© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECȚIA A PATRA
CAUZA HARAKCHIEV ȘI TOLUMOV împotriva BULGARIEI
(Cererile nr. 15018/11 și 61199/12)
HOTĂRÂRE
[Extrase]
STRASBOURG
8 iulie 2014
Prezenta hotărâre va deveni definitivă în conformitate cu prevederile articolului 44 § 2 din Convenție. Documentul poate suferi modificări de formă.
În cauza Harakchiev și Tolumov împotriva Bulgariei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a IV-a), reunită într-o Cameră compusă din:
Ineta Ziemele, Președinte,
Päivi Hirvelä,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Paul Mahoney,
Krzysztof Wojtyczek, judecători,
și Fatoş Aracı, grefier adjunct de secție,
După ce a deliberat în camera de consiliu la data de 24 iunie 2014,
Pronunță prezenta hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 15018/11 și 61199/12) îndreptate împotriva Republicii Bulgaria, prin care Curtea a fost sesizată în temeiul articolului 34 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale („Convenția”) de către doi cetățeni bulgari, domnul Mitko Georgiev Harakchiev și domnul Liudvik Slavov Tolumov („reclamanții”), la datele de 22 februarie 2011 și, respectiv, 11 septembrie 2012.
2. Reclamanții au fost reprezentați în fața Curții de către domnul M. Ekimdzhiev și de către doamna S. Stefanova, avocați practicanți în Plovdiv. Guvernul bulgar („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agenții săi, doamnele I. Stancheva-Chinova și K. Radkova, din cadrul Ministerului Justiției.
3. Reclamanții au susținut în special că pedeapsa perpetuă a detențiunii pe viață aplicată domnului Harakchiev (доживотен затвор без замяна) reprezenta un tratament inuman și degradant, că regimul și condițiile materiale ale detenției lor constituiau tortură sau tratament inuman ori degradant și că nu au avut la dispoziție un remediu intern efectiv cu privire la condițiile materiale ale detenției.
4. La data de 19 februarie 2013, Curtea a unit cererile, s-a pronunțat în sensul inadmisibilității lor parțiale și a comunicat Guvernului capetele de cerere privind a) pedeapsa perpetuă a detențiunii pe viață aplicată domnului Harakchiev, b) regimul și condițiile de detenție ale reclamanților, c) pretinsa monitorizare a corespondenței domnului Tolumov în închisoare și d) pretinsa lipsă a unui remediu intern efectiv cu privire la condițiile materiale ale detenției reclamanților.
5. La data de 17 iulie 2013, Curtea a invitat părțile să ia în considerare un aspect suplimentar din cuprinsul observațiilor depuse de acestea.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6. Reclamantul din prima cerere (nr. 15018/11), domnul Harakchiev, s-a născut în 1968. În prezent, acesta execută o pedeapsă cu detențiune pe viață perpetuă (a se vedea paragrafele 58-60 și 65 de mai jos) în închisoarea Stara Zagora.
7. Reclamantul din cea de-a doua cerere (nr. 61199/12), domnul Tolumov, s-a născut în 1954. În prezent, acesta execută o pedeapsă cu detențiune pe viață (a se vedea paragrafele 56 și 65 de mai jos) în închisoarea Plovdiv.
A. Domnul Harakchiev
1. Trecutul infracțional al domnului Harakchiev și pedeapsa sa cu detențiune pe viață perpetuă
8. Între 1992 și 2005, domnul Harakchiev, de profesie șofer și mecanic auto, a fost condamnat în opt rânduri pentru fapte penale lipsite de violență: furt și furt calificat (patru condamnări), înșelăciune și înșelăciune calificată (trei condamnări). I s-au aplicat pedepse cu închisoarea de la doi până la cinci ani.
9. La 21 ianuarie 2003, Tribunalul Haskovo l-a condamnat pe domnul Harakchiev pentru o infracțiune de deținere ilegală a unei arme de foc și pentru patru infracțiuni de tâlhărie cu mână armată a unor autovehicule, săvârșite între 14 octombrie și 6 noiembrie 2001, dintre care două fuseseră comise în concurs cu tentativă de omor și altele două cu omor. Tribunalul l-a condamnat la detențiunea pe viață perpetuă.
10. La 26 iunie 2003, Curtea de Apel din Plovdiv a menținut condamnarea și pedeapsa aplicată domnului Harakchiev.
11. Printr-o hotărâre definitivă din 23 noiembrie 2004 (реш. № 476 от 23 ноември 2004 г. по н. д. № 901/2003 г., ВКС, ІІІ н. о.), Curtea Supremă de Casație a menținut de asemenea condamnarea și pedeapsa aplicată domnului Harakchiev. Aceasta a susținut, printre altele, că, având în vedere gravitatea infracțiunilor – în special hotărârea și cruzimea cu care fuseseră săvârșite – o pedeapsă mai ușoară, cum ar fi detențiunea pe viață (доживотен затвор със замяна), nu ar fi adecvată. Concluzia nu putea fi modificată de faptul că domnul Harakchiev și-a recunoscut faptele și a ajutat autoritățile însărcinate cu investigarea la descoperirea acestora.
2. Condițiile de detenție din închisoarea Stara Zagora și regimurile de încarcerare aplicate domnului Harakchiev
12. Domnul Harakchiev este deținut în închisoarea Stara Zagora din 18 ianuarie 2002. El a fost plasat inițial sub „regimul intensificat de încarcerare” (a se vedea paragraful 115 de mai jos). Odată cu intrarea în vigoare a Legii privind executarea pedepselor și a arestului preventiv la data de 1 iunie 2009, regimul respectiv a fost înlocuit cu „regimul sever” (a se vedea paragraful 118 de mai jos) pe cale legislativă. La 17 iunie 2009, Comisia pentru executarea pedepselor privative de libertate (a se vedea paragraful 122 de mai jos) a propus Tribunalului Stara Zagora să îl plaseze pe domnul Harakchiev sub „regimul special”, aplicabil în mod normal condamnaților pe viață, menționând „atitudinea sa negativă” și lipsa de respect față de ordinea internă, precum și faptul că, în orice caz, acesta trebuia să fi fost plasat de la bun început sub acest regim. La 21 iulie 2009, Tribunalul Stara Zagora a acceptat propunerea. Plângerea domnului Harakchiev împotriva acelei decizii, formulată la data de 12 iulie 2010, a fost respinsă de Tribunalul Stara Zagora și de Curtea de Apel Plovdiv ca tardivă. Guvernul a consemnat că în prezent nu exista nicio intenție din partea autorităților penitenciare de a schimba în viitor regimul de detenție al domnului Harakchiev.
13. Între decembrie 2005 și martie 2013, domnului Harakchiev i s-au aplicat nouă pedepse disciplinare. Ultimele astfel de pedepse, datând din august 2012 și martie 2013, au fost aplicate în legătură cu a) o încăierare între acesta și un alt deținut în timpul plimbării de dimineață din data de 4 august 2012 și cu b) furtul din data de 18 februarie 2013 al mâncării lăsate de un alt deținut în toaleta comună. Pentru prima faptă, domnului Harakchiev i s-a aplicat o mustrare, iar pentru a doua, izolare într-o celulă disciplinară timp de trei zile.
14. Celula domnului Harakchiev – în care este în prezent singur, dar pe care ar fi împărțit-o cu un alt deținut între 2002 și 2007 – se află în secția de maximă siguranță a închisorii, rezervată condamnaților pe viață. Conform domnului Harakchiev, celula era destul de mică, mai ales ținând seama de faptul că numai mobilierul ocupa 4,50 metri pătrați și era luminat noaptea cu un bec incandescent de 60 W, aprins în permanență. Conform Guvernului, celula nu era excesiv de mică. Aceasta măsura 4,30 x 1,81 metri pătrați și avea o înălțime de 3,95 m, cu un total de spațiu la nivelul solului de 7,78 metri pătrați. Era mobilată cu un dulap de metal, un pat metalic dublu, două taburete și o masă mică, toate prinse de podea din motive de siguranță. Era prevăzută cu un geam, orientat spre sud, ce măsura 1,76 x 1,25 metri. Iluminarea artificială a celulei se realiza cu ajutorul becurilor cu led luminescent de 36 W. Conform domnului Harakchiev, becurile incandescente fuseseră înlocuite cu becuri cu led luminescent abia în 2012. El a mai arătat că celula nu avea niciun fel de iluminare nocturnă de intensitate redusă.
15. Închisoarea Stara Zagora nu dispune de sistem de ventilație sau de aer condiționat. Domnul Harakchiev a susținut că, din acest motiv, temperaturile din celulă erau foarte ridicate vara și nu exista deloc aer proaspăt. În timpul iernii, încălzirea era pornită doar pentru perioade de o oră dimineața, la prânz și seara. Conform Guvernului, fereastra celulei putea fi deschisă, ceea ce permitea aerisirea acesteia în orice moment. Închisoarea avea sistemul său propriu de încălzire, compus din două boilere și un schimbător de căldură. Boiler-ele erau pornite pentru nouă ore în timpul zilei, dar apa pe care o încălzeau circula în permanență prin instalația de încălzire. Conform domnului Harakchiev, radiatorul din celula sa era fierbinte doar pentru jumătate de oră în fiecare zi, iar stadiul prost al reparațiilor de la fereastra și de la ușa celulei era un factor ce contribuia la temperatura scăzută din celulă pe timp de iarnă. Domnul Harakchiev a mai susținut că, întrucât trebuia să își usuce hainele în celulă, aceasta era foarte umedă. Prin urmare, vopseaua și tencuiala se desprindeau de pe pereți.
16. Conform domnului Harakchiev, spațiile comune ale închisorii puteau fi menținute curate prin albire cu hipoclorit de calciu, iar celulele erau curățate numai cu apă. În sprijinul acestei afirmații, domnul Harakchiev s-a bazat pe mărturia depusă de unul dintre colegii săi deținuți în cursul procedurilor declanșate de el. Conform Guvernului, spațiile comune ale închisorii nu erau spălate numai cu clor. Acestea erau curățate zilnic cu detergenți și, de cel puțin două ori pe an, erau supuse unui control pentru paraziți și șobolani, așa cum reiese din paisprezece facturi emise pentru astfel de servicii efectuate în decursul ultimilor patru ani. Domnul Harakchiev a răspuns că aceste facturi nu dovedeau faptul că detergenții au fost într-adevăr folosiți conform spuselor Guvernului. El a mai susținut că celula sa era constant infestată de gândaci și șobolani și că toate plângerile sale în acest sens către administrația penitenciarului nu au fost băgate în seamă. El a mai afirmat că, de vreme ce fereastra celulei sale nu era acoperită cu o plasă, insectele intrau în celulă tot timpul, atrase de mirosul de excremente și de iluminarea permanentă, și îl înțepau.
17. În celulă nu există nicio toaletă și nici apă curentă. Domnul Harakchiev a subliniat că, drept urmare, în afara celor trei vizite zilnice la toaletele comune, era nevoit să folosească o găleată de plastic pentru a-și face nevoile. În timpul perioadei în care a trebuit să împartă celula cu alt deținut, a trebuit să facă acest lucru în prezența celuilalt. Lipsa apei curente îl împiedica să își spele mâinile sau găleata după ce își făcea nevoile. Guvernul a subliniat că toaleta și sala de baie din secția de maximă siguranță erau accesibile deținuților de trei ori pe zi, precum și oricând aceștia le-o cereau paznicilor. Astfel, nu se putea susține că domnul Harakchiev era forțat să folosească găleata pentru a-și face nevoile; aceasta era propria sa alegere. De fapt, acesta avea peste zece găleți în celulă, în care își păstra haine, rufe și alte articole. Domnul Harakchiev a răspuns că, în afara celor trei vizite zilnice la toaletă, între 5:30 dimineața și 8 seara, paznicii nu i-au deschis niciodată celula pentru a-l lăsa să meargă la toaletă. Prin urmare, nu fusese alegerea sa aceea de recurge la găleată pentru nevoile sale de igienă.
18. În afara plimbării sale zilnice de o oră, domnul Harakchiev poate ieși din celula sa pentru a folosi toaleta de trei ori pe zi. În timpul fiecărei astfel de vizite, el are și posibilitatea de a-și goli găleata, de a se spăla pe mâini și de a umple sticle de plastic cu apă pentru băut și pentru nevoile sale igienice. Conform acestuia, vizitele la toaletă durau nu mai mult de trei minute dimineața și nu mai mult de zece minute la prânz și seara și nu coincideau cu vizitele celorlalți deținuți din secție.
19. Conform domnului Harakchiev, deținuții din închisoarea Stara Zagora puteau face duș numai o dată la paisprezece sau cincisprezece zile. Conform Guvernului, toți deținuții din secția de maximă siguranță puteau face duș de două ori pe săptămână.
20. Conform domnului Harakchiev, vizitele din partea rudelor sau a avocaților aveau loc într-o cameră specială. Deținuții și vizitatorii erau despărțiți printr-o plasă de sârmă, iar deținuții trebuiau să rămână așezați. Un polițist de penitenciar era mereu prezent. Conform Guvernului, polițistul de penitenciar prezent în timpul vizitelor se afla acolo doar pentru a asigura ordinea și nu putea să audă conversațiile. Vizitele din partea avocaților aveau loc într-o cameră separată, în care nu se afla nicio altă persoană. Singura formă de control era monitorizarea vizuală. În acest sens, Guvernul a atras atenția asupra faptului că, urmare a numeroaselor plângeri formulate împotriva autorităților penitenciarului, domnul Harakchiev a petrecut 97 de zile în afara închisorii Stara Zagora până la mijlocul anului 2009, iar din 1 ianuarie 2010 și până la 18 mai 2012 a petrecut 255 de zile, sau 54 la sută din timp, în afara închisorii.
21. Conform domnului Harakchiev, mâncarea din închisoare era prost preparată, de slabă calitate, fără gust, servită rece și în condiții igienice proaste și într-o cantitate insuficientă. Carne se servea o dată pe săptămână. În restul timpului, mâncarea consta în fasole, linte, varză și cartofi, servite sub formă de supă sau tocană. Conform Guvernului, cantitatea și conținutul chimic și caloric al mâncării erau perfect adecvate. Porția zilnică avea 2 662 calorii, iar carnea era prezentă în cadrul felurilor de mâncare măcar o dată pe zi. Domnul Harakchiev a răspuns că „carnea” însemna de fapt oase fierte sau carne din conservă. Ambele părți au depus la dosar meniuri și tabele în sprijinul afirmațiilor respective.
22. Conform domnului Harakchiev, îngrijirea medicală din Penitenciarul Stara Zagora consta în prescrierea constantă de aspirină și analgină pentru toți deținuții, aceștia trebuind să își cumpere singuri celelalte medicamente. Conform Guvernului, secția medicală a închisorii avea ca personal un medic generalist, trei asistenți (feldsher; unul pentru clădirea principală a penitenciarului și câte unul pentru fiecare din cele două cămine ale închisorii), o infirmieră, un medic psihiatru și un medic stomatolog. Controalele medicale aveau loc zilnic și, în cazuri de urgență, deținuții puteau fi duși la unitatea de urgențe a Spitalului Stara Zagora. Controalele medicale la nivelul secției de maximă siguranță aveau loc de regulă vinerea. Deținuții aveau posibilitatea de a consulta și specialiști din afară sau de a fi tratați în spitalele închisoare din Sofia și Lovech. Medicamentele erau de regulă acordate de centrul medical al penitenciarului sau puteau fi obținute din afara închisorii. Singurul medicament pe care domnul Harakchiev a trebuit să și-l procure singur, deoarece centrul medical nu îl avusese deloc pe stoc, fusese Rivotril (clonazepam), cu un cost la bucată de 7,31 leva bulgare (BGN). Domnul Harakchiev a răspuns, fără a mai oferi detalii suplimentare, că era nevoit în mod curent să își cumpere singur medicamentele. El a mai susținut că îngrijirea sa dentară a constat numai în extracții de dinți; în ciuda nevoii evidente de a i se pune proteze dentare, autoritățile penitenciarului nu au luat nicio măsură în acest sens. Guvernul a răspuns că protezele dentare nu intrau în asigurarea medicală standard pentru nicio persoană cu asigurare de sănătate din Bulgaria și nu puteau fi obținute gratuit.
23. Guvernul a mai afirmat că domnul Harakchiev putea să se întrevadă zilnic cu inspectorul social responsabil de secția sa. De asemenea, mai putea solicita să vadă un psiholog, directorul penitenciarului sau adjunctul său, juristul penitenciarului sau alt membru al personalului. El mai putea socializa cu alți deținuți din aceeași categorie în timpul plimbării zilnice și în timpul meselor. De asemenea, el avea acces la televiziunea prin cablu, cu cincizeci de canale, la biblioteca închisorii și la serviciile religioase. În ceea ce îl privește, domnul Harakchiev a susținut că, deși și-a exprimat dorința de a face acest lucru, nu i s-a dat nicio ocazie de a lucra sau de a lua parte la activități sportive, culturale sau educaționale. Guvernul a afirmat mai departe că, în noiembrie 2006, domnului Harakchiev i s-a permis să ia parte la un curs de yoga pentru a-și reduce nivelul de stres.
24. Evaluările psihologice anuale ale domnului Harakchiev din 2009, 2010, 2011 și 2013, depuse de Guvern, sunt foarte asemănătoare. Toate afirmă, folosind adesea același limbaj, că purtarea sa era caracterizată de „campania pe care o pornise” împotriva instituțiilor și funcționarilor penitenciarului cu care a fost în contact, ceea ce consta în principal în formularea de diverse plângeri către instanțe și în instigarea altor deținuți de a depune „mărturie mincinoasă” în favoarea sa. Dialogul cu acesta era foarte dificil, îndeosebi din cauza lipsei sale de respect pentru autoritate, a conștiinței ascuțite cu privire la drepturile sale, a încăpățânării și a tendinței de a solicita funcționarilor în cauză să depună mărturie în cauzele pe care le declanșa împotriva autorităților penitenciarului. Ținând cont de personalitatea sa, de natura faptelor și de rigiditatea conduitei sale, riscul unui prejudiciu grav era ridicat. El fusese agresiv verbal față de personalul închisorii.
(...)
II. DREPTUL INTERN ȘI PRACTICA PERTINENTE
A. Detențiunea pe viață
1. Notă istorică
51. Legea penală din 1896, care a fost prima legiferare cuprinzătoare de drept penal după ce Bulgaria a fost recreată ca stat autonom în 1878, prevedea detențiunea pe viață drept o formă de pedeapsă privativă de libertate (articolul 15(1)). Persoanele condamnate la pedeapsa închisorii pe viață puteau fi eliberate, în cazurile de „bună conduită”, dacă executaseră cel puțin cincisprezece ani din pedeapsă (articolul 20(1) și (3)).
52. Legea penală din 1951, care a înlocuit legea din 1896 și a fost redenumită în 1956 drept Cod penal, nu prevedea detențiunea pe viață ca formă de pedeapsă.
2. Sistemul de pedepse în conformitate cu Codul penal din 1968
53. Articolul 36 din Codul penal din 1968, care înlocuise Codul penal din 1956, definește scopurile pedepsei penale. Paragraful 1 prevede faptul că pedeapsa se aplică cu scopul de a) a reforma pe făptuitorul condamnat și a-l reabilita astfel încât să se conformeze legii și bunelor moravuri, b) a descuraja condamnatul și a-l împiedica să săvârșească alte fapte și c) a preveni și descuraja alți membri ai societății. Paragraful 2 prevede faptul că pedeapsa nu poate urmări să provoace suferințe fizice sau umilirea demnității umane.
54. Diversele sancțiuni penale sunt enumerate în articolul 37 din Cod, iar articolele 38-52 precizează caracteristicile acestor sancțiuni. Până în 1986, cea mai lungă pedeapsă privativă de libertate posibilă era închisoarea de douăzeci de ani (articolul 39 §§ 2 și 3 din Cod, conform formulării existente între 1968 și 1986). În 1986, maximumul a fost ridicat la treizeci de ani de închisoare.
55. Conform articolelor 37 § 2 și 38 din Cod, așa cum fuseseră formulate anterior abolirii pedepsei capitale în decembrie 1998, instanțele puteau aplica pedeapsa capitală doar în cazul faptelor deosebit de grave, săvârșite cu intenție, și numai dacă considerau că scopurile punitive și preventive ale pedepsei nu puteau fi atinse printr-o sentință mai ușoară. Conform articolului 38 § 4 din Cod, pedeapsa capitală nu putea fi executată până Președintele Republicii nu luase în calcul comutarea sa.
56. Până în 1995, cea mai severă pedeapsă după condamnarea la moarte era închisoarea de maximum treizeci de ani, în cazuri excepționale (articolul 39 § 2 din Cod, conform formulării de după 1986). În 1995 a fost introdusă o nouă pedeapsă: închisoarea pe viață (доживотен затвор), definită de noul articol 38a § 1 din Cod ca fiind „detenția persoanei condamnate într-o unitate de încarcerare până la sfârșitul vieții sale”. Acea pedeapsă putea fi comutată de către o instanță în închisoare de treizeci de ani, după ce făptuitorul condamnat executase cel puțin douăzeci de ani (articolul 38a § 3 din Cod).
57. Ultimele execuții de persoane condamnate la moarte au avut loc în noiembrie 1989. În urma unei perioade de moratoriu de facto asupra execuțiilor, Parlamentul a instituit un moratoriu formal la data de 20 iulie 1990. Pentru mai multe detalii asupra acestui aspect și a dezbaterilor subsecvente privind abolirea pedepsei capitale, a se vedea Iorgov împotriva Bulgariei (nr. 40653/98, §§ 12-28, 11 martie 2004).
58. Pedeapsa capitală a fost abolită cu aplicare din data de 27 decembrie 1998. În același timp, a fost introdusă o nouă pedeapsă: detențiunea pe viață perpetuă (доживотен затвор без замяна). Acea pedeapsă a înlocuit pedeapsa capitală în cuprinsul prevederilor din Codul penal din 1968 ce se refereau la anumite infracțiuni.
59. Articolul 37 § 2 din Cod, în formularea ulterioară modificării, stipulează după cum urmează:
„Infracțiunile cele mai grave, care amenință fundamentele Republicii, și alte infracțiuni deosebit de grave, săvârșite cu intenție, vor fi pedepsite, provizoriu și cu titlu de excepție, prin detențiunea pe viață perpetuă.”
60. Articolul 38 din Cod, în formularea ulterioară modificării, stipulează după cum urmează:
„1. O pedeapsă cu detențiunea pe viață perpetuă (...) va fi aplicată numai dacă infracțiunea în speță este deosebit de gravă și scopurile [pedepsei] prevăzute în articolul 36 nu pot fi atinse pe calea unei sancțiuni mai ușoare.
2. O pedeapsă cu detențiunea pe viață perpetuă nu poate fi aplicată unei persoane care, la momentul săvârșirii faptei, nu atinsese vârsta de douăzeci de ani sau, în cazul persoanelor care slujesc în forțele armate sau pe timp de război, optsprezece ani. O pedeapsă cu detențiunea pe viață perpetuă nu poate fi aplicată unei femei care era însărcinată la momentul săvârșirii faptei sau este însărcinată în momentul pronunțării sentinței.”
61. Fragmentul relevant din expunerea de motive ce a însoțit proiectul de lege care amenda Codul prevedea următoarele:
„Proiectul de lege propune înlocuirea pedepsei cu moartea cu o nouă pedeapsă: detențiunea pe viață perpetuă, care se deosebește de detențiunea pe viață. Această pedeapsă va îndepărta deținutul din societate, lipsindu-l de posibilitatea de a săvârși noi infracțiuni, iar pedeapsa va avea un efect disuasiv asupra altor potențiali făptuitori.”
62. Dezbaterile parlamentare asupra proiectului de lege au avut loc la datele de 27 noiembrie 1998 (prima lectură) și 10 decembrie 1998 (a doua lectură).
63. În cursul primei dintre aceste dezbateri, un număr de parlamentari s-a exprimat în favoarea abolirii pedepsei cu moartea. În același timp, un membru al parlamentului a afirmat că ar sprijini acea propunere numai dacă ar fi însoțită de introducerea detențiunii pe viață perpetue. S-au mai exprimat îndoieli în sensul că ireversibilitatea unei astfel de sentințe ar putea fi compromisă prin exercitarea dreptului de grațiere ce aparține Președintelui. Un alt membru al parlamentului a subliniat că publicul putea fi privit cu greu ca fiind favorabil abolirii și că societății trebuia să i se garanteze că cei scutiți de pedeapsa cu moartea vor rămâne complet izolați de aceasta. În ceea ce îl privește, ministrul justiției s-a angajat să modifice substanțial legislația privind executarea sancțiunilor penale cu scopul de a-i izola pe cei condamnați la închisoarea pe viață perpetuă și a-i împiedica astfel să comită infracțiuni în închisoare sau să se bucure de condiții confortabile. El a continuat afirmând că nivelul izolării trebuia măsurat cu atenție, pentru a nu fi încălcate drepturile omului ale celor în cauză.
64. În cursul celei de-a doua dintre aceste dezbateri, un membru al parlamentului a observat că ar fi paradoxal să existe două tipuri de detențiune pe viață, dar că ar putea accepta situația cu titlu provizoriu. El a afirmat în continuare că, în opinia sa, dreptul de grațiere al președintelui nu putea fi circumscris pe cale legislativă. Totuși, un alt membru al parlamentului a susținut că erau necesare anumite aranjamente, dacă era cazul prin restrângerea domeniului de aplicare a dreptului prezidențial de grațiere, pentru a preveni eliberarea într-o bună zi a celor care, în lipsa modificării, ar fi condamnați la moarte. Un alt membru al parlamentului s-a exprimat în sensul că însăși formularea noilor prevederi ale Codului ar preveni exercitarea dreptului prezidențial de grațiere față de persoanele ce execută o pedeapsă cu detențiunea pe viață perpetuă.
65. În consecință, de la abolirea pedepsei cu moartea, Codul a prevăzut trei tipuri de pedepse privative de libertate: închisoarea pe o durată fixă de până la treizeci de ani, închisoarea pe viață cu posibilitatea de comutare și închisoarea pe viață (perpetuă) fără posibilitatea de comutare. Nu există nicio infracțiune pedepsibilă exclusiv cu detențiunea pe viață perpetuă.
66. Prin două decrete din 25 ianuarie și 6 martie 1999, Vice-Președintele Republicii a comutat toate pedepsele cu moartea care deveniseră definitive, dar nu fuseseră executate, fie în închisoare pe viață (într-un caz), fie în închisoare pe viață perpetuă (în douăzeci și unu de cazuri).
3. Sistemul de pedepse din noul proiect de Cod penal
67. La 31 ianuarie 2014, Guvernul a depus în fața Parlamentului un proiect de Cod penal cu intenția de a înlocui Codul penal din 1968. Proiectul Codului nu prevede pedeapsa detențiunii pe viață perpetue; dispune numai cu privire la detențiunea pe viață. Fragmentele pertinente ale proiectului stipulează după cum urmează:
Articolul 47 – Tipuri de pedepse
„1. (...)
2. Infracțiunile intenționate deosebit de grave se pedepsesc cu detențiunea pe viață.”
Articolul 48 – Detențiunea pe viață
„1. Detențiunea pe viață constă în izolarea condamnatului până la sfârșitul vieții sale într-un centru de încarcerare.
2. Detențiunea pe viață se aplică atunci când infracțiunea este deosebit de gravă prin comparație cu alte infracțiuni de același fel și când scopurile pedepsei nu pot fi atinse pe calea unei sancțiuni mai ușoare.
3. Detențiunea pe viață nu se va aplica
1) unei persoane care nu a atins vârsta de douăzeci de ani la momentul săvârșirii faptei;
2) unei femei care era însărcinată la momentul săvârșirii faptei sau este însărcinată la momentul pronunțării sentinței.”
Articolul 49 – Înlocuirea detențiunii pe viață cu un termen de încarcerare
„1. Restul de pedeapsă rămas neexecutat din detențiunea pe viață poate fi înlocuit cu cincisprezece ani de închisoare dacă condamnatul a executat cel puțin cincisprezece ani și a dat dovezi de reabilitare prin conduita sa.
2. (...)
3. Termenul de încarcerare din paragraful 1 trebuie executat separat de durata din închisoarea pe viață deja executată.”
68. Expunerea de motive ce însoțea proiectul Codul enunță următoarele cu privire la detențiunea pe viață (la pagina 8):
„Pedeapsa detențiunii pe viață perpetue trebuie abolită deoarece este percepută în prezent ca fiind mult prea inumană pe motivul lipsei oricărei speranțe pentru persoanele condamnate.
Pe de altă parte, se propune reținerea pedepsei cu detențiunea pe viață comutabilă. Cazurile probabile în care aceasta poate fi aplicată sunt restrânse datorită asprimii excepționale a acestei pedepse. Se va recurge la ea numai atunci când infracțiunea este deosebit de gravă prin comparație cu infracțiuni de același fel și când scopurile pedepsei nu pot fi atinse pe calea unei sancțiuni mai ușoare. Din rațiuni umanitare, se preconizează ca această pedeapsă să nu se aplice infractorilor care nu au atins vârsta de douăzeci de ani la momentul săvârșirii faptei sau femeilor care erau însărcinate la momentul săvârșirii faptei sau sunt însărcinate la momentul pronunțării sentinței.”
69. Proiectul nu a fost încă dezbătut de Parlament.
B. Grațierea și modificarea pedepsei și aplicabilitatea lor la detențiunea pe viață perpetuă
1. Liberarea condiționată pe cauțiune
70. Conform articolului 70 § 1 din Codul penal din 1968, liberarea pe cauțiune se aplică numai condamnărilor la închisoare pe durată determinată. Făptuitorii condamnați la pedeapsa detențiunii pe viață sau a detențiunii pe viață perpetue nu sunt eligibili pentru liberare condiționată pe cauțiune.
2. Comutarea pedepsei prin decizie judecătorească
71. Codul de procedură penală din 1974 și Codul de procedură penală din 2005 prevăd că un tribunal poate, la cererea procurorului public regional, să comute o pedeapsă cu detențiunea pe viață în pedeapsa închisorii cu durată determinată (articolele 427 și 428 din Codul din 1974 și articolele 449 și 450 din Codul din 2005). Tribunalul se pronunță printr-o decizie motivată; o decizie negativă poate fi contestată în fața instanțelor superioare în grad. Dacă propunerea procurorului public este respinsă, nicio altă cerere de comutare nu poate fi formulată în următorii doi ani. Legislația nu conține nicio prevedere cu privire la posibilitatea procurorului public de a solicita modificarea pedepsei aplicate pentru infractorii condamnați la detențiunea pe viață perpetuă.
3. Grațierea prezidențială
a) Cadrul legislativ
i) Prevederi constituționale și legale
72. Conform articolului 98, punctul 11 din Constituția din 1991, care a intrat în vigoare la 13 iulie 1991, dreptul de grațiere este o prerogativă a Președintelui Republicii.
73. La acel moment, articolul 74 din Codul penal din 1968, care stabilea întinderea puterii prezidențiale, stipula astfel:
„Președintele poate folosi dreptul său de clemență pentru a emite un decret de grațiere totală sau parțială a sentinței și, în cazul pedepsei cu moartea, pentru a emite un decret de grațiere sau a comuta pedeapsa.”
74. Cu aplicare din data de 13 octombrie 2006, articolul 74 din Cod a fost modificat pentru a stipula că puterile Președintelui în materia pedepsei cu moartea se aplicau și în materia condamnărilor la detențiunea pe viață perpetuă sau comună.
75. Este vorba despre o putere discreționară, pe care Președintele a delegat-o din 1991, în mod tradițional, Vice-Președintelui Republicii, așa cum se prevede în articolul 104 din Constituția din 1991. Exercitarea sa nu este supusă controlului judiciar (a se vedea опр. № 2429 от 20 февруари 2012 г. по адм. д. № 817/2012 г., ВАС, ІІІ о.).
ii) Decizia Curții Constituționale nr. 6 din 2012
76. Prin decizia sa nr. 6 din 11 aprilie 2012 (реш. № 6 от 11 април 2012 г. к. д. № 3/2012 г., обн., ДВ, бр. 15 от 2012 г.), pronunțată în urma unei cereri formulate de șaizeci și unu de membri ai Parlamentului, Curtea Constituțională a dat o interpretare cu caracter obligatoriu a articolului 98, punct 11 din Constituția din 1991 (a se vedea paragraful 72 de mai sus) și a declarat neconstituțională, întrucât era ultra vires și încălca principiul separației de puteri, o decizie a Parlamentului din 15 februarie 2012 de a crea un comitet ad-hoc însărcinat cu efectuarea unei anchete asupra, printre altele, a modului în care fostul Președinte și fostul Vice-Președinte își exercitaseră dreptul de grațiere în timpul celor două mandate ale acestora, între 22 ianuarie 2002 și 22 ianuarie 2012 (a se vedea paragraful 89 de mai jos). Curtea a explicat că dreptul prezidențial de grațiere era, conform acelei prevederi, echivalentul din timpurile moderne al prerogativei regale de manifestare a milei și se baza pe principiul umanității. Din acest motiv, nu putea fi legat de motive specifice, ci trebuia exercitat de către Președinte – sau, prin delegare, de către Vice-Președinte – în baza circumstanțelor specifice ale fiecărui caz în parte. Putea fi exercitat din momentul în care condamnarea rămânea definitivă și putea consta în comutarea integrală sau parțială a pedepsei sau în înlocuirea ei cu una mai puțin severă. Nu afecta independența puterii judecătorești pentru că nu presupunea înlăturarea răspunderii penale a unei persoane, ci numai scutirea acelei persoane de executarea pedepsei aplicate de instanțele penale. Parlamentului i se permitea să stabilească modalitatea de exercitare a acelui drept pe cale legislativă, dar nu îi era permis să definească sau să circumscrie temeiurile în baza cărora se putea exercita sau să influențeze motivele exercitării sale. De asemenea, nu era permisibilă nici limitarea tipurilor de pedepse față de care se putea exercita clemența sau excluderea din domeniul său de aplicare a unei anumite categorii de infractori condamnați.
77. Dreptul de grațiere, în sine o excepție de la principiul egalității în fața legii, era bazat pe nevoia de a pune în aplicare valori constituționale înalte ce nu puteau fi protejate pe calea unor norme legislative abstracte. Prin urmare, reieșea implicit din Constituție că acel drept trebuia exercitat într-o manieră non-arbitrară și că îi corespundea obligația de a pune în aplicare valorile și principiile constituționale. Astfel, Constituția făcea necesar ca exercitarea acestui drept de către Președinte să se facă cu luarea în considerarea a echității, a umanității, a compasiunii, a milei, a sănătății și a situației familiale a făptuitorului condamnat. În cazurile în care exercitarea dreptului de grațiere în cauză privea nu întreaga pedeapsă, ci numai o parte din aceasta, era extrem de important să se țină cont de orice schimbări pozitive intervenite în conduita infractorului. Președintele nu avea obligația de a-și motiva actul: în măsura în care nu era permisibil ca legislativul să îi circumscrie dreptul de grațiere în orice fel, era de asemenea de nepermis să i se ceară să dea motive. De altfel, dacă decretele de grațiere s-ar fi motivat, atunci acestea i-ar putea obliga pe Președinte sau pe Vice-Președinte să acorde cereri de grațiere ulterioare dacă priveau circumstanțe identice și i-ar putea conduce pe făptuitorii condamnați să creadă că sunt îndreptățiți la grațiere deoarece întruneau condițiile enunțate în decrete de grațiere anterioare.
78. În același timp, Președintele avea obligația de a respecta dreptul fiecărei persoane la egalitate în fața legii. Prin urmare, era necesar să existe garanții extinse în sensul că Președintele va trata toate cererile de grațiere în același mod și le va aplica tuturor aceleași criterii. Firește, acele criterii nu puteau fi impuse Președintelui de către legislativ, întrucât ar fi contrar principiului separației de puteri. Totuși, Președintele era în măsură să stabilească modalitatea în care va exercita dreptul de grațiere și criteriile generale ce îl vor ghida în acest sens. O astfel de declarație privind politica aplicată ar face ca exercitarea practică a acelui drept să fie transparentă și stabilă. Era astfel posibil ca Președintele sau Vice-Președintele să facă cunoscute, la începutul mandatului lor, criteriile pe care le vor urma în tratarea cererilor de grațiere.
79. Președintele putea în orice moment – fie la începutul mandatului, fie ulterior – să delege dreptul de grațiere Vice-Președintelui, care îl putea exercita în aceleași condiții ca și Președintele. Delegarea putea fi retrasă în orice moment și ea nu îl împiedica pe Președinte de la a exercita el însuși sau ea însăși dreptul delegat. În cazul realegerii Președintelui sau Vice-Președintelui pentru un al doilea mandat, delegarea din timpul primului mandat subzista și nu era necesară reînnoirea acesteia.
80. Decretele prezidențiale de grațiere nu trebuiau contrasemnate de un ministru din cadrul Guvernului. Ele își produceau efectele din momentul semnării și nu puteau fi supuse controlului unei alte autorități. De asemenea, ele nu puteau fi retrase ori modificate de către Președinte odată ce își produseseră efectele. În acest sens, grațierea, odată acordată, era irevocabilă, iar persoanei ce beneficia de ea nu i se putea cere să își reia executarea pedepsei pe motivul conduitei ulterioare. Grațierea, totală sau parțială, nu putea fi nici supusă vreunei condiții.
81. Nu exista nicio cerință constituțională pentru ca decretele de grațiere să fie publicate în Monitorul Oficial. Decizia cu privire la caracterul public al acestor decrete ținea de echilibrul delicat ce trebuia realizat între viața privată, informațiile personale și demnitatea persoanei ce beneficia de un act de clemență și dreptul publicului de a fi informat cu privire la modalitatea în care autoritățile tratau chestiunile de interes public. Practica ultimilor douăzeci de ani fusese aceea de a nu publica decretele de grațiere dacă persoana în cauză nu își dăduse acordul în acest sens. Totuși, nu exista niciun impediment pentru a solicita publicarea lor. Aceasta era o chestiune ce trebuia decisă de către legislativ.
82. Decretele de grațiere, întocmai precum toate celelalte decrete prezidențiale și vice-prezidențiale, nu erau decizii administrative și nu puteau fi asimilate acestora. Prin urmare, nu erau supuse controlului judiciar și puteau fi contestate, doar pe motive de neconstituționalitate, în temeiul articolului 149 § 1 (2) din Constituție, în fața Curții Constituționale, de către oricare dintre autoritățile sau persoanele îndreptățite să introducă plângeri în fața acelei instanțe, în temeiul articolului 150 din Constituție: o cincime dintre cei 240 de membri ai parlamentului, Președintele, Consiliul de Miniștri, Curtea Supremă de Casație, Curtea Supremă Administrativă sau Procurorul General.
83. În cuprinsul unei opinii parțial discordante, trei judecători constituționale au susținut, inter alia, că nu era de nepermis ca Președintelui să i se ceară pe cale de lege să își motiveze decretele sale de grațiere. De fapt, astfel de motive ar demonstra că decretele nu fuseseră arbitrare și ar facilita îndeosebi controlul lor de către Curtea Constituțională.
b) Exercitarea dreptului de grațiere în perioada 2002-2012
84. Foștii Președinte și Vice-Președinte s-au aflat la putere pe perioada a două mandate, primul între 22 ianuarie 2002 și 22 ianuarie 2007, iar al doilea între 22 ianuarie 2007 și 22 ianuarie 2012.
85. Între 1 ianuarie 2002 și 31 decembrie 2009, Vice-Președintele a primit 6 967 de cereri de grațiere, dintre care 477 au fost acordate.
86. În practică, o comisie de funcționari din cadrul administrației prezidențiale a examinat cererile de grațiere și a făcut propuneri Vice-Președintelui. Pentru a-și forma opinia în fiecare caz, comisia ținea cont de poziția consilierilor juridici ai Președintelui cu privire la politica penală și se baza pe informațiile legate de făptuitorul condamnat, furnizate de către administrația penitenciarului. Înainte de adoptarea unei decizii, Vice-Președintele putea de asemenea să aibă un interviu cu deținutul.
87. Conform unui raport emis de Directorul General al Administrației Penitenciarelor la data de 15 septembrie 2009, aproximativ 100 de cereri de grațiere fuseseră depuse Vice-Președinților succesivi de către deținuți aflați în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață perpetuă: niciuna dintre aceste cereri nu a fost acordată. Conform șefului personalului Vice-Președintelui, între 21 ianuarie 2002 și 7 septembrie 2009, comitetul consultativ a primit douăzeci și nouă de cereri de grațiere din partea a șaisprezece persoane condamnate la detențiunea pe viață perpetuă; niciuna dintre acestea nu a fost acordată. El a mai explicat că Vice-Președintele nu trebuia să-și motiveze refuzul, dar deținuții în cauză își puteau reînnoi cererile în mod nelimitat. Într-un raport publicat în aprilie 2010, Comitetul Helsinki din Bulgaria a menționat de asemenea aceeași informație și a afirmat că, conform cercetărilor proprii, chiar și înainte de ianuarie 2002 nicio persoană aflată în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață perpetuă nu beneficiase de grațierea prezidențială (a se vedea paragraful 175 de mai jos).
88. Reclamanții au depus patru scrisori din datele de 27 iunie 2006, 29 noiembrie 2007 și 17 februarie 2011, în care administrația prezidențială a informat doi deținuți pe viață, într-o formulare identică, că „cererile lor de grațiere fuseseră examinate corespunzător și respinse”. Scrisorile nu mai conțineau niciun alt detaliu.
c) Decizia Parlamentului din 15 februarie 2012 de a constitui o comisie ad-hoc de anchetă, printre altele, a exercitării dreptului de grațiere al Președintelui între 22 ianuarie 2002 și 22 ianuarie 2012
89. La data de 15 februarie 2012, Parlamentul a decis să constituie o comisie ad-hoc cu mandatul de a efectua o anchetă cu privire la, printre altele, modul în care foștii Președinte și Vice-Președinte și-au exercitat dreptul de grațiere în timpul celor două mandate între 22 ianuarie 2002 și 22 ianuarie 2012 (a se vedea paragraful 84 de mai sus). La scurt timp după aceasta, la 11 aprilie 2012, Curtea Constituțională a declarat decizia neconstituțională, ca fiind ultra vires și încălcând principiul separației puterilor (a se vedea paragraful 76 de mai sus). Drept răspuns, la 16 mai 2012, Parlamentul a decis constituirea unei comisii ad-hoc mandatată să efectueze o anchetă asupra, printre altele, a modului în care funcționarii din diverse secții ale executivului își îndepliniseră obligațiile referitoare la acel subiect. În raport, publicat la 1 noiembrie 2012, comisia a observat, printre altele, că fostul Vice-Președinte, căruia Președintele îi delegase puterea de a exercita dreptul de grațiere, fusese consiliat de o comisie specială. Practica respectivei comisii fusese aceea de a obține de la directorul, medicul și de la psihologul închisorii informații, inclusiv evaluări psihologice, cu privire la deținuții care solicitaseră grațierea (a se vedea paragrafele 85-88 de mai sus). Totuși, era imposibil de afirmat dacă toate informațiile din dosarele personale ale deținuților fuseseră integral reflectate în cuprinsul informațiilor puse la dispoziția comisiei. De asemenea, era important de observat că administrația prezidențială instaurată din ianuarie 2012 a sporit considerabil transparența sistemului de grațiere (a se vedea și paragrafele 90-107 de mai jos). Comisia a mai notat că nu existau criterii legale cu privire la evaluarea conduitei sau a profilului psihologic al făptuitorului condamnat care solicitase grațierea prezidențială. Drept urmare, punerea la dispoziție a informațiilor referitoare la aceste aspecte era în întregime la discreția funcționarilor competenți. Era astfel necesar să se legifereze asupra acestui punct și să se introducă o cerință legală cu privire la publicarea decretelor de grațiere. Practica administrației prezidențiale în exercițiu de a publica rapoarte era pe deplin adecvată, dar nu putea fi obligatorie pentru viitoarele administrații prezidențiale.
d) Exercitarea dreptului de grațiere al Președintelui în perioada 2012-2013
i) Reguli procedurale interne
90. Prin două decrete din 23 ianuarie 2012, noul Președinte ales, care intrase în funcție în ziua anterioară, a decis, întocmai ca predecesorii săi, să delege dreptul de grațiere către Vice-Președinte. De asemenea, el a constituit o Comisie de Grațiere care să îl consilieze pe Vice-Președintele aflat în exercițiul respectivului drept și a stabilit regulile de procedură ce guvernau activitatea Comisiei.
91. Regula 1(3) din acel Regulament prevede că, în activitatea sa, Comisia trebuie să țină seama, printre altele, de jurisprudența pertinentă a instanțelor internaționale și a altor organe de interpretare și aplicare a instrumentelor internaționale de drepturile omului, în vigoare cu privire la Bulgaria. Comisia deliberează de două ori pe lună (regula 5(2)). Fiecare cerere de grațiere este repartizată unui membru al Comisiei, care trebuie să emită un raport cu privire la aceasta (regula 4(1)(1)) în termen de două săptămâni (regula 6). Deciziile sunt luate cu votul majorității, președintele având votul decisiv în caz de egalitate de voturi (regula 5(4)). Președintele informează apoi Vice-Președintele cu privire la recomandările Comisiei (regula 4(1)(5)). Deținuții ce au solicitat grațierea trebuie să fie informați în scris în legătură cu decizia Vice-Președintelui, iar Comisia trebuie să publice un raport privitor la activitatea sa la fiecare trei luni de zile.
ii) Activitatea Comisiei de Grațiere în 2012
92. În practică, de-a lungul anului 2012 Comisia de Grațiere a publicat rapoarte lunare complete.
93. Pe 24 ianuarie 2013, Comisia a publicat primul său raport anual, care a fost aprobat de Vice-Președinte. Este vorba despre un document complet ce conține informații analitice cu privire la tipurile de motive pe care s-au bazat cererile de grațiere făcute de-a lungul anului, data statistice, abordarea Comisiei față de examinarea cererilor de grațiere, tipurile de rezultate sugerate de Comisie (neexaminarea cererii, respingerea ei sau grațierea totală ori parțială), precum și concluziile și recomandările Comisiei.
94. Conform raportului, 840 de persoane au formulat 988 de cereri de grațiere prezidențială în 2012. Șaizeci și cinci dintre aceste persoane au formulat mai mult de o cerere. Marea majoritate a cererilor (98%) formulate de deținuți (față de rudele acestora) s-a bazat pe unul sau pe o combinație dintre următoarele motive: 34% pe atitudinea făptuitorului condamnat față de fapta comisă, unii deținuți exprimându-și regretul și alții urmărind să își apere faptele sau să conteste corectitudinea condamnărilor sau pedepselor aplicate; 18% pe reabilitarea făptuitorului condamnat ulterior încarcerării; 48% pe motive umanitare (dificultăți familiale, nevoie de a-și îngriji copiii sau rudele în vârstă, nevoia de a acorda ajutor financiar membrilor familiei, nevoia de a se reuni cu membrii familiei, sănătatea precară, vârsta înaintată) și 7% au încercat să înfățișeze deținuții drept victime ale închisorii, ale instanțelor sau ale sistemului, unele cereri menționând efectele negative ale încarcerării sau imposibilitatea dezvoltării personale în închisoare. Restul de 2% dintre cereri nu au menționat niciun motiv specific. Doar patru cereri au fost formulate nu de persoana interesată, ci de un reprezentant legal.
95. În 2012, Comisia s-a reunit de treizeci și trei de ori pentru deliberări, de trei până la cinci ori pe lună.
96. Practica Comisiei a fost bazată pe ideea că actul de clemență este o modalitate subsidiară de reducere a pedepsei și că era aplicabil în situațiile în care, pe de o parte, nu existau alte mijloace de atenuare a represiunii penale și, pe de altă parte, continuarea executării pedepsei era nejustificată moral și contrară spiritului legii prin aceea că, datorită unor circumstanțe intervenite ulterior condamnării, situația făptuitorului condamnat devenise neobișnuită și executarea continuă a pedepsei nu avea efectele benefice urmărite, ci devenea represivă fără să fie necesară și era contrară scopurilor umane ale politicii penale.
97. În examinarea fiecărei cereri de grațiere, Comisia ținuse cont de totalitatea circumstanțelor deținutului: existența unui model criminal de conduită și caracteristicile acestuia, gravitatea faptei, particularitățile mediului criminal, motivele ce stau în spatele faptei, conduita ulterioară săvârșirii infracțiunii, cazierul penal, inclusiv eficiența sancțiunilor penale anterioare, victimele, timpul scurs de la săvârșirea faptei și până la momentul în care sentința de condamnare și pedeapsa au rămas definitive, orice fel de întrerupere în executarea pedepsei, partea de pedeapsă deja executată și modalitatea în care a fost executată, șansele de dezvoltare personală ale deținutului, inclusiv riscul recidivei, reușita procesului corecțional, gradul în care scopurile pedepsei au fost atinse, disponibilitatea persoanelor sau instituțiilor ce l-ar putea reintegra social pe deținut, starea de sănătate a deținutului și efectele sale asupra executării pedepsei, situația familială a deținutului și efectul acesteia asupra obligațiilor sale juridice sau morale (starea de sănătate și vârsta membrilor familiei deținutului sau existența oricăror sarcini, copii mici sau membri de familie șomeri), orice modificare legislativă ulterioară condamnării și care înlătură sau reduce răspunderea penală pentru actele săvârșite de deținut și disponibilitatea altor mijloace de atenuare a represiunii penale.
98. Comisia a propus Vice-Președintelui grațierea a trei deținuți.
99. Unul dintre aceștia, în vârstă de cincizeci și opt de ani, fusese condamnat în 1990 pentru omor, vătămare corporală gravă și viol, pedeapsa cu moartea fiindu-i comutată în detențiune pe viață în 1999, ca urmare a abolirii pedepsei capitale în Bulgaria (a se vedea paragraful 58 de mai sus). În 2012, acesta solicitase ca pedeapsa să îi fie comutată în detențiune pe viață, invocând regretul său, comportamentul bun și lipsa de umanitate a pedepsei sale. Comisia a observat că acesta petrecuse deja douăzeci și doi de ani în închisoare, dintre care optsprezece în izolare, conform „regimului special” aplicabil deținuților pe viață (a se vedea paragrafele 115, 116, 118 și 121 de mai jos). Comisia a cercetat cazul său timp de șase luni și a găsit o circumstanță specială – schimbări pozitive durabile la nivel de personalitate – ceea ce făcea intolerabilă continuarea executării unei pedepse cu detențiunea pe viață perpetuă. Acea evoluție fusese stabilită fără îndoială pe baza documentelor disponibile, a rapoartelor experților care au lucrat cu deținutul în timpul încarcerării sale, a unui raport obținut de Comisie, întocmit de un expert psiholog special și a unei evaluări, bazată pe o diversitate de metode, a riscului recidivei în cazul său. Toate acestea au arătat că deținutul era foarte diferit față de alți deținuți condamnați la închisoare pe viață sau la termene foarte lungi de închisoare. Înclinațiile sale criminale lăsaseră loc compasiunii față de alți deținuți și reconsiderării faptelor săvârșite. Profilul deținutului dovedea un proces corecțional reușit, ceea ce era rar chiar și pentru persoanele condamnate pentru infracțiuni similare și cărora li se aplicaseră pedepse cu închisoarea cu durate mult mai scurte decât perioada deja executată de acesta. Acești factori îl plasau în afara domeniului de aplicare al articolului 38 § 1 din Codul penal din 1968 (a se vedea paragraful 60 de mai sus).
100. Comisia a ajuns la concluzia că comutarea pedepsei cu detențiunea pe viață a acelui deținut ar servi scopurilor pedepsei și nu ar diminua condamnarea morală a actelor sale. Comutarea nu ar echivala cu iertarea trecutului său criminal, ci ar reprezenta o recunoaștere a eforturilor acestuia de a se distanța de acel trecut. De asemenea, ar demonstra tuturor celorlalte persoane condamnate la închisoarea pe viață perpetuă că și-ar putea îmbunătăți situația întrucât eforturile lor vor fi recunoscute de societate, care continua să îi considere drept membri. În sfârșit, comutarea detențiunii pe viață perpetue în detențiune pe viață nu dădea naștere riscului unei recidive.
101. Comisia a propus Vice-Președintelui comutarea pedepsei deținutului la 20 decembrie 2012, iar Vice-Președintele a acceptat propunerea și a acționat întocmai pe cale de decret la 21 ianuarie 2013.
102. La 11 februarie 2013, un cotidian național, 24 Hours, a publicat un articol despre acel deținut. Articolul afirma, printre altele, că persoana ce jucase un rol determinant în reformarea sa fusese un inspector de penitenciar pensionat, care lucrase cu el timp de aproximativ cincisprezece ani. Deținutul a fost astfel convins că oricine se poate schimba dacă întâlnește persoanele potrivite, motiv pentru care îi ajuta pe alți deținuți.
iii) Activitatea Comisiei de Grațiere în 2013
103. De-a lungul anului 2013, Comisia de Grațiere a continuat să publice rapoarte anuale conținând date statistice și informații detaliate cu privire la motivele aflate la baza propunerilor de grațiere pe care le făcuse către Vice-Președinte. Conform informațiilor de pe website-ul Comisiei, 419 persoane au formulat 475 de cereri de grațiere în 2013 și Comisia a propus Vice-Președintelui grațierea a trei deținuți. Ea a primit șase cereri din partea unor persoane aflate în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață perpetuă. În raportul său pentru perioada iulie-august 2013, Comisia a afirmat că examinase două dintre acele cereri și a recomandat respingerea lor, întrucât persoanele interesate nu făcuseră dovada unui progres suficient în vederea reabilitării.
104. Raportul anual al Comisiei pentru 2013 a fost publicat în februarie 2014. La fel ca raportul Comisiei pentru 2012, este un document cuprinzător ce conține informații cu privire la activitățile Comisiei pe anul 2013, informații analitice cu privire la motivele pe care s-au bazat cererile de grațiere formulate în acel an, date statistice, abordarea Comisiei față de examinarea cererilor de grațiere, tipurile de rezultate sugerate de Comisie (neexaminarea cererii, respingerea sau grațierea totală sau parțială) și concluziile și recomandările Comisiei.
105. Conform raportului, Comisia a examinat în 2013 un număr de 587 de cereri de grațiere (aproximativ 45 pe lună) formulate de 420 de persoane. Cu excepția a douăzeci și trei de cereri, toate celelalte au privit deținuți. 387 de condamnați au formulat cererile personal, în treizeci și patru de cazuri cererile au fost introduse de rude și în unsprezece cazuri de către reprezentanți legali. 31% dintre cereri s-au bazat pe pretinsa ispășire a condamnatului, 33% pe pretinsa asprime excesivă a pedepsei, pe o pretinsă lipsă de recunoaștere a reformării condamnatului și pe așa-zisa lipsă a posibilității dezvoltării personale în închisoare, 68% pe motive umanitare (vârsta înaintată, boala, nevoia de a îngriji rude bolnave, sărăcia, nevoia de a oferi ajutor membrilor de familie), 4% pe reabilitarea afirmată, munca în închisoare, așa-zisa bună conduită și faptul de a fi executat mai mult de jumătate din pedeapsă, 16% pe caracterul pretins excesiv al pedepsei, așa-zisa durată excesivă a procedurii penale, pretinsa incorectitudine a condamnării etc. și 8% pe însăși pretinsa nevinovăție.
106. În 2013, Comisia a avut treizeci și două de runde de deliberări.
107. În 2013, Comisia a aderat în totalitate la practica sa anterioară și a ținut cont de factori identici (a se vedea paragraful 97 de mai sus) cu ocazia examinării cererilor de grațiere. Ea a propus Vice-Președintelui grațierea a nouă deținuți; până pe 21 ianuarie 2014, Vice-Președintele a acceptat șapte propuneri și a respins una singură. Raportul cuprindea un rezumat al motivelor pentru fiecare dintre propuneri.
C. Principii generale privind condițiile de detenție
108. Articolul 31 § 5 din Constituția din 1991 stipulează că deținuții trebuie să fie ținuți în condiții care să le permită exercitarea acelor drepturi fundamentale care nu le-au fost interzise ca urmare a pedepsei aplicate.
109. Articolul 8(2)(1) din Legea privind executarea pedepselor din 1969, așa cum a fost formulat după luna iunie 2002, prevede că deținuții erau reabilitați asigurându-se, printre altele, că sunt ținuți în condiții ce le protejau sănătatea fizică și mentală și demnitatea lor umană.
110. Secțiunea 3(1) din Legea privind executarea pedepselor și a arestului preventiv din 2009, care a înlocuit Legea din 1969 la data de 1 iunie 2009, prevede că deținuții nu pot fi supuși torturii sau tratamentelor crude sau inumane. Articolul 3(2) definește tortura și tratamentul inuman și degradant ca a) orice act sau omisiune intenționată ce cauzează durere sau suferință fizică intensă, cu excepția celor ce rezultă din folosirea forței, a mijloacelor auxiliare sau a armelor de foc, atunci când sunt autorizate de prezenta lege; b) plasarea intenționată în condiții precare de detenție, constând în spațiu de locuit, mâncare, îmbrăcăminte, încălzire, lumină, ventilație, îngrijire medicală și posibilități de a efectua exercițiu fizic insuficiente, izolare prelungită în lipsa oricărui contact uman sau alte acte sau omisiuni culpabile, capabile de a altera sănătatea unei persoane; c) tratament umilitor ce reduce demnitatea umană a făptuitorului condamnat, îl constrânge să comită sau să se supună unor acte împotriva voinței sale sau stârnește în acesta sentimente de teamă, vulnerabilitate sau inferioritate. Articolul 3(3) prevede că astfel de acte sau omisiuni includ cele comise de un funcționar public sau de către orice altă persoană la instigarea sau cu complicitatea, manifestă sau tacită, a unui funcționar public.
111. Articolul 40(2)(1) prevede că deținuții sunt reabilitați, printre altele, prin garantarea detenției lor în condiții ce le protejează sănătatea fizică și mentală și demnitatea lor umană.
112. Articolul 90(6) ((5) înainte de 1 ianuarie 2013) prevede că deținuții nu pot răspunde pe cale disciplinară pentru formularea de cereri și plângeri.
D. Evaluările riscurilor cu privire la deținuți
113. Articolul 47(1) din Legea privind executarea pedepselor și a arestului preventiv din 2009 prevede că deținuții nou-veniți trebuie plasați într-o secție de primire, unde trebuie să rămână între două săptămâni și o lună de zile. În două zile de la sosirea deținutului în acea secție, administrația penitenciarului trebuie să întocmească un dosar personal pentru acesta sau aceasta (articolul 54(1) din Lege și regula 31(1) din Regulamentul de punere în aplicare a legii, emis la data de 2 februarie 2010). Articolul 55(2) din Lege prevede că, înainte ca deținutul să părăsească respectiva secție, asistentul social, medicul și psihologul atașați penitenciarului trebuie să întocmească o evaluare a personalității sale, a stadiului sănătății și a capacității sale de muncă și să facă recomandări cu privire la munca în grup sau individuală cu deținutul. Cu începere din data de 1 ianuarie 2013, respectiva subsecțiune a fost modificată pentru a stipula că evaluarea trebuie să includă și riscul recidivei sau al cauzării de prejudicii. În același timp, articolului 55 i-a fost adăugat un nou alineat 3, ce prevedea că deținuții aflați în executarea unor pedepse cu închisoarea pe viață obișnuită sau perpetuă sau a unor termene de închisoare mai mari de zece ani, sau deținuții a căror evaluare de risc era „foarte ridicată” sau „ridicată”, trebuiau să fie supuși, în toate cazurile, unei evaluări psihologice. Pentru alți deținuți, o astfel de evaluare putea fi efectuată la cererea inspectorului de activități sociale și reeducare din cadrul penitenciarului.
E. Regimul condamnaților pe viață
1. Conform Legii privind executarea pedepselor din 1969
114. Până la data de 1 iunie 2009, regimul deținuților pe viață era reglementat de articolele 127a-127e din Legea privind executarea pedepselor din 1969, adăugate în 1995, când detențiunea pe viață a fost introdusă ca formă de pedeapsă (a se vedea paragraful 56 de mai sus) și de către regulamentul de aplicare a respectivei legi, emis în 1990 și modificat ulterior în repetate rânduri. După modificarea sa cu efect din iunie 2002, Legea prevedea expres că persoanele condamnate la închisoarea pe viață perpetuă urmau a fi plasate sub același regim de detenție ca și cele ce executau pedeapsa detențiunii pe viață obișnuite.
115. Articolul 127b(1) prevedea că, la aplicarea unei pedepse cu detențiunea pe viață, instanța trebuia să ordone plasarea deținutului sub regimul cel mai strict, așa-numitul „regim special”. Celelalte regimuri de încarcerare posibile, aplicabile pedepselor cu închisoarea pe durate determinate, erau regimurile „ușor”, „general”, „strict” și „intensificat” (articolul 43(1)); contrar situației detențiunii pe viață, instanța ce aplica pedeapsa avea o anumită discreție în a stabili care dintre aceste regimuri să impună (articolul 51). Deținuții ce executau pedepse cu închisoarea pe viață sau cu închisoarea pe viață perpetuă și erau plasați sub „regimul special” trebuiau să fie ținuți în celule individuale închise și supuși măsurilor sporite de siguranță și control (regulile 56(1), 167c și 167d(1)). În ceea ce privește „regimul intensificat”, acesta presupunea menținerea deținuților plasați sub acel regim în celule închise în timpul nopții și interzicerea acestora de a desfășura orice fel de muncă de întreținere în închisoare sau orice muncă în locații exterioare (regula 55(1) și (4)). Deținuții plasați sub ”regimul intensificat” puteau, la ordinul directorului închisorii, să fie ținuți în permanență în celule închise dacă, din cauza gravității infracțiunii săvârșite sau a duratei pedepsei aplicate, puteau fi considerați ca fiind periculoși sau dacă aceștia, în mod manifest și sistematic, nu respectau ordinea interioară sau aveau o influență negativă asupra altor co-deținuți (regula 56(1)).
116. Conform articolului 127b(2) și a regulii 167d(2), după cinci ani de încarcerare în executarea pedepsei lor cu închisoarea pe viață, deținuții puteau fi plasați sub un regim mai ușor dacă manifestau o bună conduită. Timpul petrecut anterior în arest preventiv nu era luat în considerare pentru determinarea acelei perioade (regula 167(2)). Decizia de a plasa un deținut pe viață sub un regim mai ușor era luată de o comisie specială, formată din personalul penitenciarului și diverși alți funcționari (articolul 17(1) și (5)(1)); în mod contrar, decizia de a plasa orice deținut sub un regim mai sever trebuia luată de către instanța judecătorească regională, la propunerea acelei comisii (articolul 17(5)(2)). Toate propunerile în acest sens trebuiau bazate pe o evaluarea a riscului pe care respectivul deținut îl prezenta pentru sine, pentru alți co-deținuți și pentru personalul închisorii (articolul 17a). Conform articolului 58, deciziile comisiei puteau fi înlăturate de Ministrul Justiției. Odată plasat sub un „regim strict”, un deținut pe viață putea, dacă se considera că nu prezintă un risc pentru sine, pentru alți co-deținuți și pentru personalul închisorii, să fie deținut alături de populația generală a închisorii, prin decizia aceleiași comisii (articolul 127b(4), adăugat în iunie 2002).
2. Conform Legii privind executarea pedepselor și a arestului preventiv din 2009
117. În iunie 2009 și februarie 2010, Legea din 1969 și regulamentul de aplicare au fost înlocuite de Legea privind executarea pedepselor și a arestului preventiv din 2009 și, respectiv, regulamentul de aplicare din data de 2 februarie 2010.
118. Articolul 61(1) din Legea din 2009 prevede că, la condamnarea unei persoane la închisoarea cu detențiunea pe viață, instanța trebuie să ordone ca aceasta să fie plasată sub „regimul special” (cele trei regimuri aplicabile în închisori sunt „regimul special”, „regimul sever” și „regimul general” – articolul 65(2)). Conform articolului 71(2), persoanele plasate sub „regimul special” trebuie să fie ținute în celule închise în permanență și sub supraveghere sporită. Articolul 71(3), care a fost introdus în decembrie 2012 și a produs efecte începând din 1 ianuarie 2013, prevede că persoanele condamnate la închisoarea de viață perpetuă sau la detențiunea pe viață și plasate sub „regimul sever” trebuie de asemenea ținute în celule închise în permanență și sub supraveghere sporită, cu excepția cazului în care este posibil, în conformitate cu cerințele din articolul 198(2) (a se vedea paragraful 121 de mai jos), să fie deținute alături de populația generală a închisorii. Conform expunerii de motive ce a însoțit acea modificare, noua prevedere era necesară pentru a se apăra de contestațiile formulate de deținuții pe viață față de menținerea lor în permanență încuiați, chiar dacă regimul lor fusese convertit din „special” în „sever” (a se vedea paragrafele 130-134 de mai jos).
119. Articolele 197-199 privesc în mod specific regimul deținuților condamnați la închisoare pe viață sau la închisoare pe viață perpetuă.
120. Articolul 197(1) prevede că cele două tipuri de pedepse trebuie să fie executate în închisori construite în acest scop sau, în lipsa lor, în secții separate ale altor penitenciare. Articolul 197 (2) prevede că, în absența unor prevederi speciale aplicabile deținuților pe viață, dispozițiile referitoare la alte pedepse privative de libertate se aplică și acestora.
121. Articolul 198(1) prevede că un deținut pe viață poate fi plasat sub un regim mai ușor dacă acesta sau aceasta a avut o bună conduită și a executat nu mai puțin de cinci ani din pedeapsă. Articolul 198(2) prevede că deținuții pe viață pot fi plasați alături de populația generală a închisorii și pot lua parte la munca comună, pregătire, activități educaționale, sport sau alte activități prin decizia Comisiei de executare a pedepselor, în temeiul unei evaluării a personalității, cu condiția ca ei să fi fost deja plasați sub „regimul sever”. Comisia respectivă este formată din directorul închisorii, un membru al consiliului de supraveghere, directorul adjunct al închisorii însărcinat cu siguranța, șeful biroului social și educațional al penitenciarului și psihologul închisorii (articolul 73(1)). Aceasta deliberează de cel puțin două ori pe lună (regula 55(1)).
122. Articolul 199(1) prevede că deținuții pe viață nu pot fi plasați sub „regimul general” sau nu li se pot oferi avantaje ce nu pot fi folosite în interiorul penitenciarului. Articolul 199(2) stipulează că persoanele condamnate la închisoare pe viață și a căror pedeapsă a fost comutată de către o instanță într-o pedeapsă cu închisoare pe durată determinată (a se vedea paragraful 71 de mai sus) pot fi transferate din închisoare într-o unitate penitenciară deschisă, unde pot fi plasați sub „regimul general” sau „regimul ușor” (care este disponibil numai în unitățile penitenciare cu regim deschis – articolul 65(3)).
123. Regimul deținuților pe viață mai este reglementat și de regulile 213-220 din cadrul regulamentului de aplicare a Legii din 2009. Regulile privind detențiunea pe viață perpetuă sunt aceleași cu cele referitoare la detențiunea pe viață (regula 220).
124. Regula 213 prevede că deținuții pe viață trebuie ținuți în închisori special construite sau în unități de înaltă siguranță separate, în cadrul altor închisori. De asemenea, mai stipulează că deținuți pe viață trebuie ținuți în celule în permanență închise, sub supraveghere sporită, putând lua parte la activitățile comune doar alături de alți deținuți din aceeași categorie.
125. Regula 214 prevede că deținuții pe viață trebuie să fie izolați de alți deținuți și în timpul transferurilor, tratamentului medical, vizitelor, activităților în aer liber sau în timpul altor ocazii în care își părăsesc celulele.
126. Regula 216(1) prevede că deținuții pe viață pot lucra în celulele lor sau în stații de lucru dedicate, dacă acestea sunt disponibile. În mod contrar, articolul 71(1) prevede, cu privire la alți deținuți, că aceștia pot lucra în perimetrul respectivei închisori sau camere și, în cazuri excepționale, în locații externe sigure. Ținerea de evidențe ale zilelor de muncă ale deținuților pe viață era obligatorie (regula 216(2)). Totuși, conform articolului 38a § 4 din Codul penal din 1968, în vigoare din 1995, munca efectuată de un deținut pe viață nu poate fi luată în considerare pentru liberarea condiționată înaintea executării integrale a pedepsei; acest aspect este în contrast evident cu poziția adoptată față de deținuții aflați în executarea unor pedepse privative de libertate cu termene determinate, pentru care două zile de muncă prestată în închisoare echivalează cu trei zile de încarcerare, în vederea liberării condiționate înainte de termen (articolul 41 § 3 din același cod).
127. Regula 217, ce corespunde articolului 198(2) din Lege (a se vedea paragraful 121 de mai sus), stipulează că deținuții pe viață pot fi plasați alături de populația generală a închisorii și pot lua parte la munca comună, pregătirea, activitățile educaționale, sportive sau alte activități, prin decizia Comisiei de executare a pedepselor, pe baza unei evaluări a personalității, cu condiția ca aceștia să fi fost deja plasați sub „regimul sever”.
128. Regula 218, ce corespunde articolului 198(1) din Lege (a se vedea paragraful 121 de mai sus), prevede că un deținut pe viață poate fi plasat sub un regim mai ușor dacă el sau ea a avut o conduită bună și a executat nu mai puțin de cinci ani din pedeapsă (perioadele de arest preventiv nu se iau în calcul).
129. Regula 219(1), ce corespunde articolului 197(1) din Lege (a se vedea paragraful 120 de mai sus), prevede că, pentru o perioadă de cinci ani din momentul în care condamnarea lor a devenit definitivă, deținuții pe viață pot fi plasați în unități speciale ale închisorilor existente sau într-o închisoare construită în acest scop, stabilită de Ministrul Justiției. Pe parcursul acelei perioade, o echipă specială este însărcinată cu supravegherea deținutului (regula 219(2)). După expirarea acelei perioade și ulterior unei evaluări generale a deținutului, acesta sau aceasta poate fi plasat sau plasată într-o altă închisoare și sub condiții diferite (regula 219(3)).
3. Acțiunea în contestație împotriva regulamentului de aplicare a Legii din 2009
130. În 2010, doi deținuți pe viață au formulat o acțiune în contestație față de regulile 213, 214 și 219 din regulamentul de aplicare a Legii din 2009. Ei au susținut că acestea erau contrare prevederilor legii.
131. Printr-o hotărâre din 28 martie 2011 (реш. № 4373 от 28 март 2011 г. по адм. д. № 10758/2010 г., ВАС, І о.), un complet de trei judecători din cadrul Curții Supreme Administrative a admis contestația. A hotărât că Ministrul de Justiție nu a urmat procedura adecvată pentru emiterea regulamentului de punere în aplicare a legii. Mai exact, acesta nu a publicat proiectul regulamentului pe website-ul ministerului pentru a-l pune la dispoziția publicului și a primi comentarii, conform cerințelor articolului 26(2) din Legea privind actele normative din 1973. Aceasta fusese o omisiune importantă. Completul a mai hotărât că regula 213, în măsura în care impunea ca deținuții pe viață să fie ținuți în permanență în celule încuiate, era contrară articolului 197(1) din Legea din 2009 (a se vedea paragrafele 120 și 124 de mai sus) deoarece prevedea o cerință ce nu rezulta din textul legal: o astfel de regulă nu putea să specifice decât modalitatea de aplicare a exigențelor decurgând din lege. Regula 213 nu putea fi nici considerată ca fiind întemeiată pe orice alt articol al Legii din 2009. Restul dispozițiilor din cadrul regulii 213, precum și regulile 214 și 219 (a se vedea paragrafele 124, 125 și 129 de mai sus) nu erau contrare prevederilor Legii din 2009.
132. Ca urmare a unui recurs formulat de ministru, prin hotărârea definitivă din data de 14 septembrie 2011 (реш. № 11411 от 14 септември 2011 г. по адм. д. № 6341/2011 г., ВАС, петчл. с-в), un complet de cinci judecători din cadrul Curții Supreme Administrative a desființat hotărârea completului de trei judecători. Acesta a susținut că omisiunea publicării proiectului regulamentului pe website-ul ministerului nu constituia o încălcare materială a regulilor de procedură. A mai afirmat că regula 213 nu era contrară dispozițiilor Legii din 2009 deoarece putea fi considerată ca fiind întemeiată pe articolul 197(1) coroborat cu articolul 71(1) din Lege (a se vedea paragraful 118 de mai sus). Acesta din urmă se aplica tuturor deținuților plasați sub „regimul special” și presupunea ca aceștia să fie ținuți în celule separate și încuiate în permanență.
133. Doi judecători au formulat opinii discordante, afirmând că omisiunea ministerului de a publica proiectul regulamentului pe website-ul său a constituit de fapt o omisiune importantă și a viciat procesul de adoptare a regulamentelor de aplicare.
134. Ca urmare a respingerii acțiunii în contestație, două acțiuni în despăgubiri introduse de aceiași deținuți pe viață în baza articolului 1 din Legea privind răspunderea Statului și a unităților administrativ-teritoriale din 1988 (a se vedea paragraful 136 de mai jos) și întemeiate pe suferința pretins îndurată în urma regimului lor defavorizat au fost respinse de Curtea Supremă Administrativă ca inadmisibile (a se vedea опр. № 3355 от 7 март 2012 г. по адм. д. № 3154/ 2012 г., ВАС, петчл. с-в și опр. № 5065 от 6 април 2012 г. по адм. д. № 14339/2011 г., ВАС, петчл. с-в). Instanța a susținut că respectivele acțiuni puteau fi admise numai dacă instrumentul legal împotriva căruia erau îndreptate fusese desființat în cadrul unei proceduri anterioare, ceea ce nu era cazul în speță.
4. Standardele naționale pentru tratamentul aplicat condamnaților pe viață
135. La data de 2 februarie 2007, directorul Direcției pentru executarea pedepselor a aprobat, pentru prima dată în Bulgaria, „Standarde naționale pentru tratamentul aplicat deținuților pe viață”. Scopul acelor standarde este acela „de a stabili un model eficient pentru tratamentul aplicat deținuților pe viață, care să garanteze un sprijin concret pentru protejarea lor fizică și psihică și să asigure protecția societății și a personalului penitenciarului”. Acestea prevăd, printre altele, exigențe minime pentru condițiile materiale în care trebuie să fie ținuți deținuții, aranjamentele aplicabile la nivel de securitate și modalitatea în care deținuții pe viață trebuie să fie tratați. Ele impun autorităților penitenciarului să asigure, acolo unde este posibil și în limitele ce decurg din aranjamentele de securitate aplicabile, că deținuții pe viață beneficiază de o muncă adecvată, de educație (inclusiv, dacă este posibil, învățământ la distanță), dezvoltare socială, îndrumare, programe pentru menținerea sănătății fizice și mentale și îngrijire medicală. Standardele prevăd, printre altele, că toți deținuții pe viață trebuie să fie înscriși în programe de adaptare cu menirea de a-i face pe aceștia să își accepte situația, de a crea o perspectivă, de a-i încuraja să se ajute pe sine, de a menține contactele sociale, de a stimula participarea lor în activități diverse și de a neutraliza orice simptome depresive sau psihosomatice. Standardele mai prevăd și faptul că deținuții pe viață trebuie să beneficieze de planificări individuale ale pedepsei și de evaluări periodice, precum și de posibilitatea de a discuta chestiuni legate de executarea pedepsei lor cu administrația penitenciarului. Conform standardelor, deținuții pe viață trebuie să aibă acces la activități culturale și sportive, la biblioteca închisorii, la publicații jurnalistice periodice, televizor și radio, servicii religioase și activități de grup. Totuși, standardele nu par să facă nicio mențiune referitoare la programele corecționale sau de reabilitare.
(...)
III. MATERIALE INTERNAȚIONALE PERTINENTE
A. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966
157. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice din 1966 (999 UNTS 71) a fost semnat de Bulgaria la data de 8 octombrie 1968 și ratificat de aceasta la 21 septembrie 1970; el a intrat în vigoare, cu excepția articolului 41, la 23 martie 1976. A fost publicat în Monitorul Oficial al Bulgariei la 28 mai 1976 (обн., ДВ, бр. 43 от 28 май 1976 г.), ceea ce înseamnă că, în conformitate cu articolul 5 § 4 din Constituția din 1991, face parte din dreptul intern. Articolul 10 al Pactului prevede, în măsura pertinenței sale:
„1. Orice persoană privată de libertate va fi tratată cu umanitate și cu respectarea demnității inerente a persoanei umane..
2. (...)
3. Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaților al cărui scop principal va fi reformarea și reabilitarea socială a acestora (...)”
158. În Comentariul general nr. 21 asupra articolului 10 (tratamentul uman al persoanelor private de libertate), adoptat în cadrul celei de-a 1141-a reuniuni (a patruzeci și patra sesiune) pe 6 aprilie 1992, Comitetul Drepturilor Omului a afirmat, în paragraful 10, că „niciun regim penitenciar nu trebuie să fie numai vindicativ; acesta ar trebui să urmărească, în esență, reformarea și reabilitarea socială a condamnatului”.
B. Instrumente ale Consiliul Europei
1. Regulile penitenciare europene
159. Regulile penitenciare europene sunt recomandări ale Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei către Statele membre cu privire la standardele minime aplicabile în penitenciare. Regulile penitenciare europene din 1987 (prezentate ca anexă la Recomandarea nr. R (87) 3) au fost adoptate la 12 februarie 1987. La data de 11 ianuarie 2006, Comitetul de Miniștri, luând notă de faptul că Regulile din 1987 „necesitau o revizuire și o actualizare considerabile pentru a reflecta evoluțiile ce avuseseră loc în materie de politică penală, practică de condamnare și administrare generală a penitenciarelor în Europa”, a adoptat Recomandarea Rec(2006)2 referitoare la Regulile penitenciare europene. Noua versiune din 2006 a Regulilor era prezentată ca anexă la respectiva Recomandare. Aceasta stipula, în măsura relevanței, după cum urmează:
„Partea I
Principii fundamentale
1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate cu respectarea drepturilor omului.
2. Persoanele private de libertate își păstrează toate drepturile ce nu le-au fost legal retrase prin decizia de condamnare sau de trimitere în arest preventiv.
3. Restricțiile aplicate persoanelor private de libertate vor reprezenta minimumul necesar și vor fi proporționale cu obiectivul legitim pentru care au fost impuse.
4. Condițiile de detenție ce încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.
(...)
6. Fiecare perioadă de detenție trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea în societatea liberă a persoanelor ce au fost private de libertate.
(...)
Partea a II-a
Condiții de detenție
(...)
Regim penitenciar
25.1. Regimul stabilit pentru toți deținuții trebuie să asigure un program echilibrat de activități.
25.2. Acest regim trebuie să permită tuturor deținuților să petreacă în fiecare zi, în afara celulei, timpul necesar pentru un nivel adecvat de interacțiune umană și socială.
25.3. Acest regim trebuie, de asemenea, să răspundă și nevoilor sociale ale deținuților.
(...)
Liberarea deținuților
33.3. Toți deținuții vor beneficia de sisteme care să le faciliteze reintegrarea în societate, după liberare.
(...)
Siguranță
51.1. Măsurile de siguranță aplicate individual deținuților trebuie să reprezinte minimumul necesar pentru a asigura detenția sigură a acestora.
(...)
51.3. Imediat după depunere, deținuții vor fi evaluați pentru a se stabili:
a. riscul pe care l-ar reprezenta pentru comunitate, în eventualitatea unei evadări;
b. riscul de tentativă de evadare fie pe cont propriu, fie cu ajutorul unor complici din exterior.
51.4. Fiecare deținut va fi supus imediat unui regim de siguranță corespunzător acestor niveluri de risc.
51.5. Nivelul de siguranță trebuie să fie evaluat în mod regulat pe toată durata detenției unui deținut.
(...)
Partea a VIII-a
Deținuții condamnați
Obiectivul regimului deținuților condamnați
102.1. În plus față de regulile care se aplică tuturor deținuților, regimul deținuților condamnați va fi conceput astfel încât să le ofere posibilitatea de a duce o viață responsabilă și lipsită de infracționalitate.
102.2. Încarcerarea este, prin privarea de libertate, o pedeapsă în sine și, prin urmare, regimul deținuților condamnați nu trebuie să agraveze suferința inerentă încarcerării.
Aplicarea regimului condamnaților definitiv
103.1. Regimul deținuților condamnați va fi aplicat de îndată ce o persoană a fost depusă în închisoare cu statutul de deținut condamnat, cu excepția cazului în care a fost aplicat înainte.
103.2. În cel mai scurt timp după depunere, se va redacta un raport complet asupra deținutului condamnat cu privire la situația sa personală, planurile propuse pentru executarea pedepsei și strategia de pregătire pentru liberare.
103.3. Deținuții condamnați vor fi încurajați să participe la elaborarea propriului program de executare a pedepsei.
103.4. În măsura în care este posibil, astfel de planuri vor include:
a. muncă;
b. educație;
c. alte activități și
d. pregătirea pentru eliberare.
103.5. Munca socială, îngrijirea medicală sau psihologică pot de asemenea să fie incluse în regimul prevăzut pentru deținuții condamnați.
(...)
103.8. O atenție deosebită va fi acordată stabilirii unor planuri de executare a pedepsei și a unor regimuri adecvate deținuților pe viață și a altor deținuți cu termene foarte lungi.
(...)
Liberarea deținuților condamnați
107.1. Deținuții condamnați vor fi asistați la momentul oportun înainte de liberare pe calea unor proceduri și programe speciale care să le permită parcurgerea trecerii de la viața în închisoare la o viață în cadrul comunității, în spiritul respectării legii.
107.2. În cazul deținuților cu pedepse de lungă durată, se vor lua măsuri pentru asigurarea unei întoarceri progresive la viața în societate, într-un mediu liber.
107.3. Acest scop poate fi atins în penitenciar printr-un program de pregătire pentru eliberare sau prin liberare condiționată sau sub supraveghere, însoțită de o asistență socială eficientă.
107.4. Autoritățile penitenciare vor lucra în strânsă cooperare cu serviciile sociale și organismele care supraveghează și asistă deținuții liberați, pentru a permite tuturor deținuților condamnați să își regăsească un loc în comunitate, în special în ce privește viața de familie și locul de muncă.
107.5. Reprezentanții acestor servicii și organisme sociale vor avea accesul necesar în penitenciar și la deținuți, pentru a le permite să sprijine pregătirile pentru eliberare și planificarea programelor de asistență post-detenție.”
160. Comentariul la Regulile din 2006 (pregătit de Comitetul European asupra Problemelor de Criminalitate) afirmă că regula 102 este conformă cerințelor instrumentelor internaționale esențiale, inclusiv articolul 10 § 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice (a se vedea paragraful 157 de mai sus).
2. Rezoluția 76(2)
161. Începând din 1976, Comitetul de Miniștri a adoptat o serie de rezoluții și recomandări cu privire la deținuții cu pedepse de lungă durată sau pe viață. Prima de acest fel a fost Rezoluția 76(2) din 17 februarie 1976, ce recomanda Statelor membre ca, printre altele:
„1. să urmărească o politică penală conform căreia pedepsele de lungă durată sunt impuse numai dacă sunt necesare pentru protecția societății;
2. să adopte măsurile legislative și administrative necesare pentru promovarea tratamentului adecvat pe perioada executării unor astfel de pedepse;
(...)
6. să încurajeze un simț de răspundere al deținutului prin introducerea progresivă a sistemelor de participare în toate domeniile potrivite;
(...)
9. să se asigure că cazul fiecărui deținut va fi examinat cât mai devreme posibil, pentru a stabili dacă liberarea condiționată poate fi acordată sau nu;
10. să acorde deținutului liberarea condiționată, sub rezerva cerințelor legale referitoare la perioada executată, imediat ce un pronostic favorabil poate fi stabilit; considerațiile legate de prevenția generală nu pot justifica singure refuzul liberării condiționate;
11. să adapteze la pedepsele cu închisoarea pe viață aceleași principii aplicabile pedepselor de lungă durată;
12. să se asigure că un examen al pedepsei cu închisoarea pe viață, precum cel menționat în articolul 9, are loc, dacă acest lucru nu s-a întâmplat anterior, după opt până la paisprezece ani de detenție și să fie repetat la intervale regulate; (...)”
3. Recomandarea 2003(23) privind gestionarea de către autoritățile penitenciare a deținuților pe viață și a celor pe termen lung
162. Recomandarea 2003(23) privind gestionarea de către autoritățile penitenciare a deținuților pe viață și a celor pe termen lung a fost adoptată de Consiliul de Miniștri la 9 octombrie 2003. Aceasta recomanda Statelor membre ca, în legislația, politicile și practica privind managementul deținuților pe viață și a celor pe termen lung, să se ghideze după principiile cuprinse în anexa la recomandare. Acele principii statuau, în măsura pertinenței, următoarele:
„Definiția deținuților pe viață și a celor pe termen lung
1. În sensul prezentei recomandări, un condamnat pe viață este o persoană ce execută o pedeapsă cu închisoarea pe viață. Un deținut pe termen lung este o persoană ce execută una sau mai multe pedepse cu închisoarea cu un total de cinci ani sau mai mult.
Obiective generale
2. Scopurile gestionării deținuților pe viață și a celor pe termen lung trebuie să fie:
– să se asigure că închisorile sunt locuri sigure și securizate pentru acești deținuți și pentru toți cei ce lucrează cu ei sau îi vizitează;
– să atenueze efectele negative ale detenției pe viață și de lungă durată;
– să sporească și să amelioreze posibilitățile ca acești deținuți să se reintegreze cu succes în societate și să ducă o viață în spiritul respectului legii, ulterior eliberării lor.
Principii generale pentru gestionarea deținuților pe viață și a celor pe termen lung
3. Ar trebui luată în considerare diversitatea caracteristicilor individuale ale condamnaților pe viață și ale celor pe termen lung și de acestea ar trebui să se țină seama în vederea întocmirii planurilor individuale pentru aplicarea pedepsei (principiul individualizării).
4. Viața în închisoare ar trebui organizată astfel încât să se apropie cât mai tare posibil de realitățile vieții în societate (principiul normalizării).
5. Deținuților trebuie să li se acorde oportunități de a-și exersa responsabilitatea personală în cadrul vieții cotidiene în închisoare (principiul responsabilității).
6. O distincție clară ar trebui realizată între riscurile pe care deținuții pe viață și alți deținuți pe termen lung le prezintă pentru societate, pentru ei înșiși, pentru alți deținuți și pentru cei ce lucrează în închisoare sau efectuează vizite (principiul securității și al siguranței).
7. Ar trebui luat în considerare faptul că deținuții pe viață și alți deținuți pe termen lung nu trebuie să fie separați de alți condamnați în baza unicului criteriu al pedepsei aplicate (principiul neseparării).
8. Planificarea individuală pentru gestionarea pedepsei unui condamnat pe viață sau pe termen lung trebuie să urmărească asigurarea unei evoluții progresive prin sistemul penitenciar (principiul progresiei).
Planificarea executării pedepsei
9. În vederea realizării obiectivelor generale și a respectării principiilor menționate mai sus, este necesar ca pentru fiecare deținut în parte să se întocmească planuri complete privind derularea pedepsei. Aceste planuri trebuie întocmite și dezvoltate, în măsura în care este posibil, cu participarea activă a deținutului și, îndeosebi înspre finele unei perioade de detenție, cu strânsa cooperare a autorităților însărcinate cu supravegherea ulterioară eliberării și a altor autorități implicate.
10. Planurile de derulare a pedepsei trebuie să includă o evaluare a riscurilor și nevoilor fiecărui condamnat și să fie folosite pentru a furniza o abordare sistematică cu privire la:
– depunerea inițială a deținutului;
– evoluția progresivă în sistemul penitenciar de la condiții mai restrictive către unele mai puțin restrictive cu o fază finală care, la modul ideal, ar avea loc în mediu deschis, de preferință în societate;
– participarea la muncă, educație, pregătire și alte activități ce asigură o folosire utilă a timpului petrecut în închisoare și măresc șansele unei reintegrări reușite în societate, după eliberare;
– intervențiile și participarea în programe concepute pentru a face față riscurilor și nevoilor, cu scopul de a reduce comportamentul perturbator în închisoare și recidiva după eliberare;
– participarea la activități de timp liber și alte activități pentru a preveni sau face față efectelor negative ale încarcerării pe termen lung;
– condițiile și măsurile de supraveghere ce favorizează o viață în spiritul respectului legii și adaptării în sânul comunității după liberarea condiționată.
11. Planificarea derulării pedepsei trebuie să înceapă cât mai devreme posibil după intrarea în închisoare, să fie verificată la intervale regulate și modificată la nevoie.
(...)
Pregătirea reintegrării în societate a deținuților pe viață și a celor pe termen lung
33. Pentru a ajuta deținuții pe viață și cei pe termen lung să surmonteze problema specială a trecerii de la o încarcerare de lungă durată la o viață cu respectarea legii în cadrul societății, eliberarea lor trebuie pregătită cu suficient timp înainte și trebuie să țină seama în special de următoarele:
– necesitatea elaborării unor planuri ante- și post-eliberare, care să țină cont de riscurile și nevoile pertinente;
– luarea atentă în considerare a posibilității de a obține eliberarea și continuarea, ulterior eliberării, a oricăror programe, intervenții și tratamente la care au fost supuși condamnații în timpul detenției;
– necesitatea de a angaja o colaborare strânsă între administrația penitenciară și autoritățile de supraveghere post-eliberare, serviciile sociale și medicale.
34. Acordarea și punerea în aplicare a liberării condiționate pentru deținuții pe viață și alți deținuți pe termen lung trebuie să fie ghidată de principiile enumerate în cuprinsul Recomandării Rec(2003)22 privind liberarea condiționată.
163. Cu privire la paragraful 34, raportul ce însoțește recomandarea notează (în paragraful 131):
„Recomandarea Rec(2003)23 cuprinde principiul conform căruia liberarea condiționată ar trebui să fie posibilă pentru toți deținuții, cu excepția celor ce execută pedepse cu termen foarte scurt. Principiul se aplică, în condițiile Recomandării, chiar și deținuților pe viață. A se observa, totuși, că ceea ce se recomandă este posibilitatea acordării liberării condiționate pentru condamnații pe viață, nu și faptul de a li se acorda întotdeauna liberarea condiționată.”
(...)
IV. RAPOARTE PERTINENTE ALE COMITETULUI EUROPEAN PENTRU PREVENIREA TORTURII ȘI A TRATAMENTELOR SAU PEDEPSELOR INUMANE SAU DEGRADANTE („CPT”)
A. Al unsprezecelea raport general
165. În cel de-al unsprezecelea raport general, (CPT/Inf (2001) 16), publicat la 3 septembrie 2001, CPT a notat următoarele cu privire la condamnații pe viață și alți condamnați pe termen lung:
„33. În multe țări europene, numărul condamnaților pe viață și al altor condamnați pe termen lung este în creștere. În timpul unora dintre vizitele sale, CPT a constatat că situația unor astfel de deținuți lăsa mult de dorit în ceea ce privește condițiile materiale, activitățile și posibilitățile de a avea contact uman. Mai mult, mulți astfel de deținuți erau supuși unor restricții speciale, apte de a exacerba efectele dăunătoare ale încarcerării pe termen lung; exemple ale unor astfel de restricții sunt separarea permanentă față de restul populației din închisoare, folosirea cătușelor la mâini ori de câte ori deținutul este scos din celulă, interdicția comunicării cu alți deținuți și drepturi de vizită limitate. CPT nu poate vedea niciun fel de justificare pentru aplicarea discriminatorie de restricții tuturor deținuților supuși unui anumit tip de pedeapsă, fără a lua în considerare riscul individual pe care aceștia l-ar putea (sau nu) prezenta.
Încarcerarea pe termen lung poate avea o serie de efecte desocializante asupra deținuților. Pe lângă faptul de a fi instituționalizați, deținuții pe termen lung pot experimenta o serie de probleme psihologice (inclusiv pierderea stimei de sine și alterarea abilităților sociale) și au o tendință de a se detașa în mod progresiv de societate; în care aproximativ toți dintre ei se vor întoarce în final. În opinia CPT, regimurile oferite condamnaților ce execută pedepse pe termen lung ar trebui să urmărească compensarea acestor efecte într-un mod pozitiv și proactiv.
Deținuții în cauză ar trebui să aibă acces la o gamă largă de activități utile și variate (muncă, preferabil cu o valoare vocațională, educație, sport, recreere/asociere). Mai mult, ei ar trebui să poată avea un anumit grad de alegere cu privire la modalitatea în care își petrec timpul, încurajându-se astfel un simț al autonomiei și al responsabilității personale. Ar trebui urmați pași suplimentari pentru a acorda sens perioadei lor de încarcerare; în special, prevederea de planuri de încarcerare individualizate și de sprijin psiho-social constituie elemente importante pentru a-i ajuta pe acești condamnați să accepte perioada lor de detenție și, atunci când este timpul, să se pregătească pentru eliberare. Mai departe, efectele negative ale instituționalizării asupra deținuților executând pedepse de ungă durată vor fi mai puțin evidente și aceștia vor fi mai bine echipați în vederea eliberării dacă au posibilitatea efectivă de a menține contactul cu lumea exterioară.”
(...)
V. RAPORTUL COMITETULUI HELSINKI BULGARIA CU PRIVIRE LA DETENȚIA PE VIAȚĂ PERPETUĂ
175. După efectuarea de cercetări între iunie 2009 și februarie 2010 cu privire la subiectul detenției pe viață perpetue în Bulgaria, Comitetul Helsinki Bulgaria a publicat în aprilie 2010 un raport intitulat „Detenția pe viață fără posibilitate de comutare – pedeapsă inumană și degradantă”. Raportul privea doar persoanele ce executau o pedeapsă perpetuă cu închisoarea pe viață, nu și cele aflate în executarea detenției pe viață.
176. Raportul afirma, printre altele, că, la momentul vizitelor efectuate în închisori diferite, toți condamnații pe viață din penitenciarul Plovdiv se aflau în celule individuale. În penitenciarul Stara Zagora, doi condamnați pe viață împărțeau o celulă, însă toți ceilalți se aflau și ei în celule individuale. Cu excepția penitenciarului Plovdiv și a altor închisori ce nu includeau și penitenciarul Stara Zagora, unitățile unde erau deținuți condamnații pe viață se aflau într-un stadiu de reparații extrem de precar: podelele și pereții erau murdari, iar mobilierul, invariabil prins de podea, era foarte vechi. Câteva unități aveau paturi suprapuse duble, care erau totuși folosite rar. Deținuții pe viață își luau mesele în celule. Lumina soarelui era adesea insuficientă în celulele alocate acestora. Ferestrele aveau de obicei dimensiuni de 1 pe 0,6-0,8 metri și erau plasate la aproximativ doi metri de podea, ceea ce îi împiedica pe deținui să privească în afară prin ele. Ramele ferestrelor din unitatea condamnaților pe viață din penitenciarul Plovdiv – dar nu și din penitenciarul Stara Zagora – erau noi. Lumina artificială nu era stinsă niciodată, pentru a permite astfel paznicilor să inspecteze vizual celulele în orice moment. Unii deținuți s-au plâns că acest lucru le îngreuna somnul, în special dacă iluminatul se făcea cu becuri cu led luminescent. Nicio unitate de condamnați pe viață nu avea sistem de ventilație, iar aerul proaspăt intra doar prin ferestre atunci când erau deschise, ceea ce era o problemă în timpul iernii, întrucât chiar și în zilele cele mai reci, încălzirea era pornită doar pentru o oră dimineața și o oră după-amiaza. Condamnații pe viață erau nevoiți să își spele hainele în timpul vizitelor la toaletă și să le usuce în celule. În multe închisori au fost construite toalete în interiorul celulei, nefiind însă cazul pentru penitenciarele Plovdiv și Stara Zagora. Accesul la toaletele comune era posibil timp de treizeci de minute dimineața, la prânz și seara. În acel interval de timp, deținuții pe viață erau de asemenea nevoiți să își spele gălețile și ustensilele pentru mâncare. Pentru a-și face nevoile în tot restul timpului, aceștia trebuiau să cheme paznicii. Cum cele mai multe închisori nu aveau un sistem de semnalizare, deținuții erau nevoiți să lovească în ușile celulelor sau să strige. Acest lucru cauza de cele mai multe ori conflicte cu paznicii, astfel că deținuții preferau adesea să își facă nevoile în gălețile din celule. În toate penitenciarele, cu excepția închisorii Pleven, condamnații pe viață rămâneau încuiați în permanență în celulele lor. În penitenciarul Plovdiv, plimbarea zilnică de o oră fusese extinsă cu treizeci de minute, iar în închisoarea Stara Zagora cu douăzeci de minute. În cele mai multe penitenciare, deținuții pe viață își efectuau plimbarea zilnică în curți separate. Curțile respective era destul de mici și, în unele penitenciare precum Plovdiv, nu permiteau o mișcare adecvată.
177. Raportul continua să afirme că în luna august 2009 doar opt persoane aflate în executarea unei pedepse cu închisoarea pe viață perpetuă au primit de muncă: șapte în interiorul celulelor și unul în afară. Ulterior, numărul a scăzut. Găsirea unei munci pentru astfel de condamnați nu era o sarcină ușoara pentru autoritățile penitenciare, iar în închisoarea Stara Zagora, de exemplu, niciun condamnat pe viață nu a primit vreodată de muncă. În închisoarea Plovdiv, condamnații pe viață au primit, pentru o anumită perioadă de timp, muncă constând în ambalarea de mănuși chirurgicale.
178. Raportul mai nota faptul că majoritatea condamnaților pe viață dispunea de televizor propriu și unii aveau și aparate de radio. De vreme ce majoritatea acestor deținuți trăise în aceleași celule timp de mai mulți ani, aceștia au încercat să le aranjeze în așa fel încât să fie similare, în măsura posibilului, unor interioare de locuințe. Penitenciarele Plovdiv și Stara Zagora nu aveau cluburi în cadrul unităților de maximă siguranță. Doar unii condamnați pe viață avuseseră posibilitatea de a se angaja în activități semnificative. Îngrijirea față de aceștia era foarte dificilă din cauza lipsei perspectivelor de eliberare. În orice caz, în unele închisori, echipele ce lucrau cu condamnații pe viață au făcut încercări serioase pentru a-i sprijini psihologic și a le conferi sensul unei perspective, precum și stimulente pentru a-și menține contactele sociale, a lua parte la activități și a face față oricăror simptome depresive sau psihosomatice. În unele penitenciare, totuși, tratamentul acordat condamnaților pe viață nu respecta exigențele enumerate în „Standardele naționale pentru tratamentul deținuților pe viață” (a se vedea paragraful 135 de mai sus), iar unii dintre deținuții în cauză s-au plâns că nu s-a efectuat niciun fel de muncă individuală cu aceștia și că pentru ei nu fuseseră organizate activități culturale, informative sau sportive.
ÎN DREPT
I. REGIMUL ȘI CONDIȚIILE DETENȚIEI RECLAMANȚILOR
179. Domnul Harakchiev și domnul Tolumov au susținut că regimurile de încarcerare cărora le-au fost supuși în calitate de condamnați pe viață cu perpetuitate și, respectiv, în condiții obișnuite, constituiau, alături de condițiile materiale în care au fost deținuți, fie tortură, fie tratament inuman sau degradant, cu încălcarea articolului 3 din Convenție.
180. Articolul 3 din Convenție prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
(...)
B. Cu privire la fond
(...)
III. DETENȚIUNEA PE VIAȚĂ PERPETUĂ
230. Domnul Harakchiev a mai susținut că pedeapsa sa cu închisoarea pe viață perpetuă constituia, din momentul aplicării sale, o pedeapsă sau un tratament inuman și degradant, cu încălcarea articolului 3 din Convenție.
231. Textul articolului 3 din Convenție a fost prezentat în paragraful 180 de mai sus.
A. Susținerile părților
1. Observațiile Guvernului
232. Guvernul a susținut că simplul fapt că domnul Harakchiev fusese condamnat la închisoarea pe viață perpetuă nu reprezenta o încălcare a articolului 3 din Convenție, deoarece acesta putea cere oricând grațierea prezidențială. Exista deja un precedent în care unei persoane aflate în detențiune pe viață perpetuă i s-a înlocuit pedeapsa de către Vice-Președinte. O hotărâre conform căreia precedentul nu ar fi suficient ar nedreptăți activitatea Comisiei de Grațiere atașate Vice-Președintelui și ar genera o confuzie juridică nu numai în Bulgaria, ci și în celelalte State membre. Detențiunea pe viață perpetuă, introdusă în 1998 ca urmare a abolirii pedepsei cu moartea, era un element foarte important al sistemului de pedeapsă din dreptul penal bulgar. Era o pedeapsă aplicată foarte rar și rezervată celor mai grave infracțiuni. În prezent, în Bulgaria existau 57 de persoane aflate în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață perpetuă și 106 de persoane ce executau pedeapsa detențiunii pe viață.
233. Dreptul de grațiere al Președintelui era o modalitate accesibilă și rapidă de a modifica o pedeapsă pe viață perpetuă, ce le oferea tuturor celor ce executau o astfel de pedeapsă speranța că ar putea să își recapete libertatea într-o zi. În acest sens, era deosebit de semnificativ faptul că, la data de 21 ianuarie 2013, Vice-Președintele, în exercitarea acestui drept, a înlocuit o detențiune pe viață perpetuă cu detențiunea pe viață comună. Motivele ce au stat la baza luării acestei decizii fuseseră indicate în raportul Comisiei de Grațiere, care a mai notat și faptul că decizia va dovedi tuturor celorlalte persoane condamnate la detențiunea pe viață perpetuă că au posibilitatea de a-și îmbunătăți situația. Dreptul prezidențial de grațiere exista la momentul introducerii detențiunii pe viață perpetue ca pedeapsă și a fost mereu exercitat într-o manieră ce le oferea celor interesați speranța obținerii unei reduceri a pedepsei lor. Acest fapt reieșea clar din motivele oferite pentru respingerile cererilor de grațiere a persoanelor executând o pedeapsă a închisorii pe viață perpetue, care se fondau în principal pe două argumente: lipsa unei evoluții în procesul de reabilitare sau executarea unei porțiuni insuficiente de timp până în acel moment. Procedura de examinare a cererilor de grațiere era și fusese mereu prevăzută în decrete prezidențiale, cum ar fi decretul din 23 februarie 2012, cu putere de lege. Cea mai recentă variantă a normelor aplicabile fusese elaborată în scopul de a optimiza procedura și a o face mai transparentă, precum și de a formaliza standardele ivite deja în practică. Accentul principal a fost pus pe sporirea cercetării și a posibilităților analitice ale Comisiei de Grațiere și pe armonizarea modalității în care aceasta examina fiecare cerere de grațiere. Procedura putea avea aceleași efecte precum procedurile judiciare de comutare a pedepsei. Președintele și Vice-Președintele nu erau ținuți de niciun fel de criteriu și puteau exercita dreptul de grațiere oricând și cu privire la orice persoană.
234. Regimul de încarcerare al persoanelor condamnate la pedeapsa închisorii pe viață nu le împiedica pe acestea să demonstreze că s-au reformat. Acest fapt reieșea clar din motivele deciziei Vice-Președintelui din 21 ianuarie 2013 de a înlocui o pedeapsă a detențiunii pe viață perpetue cu detențiunea pe viață comună, precum și din conduita domnului Tomulov și schimbarea intervenită în regimul său de încarcerare. În ceea ce îl privește pe domnul Harakchiev, acesta nu a arătat niciun semn de reabilitare. Dimpotrivă, acestuia i s-au aplicat o serie de pedepse disciplinare și riscul de recidivă rămăsese, în cazul său, în mod constant ridicat. În plus, nu exista nicio dovadă că oricare dintre cei doi reclamanți ar fi solicitat grațierea.
2. Observațiile domnului Harakchiev
235. Domnul Harakchiev a susținut că întreaga pedeapsă a detențiunii pe viață perpetue pe care o executa nu era compatibilă cu articolul 3 din Convenție, întrucât era de presupus că el ar trebui să își petreacă restul vieții în închisoare. În același timp, o examinare a dispozițiilor pertinente ale dreptului bulgar demonstra că scopurile ce se doreau a fi atinse prin aplicarea acelei pedepse puteau fi realizate și prin închisoarea pe viață. Conform Codului penal din 1968, detențiunea pe viață era rezervată cazurilor în care scopurile pedepsei nu puteau fi atinse pe calea unei pedepse mai ușoare. Rezulta că aceasta viza persoanele care nu puteau fi reabilitate niciodată, în timp ce era clar că instanța de condamnare nu se afla într-o poziție de a afirma dacă un deținut nu s-ar reforma în decursul a douăzeci sau treizeci de ani.
236. În timp ce procedura judiciară referitoare la comutarea detențiunii pe viață era pe deplin compatibilă cu articolul 3 din Convenție, exercitarea dreptului prezidențial de grațiere era neclară și lipsită de previzibilitate. Articolul 98 din Constituția din 1991 și articolul 74 din Codul penal din 1968 nu prevedeau nicio normă procedurală sau condiții de exercitare a acelui drept. Prin urmare, un deținut pe viață nu știa ce trebuia să facă pentru a avea vreo șansă de a obține grațierea. Modalitatea de exercitare a dreptului până la 23 februarie 2012 era de asemenea neclară: nu exista nicio informație cu privire la câți deținuți au solicitat grațierea și pe ce motive, câte cereri au fost admise și cu ce motivări și nici cine fuseseră experții care l-au consiliat pe Vice-Președinte și căror reguli li s-au supus pentru a-și aduce la îndeplinire îndatoririle. În sprijinul acestei afirmații, reclamanții au prezentat patru scrisori trimise între 2006 și 2011 de administrația prezidențială către persoanele aflate în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață și care solicitaseră grațierea: toate afirmau pur și simplu că cererea a fost examinată corespunzător și respinsă. Între 2002 și 2009, șaisprezece persoane executând o astfel de pedeapsă au cerut grațierea; toate cererile lor au fost respinse. De asemenea, nici înainte de 2002 nu a existat niciun caz de grațiere cu privire la astfel de persoane.
237. Cadrul juridic al exercitării dreptului prezidențial de grațiere nu s-a îmbunătățit la 23 februarie 2012. Regulile prevăzute de Președinte la acea dată, deși erau un pas înainte, nu clarificau întocmai condițiile în care putea fi solicitată o grațiere. Erau doar niște indicații interne cu privire la activitatea Comisiei de Grațiere și nu cu privire la exercitarea drepturilor Președintelui și Vice-Președintelui. Mai mult, acele reguli nu fuseseră nici măcar publicate în Monitorul Oficial și nu era clar nici dacă Președintele avea dreptul, conform Constituției și legilor în vigoare, de a elabora reguli în abstract. Persista încă situația în temeiul căreia Președintele și Vice-președintele aveau, în baza legii, libertatea de a decide dacă acordă sau nu grațierea, fără a fi nevoiți să își fundamenteze decizia pe vreun criteriu. Decizia cu privire la acest aspect nu trebuia motivată și nu putea fi contestată. În 2012, doar trei cereri de grațiere au fost acordate, dintr-un total de o sută, în timp ce numărul condamnărilor pe viață rămânea ridicat. Prin urmare, procedura de acordare a grațierii nu era un mijloc adecvat pentru a cere comutarea unei pedepse cu detențiunea pe viață. Faptul că actualul Vice-Președinte grațiase o singură persoană aflată în executarea unei astfel de pedepse, în temeiul viziunii sale personale în sensul abolirii detențiunii pe viață perpetue, nu oferea vreo speranță reală. Deși demnă de admirație, respectiva abordare era una personală a Vice-Președintelui, profund nepopulară și valabilă numai în timpul mandatului său. Nu putea avea efectul durabil al unei modificări de ordin legislativ.
238. Regimul de încarcerare al celor care, întocmai ca domnul Harakchiev, executau o condamnare pe viață perpetuă, presupunea izolarea totală, chiar în afara celulei și chiar și în timpul muncii. Singura posibilitate de contact uman era cu alți deținuți plasați sub același regim și numai în timpul plimbării zilnice de o oră. Acele condiții restrictive severe făceau aproape imposibilă găsirea unui loc de muncă adecvat pentru deținuții pe viață. Acest fapt fusese confirmat de informațiile prezentate în raportul din aprilie 2010 al Comitetului Helsinki Bulgaria. Acel raport mai evidenția și faptul că condamnații pe viață nu beneficiau de niciun fel de program de re-socializare și erau deținuți în condiții materiale extrem de precare. Toți acești factori îi plasau în imposibilitatea de a dovedi că s-au reformat și de a-l convinge astfel pe Președinte sau pe Vice-Președinte să le acorde grațierea.
3. Observațiile suplimentare ale Guvernului
239. În cuprinsul observațiilor sale suplimentare, Guvernul a afirmat că situația din prezenta cauză se diferenția în mod clar de cea existentă în cauza Vinter și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord ([MC], nr. 66069/09, 130/10 și 3896/10, ECHR 2013 (extrase)). Spre deosebire de puterile limitate ce revin Secretarului de Stat pentru Justiție din Regatul Unit, dreptul prezidențial de grațiere nu era restrâns sub nicio formă. Președintele putea comuta orice fel de pedeapsă și acea putere era efectiv exercitată. Procedura era suficient de flexibilă, permițând condamnaților să solicite o grațiere în lipsa oricărei limitări temporale și pentru orice fel de motiv. Orice cerere de grațiere era supusă unei evaluări cuprinzătoare în legătură cu chestiunea de a ști dacă încarcerarea continua să se justifice pe motive penologice legitime. Rapoartele lunare ale Comisiei de Grațiere atașate Vice-Președintelui demonstrau că aceasta analiza aceste puncte în detaliu. În cazul unic în care recomandase comutarea pedepsei unui condamnat pe viață, Comisia respectivă ținuse cont tocmai de acești factori. Posibilitatea de a solicita grațierea prezidențială exista de la începutul executării pedepsei unui condamnat pe viață, larg cunoscută și utilizată în mod frecvent.
240. Conform Guvernului, nu era nevoie de reguli mai detaliate cu privire la exercitarea acelui drept. Nu exista niciun fel de incertitudine cu privire la modalitatea exercitării sale și orice fel de reguli mai detaliate nu ar face decât să limiteze domeniul său de aplicare, în prezent foarte larg. În orice caz, Statul avea o marjă de apreciere pentru a decide asupra modului de reanalizare a condamnărilor pe viață. Faptul că dreptul prezidențial de grațiere era pe deplin discreționar nu îi reducea efectivitatea. Acest fapt fusese dovedit prin exercitarea sa în legătură cu un condamnat executând o pedeapsă cu închisoarea pe viață perpetuă la începutul lui 2013. Contrar susținerilor domnului Harakchiev, aceasta nu s-a datorat exclusiv viziunii personale a actualului Vice-Președinte. Decizia de a comuta pedeapsa acelui condamnat pe viață a generat o tendință în acest sens. Așa cum reieșea din raportul Comisiei de Grațiere, decizia fusese luată în baza unei evaluări cuprinzătoare a tuturor factorilor relevanți. Tendința era evidentă și în proiectul de Cod penal, care prevedea abolirea detențiunii pe viață perpetue. Totuși, legiferarea unui act legislativ precum un cod penal necesita timp. Până atunci, posibilitatea de a solicita grațierea prezidențială constituia un mijloc efectiv suficient aflat la dispoziția persoanelor condamnate la închisoarea pe viață perpetuă.
241. Conform regulamentelor aplicabile, deținuții pe viață trebuiau să fie informați într-un limbaj simplu, la momentul depunerii lor în închisoare, cu privire la drepturile și obligațiile ce le revin, precum și cu privire la ordinea și disciplina din interiorul penitenciarului; de asemenea, ei aveau dreptul de obține aceste informații în scris. Informațiile includeau explicații detaliate ale regulilor și regulamentelor penitenciare, ale dreptului de muncă, ale regimului de vizite, ale sancțiunilor disciplinare și a posibilității de a solicita o modificare a regimului carceral și liberarea condiționată. Mai mult, în 2007, Direcția Generală pentru Executarea Pedepselor a emis „Standardele naționale pentru tratamentul aplicat deținuților pe viață”. Acele standarde prevedeau expres că autoritățile trebuiau să permită condamnaților pe viață să discute chestiunile privitoare la executarea pedepsei lor. Toți condamnații pe viață, indiferent dacă executau pedepse cu sau fără posibilitate de comutare, erau informați cu privire la perioada de timp de executat pentru a putea solicita o modificare a regimului lor carceral, cât și cu privire la conduita pe care trebuiau să o respecte pentru a-și spori șansele de a obține comutarea pedepsei. În plus, fiecare condamnat pe viață dispunea de un plan individual de executare a pedepsei, ce evidenția schimbările pozitive ce se așteptau de la el sau ea și pașii concreți pentru realizarea acelor schimbări. Planul respectiv era supus unor reevaluări periodice, care trebuiau aduse în atenția deținutului. În cazul domnului Harakchiev, ultimul plan nu a fost semnat de către acesta, însă numai pentru motivul că el refuzase semnarea oricăror documente emise de administrația penitenciară.
B. Aprecierea Curții
1. Cu privire la admisibilitate
242. Curtea constată că cererea nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 a) din Convenție. Mai constată că nu există niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
2. Cu privire la fond
a) Principii generale enunțate în jurisprudența Curții
243. În cauza Kafkaris împotriva Ciprului ([MC], nr. 21906/04, § 97, ECHR 2008), Marea Cameră a Curții a susținut că, deși opțiunea unui Stat cu privire la sistemul de justiție penală, inclusiv reexaminarea pedepselor și măsurile de liberare, era în principiu în afara controlului exercitat de Curte și deși aplicarea unei pedepse cu detențiunea pe viață unui infractor adult nu era în sine interzisă sau contrară articolului 3 sau oricărui alt articol din Convenție, aplicarea unei pedepse pe viață ireductibile putea să ridice o problemă sub aspectul articolului 3. Marea Cameră a insistat pentru a sublinia faptul că o condamnare pe viață nu devenea „ireductibilă” doar prin aceea că, în practică, putea fi executată în întregime și că era suficient, din punctul de vedere al articolului 3 din Convenție, ca o astfel de pedeapsă să fie de iure și de facto reductibilă (ibid., § 98 in fine).
244. În acel caz, Marea Cameră nu a constatat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție, întrucât, conform Constituției din Cipru, Președintele putea, în orice moment și cu acordul Procurorului General, să comute o condamnare pe viață într-o pedeapsă de o durată mai scurtă, pe care apoi să o grațieze. Procedura conținea însă anumite neajunsuri: nu existau niciun fel de criterii publicate care să prevadă modalitatea de exercitare de către Președinte a dreptului său discreționar, nicio obligație de a dezvălui unui deținut opinia Procurorului General cu privire la cererea sa, nicio cerință de motivare de către Președinte și nicio practică în acest sens, precum și nicio posibilitate de control judiciar. De asemenea, și perspectivele de eliberare ale unui deținut pe viață erau reduse, întrucât orice modificare a condamnării pe viață se afla la discreția Președintelui. Totuși, exista un număr de exemple concrete în care Președintele își exercitase acel drept discreționar și dispusese eliberarea condamnaților pe viață. Prin urmare, nu se putea afirma că domnul Kafkaris fusese lipsit de orice perspectivă de eliberare (ibid., §§ 102-105).
245. Chestiunea compatibilității condamnărilor pe viață ireductibile cu articolul 3 din Convenție a fost pusă din nou în discuție de către Marea Cameră a Curții în cazul mai recent Vinter și alții (citat mai sus). Marea Cameră a examinat în detaliu motivele pertinente izvorând din jurisprudența Curții și din tendințele recente din dreptul comparat și internațional cu privire la condamnările pe viață (ibid., §§ 104-118). Pe baza acestora, a susținut că o condamnare pe viață poate rămâne compatibilă cu articolul 3 din Convenție numai dacă existau atât o perspectivă de eliberare, cât și o posibilitate de reexaminare (ibid., §§ 109-10), deoarece un condamnat nu putea fi deținut decât dacă existau motive penologice legitime pentru încarcerare. Acele motive includeau pedepsirea, descurajarea, protecția publică și reabilitarea. Marea Cameră a observat îndeosebi că echilibrul între aceste justificări ale încarcerării nu era unul neapărat static și putea varia de-a lungul executării pedepsei. Posibilul motiv primordial pentru încarcerare de la debutul condamnării putea înceta a fi astfel după o perioadă lungă de executare a acelei pedepse. Prin urmare, acești factori sau schimbări puteau fi evaluați corespunzător numai prin efectuarea unei reexaminări a temeiurilor justificative pentru continuarea detenției într-un moment adecvat al executării. Dacă un condamnat era încarcerat fără nicio perspectivă de eliberare și fără posibilitatea reexaminării condamnării sale pe viață, exista riscul ca acesta să nu își ispășească niciodată fapta: orice ar fi făcut în închisoare, oricât de excepțională ar fi fost evoluția sa către reabilitare, pedeapsa sa rămânea fixă și fără posibilitate de reevaluare (ibid., §§ 111-112). Astfel, Marea Cameră a susținut că lipsirea forțată a unei persoane de libertatea sa, fără a tinde spre reabilitarea sa și fără a-i acorda șansa de a-și recâștiga într-o zi acea libertate, era incompatibilă cu demnitatea umană – ce constituia însăși esența sistemului creat de Convenție (ibid., § 113). Ea a continuat prin a observa că, în prezent, dreptul european și internațional sprijinea în mod clar principiul conform căruia toți deținuții, inclusiv condamnații pe viață, trebuie să beneficieze de posibilitatea de reabilitare și de perspectiva eliberării, odată atinsă reabilitarea (ibid., § 114). Deși pedepsirea rămânea unul dintre scopurile încarcerării, în cadrul politicii penale europene, așa cum reieșea din regulile 6, 102.1 și 103.8 din cadrul Regulilor penitenciare europene, din Rezoluția 76(2) și Recomandările 2003(23) și 2003(22) ale Comitetului de Miniștri, din afirmațiile CPT și practica unui număr de State Contractante, precum și în dreptul internațional, conform formulării, printre altele, a articolului 10 § 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și Comentariul General cu privire la acel articol, accentul se punea în prezent pe scopul reformativ al încarcerării, chiar și în cazul condamnaților pe viață (ibid., §§ 115-118).
246. În baza acestei analize, Marea Cameră a hotărât să desființeze hotărârea anterioară a Camerei și să enunțe următoarele propuneri referitoare la condamnările pe viață:
a) În cazul unei condamnări pe viață, articolul 3 din Convenție trebuie interpretat ca impunând reductibilitatea pedepsei, în sensul unei reexaminări care să permită autorităților interne să aprecieze dacă orice fel de schimbări intervenite în persoana deținutului pe viață și evoluția sa spre reabilitare din cursul executării pedepsei sunt atât de semnificative încât continuarea detenției nu mai poate fi justificată de motive penologice legitime (ibid., § 119);
b) Ținând cont de marja de apreciere ce trebuie recunoscută Statelor Contractante în materie de justiție penală și a sistemului de pedepse, Curtea nu are misiunea de a prescrie forma – executivă sau judiciară – pe care trebuie să o îmbrace acea reexaminare sau de a stabili când ar trebui ca aceasta să aibă loc. Totuși, materialele de drept comparat și internațional oferă un sprijin clar pentru instituirea unui mecanism specific care să garanteze efectuarea unei reexaminări nu mai târziu de douăzeci și cinci de ani de la aplicarea condamnării pe viață, urmată de reexaminări periodice ulterioare (ibid., § 120);
c) Atunci când dreptul intern nu prevede posibilitatea unei astfel de reexaminări, o detențiune pe viață perpetuă nu se va ridica la standardele impuse de articolul 3 din Convenție (ibid., § 121);
d) Deși reexaminarea necesară constituie un eveniment viitor, în mod necesar ulterior executării unei pedepse, un condamnat pe viață nu trebuie să fie obligat să aștepte și să execute un număr nedeterminat de ani din pedeapsa sa înainte de a putea formula o plângere în sensul că temeiurile legale ale condamnării sale nu respectă exigențele articolului 3 din Convenție în acest sens. Acest fapt ar fi contrar atât certitudinii juridice, cât și principiilor generale cu privire la statutul de victimă, în sensul articolului 34 din Convenție. Mai mult, în cazurile în care pedeapsa este, la momentul aplicării, ireductibilă conform legislației interne, ar fi un capriciu să se aștepte ca deținutul să depună eforturi pe calea reabilitării sale fără a ști dacă, la o dată ulterioară, nespecificată, ar putea fi introdus un mecanism care i-ar permite, în baza acelei reabilitări, să fie luat în considerare în vederea eliberării. Un condamnat pe viață fără posibilitatea de liberare are dreptul de a ști, chiar de la începutul executării pedepsei sale, ce trebuie să facă pentru a fi luat în considerare pentru eliberare și în ce condiții, inclusiv când va avea loc sau când va putea fi cerută o reevaluare a pedepsei. Prin urmare, atunci când dreptul intern nu prevede niciun mecanism sau posibilitate de reexaminare a unei condamnări pe viață, incompatibilitatea cu articolul 3 din Convenție pe acest motiv se naște deja din momentul aplicării pedepsei cu închisoarea pe viață perpetuă și nu într-un stadiu ulterior al încarcerării (ibid., § 122).
b) Aplicarea acelor principii în cauza de față
247. Curtea observă pentru început că domnul Harakchiev nu a susținut că pedeapsa sa ar fi fost, în sine, vădit disproporționată față de gravitatea faptelor sale sau că nu mai subzista niciun temei penologic legitim pentru continuarea detenției sale (a se vedea Vinter și alții, citată mai sus, § 102). Plângerea sa viza mai degrabă efectele acelei pedepse.
248. În Bulgaria, pedeapsa detențiunii pe viață perpetue – care nu a mai existat niciodată în dreptul penal bulgar – a fost introdusă în decembrie 1998, când Parlamentul a abolit în mod formal pedeapsa cu moartea (a se vedea paragrafele 51, 52 și 58 de mai sus). Acea pedeapsă este privită – așa cum a fost confirmat și de observațiile trimise de Guvern în prezenta cauză – ca fiind „provizorie” și „excepțională” și este rezervată infracțiunilor a) care „amenință fundamentele Republicii” sau sunt deosebit de grave și săvârșite cu intenție și b) față de care „scopurile pedepsei... nu pot fi atinse pe calea unei pedepse mai ușoare” (a se vedea paragrafele 59 și 60 de mai sus). Ea există alături de pedeapsa detențiunii pe viață „simple”, implementată în 1995, care poate fi comutată (a se vedea paragrafele 56, 65 și 71 de mai sus).
249. Curtea mai ia notă de faptul că pedeapsa detențiunii pe viață perpetue era privită drept „provizorie” și „excepțională”, precum și de faptul că noul proiect al Codului penal, trimis de Guvern în fața Parlamentului recent, la finele lui ianuarie 2014, prevede doar pedeapsa detențiunii pe viață „simple”, anume comutabile (a se vedea paragraful 67 de mai sus) deoarece, conform expunerii de motive a proiectului Codului, detențiunea pe viață perpetuă „este în prezent privită ca fiind mult prea inumană din cauza lipsei oricărei speranțe pentru persoanele condamnate la aceasta” (a se vedea paragraful 68 de mai sus). Conform aparențelor, la data adoptării, Codul va conferi aceleași expectative cu privire la reexaminarea pedepsei atât celor ce execută în prezent o condamnare pe viață perpetuă, cât și celor aflați în executarea pedepsei cu închisoarea pe viață.
250. Alegerea unui Stat în materia sistemului de justiție penală, inclusiv a reexaminării pedepsei și a sistemului de eliberare este în principiu, așa cum a fost deja notat, în afara domeniului de aplicare a controlului exercitat de către Curte, iar simpla aplicare a unei pedepse cu detențiunea pe viață față de un infractor adult nu este interzisă în sine de articolul 3 sau de orice alt articol din Convenție.
251. Ținând cont de jurisprudența sa, Curtea apreciază că problema în speță este de a ști dacă pedeapsa aplicată domnului Harakchiev ar putea fi clasificată drept ireductibilă, și anume, dacă a existat o perspectivă de eliberare și o posibilitate de reexaminare. Curtea notează în acest sens că, deși dreptul bulgar nu permite liberarea condiționată a domnului Harakchiev – o măsură ce se aplică numai deținuților ce execută pedepse cu durată determinată (a se vedea paragraful 70 de mai sus) – și deși acesta nu se poate aștepta la o decizie judecătorească de convertire a condamnării sale pe viață într-o pedeapsă mai ușoară, legea prevede două măsuri de grațiere prezidențială: fie o grațiere totală, fie o comutare a pedepsei sale (paragrafele 72-74 de mai sus). În ipoteza unei grațieri totale, domnul Harakchiev ar putea fi eliberat imediat și necondiționat. În ipoteza unei comutări a pedepsei sale, chiar dacă aceasta ar fi înlocuită de o detențiune pe viață, așa cum s-a întâmplat în cazul unui alt deținut pe viață în ianuarie 2013 (a se vedea paragrafele 99-101 de mai sus), domnul Harakchiev va avea posibilitatea de a solicita comutarea pe cale judecătorească și apoi chiar liberarea condiționată.
252. În cauza Iorgov (nr. 2) ([Iorgov împotriva Bulgariei (nr. 2), nr. 36295/02, 2 septembrie 2010], §§ 48-60), soluționată ulterior cauzei Kafkaris (citată mai sus), dar anterior cauzei Vinter și alții (citată mai sus), o Cameră din cadrul Secției a V-a a Curții a examinat respectivele prevederi constituționale și legislative și aplicarea lor până în 2009. Aceasta a observat că, deși între 2002 și 2009 dreptul prezidențial de grațiere fusese exercitat în cazul a 477 de deținuți, niciunul aflat în executarea detențiunii pe viață perpetue nu a beneficiat de un astfel de act de clemență. În ciuda acestui fapt, Camera a concluzionat că, așa cum stăteau lucrurile, nu se putea afirma că domnul Iorgov, care fusese condamnat la pedeapsa detențiunii pe viață perpetue, fusese lipsit de orice speranță de a fi eliberat într-o zi din închisoare. Deși niciun condamnat pe viață nu obținuse grațierea prezidențială până în noiembrie 2009, acest fapt nu era suficient pentru a demonstra că detențiunea pe viață în Bulgaria era ireductibilă de facto. Acea formă de pedeapsă fusese introdusă în dreptul bulgar destul de recent, în decembrie 1998, ca urmare a abolirii formale a pedepsei cu moartea. Aceasta însemna că era puțin probabil ca un număr mare de persoane executând o astfel de pedeapsă, inclusiv domnul Iorgov, să fi petrecut în închisoare o perioadă suficient de lungă pentru a se califica pentru grațierea prezidențială. Nu exista nimic care să sugereze că, dacă domnul Iorgov ar fi depus o cerere în termen util pentru o astfel de grațiere, cererea sa nu ar fi examinată corespunzător, cu referire la o gamă largă de criterii. Prin urmare, el nu putea fi considerat ca lipsit de orice speranță de eliberare și, în consecință, nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție (a se vedea Iorgov (nr. 2), citată mai sus, §§ 52-60).
253. Totuși, ținând cont de hotărârea ulterioară a Marii Camere, conform paragrafului 122 din Vinter și alții (citată în paragraful 246(d) de mai sus), Curtea nu poate adopta aceeași abordare în cauza de față. Acea abordare este bazată pe prezumția că lipsa unei posibilități reale de a obține comutarea unei condamnări pe viață poate încălca articolul 3 din Convenție numai atunci când se ajunge la un anumit punct în care deținutul pe viață a executat deja o porțiune suficientă din pedeapsă și a înregistrat progrese suficiente pentru a avea o șansă reală de a convinge autoritatea competentă să procedeze la comutarea pedepsei sale. Acea prezumție a stat la baza hotărârilor pronunțate de instanțele interne și de majoritatea Camerei în cauza Vinter și alții, care au apreciat că o condamnare pe viață ireductibilă nu conducea la o încălcare a articolului 3 din Convenție atâta timp cât nu se ajunsese la un punct în timp la care detenția continuă a condamnatului să nu mai fie justificată (a se vedea Vinter și alții, citată mai sus, §§ 48, 49, 56, 87 și 91). În cazul respectiv, Marea Cameră a respins explicit acea motivare (ibid., § 122).
254. Prin urmare, în cauza de față, pe lângă a examina dispozițiile curente cu privire la posibilitatea ca cei care, precum domnul Harakchiev, execută o condamnare pe viață perpetuă, să solicite o modificare a pedepsei, Curtea este chemată și să verifice dacă în dreptul bulgar exista o posibilitate adecvată de reexaminare a pedepsei domnului Harakchiev la data când a devenit definitivă – noiembrie 2004 – și de atunci în prezent.
255. Este lipsit de echivoc faptul că, cel puțin de la modificarea articolului 74 din Codul penal din 1968, cu aplicabilitate din 13 octombrie 2006 (a se vedea paragraful 74 de mai sus), pedeapsa este reductibilă de iure. Totuși, nu este clar dacă starea lucrurilor era aceeași și înainte de modificare. Conform formulării anterioare datei de 13 octombrie 2006, articolul 74, deși nu excludea expres posibilitatea, nu prevedea în termeni clari că dreptul prezidențial de grațiere se aplica și în cazul detențiunii pe viață și a condamnării pe viață perpetue (a se vedea paragraful 73 de mai sus). De vreme ce înainte de octombrie 2006 nu au existat cazuri în care Președintele sau Vice-Președintele să fi exercitat puterea de grațiere față de un deținut executând pedeapsa detențiunii pe viață perpetue (a se vedea paragraful 87 de mai sus) și întrucât nu exista nicio interpretare autoritară a legii cu privire la dreptul prezidențial de grațiere, este dificil a se afirma dacă articolul respectiv putea fi interpretat, individual sau coroborat cu articolul 98, punctul 11 din Constituția din 1991, ca însemnând că pedeapsa în cauză intra în domeniul de aplicare al puterii prezidențiale de grațiere, chiar dacă acest lucru nu era menționat în mod specific în cuprinsul articolului. Această incertitudine reiese și din afirmațiile făcute de membrii parlamentului în cursul dezbaterii ce a însoțit introducerea detențiunii pe viață perpetue (a se vedea paragrafele 63 și 64 de mai sus), din faptul că, ulterior, legislativul a găsit necesară clarificarea chestiunii pe calea unei modificări a legii, precum și din faptul că în 2012, un grup de parlamentari a solicitat din partea Curții Constituționale o interpretare obligatorie a articolului 98, punctul 11 din Constituția din 1991, în special cu privire la chestiunea de a ști dacă puterea prezidențială de grațiere cuprindea toate tipurile de pedepse (a se vedea paragraful 76 de mai sus). În aceste condiții, Curtea nu este convinsă că era neechivoc faptul că, atunci când pedeapsa domnului Harakchiev a devenit definitivă, aceasta era reductibilă de iure.
256. În orice caz, Curtea nu este convinsă că, de-a lungul perioadei relevante în cauza de față, pedeapsa domnului Harakchiev a fost de asemenea reductibilă de facto și că, în timpul detenției sale, acesta putea fi considerat ca fiind la curent cu existența unui mecanism care i-ar fi permis să fie luat în calcul pentru eliberare.
257. Conform sistemului actual, bazat pe decizii luate de Președintele al cărui mandat a început în ianuarie 2012 și pe practica Comisiei de Grațiere constituită de acesta la acel moment (a se vedea paragrafele 90-107 de mai sus) și, mai important, pe interpretarea obligatorie a articolului 98, punctul 11 din Constituția din 1991, dată de Curtea Constituțională în aprilie 2012 (a se vedea paragrafele 76-83 de mai sus), există un grad apreciabil de claritate în ceea ce privește modalitatea de exercitare a dreptului prezidențial de grațiere.
258. În special, Curtea Constituțională a delimitat întinderea acelei puteri și a susținut că trebuie exercitată într-o manieră non-arbitrară, ținând cont de echitate, umanitate, compasiune, milă și sănătatea și situația familială a infractorului condamnat și de orice schimbare pozitivă la nivelul personalității sale. Curtea respectivă a afirmat în continuare că deși Președintelui sau Vice-Președintelui nu li se putea cere să motiveze cazurile individuale, era de așteptat ca aceștia să facă cunoscute criteriile generale care îi ghidează în exercitarea puterii de grațiere. În sfârșit, curtea a susținut că un decret de grațiere putea face obiectul unei plângeri în fața sa, deși sub imperiul unor condiții restrictive, referitoare în special la capacitatea procesuală (a se vedea paragrafele 76-83 de mai sus). Acea hotărâre prevede garanții solide în sensul că puterea de grațiere a președintelui va fi exercitată într-o manieră conformă și în linii mari previzibilă.
259. În plus, regulile referitoare la activitatea Comisiei de Grațiere atașată Vice-Președintelui prevăd că, în cadrul activității sale, Comisia trebuie să țină seama, printre altele, de jurisprudența pertinentă a instanțelor internaționale și a altor organe cu privire la interpretarea și aplicarea instrumentelor internaționale ale drepturilor omului, în vigoare în ce privește Bulgaria (a se vedea paragraful 91 de mai sus). Practicile adoptate de Comisie de la începutul activității sale din 2012 – în special cele privitoare la publicarea liniilor directoare ale examinării de către aceasta a cererilor de grațiere, la motivele recomandărilor făcute Vice-Președintelui în sensul exercitării puterii de grațiere în cazuri individuale și la informațiile statistice pertinente (a se vedea paragrafele 94-107 de mai sus) – au sporit și transparența procedurii de grațiere și reprezintă o garanție suplimentară a exercițiului conform și transparent al puterii prezidențiale în acest sens.
260. În sfârșit, trebuie ținut cont și de faptul că, deși abia în decembrie 2012, Comisia de Grațiere a propus Vice-Președintelui să înlocuiască condamnarea pe viață perpetuă a unui deținut cu o pedeapsă pe viață, în temeiul reformării acelui deținut, și că în ianuarie 2013 Vice-Președintele a achiesat la respectiva propunere (a se vedea paragrafele 99-101 de mai sus). Așa cum reiese din observațiile acelei Comisii, precum și din cele ale Guvernului, cazul respectiv dovedește tuturor celorlalte persoane condamnate la pedeapsa pe viață perpetuă, cum ar fi domnul Harakchiev, că își pot îmbunătăți situația (a se vedea paragraful 100 de mai sus).
261. Prin urmare, în aparență, în cazul în care actualii și viitorii președinți și vice-președinți vor continua să exercite puterea de a grația conform normelor stabilite de Curtea Constituțională în 2012 și practicilor adoptate în același an, pedeapsa pe viață perpetuă aplicată domnului Harakchiev poate fi considerată ca fiind reductibilă de facto și, de la acea dată, acesta poate fi privit ca fiind la curent cu existența unui mecanism care îi permite să fie luat în considerare pentru eliberare sau pentru comutarea pedepsei. Este adevărat că unele dintre regulile aplicabile nu se regăsesc în Constituție sau într-o lege, ci într-un decret prezidențial. Totuși, așa cum s-a observat deja, Curtea nu are misiunea de a indica forma pe care trebuie să o îmbrace reexaminarea necesară.
262. Cu toate acestea, nu se poate afirma același lucru și despre durata de timp scursă între data la care pedeapsa a devenit definitivă – noiembrie 2004 – și cel puțin primele luni ale anului 2012. În timpul administrației prezidențiale precedente, care a deținut două mandate, primul între 22 ianuarie 2002 și 22 ianuarie 2007 și al doilea între 22 ianuarie 2007 și 22 ianuarie 2012, modalitatea de exercitare a puterii prezidențiale de grațiere era destul de opacă, fără punerea la dispoziția publicului a unor declarații referitoare la politici și în lipsa oricăror motive pentru deciziile de grațiere individuală (a se vedea paragraful 87 de mai sus). Într-adevăr, Curtea nu poate trece cu vederea faptul că, în timpul dezbaterii din 1998, anumiți membri ai Parlamentului au solicitat asigurări în sensul că dreptul discreționar al Președintelui nu va fi exercitat cu privire la persoane condamnate la detențiunea pe viață perpetuă și nici faptul că în 2012 Parlamentul a considerat necesară crearea unui comitet ad-hoc pentru a ancheta asupra problemei (a se vedea paragraful 89 de mai sus). De asemenea, nu existau nici exemple concrete care să demonstreze că persoane aflate în situația domnului Harakchiev puteau spera să beneficieze de pe urma exercitării acelei puteri (per a contrario, a se vedea Kafkaris, citată mai sus, § 103). Este adevărat că lipsa unor astfel de exemple putea fi explicată prin faptul că pedeapsa detențiunii pe viață perpetue fusese introdusă în dreptul bulgar cu puțin timp înainte, în decembrie 1998, fiind de aceea puțin probabil ca un număr mare de persoane aflate în executarea unei astfel de pedepse să fi petrecut până atunci în închisoare o perioadă suficientă de timp pentru a se califica în vederea grațierii (a se vedea Iorgov (nr. 2), citată mai sus, §§ 56-57). Totuși, combinația dintre lipsa totală a garanțiilor formale sau chiar informale cu privire la exercitarea puterii prezidențiale de grațiere și absența oricăror exemple susceptibile a sugera că o persoană aflată în executarea unei condamnări pe viață perpetue ar putea obține o modificare a pedepsei și în ce condiții, conduce Curtea la a conchide că între noiembrie 2004 și începutul lui 2012, pedeapsa domnului Harakchiev nu putea fi privită ca fiind reductibilă de facto. Din paragraful 122 al hotărârii Marii Camere din Vinter și alții (citată în paragraful 246(d) de mai sus) reiese necesarmente că, în acest tip de caz, încălcarea articolului 3 din Convenție constă în privarea deținutului, pentru orice perioadă de timp, de orice speranță de eliberare, oricât de slabă ar fi aceasta.
263. Acestea fiind spuse, în cauza de față, în care reclamanții au mai formulat și plângeri grave referitoare la regimul și condițiile detenției lor (a se vedea paragraful 179 de mai jos), mai există și un alt aspect al analizei Curții: acela de a ști dacă, față de regimul și condițiile sale de încarcerare, domnul Harakchiev putea fi considerat ca având o oportunitate reală de a se reforma și de a-l convinge astfel pe Președinte sau pe Vice-Președinte să-și exercite puterea de grațiere în ceea ce îl privește. În acest sens, ar mai trebui notat că, în hotărârea Vinter și alții (citată mai sus, § 122), Marea Cameră a afirmat că un „deținut pe viață are dreptul de a ști, de la începutul executării pedepsei sale, ce trebuie să facă pentru a fi luat în calcul pentru eliberare și în ce condiții” (a se vedea paragraful 246(d) de mai sus).
264. Deși Convenția nu garantează un drept la reabilitare de-sine-stătător și deși articolul 3 nu poate fi interpretat ca impunând autorităților o obligație absolută de a pune la dispoziția deținuților programe sau activități de reabilitare sau reintegrare, cum ar fi cursuri sau consiliere, aceasta impune autorităților să le ofere deținuților pe viață o șansă, oricât de îndepărtată în timp, de a-și recâștiga într-o zi libertatea. Pentru ca acea șansă să fie veritabilă și palpabilă, autoritățile trebuie să le ofere condamnaților pe viață și o oportunitate adecvată de a se reabilita. Într-adevăr, Curtea a avut deja ocazia de a lua notă de faptul că, în ultimii ani, s-a manifestat o tendință în sensul de a se pune mai mult accent pe reabilitare, ce reprezintă ideea de resocializare prin intermediul cultivării responsabilități personale (a se vedea Dickson împotriva Regatului Unit [MC], nr. 44362/04, § 28, ECHR 2007-V și Vinter și alții, citată mai sus, §§ 113-118). Acest lucru apare ca fiind în totalitate conform cu primul scop al pedepsei în dreptul penal, așa cum este formulat în articolul 36 din Codul penal bulgar (a se vedea paragraful 53 de mai sus), precum și cu articolul 10 § 3 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, în vigoare în Bulgaria din 1970, care prevede că scopul esențial al tratamentului aplicat deținuților este reformarea și reabilitarea lor socială (a se vedea paragrafele 157 și 158 de mai sus). Acesta este de asemenea inerent și unor diverse instrumente cărora Curtea, așa cum s-a precizat deja, le acordă o importanță deosebită, în ciuda caracterului lor facultativ (a se vedea, mutatis mutandis, Rivière [Rivière împotriva Franței, nr. 33834/03, 11 iulie 2006], § 72 și Dybeku [Dybeku împotriva Albaniei, nr. 41153/06, 18 decembrie 2007], § 48 ...): regulile 6, 33.3, 102.1 și 107.1 din Regulile penitenciare europene din 2006, punctele 6 și 11 din Rezoluția 76(2) a Comitetului de Miniștri și paragrafele 2 in fine, 5 și 33 din Recomandarea 2003(23) privind gestionarea de către administrațiile penitenciare a deținuților pe viață și a altora pe termen lung, toate punând accent pe necesitatea depunerii de eforturi de către autoritățile penitenciare pentru a promova reintegrarea și reabilitarea tuturor deținuților, inclusiv a celor aflați în executarea unor pedepse pe viață (a se vedea paragrafele 159, 161 și 162 de mai sus).
265. Acesta este, desigur, un domeniu în care Statele Contractante dispun de o marjă largă de apreciere. Totuși, regimul și condițiile încarcerării unui deținut pe viață nu pot fi considerate drept o chestiune indiferentă în acest context. Aceste condiții și acest regim trebuie să îi permită condamnatului pe viață să depună eforturi pentru a se reforma, cu scopul de a avea posibilitatea să solicite într-o zi modificarea pedepsei sale.
266. Chiar dacă un condamnat pe viață bulgar „cunoaște în prezent ceea ce trebuie să facă pentru a fi luat în calcul pentru eliberare și în ce condiții (a se vedea paragraful 246(d) de mai sus), deținuți precum domnul Harakchiev sunt de regulă – spre deosebire de situația domnului Iorgov, al cărui regim a fost ușurat gradual pe calea unui „experiment” în cadrul penitenciarului Pleven (a se vedea paragraful 209 de mai sus) – supuși unui regim carceral deosebit de riguros, care presupune o izolare aproape totală și posibilități extrem de limitate de a avea contact social, de a munci sau a primi educație (...) În cauza de față, în pofida unor variații ale regimului său carceral, domnul Harakchiev a rămas practic în celule în permanență încuiate și a fost izolat de restul comunității penitenciarului, cu posibilități extrem de limitate de a socializa sau de a munci, pe tot parcursul perioadei sale de detenție (a se vedea paragrafele 12, 23, 32 și 177 de mai sus). În opinia Curții, efectele vătămătoare ale acelui regim defavorizant, coroborate cu condițiile materiale nesatisfăcătoare în care a fost ținut domnul Harakchiev, trebuie să fi redus în mod semnificativ posibilitatea acestuia de a se reforma și de a avea astfel o șansă reală pentru a înregistra un progres și a-l dovedi, obținând astfel o reducere a pedepsei sale. La acestea trebuie adăugată și lipsa unei evaluări periodice constante cu privire la progresul său pe calea reabilitării. Este adevărat că domnul Harakchiev a făcut obiectul unor evaluări psihologice anuale (...). Totuși, este de notat faptul că Standardele naționale pentru tratamentul deținuților pe viață, emise în 2007, par a fi întocmite în vederea sprijinirii condamnaților pe viață mai degrabă pentru a se adapta pedepsei decât pentru a lucra în scopul propriei reabilitări (a se vedea paragraful 135 de mai sus). De asemenea, standardele respective nu clarifică nici faptul de a ști dacă orice schimbare pozitivă la nivelul deținuților pe viață trebuie să fie rezultatul eforturilor personale sau al unei abordări proactive din partea autorităților penitenciare, așa cum recomandă CPT (a se vedea paragraful 165 de mai sus).
267. Ținând seama de cele ce preced, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție.
268. Pentru a ajunge la această concluzie, Curtea a luat notă și de faptul că natura plângerii formulate de domnul Harakchiev (a se vedea paragraful 247 de mai sus) și constatarea existenței unei încălcări față de aceasta nu pot fi considerate ca oferindu-i acestuia perspectiva unei eliberări iminente.
(...)
V. APLICAREA ARTICOLULUI 46 DIN CONVENȚIE
278. Articolul 46 din Convenție prevede, în măsura pertinenței sale, următoarele:
„1. Înaltele Părţi Contractante se angajează să se conformeze hotărârilor definitive ale Curţii în litigiile în care ele sunt părţi..
2. Hotărârea definitivă a Curţii este transmisă Comitetului de Miniştri care supraveghează executarea ei. (...)”
279. În temeiul acestui articol, Părțile Contractante s-au angajat să respecte hotărârile definitive al Curții în orice cauză în care figurează ca părți, executarea fiind supravegheată de Comitetul de Miniștri. Rezultă, printre altele, că o hotărâre în care Curtea conchide în sensul unei încălcări a Convenției sau a Protocoalelor sale impune în sarcina Statului pârât o obligație nu numai de a plăti celor interesați sumele acordate în temeiul articolului 41 din Convenție cu titlu de satisfacție echitabilă, ci și de a alege, sub supravegherea Comitetului de Miniștri, măsurile generale și/sau, dacă este cazul, individuale ce trebuie adoptate la nivelul ordinii sale juridice interne pentru a pune astfel capăt încălcării constatate de Curte și a îndrepta, pe cât posibil, efectele acesteia. Alegerea mijloacelor ce vor fi folosite în cadrul ordinii juridice interne pentru îndeplinirea acelei obligații revine în primul rând Statului în cauză, sub supravegherea Comitetului de Miniștri. Totuși, cu scopul de a ajuta Statul pârât pentru îndeplinirea obligației, Curtea poate indica tipul de măsuri individuale și/sau generale ce pot fi luate pentru a pune capăt situației constatate (a se vedea, cu titlu recent, Stanev împotriva Bulgariei, [MC], nr. 36760/06, §§ 254-255, ECHR 2012).
280. Încălcarea articolului 3 din Convenție constatată în prezenta cauză în legătură cu regimul și condițiile detenției reclamanților decurge în mare parte din dispozițiile pertinente ale Legii privind executarea pedepselor și a arestului preventiv din 2009 și ale regulilor sale de aplicare (a se vedea paragrafele 203-214 de mai sus). Această situație dezvăluie existența unei probleme sistemice care a generat deja plângeri similare (a se vedea Chervenkov [Chervenkov împotriva Bulgariei (nr. 45358/04, 27 noiembrie 2012], §§ 50 și 69-70 și Sabev [Sabev împotriva Bulgariei, nr. 27887/06, 28 mai 2013], §§ 72 și 98-99, ambele citate mai sus) și poate da naștere și mai multor astfel de plângeri. Natura încălcării sugerează faptul că, pentru a executa în mod adecvat această hotărâre, Statul pârât ar trebui să reformeze, de preferință pe cale legislativă, cadrul legal ce guvernează regimul aplicabil deținuților condamnați la închisoarea pe viață cu sau fără posibilitate de liberare condiționată. Acea reformă, recomandată neîncetat de CPT din 1999 (...), ar trebui să presupună a) înlăturarea aplicării automate a regimului de încarcerare extrem de restrictiv, impus în prezent tuturor condamnaților pe viață pentru o perioadă inițială de cel puțin cinci ani și b) adoptarea de dispoziții care să prevadă faptul că un regim de securitate special poate fi impus – și menținut – numai în baza unei evaluări de risc individuale a fiecărui condamnat pe viață și nu poate fi aplicat pentru mai mult decât este strictamente necesar.
(...)
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
(...)
5. Hotărăște că a existat o încălcare a articolului 3 din Convenție cu privire la incapacitatea domnului Harakchiev de a obține o reducere a pedepsei sale cu detențiunea pe viață perpetuă, din momentul în care aceasta a devenit definitivă;
6. Hotărăște că constatarea existenței unei încălcări a articolului 3 din Convenție cu privire la incapacitatea domnului Harakchiev de a obține o reducere a pedepsei sale cu detențiunea pe viață perpetuă, din momentul în care aceasta a devenit definitivă, constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de el din acest motiv;
(...)
Redactată în limba engleză și comunicată în scris la data de 8 iulie 2014, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 și 3 din regulament.
Fatoş AracıIneta Ziemele
Grefier adjunctPreședinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy