©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Secţia a treia
CAUZA HARALAMBIE ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 21737/03)
Hotărâre
Strasbourg
27 octombrie 2009
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Haralambie împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Elisabet Fura, Corneliu Bîrsan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători, şi Stanley Naismith, grefier adjunct de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 6 octombrie 2009,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 21737/03 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Nicolae Haralambie („reclamantul”), a sesizat Curtea la 30 mai 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Cu titlu principal, reclamantul se plânge, pe de o parte, de încălcarea dreptului de acces la o instanţă din cauza refuzului instanţelor de a controla aplicarea Legii nr. 18/1991 de către o comisie administrativă şi, pe de altă parte, că obstacolele în calea exercitării dreptului său de acces la dosarul personal creat de fostele servicii secrete ale regimului comunist au încălcat dreptul său la viaţă privată.
4. La 12 martie 2008, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu art. 29 § 3 din Convenţie, acesta a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1930 şi locuieşte în Bucureşti.
A. Cererea de atribuire a unui teren în conformitate cu Legea nr. 18/1991
6. În 1991, la o dată neprecizată, reclamantul şi alţi moştenitori ai mamei sale, Z.E., au sesizat Comisia Administrativă a judeţului Călăraşi, competentă cu aplicarea Legii nr. 18/95 cu o cerere de atribuire în proprietate a mai multor parcele de teren agricol care i-au aparţinut lui Z.E. Comisia a admis aceste pretenţii.
7. Prin decizia din 23 septembrie 1993, Comisia judeţeană a anulat reconstituirea dreptului de proprietate al reclamantului şi al celorlalţi moştenitori ai lui Z.E. în ceea ce privea o parcelă de un hectar de teren, situată în comuna Tămădăul Mare.
8. După o nouă cerere a reclamantului, prin decizia din 16 mai 2002, Comisia judeţului Călăraşi a dispus atribuirea în proprietate, în comun, în favoarea reclamantului şi a altor trei moştenitori, a unei parcele de un hectar de teren, în comuna Lehliu-Gară, din cauza absenţei de teren disponibil pe teritoriul comunei Tămădăul Mare.
9. Reclamantul a contestat amplasarea terenului oferit de comisie, solicitând ca terenul să fie situat pe vechiul amplasament care i-a aparţinut mamei sale.
10. Sesizată cu o acţiune, de către reclamant, în temeiul Legii nr. 118/1991, Judecătoria Lehliu-Gară a respins-o prin hotărârea din 24 octombrie 2002.
11. Prin hotărârea definitivă din 7 februarie 2003, Tribunalul Călăraşi a respins recursul reclamantului, pe motiv că, deşi pretenţiile reclamantului erau reale, stabilirea amplasamentului şi atribuirea efectivă a parcelelor nu intrau în competenţa instanţelor, nici a comisiilor departamentale, fiind exclusiv de competenţa comisiilor locale.
B. Pretinsele persecuţii din partea serviciilor de informaţii
12. Făcând referire la persecuţiile suferite la momentul instaurării, în 1945, a regimului comunist, începând cu confiscarea proprietăţilor agricole ale mamei sale, reclamantul pretinde că a suferit consecinţele acestor persecuţii până în prezent.
13. La 18 martie 2002, acesta s-a adresat Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (denumit în continuare „CNSAS”), organism creat prin Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică şi a întrebat dacă a făcut obiectul măsurilor de supraveghere ale Securităţii.
14. În urma unei întrebări adresate de CNSAS Serviciului Român de Informaţii (denumit în continuare „SRI”), la 3 aprilie 2002, acesta din urmă a răspuns Consiliului că persoana în cauză figura pe o fişă cu menţiunea în atenţia S.M.B., dar că dosarul nu a fost păstrat în arhive.
15. la 28 martie 2003, Consiliul i-a răspuns reclamantului că „în urma verificărilor efectuate până în prezent la actualii deţinători ai arhivelor, SRI ne-a comunicat că există o fişă cu numele dumneavoastră cu menţiunea «În atenţie/S.M.B., dar dosarul nu s-a păstrat în arhivă»”
{0>»
«
16. La 17 aprilie 2003, CNSAS a răspuns unei cereri de informaţii suplimentare a reclamantului că instituţia nu era încă în posesia arhivelor Securităţii, dar că spera să o facă în scurt timp. De asemenea, Consiliul i-a comunicat că aceste arhive erau deţinute de Serviciul Român de Informaţii şi că îşi declina orice răspundere pentru conţinutul răspunsului furnizat de acesta din urmă.
17. La 26 iunie 2003, reclamantul a cerut explicaţii CNSAS cu privire la data transferului arhivelor Securităţii, inclusiv a dosarului său, de către Serviciul Român de Informaţii.
18. Prin scrisoarea din 9 iulie 2003, Consiliul a răspuns cererii reclamantului reamintind că, în temeiul art. 20 din Legea nr. 187/1999, Serviciul Român de Informaţii era obligat să transfere aceste arhive şi că neîndeplinirea acestei obligaţii „angaja, conform aceluiaşi articol, răspunderea penală administrativă, civilă sau disciplinară a directorilor instituţiilor şi respectiv a persoanelor în cauză”. Scrisoarea nu includea nici o altă precizare.
19. La 19 mai 2008, CNSAS a răspuns agentului guvernamental pe lângă Curte că, în urma deciziei Consiliului Suprem de Apărare a Ţării care viza transferul dosarelor Securităţii către CNSAS, a fost identificat un dosar pe numele persoanei în cauză. Totuşi, CNSAS a precizat că, în ciuda faptului că numele persoanei în cauză şi ale părinţilor săi, astfel cum figurau în dosar corespundeau informaţiilor furnizate de acesta, data naşterii inclusă în dosar era „10.10.1930”, în timp ce persoana în cauză era născută la „10.01.1930”. Prin urmare, CNSAS invocă faptul că, în primul rând, trebuia să se stabilească dacă persoana vizată de dosar era chiar persoana în cauză.
20. Astfel cum reiese din scrisoarea din 20 mai 2008 a Serviciului Român de Informaţii, prezentată Curţii de Guvern, în cursul anului 2005, în cadrul procesului de transfer al dosarelor create de Securitate, în temeiul Legii nr. 187/1999, a fost identificat un dosar pe numele persoanei în cauză, care a fost trimis CNSAS la 19 octombrie 2005.
21. La 21 mai 2008, Consiliul i-a răspuns reclamantului că, în urma cererii sale din 2002, acesta era invitat să consulte dosarul creat de Securitate pe numele său, identificat în arhive şi care cuprindea douăzeci şi una de pagini.
22. La 23 iunie 2008, reclamantul şi-a consultat dosarul personal.
23. La 8 iulie 2008, acesta a primit o copie a dosarului, cu menţiunea „deschis astăzi, 12 aprilie 1983”. Menţiunea „dosarul a fost microfilmat astăzi, 23 iulie 1996” apărea, de asemenea, pe coperta dosarului.
24. Nota clasată la pagina 20 din respectivul dosar, care fusese anexată „pentru exploatare” scrisorii din 23 noiembrie 1989, adresată de Departamentul Securităţii Statului „unităţii militare 0800 Bucureşti – Securitate”, preciza că reclamantul a făcut comentarii neplăcute cu privire la situaţia economică şi politică a ţării şi că a difuzat conţinutul ostil al emisiunilor postului de radio Europa liberă, exprimându-şi, în cadrul conversaţiilor cu anturajul său, convingerea că existenţa mai multor partide politice era o necesitate pentru ţările din blocul comunist.
25. O fişă nedatată, clasată la respectivul dosar, menţiona că reclamantul figura ca „fost colaborator [...] între 1970-1971” (date rezultate din evidenţă: fost colaborator Dir. II din 1970 -971).
26. Un raport din 21 iulie 1979 preciza că reclamantul era un fost colaborator din perioada 1970-1975 şi propunea să îl recruteze ca informator. Raportul preciza, în partea sa finală, că, „în cazul în care discuţiile ar duce la un refuz de a ne susţine în secret [...], vom orienta discuţiile asupra anumitor aspecte apărute în perioada în care a fost detaşat să lucreze în străinătate”. Această propunere a fost aprobată la 1 august 1979. La 7 august 1979, reclamantul a semnat un angajament să colaboreze cu Securitatea.
27. Un raport redactat de un locotenent-colonel la pagina 13 din dosar, menţiona că reclamantul se eschiva de la munca de securitate şi preciza că „vom insista să îl convingem să se angajeze într-o colaborare mai activă cu noi”. De asemenea, raportul preciza că „vom lua măsuri de verificare în ceea ce îl priveşte, prin controlarea corespondenţei sale şi prin dirijarea pe lângă el a altor surse din întreprindere”.
28. La 31 iulie 2008, Consiliul a răspuns unei scrisori a reclamantului din 4 iulie 2008. Acesta preciza că Serviciul Român de Informaţii era responsabil de fiabilitatea informaţiei care i-a fost comunicată la 17 aprilie 2003, conform căreia dosarul pe numele său nu a fost păstrat în arhive.
II. DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL ŞI PRACTICA INTERNĂ RELEVANTE
A. Dreptul şi practica interne în materie de competenţă a instanţelor pentru chestiuni legate de restituirea terenurilor agricole
29. În ceea ce priveşte competenţa instanţelor pentru examinarea deciziilor comisiilor administrative însărcinate cu aplicarea Legii nr. 18/1991, esenţialul legislaţiei interne relevante, şi anume fragmente din Legea nr. 18/1991, legea fondului funciar, publicată în Monitorul Oficial din 20 februarie 1991 şi republicată în Monitorul Oficial din 5 ianuarie 1998, după modificările aduse de Legea nr. 169/1997, este descris în hotărârea Glod împotriva României, nr. 41134/98, 16 septembrie 2003, pct. 22-24.
30. Jurisprudenţa internă referitoare la competenţa instanţelor pentru a examina deciziile comisiei administrative cu privire la amplasarea terenului este descrisă în hotărârea Hauler împotriva României, nr. 67703/01, pct. 19‑21, 12 iulie 2007 şi în hotărârea Valentin Dumitrescu împotriva României, nr. 36820/02, pct. 34-35, 1 aprilie 2008.
B. Dreptul şi practica în materie de acces la dosarele fostei Securităţi
1. Legislaţia internă privind dosarele Securităţii
31. În ceea ce priveşte accesul la dosarele care au aparţinut serviciilor secrete pentru a demasca fosta poliţie politică, legislaţia internă relevantă, şi anume Legea nr. 187/1999, este prezentată parţial în hotărârea Rotaru împotriva României [(GC), nr. 28341/95, pct. 31-32, CEDO 2000‑V], în hotărârea Petrina împotriva României (nr. 78060/01, pct. 17-18, 14 octombrie 2008) şi în decizia Rad împotriva României (dec.), nr. 9742/04, pct. 24-29, 9 iunie 2009.
32. Preambulul Legii nr. 187/1999 era formulat astfel:
„Puterea comunistă instaurată în România începând cu data de 6 martie 1945 a exercitat, în special prin organele securităţii statului, ca poliţie politică, o permanentă teroare asupra cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale. Aceasta îndreptăţeşte accesul la propriul dosarul şi deconspirarea securităţii ca poliţie politică, în condiţiile prezentei legi”.
33. În temeiul art. 20, Legea nr. 187/1999, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a fost însărcinat să primească în gestiune toate documentele referitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, cu excepţia celor care privesc siguranţa naţională. În temeiul alin. (2) de la respectivului articol, membrii CNSAS au un acces neîngrădit la arhivele vizate de regulament pentru întreaga perioadă în care au fost păstrate de SRI sau de alte instituţii. Potrivit alin. (3) al acestui articol, Serviciul Român de Informaţii, Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Ministerul Apărării Naţionale, Arhivele Naţionale şi orice alte instituţii care deţin asemenea documente, sunt obligate să asigure acest drept de acces şi să le predea la cererea Colegiului CNSAS.
34. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 187/1999, publicată în Monitorul Oficial din 27 februarie 2006, prevede la art. I introducerea art. 161. Conform alin. (2) al acestei noi dispoziţii, în cazul în care Consiliul nu răspunde sau refuză să îndeplinească una dintre operaţiunile prevăzute la alin. (1) în documentele aflate în arhivele sale, persoanele se pot adresa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie domiciliază, în vederea obligării Consiliului la îndeplinirea operaţiunilor necesare, precum şi la acordarea de despăgubiri. Cererea de chemare în judecată este scutită de taxă de timbru.
35. În temeiul art. IV din ordonanţa de urgenţă citată anterior, predarea documentelor, conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, trebuie să aibă loc în termen de şaizeci de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei de urgenţă menţionate. Această ordonanţă a intrat în vigoare la 2 martie 2006.
36. Prin Hotărârea nr. 60 din 17 aprilie 2006, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (CSAT) a dispus predarea arhivelor Securităţii către CNSAS.
37. În urma Deciziei nr. 51/2008 a Curţii Constituţionale, pronunţată la 31 ianuarie 2008, referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea poliţiei politice comuniste, legea în cauză a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 10 martie 2008.
Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2006 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 187/1999 (a se vedea supra, pct. 33-34), a fost respinsă de Parlament.
38. Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008 a fost aprobată de Parlament, după ce a fost modificată prin Legea nr. 293/2008 publicată în Monitorul Oficial nr. 800 din 28 noiembrie 2008.
În temeiul art. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008, astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 293/2008, „Orice cetăţean român [...] are dreptul de acces la propriul dosar întocmit de Securitate, precum şi la alte documente şi informaţii care privesc propria persoană [...]”.
Art. 31 din ordonanţa de urgenţă menţionată prevede că CNSAS continuă să preia în gestiune toate documentele privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute în prezenta ordonanţă de urgenţă. În temeiul alin. (2) de la respectivului articol, membrii CNSAS, precum şi alţi funcţionari împuterniciţi au un acces neîngrădit la arhivele vizate de regulament pentru întreaga perioadă în care au fost păstrate de SRI sau de alte instituţii. Articolul citat anterior prevede în mod explicit obligaţia SRI de a acorda acces la documentele în cauză Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii până la preluarea respectivelor documente.
2. Legislaţia referitoare la datele cu caracter personal
39. Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 12 decembrie 2001, defineşte datele cu caracter personal ca „orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă”. Conform art. 3, legea vizează atât prelucrarea prin mijloace automate, cât şi prelucrarea prin mijloace neautomate a acestor date.
Art. 7 din lege prevede că este interzisă, cu anumite excepţii, prelucrarea datelor cu caracter personal legate de originea rasială sau etnică, de convingerile politice, religioase sau de natură similară, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate sau viaţa sexuală.
Art. 13 şi 14 din lege prevăd dreptul de acces la date şi dreptul de a obţine o eventuală rectificare a acestora.
40. Convenţia Consiliului Europei privind protecţia persoanelor cu privire la procesarea automată a datelor cu caracter personal din 28 ianuarie 1981 a fost ratificată de România la 27 februarie 2002. Pentru România, aceasta a intrat în vigoare la 1 iunie 2002. Părţile relevante ale acesteia sunt redactate după cum urmează:
Art. 2 - Definiţii
În sensul prezentei Convenţii:
a) date cu caracter personal - orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă („acea persoană”); [...]
3. Practica instanţelor interne în materie de acces la dosarele Securităţii
41. Prin Decizia nr. 1371 din 31 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în hotărârea sa nr. 2548 din 15 aprilie 2005, a fost soluţionată acţiunea în contencios administrativ îndreptată atât împotriva CNSAS, cât şi împotriva Serviciului Român de Informaţii, a unei persoane care reclama faptul că dosarul pe care l-a putut consulta era incomplet. Acesta includea doar două pagini, nr. 355 şi 356, şi a fost predat CNSAS de SRI sub această formă.
Curtea de apel a admis excepţia privind lipsa calităţii de a sta în justiţie a Serviciului Român de Informaţii, pe motiv că, „în temeiul alin. (1) şi (3) de la art. 20 din Legea nr. 187/1999, raporturile juridice se stabilesc doar cu [...] Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, care primeşte toate documentele vizate în exercitarea drepturilor prevăzute de lege, pe care instituţiile publice, inclusiv Serviciul Român de Informaţii au obligaţia de a le preda la cererea Consiliului”.
42. De asemenea, acţiunea împotriva CNSAS a fost respinsă prin decizia citată anterior, pe motiv că „reiese că această instituţie şi-a îndeplinit obligaţia de a solicita Serviciului Român de Informaţii [...] orice alte documente care îl vizau pe reclamant şi să îi pună la dispoziţie toate documentele primite; CNSAS nu este responsabil de absenţa anumitor pagini şi de eventuale falsificări şi nu este în măsură să precizeze numele persoanelor responsabile, în lipsa probelor”.
43. Prin decizia nr. 2044 din 2 decembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin hotărârea nr. 7341 din 5 octombrie 2004, a fost respinsă acţiunea în contencios administrativ care viza accesul la dosarele Securităţii, îndreptată doar împotriva CNSAS, pe motiv că „partea pârâtă şi-a îndeplinit obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantei toate documentele identificate de care dispune”.
44. Prin decizia nr. 152 din 3 decembrie 2007, Curtea de Apel Bacău a admis o acţiune în contencios administrativ împotriva CNSAS şi a dispus Consiliului să comunice reclamantului identitatea agenţilor şi colaboratorilor care au furnizat informaţii clasate în dosarul reclamantului. În această cauză, reclamantul obţinuse anterior accesul la dosarul său.
C. Rapoartele anuale ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii
45. Primul raport privind activitatea CNSAS pentru perioada 13 martie 2000 – 31 mai 2002, publicat în 2002, în temeiul art. 7 din Legea nr. 187/1999, prezenta în preambul dificultăţile întâlnite în funcţionarea sa, în special imposibilitatea accesului direct la arhivele deţinute de serviciile secrete, reticente să le predea. Acest preambul era redactat după cum urmează:
„Accesul la dosarele personale create de fosta Securitate cu privire la cetăţenii români este o temă care a preocupat opinia publică şi mediile politice începând din decembrie 1989.
Au trecut zece ani de la momentul în care subiectul a început să fie dezbătut până la promulgarea Legii nr. 187/1999. Alte patru luni au fost necesare pentru ca Parlamentul României să poată vota pentru componenţa Colegiului CNSAS şi încă un an până la închirierea unei clădiri ca sediu. La aceasta se adaugă faptul că Legea nr. 187/1999 a reprezentat în final rezultatul negocierilor în urma cărora textul iniţial a suferit numeroase modificări care au afectat coerenţa actului legislativ în ansamblu, fapt care a marcat începutul activităţii CNSAS, perioadă care face obiectul prezentului raport.
Un moment semnificativ al primilor doi ani de activitate l-a reprezentat mutarea CNSAS într-un sediu care să îi fie corespunzător şi semnarea unui protocol adiţional de colaborare cu SRI, care a permis începutul procesului efectiv al transferului arhivelor fostei Securităţi către CNSAS şi îndeplinirea unui obiectiv major al legii, şi anume accesul persoanelor la propriile dosare.
Principala dificultate [...] a constat în faptul că s-a lucrat sub presiunea timpului şi a opiniei publice, ceea ce se poate explica, bineînţeles, prin cei zece ani de întârziere pe care i-am înregistrat în raport cu Comisia Gauck din Germania, de exemplu. De asemenea, faptul că fondul CNSAS se constituie în baza dosarelor pe care arhivele SRI le-au transferat şi nu prin predarea in situ a acestor arhive este un factor esenţial”.
46. Acest prim raport menţiona faptul că Serviciul Român de Informaţii a predat CNSAS, în perioada relevantă, 3 573 dosare individuale. Serviciul de Informaţii Externe i-a predat 65 dosare, iar instanţele militare, 14. La 31 mai 2002, arhivele CNSAS includeau, în total, 3 652 dosare individuale.
47. După cum reiese din raportul de activitate anual al CNSAS, publicat în 2006 şi prezentat de Guvern, Serviciul Român de Informaţii a predat CNSAS, pe parcursul anului 2006, 249 803 dosare individuale.
De asemenea, raportul indica o „îmbunătăţire semnificativă a îndeplinirii principalelor obligaţii prevăzute de lege” şi „bilanţul pozitiv al principalelor activităţi ale Consiliului [...] care dovedeşte faptul că această instituţie s-a apropiat în mod constant de un regim normal de funcţionare, îndeplinind sarcini mai dificile, în baza unei presiuni publice şi mediatice constante”.
48. Conform raportului anual al CNSAS publicat în 2008, Serviciul Român de Informaţii a predat CNSAS, în 2007, 15 500 dosare individuale. În acelaşi an, Ministerul Justiţiei a predat şi 104 907 dosare personale, clasate anterior în arhivele instanţelor militare din Bucureşti, Timişoara, Iaşi şi Cluj.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
49. Reclamantul pretinde o încălcare a dreptului de acces la o instanţă, având în vedere refuzul instanţelor de a se pronunţa cu privire la legalitatea amplasării parcelei alocate de comisia de aplicare a Legii nr. 18/1991. Acesta invocă art. 6 § 1 din Convenţie, formulat după cum urmează:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...] care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
50. Guvernul solicită Curţii să ia act de faptul că dispoziţiile legislative care limitau controlul jurisdicţional al deciziilor comisiilor administrative competente cu aplicarea Legii nr. 18/1991 au fost abrogate, astfel încât domeniul de aplicare al competenţei instanţelor este deja nelimitat.
A. Cu privire la admisibilitate
51. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
52. Curtea a examinat deja chestiunea dreptului de acces la o instanţă în cazul reclamanţilor cărora, după sesizarea instanţelor interne cu o acţiune care vizează controlarea deciziilor luate de comisiile locale pentru a stabili amplasarea terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, li s-a respins acţiunea, fără o examinare de fond, din cauza competenţei exclusive a comisiilor administrative în domeniu; Curtea a stabilit încălcarea art. 6 § 1 din Convenţie (Glod, citată anterior, pct. 35-40, Hauler, citată anterior, pct. 32-37 şi Valentin Dumitrescu, citată anterior, pct. 51-54).
53. Curtea a examinat prezenta cauză şi consideră că Guvernul nu a prezentat niciun fapt sau argument convingător care să poată conduce la o concluzie diferită. În fapt, art. 6 § 1 din Convenţie stabileşte posibilitatea de a supune deciziile luate de autorităţile administrative care nu îndeplinesc ele însele această dispoziţie, cum este cazul în speţă, controlului ulterior al unui organ judiciar de jurisdicţie deplină (a se vedea, mutatis mutandis, Glod, citată anterior, pct. 35-36).
54. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că refuzul instanţelor interne de a examina chestiunea dreptului reclamantului, în temeiul Legii nr. 18/1991, de a fi pus în posesia terenului în cauză pe vechiul amplasament, chestiune lăsată la discreţia comisiei administrative, a adus atingere însăşi esenţei dreptului său de acces la o instanţă (a se vedea, Hauler, citată anterior, pct. 36, şi Terra Woningen împotriva Regatului Ţărilor de Jos, hotărârea din 17 decembrie 1996, Culegere 1996-VI; p. 2122-2123, pct. 52-55).
55. Aceste elemente sunt suficiente pentru ca Curtea să concluzioneze că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 LA CONVENŢIE
56. Reclamantul se plânge că, din cauza refuzului autorităţilor de a-i restitui terenul care a aparţinut mamei sale, acestuia i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor sale, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, care este formulat după cum urmează:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
57. Guvernul respinge acest argument.
58. Curtea consideră că acest capăt de cerere este legat de cel examinat anterior şi, prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.
59. Având în vedere constatarea referitoare la art. 6 (supra, pct. 55), Curtea consideră că nu trebuie examinat separat dacă, în speţă, a fost încălcată această dispoziţie [a se vedea, printre altele, Glod, citată anterior, pct. 46, Hauler, citată anterior, pct. 41 şi mutatis mutandis hotărârea Laino împotriva Italiei (GC), nr. 33158/96, pct. 25, CEDO 1999-I; Biserica Catolică din Caneea împotriva Greciei, din 16 decembrie 1997, Culegere 1997-VIII, pct. 50].
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENŢIE
60. Reclamantul denunţă o încălcare a dreptului său la viaţă privată, din cauza împiedicării exercitării dreptului său de acces la dosarul creat de fosta Securitate în ceea ce îl priveşte şi deţinut de serviciile secrete. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, care este formulat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
61. Guvernul respinge acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
62. În observaţiile suplimentare prezentate la 22 octombrie 2008, care le urmau celor ale reclamantului în care acesta preciza că, la 23 iunie 2008, acesta şi-a putut consulta dosarul personal pentru perioada 1979-1989, Guvernul invocă faptul că dreptul reclamantului de acces la dosarul său personal a fost respectat.
63. Reclamantul răspunde că, după un termen de aşteptare nerezonabil de lung pentru vârsta sa înaintată, acestuia nu i s-au prezentat dosarele Securităţii care îl vizau. El invocă că, în dosarul creat în 1983 şi care i-a fost prezentat, figurează o notă privind anii 1970-1975 şi concluzionează că, în ceea ce priveşte aceşti ani, există probabil un alt dosar.
64. Curtea evidenţiază că chestiunea invocată de Guvern în observaţiile sale suplimentare seamănă mai degrabă cu o excepţie preliminară care rezultă din pierderea calităţii de victimă a reclamantului.
Prin urmare, Curtea va examina în primul rând excepţia Guvernului.
1. Cu privire la excepţia întemeiată pe absenţa calităţii de victimă a reclamantului
65. Potrivit articolului 34 din Convenţie, „Curtea poate fi sesizată printr-o cerere de către orice persoană fizică [...] care se pretinde victimă a unei încălcări de către una dintre înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie sau în protocoalele sale [...]”.
{0>»
Curtea reaminteşte că, în primul rând, autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să remedieze o pretinsă încălcare a Convenţiei.
În această privinţă, problema dacă un reclamant se poate pretinde victimă a încălcării pretinse se pune la toate etapele procedurii în ceea ce priveşte convenţia [a se vedea Karahalios împotriva Greciei, nr. 62503/00, pct. 21, 11 decembrie 2003, şi Malama împotriva Greciei (dec.), nr. 43622/98, 25 noiembrie 1999]O decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, pentru a-i retrage acestuia statutul de „victimă” decât în cazul în care autorităţile naţionale au recunoscut, explicit sau în esenţă, iar apoi au reparat încălcarea Convenţiei [a se vedea, printre altele, Rotaru împotriva României (GC), nr. 28341/95, pct. 35-36, CEDO 2000‑V].
66. În speţă, Curtea evidenţiază că, la 18 martie 2002, reclamantul a sesizat Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii întrebând dacă a făcut obiectul măsurilor de supraveghere înainte de 1989. Curtea constată că, abia după mai mult de şase ani de demersuri fără succes şi doar după comunicarea prezentei cereri Guvernului pârât, reclamantul a putut consulta, la 23 iunie 2008, un dosar personal deschis pe numele său în 1983.
Curtea ia act de faptul că reclamantul, în vârstă de şaptezeci şi doi de ani la data sesizării CNSAS, se plânge, pe de o parte, de piedicile nejustificate în calea dreptului său de acces la dosarul personal timp de peste şase ani şi, pe de altă parte, de caracterul incomplet al dosarului prezentat, făcând referire în special la cele două documente incluse în dosar şi care vizau perioada 1970-1975.
Presupunând că se poate considera că, într-un fel sau altul, prin accesul la dosar, care i-a fost remis la 23 iunie 2008, reclamantul a obţinut o anumită reparaţie, Curtea consideră că această reparaţie este doar parţială şi că, în orice caz, ea este insuficientă în sensul jurisprudenţei sale pentru a-i retrage calitatea de victimă (a se vedea, mutatis mutandis, Rotaru, citată anterior, pct. 36). În fapt, Curtea evidenţiază că reclamantul se plânge în special că, la momentul faptelor, procedura prevăzută de lege, care stabileşte condiţiile în care îşi putea exercita dreptul de acces la dosar, nu era eficientă, în special, din cauza neexecutării de către SRI a obligaţiei de a trimite CNSAS arhivele Securităţii.
67. Curtea concluzionează că reclamantul se poate pretinde întotdeauna „victimă”, în sensul art. 34 din Convenţie. Prin urmare, este necesar să se respingă excepţia.
2. Cu privire la excepţia de neepuizare a căilor de atac interne
68. În observaţiile sale prezentate la 4 iulie 2008, înainte ca reclamanta să aibă acces la dosar, Guvernul invoca neepuizarea căilor de atac interne şi faptul că reclamantul nu a introdus nicio plângere împotriva răspunsurilor CNSAS din 28 martie şi 17 aprilie 2003. În acest temei, el preciza că reclamantul putea introduce o acţiune în contencios administrativ întemeiată pe art. 1 din Legea nr. 29/1990 şi prezenta Curţii un exemplu de hotărâre judecătorească în care se admitea o acţiune în contencios administrativ împotriva CNSAS, şi anume hotărârea nr. 152 din 3 decembrie 2007, pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bacău. În această cauză, curtea de apel a admis o acţiune împotriva CNSAS, prin care se urmărea obţinerea comunicării identităţii colaboratorilor care au furnizat Securităţii informaţii despre solicitant (a se vedea, supra, pct. 44).
69. În plus, Guvernul arăta că art. 161 introdus în Legea nr. 187/1999 de OUG nr. 16/2006 deschidea o cale de atac specifică pentru cazurile de refuz din partea CNSAS de acces la dosar.
70. Curtea reaminteşte că obligaţia de epuizare a căilor de atac interne, prevăzută de art. 35 din Convenţie, vizează căile de atac accesibile reclamantului şi efective, şi anume care pot remedia situaţia denunţată de acesta. Pentru a se pronunţa cu privire la chestiunea dacă, în circumstanţele specifice ale speţei, reclamantul a îndeplinit această condiţie, trebuie să stabilim, mai întâi, actul autorităţilor statului contestat care reprezintă motivul reclamantului [a se vedea, Sabin Popescu împotriva României, nr. 48102/99, pct. 58, 2 martie 2004 şi Ciobanu împotriva României, (dec.) nr. 29053/95, 20 aprilie 1999).
71. În această privinţă, Curtea constată că capătul de cerere al reclamantului vizează piedicile în calea dreptului său de acces la dosarul personal din cauză că autoritatea care deţinea dosarul său, şi anume SRI, nu şi-a îndeplinit, timp de câţiva ani, obligaţia de a transmite CNSAS arhivele care intră sub incidenţa Legii nr. 187/1999, inclusiv dosarul său personal creat de Securitate.
Prin urmare, Curtea consideră că o acţiune în contencios administrativ îndreptată împotriva CNSAS, astfel cum precizează Guvernul, nu putea duce direct la reparaţia solicitată de reclamant în măsura în care practica instanţelor interne în materie arată că acţiunile împotriva CNSAS au fost respinse pentru lipsă de răspundere, ţinând seama de faptul că CNSAS a făcut demersuri pe lângă SRI pentru a obţine accesul la informaţiile solicitate de persoanele în cauză. Chiar dacă aceste demersuri nu au avut succes sau au fost finalizate parţial. În acelaşi timp, acţiunile îndreptate împotriva SRI au fost declarate inadmisibile din cauza lipsei calităţii SRI de a sta în justiţie (a se vedea, supra, pct. 41-43).
72. Pe de altă parte, Guvernul nu a adus niciun exemplu de hotărâre judecătorească definitivă care să fi angajat răspunderea SRI din lipsă sau întârziere de executare a obligaţiei sale de transfer al arhivelor, care rezultă din art. 20 alin. (3) din Legea nr. 187/1999, la momentul la care reclamantul şi-a introdus cererea.
73. Exemplul practicii judiciare furnizate de Guvern, şi anume decizia pronunţată în primă instanţă de Curtea de Apel Bacău la 3 decembrie 2007, nu este relevantă pentru prezenta cauză, deoarece nu este vorba de o cauză privind accesul la propriul dosar şi nu vizează obstacolul deosebit pentru exercitarea dreptului de acces pe care îl reprezenta faptul că transferul arhivelor, deşi impus prin lege, nu a avut loc.
Chiar dacă presupunem că exemplul citat de Guvern poate demonstra existenţa unei practici a instanţelor interne în sensul contestării răspunderii pentru necomunicarea informaţiilor, a instituţiei gestionare a dosarelor Securităţii, Curtea ia act de faptul că decizia la care face referire Guvernul datează din decembrie 2007, deci cu mult după data la care reclamantul a iniţiat demersuri în cadrul prezentei cauze. În această privinţă, Curtea observă că multe alte hotărâri ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cursul perioadei relevante pentru prezenta cauză, demonstrează reticenţa celei mai înalte instanţe din ţară în a angaja răspunderea CNSAS pentru necomunicarea informaţiilor, în cazuri în care dosarele trimise de SRI erau incomplete sau când CNSAS nu deţinea respectivele dosare.
În plus, o acţiune împotriva CNSAS, deşi încoronată de succes, în circumstanţele prezentei cauze, nu poate fi considerată ca oferind o redresare suficientă, deoarece a dus doar la o eventuală acordare a unei compensaţii financiare, din cauza neîndeplinirii de către CNSAS a obligaţiei sale faţă de solicitantul accesului la dosar (a se vedea, mutatis mutandis, Petkov şi alţii împotriva Bulgariei, nr. 77568/01, 178/02 şi 505/02, pct. 79, 11 iunie 2009).
74. În sfârşit, în ceea ce priveşte art. 161 din Legea nr. 187/1999, introdus de Ordonanţa de urgenţă nr. 16/2006, care iniţiază o cale de atac specifică în caz de refuz din partea CNSAS, de a permite accesul la dosar, Curtea ia act de faptul că Guvernul nu a prezentat niciun exemplu de hotărâre judecătorească pronunţată în baza acestei dispoziţii, care, de altfel, a fost abrogată doi ani mai târziu (a se vedea supra, pct. 39). În plus, dispoziţia invocată de Guvern vizează refuzul CNSAS de a acorda acces tocmai la documentele din arhivele sale. Această dispoziţie nu acoperă situaţia reclamantului, şi anume lipsa accesului la dosarul personal din cauza netransferării arhivelor Securităţii aflate în posesia SRI.
75. Prin urmare, Curtea constată că, în circumstanţele specifice ale speţei, nicio cale de atac eficientă nu era disponibilă în dreptul intern pentru reclamant.
Prin urmare, este necesar să se respingă şi această excepţie a Guvernului.
B. Cu privire la temeinicia cauzei
1. Cu privire la aplicabilitatea art. 8 din Convenţie
76. În observaţiile sale suplimentare prezentate la 22 octombrie 2008, după ce reclamantul a avut acces la dosarul său personal, Guvernul contestă aplicabilitatea art. 8, susţinând că datele incluse în acest dosar nu vizau viaţa sa privată, ci colaborarea sa cu fosta Securitate şi modul în care şi-a îndeplinit obligaţiile care rezultau de aici.
77. Curtea reaminteşte că datele cu caracter public pot ţine de viaţa privată în cazul în care sunt obţinute şi memorate sistematic în dosarele autorităţilor publice. Aceasta este cu atât mai adevărat în cazul în care respectivele date vizează trecutul îndepărtat al unei persoane (Rotaru, citată anterior, pct. 34 şi Rad, citată anterior, pct. 34). În plus, Curtea a considerat că respectarea vieţii private include dreptul individului de a înnoda şi dezvolta relaţii cu semenii săi şi că niciun motiv de principiu nu permite excluderea activităţilor profesionale din noţiunea de „viaţă privată” (Rotaru, citată anterior, pct. 43 şi mutatis mutandis, Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 48-49, CEDO 2004‑VIII).
În sfârşit, Curtea a subliniat deja concordanţa între această interpretare extensivă şi cea a Convenţiei elaborate în cadrul Consiliului Europei privind protecţia persoanelor cu privire la procesarea automată a datelor cu caracter personal, din 28 ianuarie 1981, intrată în vigoare în România la 1 iunie 2002, al cărei scop este „de a garanta [...] oricărei persoane fizice [...] respectarea [...] în special a dreptului său la viaţa privată, cu privire la procesarea automată a datelor cu caracter personal care o privesc” (art. 1), acestea din urmă fiind definite la art. 2 ca „orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă” [hotărârea Amann împotriva Elveţiei (GC), nr. 27798/95, pct. 65, CEDO 2000-II şi hotărârea Rotaru, citată anterior, pct. 43).
78. În speţă, reclamantul a fost informat de CNSAS, la 28 martie 2003, că a făcut obiectul unor măsuri de supraveghere ale Securităţii şi că exista un dosar pe numele său.
Mai precis, nota clasată la pagina 20 din respectivul dosar, anexată, „în scopul folosirii”, unei scrisori din 23 noiembrie 1989 (a se vedea supra, pct. 24), indica faptul că, în discuţiile cu membrii anturajului său, reclamantul a făcut comentarii neplăcute cu privire la situaţia economică şi politică a ţării şi a difuzat conţinutul ostil al emisiunilor postului de radio Europa liberă, exprimându-şi convingerile referitoare la pluralismul partidelor politice.
79. Este evident faptul că, atât păstrarea, după obţinere, a unor astfel de informaţii într-un dosar întocmit de agenţii statului, cât şi interesul reclamantului de a avea acces la conţinutul acestui dosar ţin de „viaţa privată” în sensul art. 8 § 1 din Convenţie (a se vedea, Rotaru, citată anterior, pct. 44 şi Rad, citată anterior, pct. 34). În speţă, era vorba de a comunica persoanei în cauză informaţii care îl vizau şi a căror natură exactă o ignora complet atâta timp cât nu avea acces la ea. Prin urmare, trebuia ca acesta să poată lua cunoştinţă de aceste date, după caz, cu caracter personal, chiar intim, şi al căror caracter eventual inexact putea aduce atingere reputaţiei sale (a se vedea, mutatis mutandis, Gunes împotriva Franţei, nr. 32157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008). Asta cu atât mai mult cu cât reiese din preambulul Legii nr. 187/1999 că scopul acestor dosare era să terorizeze populaţia astfel încât era legitim, în aceste condiţii, ca reclamantul să creadă că informaţiile obţinute puteau afecta cele mai intime aspecte ale vieţii sale private.
În această condiţii, Curtea consideră că art. 8 este aplicabil în speţă.
2. Cu privire la respectarea art. 8
80. Reclamantul reproşează statului că nu i-a acordat acces la dosarul său personal creat de Securitate, înainte de 1989, în ciuda faptului că, atât legislaţia naţională, cât şi instituţia însărcinată în principal cu aplicarea sa, şi anume CNSAS, îi recunoştea un astfel de drept.
81. În primele sale observaţii prezentate la 4 iulie 2008, Guvernul a precizat că nu a fost vorba de un refuz privind accesul la dosar, ci doar de un obstacol obiectiv care rezultă din imposibilitatea de a identifica dosarul şi, apoi, de dubii existente cu privire la identitatea persoanei care face obiectul dosarului.
82. De asemenea, Guvernul a precizat faptul că, în speţă, „controlul informaţiilor nu a putut fi realizat direct de CNSAS, care nu se afla în posesia tuturor dosarelor”. În ceea ce priveşte obligaţia prevăzută la art. 20 din Legea nr. 187/1999, de a preda Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii toate dosarele fostei Securităţi, Guvernul a invocat faptul că termenul prevăzut de lege a fost prorogat de art. IV din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/2006, termen care, în principiu, a fost respectat.
83. În observaţiile sale suplimentare din 22 octombrie 2008, după ce reclamantul a avut acces la respectivul dosar, Guvernul a invocat faptul că întârzierea constatată în speţă a fost generată de motive obiective, în special de deficienţele sistemului de arhivare şi de numărul mare de dosare personale păstrate de Serviciul Român de Informaţii şi nu de o rea-credinţă din partea autorităţilor. De asemenea, Guvernul subliniază că CNSAS a efectuat toate demersurile prevăzute de lege pentru a identifica dosarul care îl privea pe reclamant şi consideră că întârzierea în cauză nu reprezintă o atingere adusă vieţii sale private.
84. Curtea reaminteşte că cerinţelor mai degrabă negative incluse la art. 8 din Convenţie, care vizează, în principal, să apere persoana de ingerinţele arbitrare ale puterilor publice, li se pot adăuga obligaţiile obiective inerente respectării efective a vieţii private [Roche împotriva Regatului Unit (GC), nr. 32555/96, pct. 157, CEDO 2005‑X]. Limita dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului în temeiul art. 8 nu se pretează unei definiţii precise, dar principiile aplicabile sunt comparabile [Odièvre împotriva Franţei (GC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003‑III].
85. În ceea ce priveşte accesul la dosarele personale deţinute de puterile publice, în afara contextului informaţiilor sensibile pentru securitatea naţională, precum în cauza Leander împotriva Suediei, (26 martie 1987, pct. 51, seria A nr. 116), Curtea a recunoscut un interes primordial, protejat de Convenţie, persoanelor care doresc să obţină informaţii care le sunt necesare pentru a afla şi a-şi înţelege copilăria şi anii perioadei de formare (Gaskin împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 49, seria A nr. 160) sau pentru a-şi descoperi identitatea personală, fiind vorba în special de filiaţia lor naturală (Odièvre, citată anterior, pct. 41-47), sau informaţii privind riscurile pentru sănătate la care persoanele în cauză au fost supuse (Roche, citată anterior, pct. 161 şi Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 60, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I).
86. În acest context, Curtea a considerat că autorităţile aveau obligaţia pozitivă de a oferi persoanelor în cauză o „procedură efectivă şi accesibilă” care să le permită accesul la „toate informaţiile relevante şi corespunzătoare” (Roche, citată anterior, pct. 162, McGinley şi Egan împotriva Regatului Unit, 9 iunie 1998, pct. 101, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑III).
87. În prezenta cauză, reclamantul se plânge de faptul că nu a primit acces la informaţiile incluse în dosarul deţinut de SRI şi că aceste informaţii au fost păstrate abuziv de acesta din urmă, în ciuda obligaţiei care rezultă din Legea nr. 187/1999 de a le pune la dispoziţia CNSAS pentru a le asigura persoanelor în cauză exercitarea efectivă a dreptului lor de acces. Răspunzând acestui refuz, reclamantul se plânge în esenţă nu de un act, ci de o inacţiune din partea statului (Gaskin, citată anterior, pct. 41).
88. Curtea ia act de faptul că legislaţia internă, şi anume art. 1 din Legea nr. 187/1999, apoi art. 1 din Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008 care a înlocuit-o, consacra dreptul fiecărui cetăţean român de a avea acces la dosarul personal deţinut de Securitate şi la alte documente şi informaţii care vizează persoana sa (a se vedea supra, pct. 31). În plus, art. 20 din Legea nr. 187/1999, ca şi art. 31 din Ordonanţa de urgenţă nr. 24/2008, prevăd că SRI şi alte instituţii care deţin arhivele în cauză erau obligate să garanteze acest drept de acces la respectivele dosare şi să le predea CNSAS la cererea acestuia din urmă.
89. Prin aceste dispoziţii, legislaţia internă a instituit în mod formal o procedură administrativă de acces la dosare (a se vedea, de asemenea, decizia Rad, citată anterior, pct. 35 şi 42). Rămâne să se stabilească dacă, în cazul reclamantului, această procedură a fost efectivă.
90. În speţă, începând cu 28 martie 2003, CNSAS l-a informat pe reclamant că a făcut obiectul unor măsuri de supraveghere ale Securităţii şi că a fost identificat un dosar pe numele său, dar că existau anumite dificultăţi în a-l găsi.
91. Totuşi, Curtea ia act de faptul că reclamantul a fost invitat să îşi consulte dosarul personal abia la 21 mai 2008, adică la peste şase ani de la prima sa cerere care data din 18 martie 2002 şi la cinci ani de la data la care CNSAS l-a informat că a fost identificat un dosar pe numele său. În plus, Curtea constată că abia după ce cererea i-a fost comunicată Guvernului reclamantul a obţinut un răspuns la cererea sa (Bourdov împotriva Rusiei, nr. 59498/00, pct. 36, CEDO 2002‑III). Reiese din documentele de la dosar (a se vedea supra, pct. 20) că dosarul identificat pe numele reclamantului a fost predat CNSAS la 19 octombrie 2005.
92. În măsura în care Guvernul indică ca principală cauză a acestei întârzieri neîndeplinirea de către SRI, în detrimentul reclamantului, a obligaţiei sale de transferare a respectivelor arhive către CNSAS, Curtea ia act de faptul că, într-o primă etapă, legea nu prevedea niciun termen pentru realizarea transferului. Abia prin schimbarea legislativă din 2006, la care face trimitere Guvernul, a fost stabilit un termen de şaizeci de zile pentru transferul arhivelor.
93. Astfel, Curtea constată că durata procedurii administrative în cauză a depăşit cu mult termenul impus de legea din 2006. Dacă organul legislativ a stabilit un termen de treizeci de zile pentru ca CNSAS să răspundă persoanelor în cauză şi, prin modificarea legii din 2006, un termen de şaizeci de zile pentru ca SRI şi alte instituţii în cauză să predea respectivele arhive, este foarte evident că, în opinia sa, o astfel de procedură trebuia desfăşurată cu o celeritate deosebită [a se vedea, mutatis mutandis, Nichifor împotriva României (nr. 1), nr. 62276/00, pct. 28, 13 iulie 2006 şi Gunes împotriva Franţei, nr. 32157/06, pct. 26, 20 noiembrie 2008].
În plus, ţinând seama de vârsta înaintată a reclamantului, Curtea consideră că interesul său de a-şi rememora parcursul personal în perioada regimului totalitar era cu atât mai urgent.
94. În măsura în care Guvernul precizează că cel puţin pe parcursul unei anumite perioade, dosarul în cauză era de negăsit, Curtea ia act de faptul că reiese din elementele dosarului (a se vedea supra, pct. 23) că respectivul dosar a fost microfilmat la 23 iulie 1996, deci era deja disponibil sub altă formă decât pe suport de hârtie şi că, în orice caz, dosarul era în posesia CNSAS din 19 octombrie 2005.
95. În plus, Curtea nu poate considera că, în speţă, cantitatea de dosare transferate – care presupunea doar 3 573 dosare în 2002-2003, pentru a ajunge la 249 803 dosare trimise de SRI în 2006 şi 15 500 dosare în 2008 (a se vedea supra, pct. 46-48) – sau deficienţele sistemului de arhivare, inclusiv eroarea materială privind data naşterii reclamantului, comisă în dosarul personal identificat pe numele său, puteau doar prin ele să justifice o întârziere de peste şase ani din partea instituţiilor în cauză, pentru a admite cererea reclamantului.
96. Ţinând seama de cele de mai sus, Curtea consideră că statul nu şi-a îndeplinit obligaţia pozitivă pe care o avea, de a oferi reclamantului o procedură efectivă şi accesibilă care să îi permită accesul la într-un termen rezonabil la dosarul personal (a se vedea, mutatis mutandis, Roche, citată anterior, pct. 166-167, şi mutatis mutandis, Kenedi împotriva Ungariei, nr. 31475/05, pct. 48, 26 mai 2009).
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
97. În ceea ce priveşte pretinsa neîndeplinire din partea autorităţilor a obligaţiei de a-i prezenta reclamantului toate documentele din dosarul său personal, în special cele care vizau perioada 1970-1975, la care fac referire două note pe care le-a putut consulta (a se vedea supra, pct. 26), ţinând seama de informaţiile care i-au fost prezentate de părţi, Curtea nu este în măsură să adopte o poziţie privind eventuala existenţă a altor documente care îl privesc pe reclamant.
Ţinând seama de acest fapt şi de constatarea Curţii de la pct. 96, supra, cu privire la ineficienţa procedurii de acces la dosarul personal, aceasta consideră că nu trebuie examinată separat pretinsa neîndeplinire de către autorităţi a obligaţiei de a-i prezenta reclamantului toate documentele din dosarul său personal (a se vedea, mutatis mutandis¸ Roche, citată anterior, pct. 168).
IV. CU PRIVIRE LA CELELALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI
98. Invocând art. 2 din Convenţie, reclamantul se plânge, în sfârşit, de faptul că nu s-a simţit în siguranţă din cauza imposibilităţii de a avea acces la dosarele întocmite în ceea ce îl priveşte de către fosta Securitate.
99. Ţinând seama de ansamblul de elemente aflate în posesia sa, şi în măsura în care este competentă spre a cunoaşte afirmaţiile formulate, Curtea nu a relevat nici o aparenţă de încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele acesteia.
100. Reiese că această parte a cererii este în mod vădit nefondată şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
V. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
101. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
102. Reclamantul pretinde, cu titlu de prejudiciu material suferit, o sumă corespunzătoare diferenţei de valoare dintre terenul revendicat şi cel acordat efectiv, la care se adaugă foloasele nerealizate, pe care le estimează, în total, la 39 000 euro (EUR).
În plus, acesta solicită 20 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral cauzat de refuzul autorităţilor, timp de peste şase ani, de a-i permite accesul la dosarul creat de Securitate cu privire la persoana sa.
103. Guvernul se opune acordării sumelor solicitate de reclamant.
104. În ceea ce priveşte partea de cerere referitoare la restituirea unui teren confiscat în perioada regimului comunist, Curtea evidenţiază că, în speţă, singura bază care trebuie reţinută pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamantul nu a beneficiat de dreptul de a avea acces la instanţă pentru a contesta decizia comisiei administrative care s-a pronunţat cu privire la drepturile sale cu caracter civil. Bineînţeles, Curtea nu poate face speculaţii cu privire la rezultatul procesului în caz contrar, dar consideră că este rezonabil să se creadă că persoana în cauză a suferit o pierdere de oportunitate reală (cf. Glod, citată anterior, pct. 50 şi Hauler, citată anterior, pct. 45). Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41, aceasta îi acordă 4 000 EUR cu titlu de prejudiciu material.
105. Pronunţându-se cu privire la partea de cerere care vizează accesul la dosarul creat pe numele reclamantului de către Securitate, Curtea consideră că ineficienţa procedurii de acces la dosarul personal şi, în special, faptul că au trecut mai mulţi ani până la a avea, în sfârşit, acces la acest dosar, în timp ce vârsta sa era deja înaintată, i-a putut provoca reclamantului suferinţe şi o stare de incertitudine care nu pot fi compensate de simpla constatare a încălcării. Pronunţându-se în echitate, astfel cum prevede art. 41, Curtea îi acordă 2 000 EUR cu titlu de prejudiciu.
B. Cheltuieli de judecată
106. Reclamantul nu a formulat nicio cerere cu acest titlu. Prin urmare, nu este necesar să se acorde vreo sumă cu acest titlu.
C. Dobânzi moratorii
107. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
În unanimitate,
CURTEA,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 8 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;
3.Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;
4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie în ceea ce priveşte ineficienţa procedurii de acces la dosarul creat cu privire la reclamant de fosta Securitate;
5. Hotărăşte că nu este necesar să se examineze capătul de cerere întemeiat pe art. 8, în ceea ce priveşte pretinsa neprezentare de către autorităţi a tuturor documentelor din dosarul personal al reclamantului;
6. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
i. 4 000 EUR (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;
ii. 2 000 EUR (două mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
c) că sumele menţionate mai sus vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii;
6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 27 octombrie 2009, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Stanley NaismithJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy