurilor homosexuale o protecție juridică practic identică cu cea conferită de căsătorie (a se vedea Parry împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (dec.), citată mai sus). Diferențele minore dintre aceste două concepte juridice nu sunt de natură a afirma că sistemul finlandez actual este deficient din punct de vedere al obligației pozitive ce îi revine Statului.
88. În concluzie, Curtea apreciază că efectele asupra reclamantei ale sistemului finlandez actual, în ansamblul său, nu au fost dovedite ca fiind disproporționate și consideră că a fost realizat un just echilibru între interesele concurente în prezenta speță.
89. În consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 12 DIN CONVENȚIE
90. Inițial, reclamanta nu a invocat articolul 12 în cuprinsul cererii sale formulate în fața Curții. Totuși, la data de 23 martie 2012, Camera a decis, din proprie inițiativă, să comunice cererea și sub aspectul articolului 12 din Convenție.
91. Articolul 12 din Convenție stipulează după cum urmează:
„Începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie, conform legislaţiei naţionale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
A. Hotărârea Camerei
92. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a observat că prezenta speță nu ridica în sine nicio problemă pe tărâmul articolului 12 din Convenție, care garantează dreptul la căsătorie. Reclamanta era căsătorită legal din 1996. Problema în cauză privea mai degrabă consecințele schimbării de sex ale reclamantei asupra căsătoriei preexistente între aceasta și soția sa, chestiuni ce au fost deja examinate sub unghiul articolului 8 din Convenție. Ținând cont de aceste concluzii, Camera a apreciat că nu este necesară o examinare separată a circumstanțelor cauzei sub aspectul articolului 12 din Convenție.
B. Argumentele părților
1. Reclamanta
93. Reclamanta a pretins că abordarea Camerei cu privire la articolul 12 din Convenție a fost una de interpretare selectivă. Ea estimează că o examinare în temeiul dispozițiilor articolului12 ar fi fost importantă, întrucât acesta presupune o analiză diferită față de cea a articolului 8, și anume de a stabili dacă încetarea obligatorie a căsătoriei afecta „esența dreptului la căsătorie”, în concordanță cu jurisprudența Curții. O analiză separată ar fi remediat, în opinia reclamantei, faptul că Camera nu s-a aplecat asupra drepturilor sale familiale decurgând din articolul 8 din Convenție.
94. Reclamanta a pretins că articolul 12 din Convenție ar trebui să fie interpretat fie de o manieră restrictivă, ca acoperind numai actul de încheiere a căsătoriei, fie de o manieră mai largă, ca acoperind și continuitatea legăturii conjugale. În prima ipoteză, articolul 12 ar fi lipsit de relevanță în situația reclamantei, întrucât căsătoria cu soția sa a fost încheiată atunci când ele formau un cuplu heterosexual. În a doua ipoteză, în schimb, ar fi necesar să se analizeze dacă divorțul „forțat” aduce atingere „esenței însăși a dreptului la căsătorie”. Conform susținerilor reclamantei, cea de-a doua interpretare era aplicabilă, de vreme ce posibilitatea Guvernului de a interfera cu o căsătorie de o manieră precum cea din prezenta speță ar însemna în practică o lipsire de conținut a dreptului la căsătorie. Interpretat astfel, articolul 12 din Convenție ar fi aplicabil în prezenta speță și ar face necesară examinarea cauzei sub unghiul acestei dispoziții.
2. Guvernul
95. Guvernul a împărtășit punctul de vedere al Camerei, conform căruia nu era necesară o examinare separată a circumstanțelor cauzei sub aspectul articolului 12 din Convenție. Jurisprudența Curții nu permitea de a răspunde dorinței reclamantei de a rămâne căsătorită cu soția sa ulterior recunoașterii noului său gen, iar chestiunea reglementării efectelor schimbării de sex intra în marja de apreciere a Statului membru în cauză. Curtea administrativă Supremă a observat în speță că legiuitorul nu a urmărit să schimbe faptul că numai un bărbat și o femeie se pot căsători, ci mai degrabă a permis continuarea relației sub forma unui parteneriat înregistrat, care beneficia de protecție juridică și era comparabil cu căsătoria. Transformarea instituției căsătoriei într-o instituție neutră din punct de vedere al genului făcea necesară adoptarea unei legi de către Parlament în acest sens.
C. Aprecierea Curții
1. Principii generale
96. Curtea reiterează faptul că articolul 12 din Convenție este o lex specialis pentru dreptul la căsătorie. Acesta garantează dreptul fundamental al unui bărbat și al unei femei de a se căsători și de a întemeia o familie. Articolul 12 dispune expres în sensul reglementării căsătoriei de către dreptul intern. El consacră conceptul tradițional de căsătorie ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie (a se vedea Rees împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, citată mai sus, § 49). Deși este adevărat că unele State membre au extins căsătoria și la partenerii homosexuali, articolul 12 nu poate fi înțeles ca impunând o obligație Statelor membre de a acorda accesul la căsătorie cuplurilor de persoane de același sex (a se vedea Schalk și Kopf împotriva Austriei, citată mai sus, § 63).
2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță
97. Problema în cauză o constituie consecințele pe care schimbarea de sex a reclamantei le comportă asupra căsătoriei preexistente dintre aceasta și soția sa. Marea Cameră constată, întocmai ca și Camera, că această chestiune a făcut deja obiectul unei examinări mai sus, sub unghiul articolului 8 din Convenție, examinare ce a condus la constatarea inexistenței unei încălcări a respectivei dispoziții. În aceste condiții, Curtea consideră că nu se pune nicio problemă separată din punctul de vedere al articolului 12 din Convenție și, în consecință, că nu este cazul să formuleze o concluzie separată sub aspectul acestui articol.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 COROBORAT CU ARTICOLELE 8 ȘI 12 DIN CONVENȚIE
98. Invocând articolul 14 din Convenție, reclamanta a pretins că prin refuzul de a-i acorda un CNP feminin care să corespundă genului său actual, Statul a supus-o discriminării. Faptul de a-i fi fost refuzat un CNP feminin o obligă să divulge informația confidențială că este transsexual întrucât, spre deosebire de orice altă persoană, ea trebuie să explice diferența ori de câte ori i se solicită CNP-ul.
99. Articolul 14 din Convenție este astfel formulat:
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta Convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
A. Hotărârea Camerei
100. Prin hotărârea sa din 13 noiembrie 2012, Camera a estimat că articolul 14 din Convenție, coroborat cu articolul 8 din Convenție, era aplicabil în speță.
101. Camera a apreciat că pretențiile reclamantei în temeiul articolului 14 din Convenție se refereau la imposibilitatea de a obține un CNP feminin. Reclamanta a comparat situația sa cu cea a altor persoane în general, inclusiv cissexualii (persoane a căror identitate de gen este aceeași cu sexul dobândit la naștere – n.tr.) și transsexualii necăsătoriți. În opinia Camerei, aceste situații nu prezentau suficiente similitudini pentru a fi comparate una cu cealaltă. Prin urmare, reclamanta nu putea pretinde că se află în aceeași situație ca și celelalte categorii de persoane menționate.
102. Mai mult, Camera a observat că, în esență, problema din prezenta speță era cauzată de faptul că dreptul finlandez nu permitea căsătoriile homosexuale. Conform jurisprudenței Curții, articolele 8 și 12 din Convenție nu impuneau Statelor membre obligația de a acorda cuplurilor de persoane de același sex accesul la căsătorie. Cu atât mai mult, nici articolul 14 din Convenție, coroborat cu articolul 8 din Convenție, nu putea fi interpretat ca impunând Statelor membre obligația de a acorda cuplurilor homosexuale dreptul de a rămâne căsătorite. Prin urmare, nu se putea afirma că reclamanta fusese victima unei discriminări față de alte persoane atunci când nu a reușit să obțină un CNP feminin, chiar dacă s-ar considera că ea se află într-o poziție similară cu acestea. Camera a considerat că nu a existat nicio încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolul 8 din Convenție.
B. Argumentele părților
1. Reclamanta
103. Reclamanta a pretins, în temeiul articolului 14 din Convenție, că a fost discriminată în două rânduri.
104. În primul rând, ea a trebuit să îndeplinească o condiție suplimentară, aceea a încetării căsătoriei sale, pentru a obține recunoașterea juridică a genului. Prin urmare, ea a fost discriminată față de cissexuali, care obțineau recunoașterea juridică a genului automat, cu ocazia nașterii, fără vreo altă cerință suplimentară. Această diferențiere de tratament a făcut-o să se confrunte cu probleme în viața de zi cu zi.
105. În al doilea rând, reclamanta, soția sa și copilul său au beneficiat de o protecție inferioară persoanelor aflate în căsătorii heterosexuale din cauza viziunilor stereotipe asociate cu identitatea sa de gen. Căsătoriile cissexualilor nu erau supuse riscului unui divorț „forțat”, cum era supus propriul său mariaj. Cu toate acestea, identitatea de gen era acum recunoscută în general ca un motiv de protecție în cadrul dispozițiilor ce interzic discriminarea.
2. Guvernul
106. Guvernul a fost de acord că articolul 14 din Convenție este aplicabil în speță, întrucât cauza intra în domeniul de aplicare al articolului 8 din Convenție, dar a afirmat că aceasta nu ridica nicio problemă separată în temeiul articolului 14. În eventualitatea în care Curtea ar îmbrățișa un alt punct de vedere, Guvernul a subliniat că cissexualii nu se aflau în aceeași situație cu reclamanta pentru simplul fapt că nu revendicau o schimbare de sex. În orice caz, a existat o justificare obiectivă și rezonabilă. Sistemul juridic finlandez interzicea discriminarea bazată pe transsexualitate.
C. Aprecierea Curții
1. Principii generale
107. Curtea amintește că articolul 14 din Convenție este complementar celorlalte clauze normative ale Convenției și Protocoalelor sale. El nu are o existență de-sine-stătătoare, întrucât intervine numai în legătură cu „exercitarea drepturilor și libertăților” garantate de aceste dispoziții. Deși aplicarea articolului 14 nu necesită neapărat o încălcare a acestor prevederi, sens în care el are un caracter autonom, totuși, nu poate fi vorba de intrarea sa în joc atâta vreme cât faptele cauzei nu intră sub unghiul uneia sau mai multora dintre clauzele amintite (a se vedea, de exemplu, E.B. împotriva Franței [MC], nr. 43546/02, § 47, 22 ianuarie 2008; și Vallianatos și alții împotriva Greciei [MC], nr. 29381/09 și 32684/09, § 72, ECHR 2013).
108. Curtea a stabilit în jurisprudența sa că, pentru a exista o problemă sub unghiul articolului 14, trebuie să existe o diferență de tratament între persoane aflate în situații comparabile. O astfel de diferență de tratament este discriminatorie dacă este lipsită de o justificare obiectivă și rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un scop legitim sau dacă nu există o legătură rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit. Statele membre se bucură de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă și în ce măsură diferențele dintre situații de altfel analoge justifică o diferență de tratament (a se vedea Burden împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 13378/05, § 60, ECHR 2008).
109. Pe de o parte, Curtea a afirmat în repetate rânduri că diferențele bazate pe identitatea de gen sau pe orientarea sexuală trebuie justificate prin motive deosebit de serioase (a se vedea Smith și Grady împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nr. 33985/96 și 33986/96, § 90, ECHR 1999‑VI; L. și V. împotriva Austriei, nr. 39392/98 și 39829/98, § 45, ECHR 2003‑I; Karner împotriva Austriei, nr. 40016/98, § 37, ECHR 2003‑IX; Konstantin Markin împotriva Rusiei [MC], nr. 30078/06, § 127, ECHR 2012 (extrase); X și alții împotriva Austriei [MC], nr. 19010/07, § 99, ECHR 2013; și Vallianatos și alții împotriva Greciei [MC], citată mai sus, § 77). Pe de altă parte, Statului îi este conferită o marjă largă de apreciere, în temeiul Convenției, atunci când este vorba despre, de exemplu, luarea de măsuri de ordin general în materie economică sau socială (a se vedea, de exemplu, Stec și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord [MC], nr. 65731/01 și 65900/01, § 52, ECHR 2006‑VI). Întinderea marjei de apreciere va diferi în funcție de circumstanțe, domeniu și context; în acest sens, unul dintre factorii pertinenți ar putea fi existența sau inexistența unui numitor comun între legile diferitelor State membre (a se vedea Petrovic împotriva Austriei, 27 martie 1998, § 38, Rapoarte 1998‑II).
2. Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta speță
110. Este de necontestat că, în prezenta speță, situația reclamantei intră în domeniul de aplicare al conceptelor de „viață privată” și „viață de familie”, în sensul articolului 8 din Convenție, precum și al articolului 12 din Convenție. Prin urmare, articolul 14, coroborat cu articolele 8 și 12 din Convenție, este aplicabil în speță.
111. Curtea notează că pretențiile reclamantei în temeiul articolului 14 din Convenție privesc cererea sa pentru acordarea unui CNP feminin și problemele cu care s-a confruntat în acest sens. În cuprinsul plângerii sale, ea și-a comparat situația cu cea a cissexualilor, care obținuseră recunoașterea juridică a genului în mod automat, la naștere, și ale căror căsătorii nu riscau, în opinia reclamantei, un divorț „forțat”, așa cum se întâmpla în cazul ei.
112. Marea Cameră subscrie hotărârii Camerei, conform căreia situația reclamantei și situația cissexualilor nu sunt suficient de similare pentru a putea fi comparate. Prin urmare, reclamanta nu poate pretinde că se află în aceeași situație cu cissexualii.
113. În concluzie, Curtea estimează că nu există nicio încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8 și 12 din Convenție.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a existat nicio încălcare a articolului 8 din Convenție;
2. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu este necesar să examineze cauza sub unghiul articolului 12 din Convenție;
3. Hotărăște, cu paisprezece voturi contra trei, că nu a existat nicio încălcare a articolului 14 din Convenție coroborat cu articolele 8 și 12 din Convenție.
Redactată în engleză și franceză și pronunțată în ședința publică din incinta Palatului Drepturilor Omului din Strasbourg, la data de 16 iulie 2014.
Johan CallewaertDean Spielmann
Grefier adjunctPreședinte
În conformitate cu articolele 45 § 2 din Convenție și 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate următoarele opinii separate:
a) opinia concurentă a judecătoarei Ziemele;
b) opinia comună discordantă a judecătorilor Sajó, Keller și Lemmens.
Opiniile separate nu au fost traduse, dar ele se regăsesc, în engleză și în franceză, în cuprinsul versiunilor lingvistice oficiale ale hotărârii, ce pot fi consultate în baza de date HUDOC a Curții Europene a Drepturilor Omului.
D.S.
J.C.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy