© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
Nota de informare cu privire la jurisprudența Curții nr. 176
Iulie 2014
Harakchiev și Tolumov împotriva Bulgariei - 15018/11 și 61199/12
Hotărârea din 8 iulie 2014 [Secția a IV-a]
Articolul 3
Pedeapsă degradantă
Pedeapsă inumană
Regim de închisoare pe viață perpetuă oferind oportunități inadecvate de reabilitare în vederea obținerii unei reduceri de pedeapsă: încălcare
În fapt – Cei doi reclamanți se aflau în executarea unor pedepse cu detențiunea pe viață, primul reclamant fără posibilitate de comutare, cel de-al doilea cu această posibilitate. Ambii reclamanți au fost deținuți sub regimul strict de încarcerare aplicabil condamnaților pe viață, care presupunea plasarea, pentru cea mai mare parte a zilei, în celule în permanență închise și izolarea față de alți deținuți. În cuprinsul cererilor formulate în fața Curții Europene, aceștia s-au plâns de condițiile lor de detenție (articolul 3 din Convenție) și de lipsa unui recurs efectiv în dreptul intern (articolul 13).
În plus, primul reclamant s-a plâns de faptul că pedeapsa sa pe viață, fără comutare și fără vreo posibilitate de reabilitare, constituia un tratament inuman și degradant, cu încălcarea articolului 3. Pedeapsa detențiunii pe viață fără comutare a fost introdusă în Bulgaria în decembrie 1998, în urma abolirii pedepsei cu moartea. Aceasta există alături de pedeapsa detențiunii pe viață „simple”, care este comutabilă. Cu efect din data de 13 octombrie 2006, puterea discreționară de grațiere a Președintelui bulgar a inclus și puterea de a comuta toate pedepsele pe viață, inclusiv cele aplicate fără comutare. În 2012, Curtea Constituțională bulgară a hotărât că puterea de a grația trebuia exercitată într-un mod lipsit de arbitrariu, supusă obligației de a conferi efecte valorilor și principiilor constituționale și de a ține seama de echitate, umanitate, compasiune, milă, sănătatea și situația familială a condamnatului și orice schimbări pozitive intervenite la nivelul personalității acestuia. O Comisie de Grațiere a fost constituită în 2012 pentru a oferi avize în materia exercițiului dreptului de grațiere și a stabilit reguli procedurale privind activitatea sa.
În drept – Articolul 3
a) Condiții de detenție (ambii reclamanți) – Reclamanții au rămas în celule permanent închise și au fost izolați de restul populației carcerale de-a lungul întregii lor perioade de detenție. Ei au fost ținuți în interiorul celulelor până la 21 sau 22 de ore pe zi, incapabili să interacționeze cu alți deținuți, chiar și cu cei cazați în aceleași unități. Segregarea automată a deținuților pe viață față de restul populației penitenciarului și unul față de altul, îndeosebi acolo unde nu erau disponibile activități exterioare cuprinzătoare sau stimuli la interior, putea să dea naștere în sine la o problemă sub imperiul articolului 3 din Convenție. Nu exista nicio dovadă că oricare dintre reclamanți putea fi considerat periculos, până în punctul de a face necesare astfel de măsuri. Într-adevăr, izolarea reclamaților părea, în mare măsură, rezultatul mai degrabă al unei aplicări automate a dispozițiilor legale referitoare la regimul carceral decât al unor griji legate de comportamentul lor. În plus, reclamanții aveau un acces limitat la mișcare și activități rezonabile în aer liber și, de vreme ce aveau permisiunea de a ieși în afara celulei doar pentru a folosi toaleta, de trei ori pe zi, aceștia erau nevoiți să recurgă la folosirea de găleți.
Necazurile și dificultățile suportate de reclamanți de pe urma efectului cumulativ al condițiilor de detenție și al duratei detenției (12 și, respectiv, 14 ani) au întrecut astfel inevitabilul nivel de suferință inerent detenției și au depășit pragul minim de gravitate necesar pentru încălcarea articolului 3. Acestea reprezintă un tratament inuman sau degradant.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
b) Detențiunea pe viață fără posibilitatea de comutare (primul reclamant) – Curtea a reiterat faptul că aplicarea unei pedepse pe viață ireductibile ar putea pune o problemă sub aspectul articolului 3. Totuși, o pedeapsă cu detențiunea pe viață nu devenea „ireductibilă” prin simplu fapt că, practic, putea fi executată în integralitatea ei: era suficient, în sensul articolului 3, ca o astfel de pedeapsă să fie de iure și de facto reductibilă.** Pentru a fi în continuare compatibilă cu articolul 3, pedeapsa detențiunii pe viață trebuia să ofere atât o perspectivă de eliberare, cât și o posibilitate de reexaminare, deoarece un condamnat nu putea fi deținut decât în prezența unor temeiuri penologice legitime pentru încarcerarea sa, dintre care și reabilitarea. Un condamnat la detențiunea pe viață perpetuă avea dreptul de a ști, de la începutul executării pedepsei, ce ar trebui să facă pentru a fi luat în calcul în vederea eliberării și în ce condiții, inclusiv când va avea loc sau va putea fi solicitată o reexaminare a pedepsei sale.***
Deși era lipsit de echivoc faptul că pedeapsa primului reclamant fusese reductibilă de iure din momentul modificării legii în 2006, poziția anterioară acelei date era mai puțin clară. Dar, independent de chestiunea reductibilității de iure, Curtea nu a fost convinsă că, de-a lungul perioadei de referință, pedeapsa a fost reductibilă de facto sau că primul reclamant putea să fi cunoscut existența unui mecanism ce îi permitea să fie luat în calcul pentru eliberare sau comutarea pedepsei.
Din momentul în care pedeapsa primului reclamant a devenit definitivă în noiembrie 2004 și până la începutul lui 2012, modalitatea de exercitare a puterii prezidențiale de grațiere fusese neclară, în lipsa unor declarații publice privind politicile și fără enunțarea unor motive pentru deciziile de grațiere individuală. Procedura era lipsită de orice fel de garanție formală sau chiar informală și nu exista niciun exemplu concret al unei persoane aflate în executarea unei pedepse cu detențiunea pe viață fără posibilitate de comutare, care să fi putut obține o modificare a pedepsei în acel interval de timp.
Odată cu reformele introduse în 2012 ca urmare a deciziilor noului Președinte, a practicii Comisiei de Grațiere și a deciziei Curții Constituționale din 11 aprilie 2012, modalitatea de exercitare a puterii prezidențiale de grațiere a devenit considerabil mai clară, astfel încât primul reclamant putea fi considerat în prezent ca fiind la curent cu existența unui mecanism ce îi permite să fie luat în calcul pentru eliberare sau pentru comutarea pedepsei.
Totuși, Curtea a trebuit să se aplece și asupra chestiunii de a ști dacă primul reclamant a beneficiat de o șansă reală de a se reforma. Deși Convenția nu garanta, în sine, un drept la reabilitare și articolul 3 nu impunea în sarcina autorităților o obligație absolută de a oferi deținuților programe și activități de reabilitare sau reintegrare, aceasta le cerea totuși autorităților să le acorde deținuților o șansă, oricât de îndepărtată, de a-și recâștiga într-o zi libertatea. Pentru ca acea șansă să fie reală și palpabilă, era necesar ca autoritățile să le acorde deținuților pe viață o oportunitate reală de a se reabilita. Deși Statele se bucurau de o marjă largă de apreciere în acest domeniu, regimul și condițiile de încarcerare ale unui condamnat pe viață nu puteau fi considerate drept o chestiune indiferentă. Primul reclamant a fost supus unui regim carceral deosebit de restrictiv, ce a presupus o izolare aproape totală și posibilități extrem de limitate de contact social. Efectele dăunătoare ale acelui regim defavorizat, alături de condițiile materiale nesatisfăcătoare în care acesta a fost deținut, trebuie să îi fi slăbit în mod serios posibilitatea de a se reforma și de a nutri o speranță reală că va realiza și demonstra într-o zi progresul său și va obține o reducere de pedeapsă. La acestea trebuie adăugată și lipsa evaluării periodice conforme cu privire la progresul înregistrat de el pe calea reabilitării. În consecință, pedeapsa sa cu detențiunea pe viață nu putea fi privită ca fiind reductibilă de facto în perioada ce a urmat reformelor din 2012.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Curtea a mai hotărât (în unanimitate) că a existat o încălcare a articolului 13 în baza lipsei unui remediu efectiv în dreptul bulgar care să le permită reclamanților să se plângă de condițiile lor de detenție.
Articolul 46: Pentru a executa hotărârea în mod adecvat, Bulgaria trebuie să reformeze, de preferință pe cale legislativă, cadrul legal referitor la regimul carceral aplicabil persoanelor condamnate la detențiunea pe viață cu sau fără posibilitatea de liberare condiționată, ocupându-se îndeosebi de problema aplicării automate a unui regim penitenciar foarte restrictiv și a izolării tuturor condamnaților la viață.
Articolul 41: 4 000 EUR primului reclamant și 3 000 EUR celui de-al doilea pentru prejudiciul moral rezultat din condițiile lor de detenție; constatarea existenței unei încălcări reprezenta o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral suferit de primul reclamant de pe urma imposibilității de a obține o reducere a pedepsei cu detențiunea pe viață fără posibilitatea de comutare.
* Decizia nr. 6 din 11 aprilie 2012.
** Kafkaris împotriva Ciprului [MC], 21906/04, 12 februarie 2008, Nota de informare privind jurisprudența Curții nr. 105.
*** Vinter și alții împotriva Regatului Unit [MC], 66069/09, 130/10 și 3896/10, 9 iulie 2013, Nota de informare privind jurisprudența Curții nr. 165.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Redactat de către Grefă, acest rezumat nu obligă Curtea.
Apăsați aici pentru a accesa Notele de informare privind jurisprudența Curții
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2015
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2015
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy