Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,
efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”
SECŢIA A TREIA
CAUZA HARITONOV c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 15868/07)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
5 iulie 2011
Această hotărâre va deveni definitivă în modul stabilit de articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi subiect al revizuirii editoriale.
În cauza Haritonov c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (SECŢIA a Treia), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecători,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al SECŢIEI,
Deliberând la 7 iunie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15868/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către un cetăţean al Ucrainei, dl Ghenadie Haritonov („reclamantul”), la 20 martie 2007.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Halina Yakovyshyn, avocat din Mamaevtsy. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că el a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante, contrar articolului 3 al Convenţiei. De asemenea, el s-a plâns de numeroase încălcări ale drepturilor lui, garantate de articolul 5 al Convenţiei.
4. La 7 decembrie 2009, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În aceeaşi zi, Guvernul Ucrainei a fost informat privind dreptul acestuia de a interveni în proces, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi articolul 44 § 1(b) al Regulamentului Curţii, însă acesta nu a comunicat intenţia de a face uz de acest drept. De asemenea, s-a decis examinarea fondului cererii concomitent cu admisibilitatea ei (articolul 29 § 1 al Convenţiei).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în anul 1970 şi locuieşte în Comyshany, Ucraina.
6. La 24 mai 2006, reclamantul a fost reţinut în Chişinău, fiind acuzat de posesia unor acte de identitate false. După percheziţia efectuată în apartamentul prietenei sale, unde el locuia, poliţia a descoperit, inter alia, acte de identitate false cu fotografii ale reclamantului şi ale prietenei sale şi acte de identitate curate. Mai târziu, pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, reclamantul a fost, de asemenea, acuzat de apartenenţă la şi conducerea unei bande criminale, specializată în falsificarea documentelor şi în traficul de persoane şi poliţia a identificat aproximativ treizeci de cazuri diferite de falsificare de documente şi trafic.
7. Reclamantul a fost arestat, şi periodic adus în faţa instanţei de judecată pentru prelungirea detenţiei sale pentru perioade de 30 de zile până la 7 ianuarie 2007. Reclamantul era ţinut în arest din următoarele motive: era acuzat de o crimă gravă, exista riscul ca el să se ascundă, deoarece el era cetăţean străin fără domiciliu permanent sau familie în Moldova. Mai mult, exista riscul că el ar putea să manipuleze procesul de investigare a cauzei şi să săvârşească alte infracţiuni. Toate cererile sale habeas corpus privind lipsa de probe şi motive în sprijinul detenţiei sale au fost respinse.
8. La 7 ianuarie 2007, la expirarea termenului său de detenţie prevăzut în ultimul mandat de arest, reclamantul a solicitat să fie eliberat, dar fără rezultat. La 9 ianuarie 2007, reclamantul a fost adus în faţa instanţei de judecată, unde judecătorul i-a prelungit termenul de detenţie pentru alte nouăzeci de zile. Reclamantul a contestat încheierea judecătorească şi la 17 ianuarie 2007, Curtea de Apel a casat încheierea primei instanţe şi a dispus eliberarea reclamantului. Instanţa a constatat că motivele detenţiei prelungite ale reclamantului au fost încă valabile; cu toate acestea, având în vedere că detenţia acestuia în perioada 7-9 ianuarie 2007 a fost contrară articolului 5 § 1 al Convenţiei, el urma să fie eliberat.
9. La 9 februarie 2007, în timpul şedinţei de judecată pe marginea dosarului său penal, procurorul a solicitat din nou ca reclamantul să fie arestat deoarece, inter alia, exista riscul ca el să se ascundă. Instanţa de judecată a admis demersul procurorului şi a dispus arestarea reclamantului. După spusele reclamantului, el a contestat această încheiere la aceeaşi dată. Potrivit ştampilei aplicate de către instanţa pe cererea de recurs, încheierea a fost contestată trei zile mai târziu.
10. La 16 februarie 2007, cererea de recurs a fost fixată spre examinarea Curţii de Apel. Cu toate acestea, completul de judecată care a examinat această cerere a decis să se abţină de la examinarea recursului, din lipsa de imparţialitate obiectivă, având în vedere că anterior ei au examinat deja un recurs al reclamantului şi au dispus eliberarea acestuia. A fost numit un nou complet de judecată.
11. La 21 februarie 2007, un nou complet de judecată al Curţii de Apel a examinat recursul reclamantului, a casat încheierea instanţei inferioare, şi a dispus eliberarea reclamantului din detenţie. După eliberarea sa, reclamantul a părăsit Moldova, se presupune că el a plecat în Ucraina, şi nu a mai revenit până în prezent.
12. În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost ţinut în trei locuri de detenţie: în perioadele 24 mai - 2 august 2006 şi 23 august - 6 septembrie 2006 în izolatorul de detenţie al Direcţiei Generale de Combatere a Corupţiei şi Crimei Organizate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne („DGCCCO”), în perioadele 2 - 23 august 2006 şi 6 septembrie 2006 - 17 ianuarie 2007 în Penitenciarul nr. 13 şi în perioada 9 - 21 februarie 2007 în izolatorul de detenţie al Comisariatului General de Poliţie din Chişinău. Reclamantul a susţinut că celulele în toate locurile de detenţie erau supraaglomerate, infestate cu viermi, mâncarea era de proastă calitate, deţinuţilor li se permitea să facă duş doar o dată pe săptămână câte două minute şi să facă plimbări de 15-20 minute de două sau de trei ori pe săptămână. Guvernul a contestat afirmaţiile reclamantului privind condiţiile proaste de detenţie.
13. La 15 iunie 2007, reclamantul a fost găsit vinovat de acuzaţiile aduse şi condamnat la şaptsprezece ani privaţiune de libertate. El nu a atacat această sentinţă şi susţine că a aflat despre aceasta din observaţiile Guvernului.II.DREPTUL INTERN RELEVANT ŞI MATERIALE RELEVANTE NON-CONVENŢIONALE
14. Materiale relevante non-convenţionale privind condiţiile de detenţie au fost expuse în hotărârile Curţii în hotărârile Ţurcan v. Moldova (nr. 10809/06, § 19, 27 noiembrie 2007) şi Popovici v. Moldova (nr. 289/04 şi 41194/04, § 36, 27 noiembrie 2007).
15. Dreptul intern relevant privind detenţia în arest au fost expuse în hotărârea Curţii în hotărârea Sarban v. Moldova (nr. 3456/05, § 52, 4 octombrie 2005).
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI
16. Reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, de condiţiile sale de detenţie şi a susţinut că acestea au reprezentat un tratament inuman şi degradant. Articolul 3 prevede următoarele:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
17. Guvernul a contestat acest argument.
A. Admisibilitatea
18. În primul rând, Guvernul a declarat, că reclamantul nu s-a plâns de condiţiile de detenţie din Penitenciarul nr. 13, ci doar de condiţiile din celelalte două locuri de detenţie. Curtea notează că, într-adevăr, Penitenciarul nr. 13 nu a fost menţionat în cererea iniţială. Totuşi, reclamantul s-a plâns de condiţiile sale de detenţie pe întreaga durată mai 2006 – februarie 2007, indiferent de numărul locurilor de detenţie în care el s-a aflat. Prin urmare, Curtea va examina pretenţia reclamantului în privinţa tuturor celor trei locuri de detenţie.
19. În continuare, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de recurs în privinţa pretenţiei sale formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei şi că pretenţia reclamantului privind detenţia sa în perioada 24 mai – 6 septembrie 2006 a fost formulată cu încălcarea termenului limită de şase luni.
20. În ceea ce priveşte prima obiecţie, Curtea reiterează că o obiecţie similară a fost examinată şi respinsă de către Curte în hotărârea I.D. v. Moldova (nr. 47203/06, §§ 34-35, 30 noiembrie 2010), deoarece Guvernul nu a demonstrat că o cale efectivă de recurs era disponibilă atât teoretic, cât şi practic. În asemenea circumstanţe, şi având în vedere asemănarea între poziţia Guvernului în această cauză şi cauza I.D., Curtea consideră că nu este posibil de a ajunge la o altă concluzie privind justificarea şi constatările sale ca cele din cauza I.D. şi, prin urmare, respinge obiecţia Guvernului.
21. În ceea ce priveşte termenul limită de şase luni, Curtea reiterează că scopul termenului de şase luni, în temeiul articolului 35 al Convenţiei, este de a promova securitatea raporturilor juridice, asigurând ca toate cauzele care ridică chestiuni în temeiul Convenţiei să fie examinate într-un termen rezonabil şi că deciziile anterioare să nu poată fi contestate la infinit. În cazurile în care există o situaţie continuă, termenul de şase luni începe să curgă de la încetarea situaţiei (B. and D. v. the United Kingdom, nr. 9303/81, decizia Comisiei din 13 octombrie 1986, Decisions and Reports (DR) 49, p. 44). Conceptul unei „situaţii continue” se referă la starea faptelor care includ activităţi continui de către sau din partea statului, pentru a acorda reclamantului statutul de victimă (a se vedea, Montion v. France, nr. 11192/84, decizia Comisiei din 14 mai 1987, DR 52, p. 227, şi Hilton v. the United Kingdom, nr. 12015/86, decizia Comisiei din 6 iulie 1988, DR 57, p. 108). În mod normal, termenul de şase luni începe să curgă de la decizia finală adoptată în procesul de epuizare a căilor interne de recurs. Totuşi, atunci când este clar de la început că nu este disponibilă nicio cale efectivă de recurs, termenul începe să curgă de la data aţiunilor sau măsurilor de care s-a plâns reclamantul (a se vedea D.P. and J.C. v. the United Kingdom (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
22. În hotărârea I.D. v. Moldova (citată mai sus), unde Curtea a fost confruntată cu o situaţie similară în temeiul articolului 3 al Convenţiei, şi anume, cu detenţia reclamantului în câteva penitenciare fără întrerupere, aceasta a fost chemată să determine dacă detenţia reclamantului a reprezentat „o situaţie continuă” în scopul determinării respectării termenului de şase luni. În acea cauză, Curtea a constatat că caracteristica de bază negativă a fiecărei perioade de detenţie a fost diferită şi, prin urmare, a conchis că fiecare perioadă de detenţie s-a referit la evenimente specifice care au avut loc la date identificabile şi, prin urmare, nu puteau să reprezinte „o situaţie continuă” (a se vedea I.D. v. Moldova, citată mai sus, § 30). Ca rezultat, o parte din pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei a fost declarată inadmisibilă, ca urmare a omiterii termenului limită de şase luni.
23. O abordare diferită a fost luată de către Curte în cauza Guliyev v. Russia (nr. 24650/02, 19 iunie 2008), unde aceasta a considerat două perioade diferite de detenţie ca reprezentând „o situaţie continuă”, deoarece caracteristica principală a ambelor perioade de detenţie a fost supraaglomerarea semnificativă a celulelor.
24. În această cauză, Curtea notează că în ceea ce priveşte primele două perioade de detenţie, reclamantul a fost transferat de la un loc de detenţie (DGCCCO) la altul (Penitenciarul nr. 13) şi pe urmă înapoi şi că, prin urmare, detenţia acestuia a fost neîntreruptă. Plângerile acestuia sunt similare în privinţa ambelor locuri de detenţie şi el nu accentuează nicio caracteristică negativă a detenţiei sale specifică doar unui anumit loc de detenţie. În asemenea circumstanţe, Curtea consideră că este necesar de a urma abordarea din cauza Guliyev şi de a concluziona că în această cauză, primele două detenţii au reprezentat „o situaţie continuă”, şi termenul de şase luni a început să curgă din ultima zi a detenţiei reclamantului în Penitenciarul nr. 13, şi anume, de la 17 ianuarie 2007. Prin urmare, Curtea conchide că plângerea reclamantului privind condiţiile sale de detenţie în perioada 24 mai – 6 septembrie 2006 a fost depusă în termenul limită de şase luni, prevăzut de articolul 35 § 1 al Convenţiei.
25. De asemenea, Curtea notează că această pretenţie nu este vădit nefondată, în sensul articolului 35 § 3 al Convenţiei. Prin urmare, ea notează că aceasta nu este inadmisibilă sub nici un alt temei. Prin urmare, această pretenţie urmează a fi declarată admisibilă.
26. În ceea ce priveşte restul detenţiei reclamantului, Curtea notează că a existat o întrerupere de peste trei săptămâni dintre a doua şi a treia detenţie a reclamantului. Este adevărat că reclamantul a fost deţinut în cadrul aceluiaşi proces penal. Cu toate acestea, având în vedere întreruperea semnificativă dintre ultimele două perioade de detenţie, Curtea nu le poate trata ca parte a unei situaţii continue la care s-a făcut referinţă mai sus, chiar dacă sunt întrunite alte condiţii.
27. Prin urmare, Curtea notează că detenţia reclamantului în condiţiile contestate în cea de-a treia perioadă de detenţie a fost relativ scurtă. Chiar dacă presupunem că descrierea făcută de către reclamant a condiţiilor sale de detenţie a fost corectă şi că acestea ar putea eventual ridica o chestiune în temeiul articolului 3 al Convenţiei, trebuie de notat că reclamantul a fost ţinut în detenţie doar pentru o perioadă de douăsprezece zile. Prin urmare, Curtea consideră că în circumstanţele specifice ale acestei cauze, suferinţa pretinsă a reclamantului nu a atins pragul de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei. În atingerea acestei concluzii, Curtea acordă atenţie, inter alia, vârstei, sexului şi stării de sănătate a reclamantului (a se vedea, printre altele, Gorea v. Moldova, nr. 21984/05, § 49, 17 iulie 2007). Prin urmare, această parte a pretenţiei este vădit nefondată şi urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Fondul
28. Reclamantul a declarat că condiţiile sale de detenţie au reprezentat tratament inuman şi degradant.
29. Guvernul a declarat că descrierea făcută de către reclamant a condiţiilor sale de detenţie nu au fost suficient de detaliată. În mod alternativ, acesta a susţinut că în lumina circumstanţelor specifice ale acestei cauze şi duratei detenţiei reclamantului, tratamentul la care el a fost supus nu a atins pragul de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei.
30. Curtea reiterează că principiile generale cu privire la condiţiile de detenţie au fost stabilite în cauza Ostrovar v. Moldova (nr. 35207/03, §§ 76‑79, 13 septembrie 2005).
31. În ceea ce priveşte detenţia reclamantului în perioada 24 mai 2006 – 17 ianuarie 2007, Curtea notează că în cauza Ţurcan (citată mai sus, §§ 35-39), aceasta a constatat violarea articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile proaste de detenţie ale reclamantului în Penitenciarul nr. 13 în perioada februarie – septembrie 2006. În cauza Popovici (citată mai sus, § 57), a fost constatată o violare similară în privinţa condiţiilor de detenţie în locul de detenţie al DGCCCO.
32. Având în vedere că aceste cauze de mai sus se referă la aceleaşi locuri de detenţie în aproximativ aceeaşi perioadă de timp (a se vedea paragraful 12 de mai sus), Curtea consideră că nu există motive pentru a ajunge la alte concluzii decât în aceste cauze. Curtea consideră că greutăţile îndurate de către reclamant în perioada detenţiei sale între 24 mai 2006 şi 17 ianuarie 2007 au depăşit nivelul inevitabil al detenţiei şi au atins un prag de severitate contrar articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei.
II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI
33. În continuare, reclamantul s-a plâns că detenţia sa în perioada 7 - 9 ianuarie 2007, când a expirat mandatul de arestare, nu a fost „legală”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei. Partea relevantă a articolului 5 § 1 prevede următoarele:
„Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:
...
(c) dacă a fost arestat sau reţinut in vederea aducerii sale in faţa autorităţii judiciare competente, atunci cand există motive verosimile de a se bănui că a săvarşit o infracţiune sau cand există motive temeinice ale necesităţii de a-l impiedica să săvarşească o infracţiune sau să fugă după săvarşirea acesteia;”
34. De asemenea, reclamantul s-a plâns că detenţia lui nu a fost bazată pe motive „relevante şi suficiente”. Partea relevantă a articolului 5 § 3 prevede următoarele:
„Orice persoană arestată sau deţinută in condiţiile prevăzute de § 1 c) din prezentul articol trebuie ... are dreptul de a fi judecată intr-un termen rezonabil sau eliberată in cursul procedurii. Punerea in libertate poate fi subordonată unei garanţii a prezentării persoanei in cauză la audiere.”
35. În final, reclamantul a afirmat că din cauza duratei de examinare a ultimei sale cereri habeas corpus, statul pârât a violat articolul 5 § 4 al Convenţiei, care prevede:
„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă recurs in faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze intr-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”
A. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 1 al Convenţiei
36. Reclamantul a declarat că el şi-a păstrat statutul de victimă în privinţa violării articolului 5 § 1 al Convenţiei, în pofida constatării făcute în decizia Curţii de Apel din 17 ianuarie 2007 (a se vedea paragraful 8 de mai sus), deoarece lui nu i-a fost acordată compensaţia pentru prejudiciul moral cauzat de această violare.
37. Guvernul a admis că detenţia reclamantului în perioada 7 – 9 ianuarie 2007 a fost ilegală, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei, dar a susţinut că reclamantul a pierdut statutul de victimă, ca urmare a deciziei Curţii de Apel din 17 ianuarie 2007.
38. Curtea se referă la jurisprudenţa sa bine-stabilită, potrivit căreia o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este în principiu suficientă pentru a-l priva de statutul de victimă, decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut violarea Convenţiei, fie expres fie în fond, şi apoi au acordat o compensaţie (a se vedea, spre exemplu, Ilaşcu and Others v. Moldova and Russia (dec.) [GC], nr. 48787/99, 4 iulie 2001).
În timp ce articolul 5 § 5 al Convenţiei cere ca să existe un drept executoriu la reparaţie pentru o detenţie care contravine prevederilor articolului 5 al Convenţiei, aceasta nu garantează un drept absolut la reparaţie în toate circumstanţele (Kustila and Oksio v. Finland, nr. 10443/02, Dec. 13 ianuarie 2004).
39. În această cauză, Curtea de Apel a recunoscut în mod expres violarea articolului 5 § 1 al Convenţiei în privinţa detenţiei ilegale a reclamantului în perioada 7 – 9 ianuarie 2007 şi a dispus elibererea imediată a acestuia (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Prin urmare, eliberarea reclamantului a fost dispusă ca o formă de reparaţie, în ciuda faptului că Curtea de Apel consideră motivele în favoarea detenţiei acestuia drept relevante şi suficiente.
40. În lumina celor de mai sus, Curtea este satisfăcută că eliberarea promptă a reclamantului, în circumstanţele în care el ar fi trebuit în caz contrar să fie ţinut în detenţie, împreună cu recunoaşterea expresă de către Curtea de Apel a ilegalităţii detenţiei acestuia, a acordat reclamantului o satisfacţie, care îl privează de statutul de victimă. În consecinţă, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § § 3 şi 4 al Convenţiei.
B. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei
41. Reclamantul a susţinut că instanţele de judecată naţionale au repetat din nou şi din nou aceleaşi argumente şi că unele din deciziile lor erau identice. El a susţinut că după a doua eliberare a sa la 21 februarie 2007, el a plecat din Republica Moldova cu scopul de a evita un proces arbitrar, ca urmare a unei scrisori oficiale expediate de consulul ucrainean la Chişinău. Intenţia lui a fost să fie judecat de către o instanţă de judeată ucraineană într-un proces echitabil.
42. Guvernul a susţinut că această cauză era distinctă de celelalte cauze în privinţa Republicii Moldova, unde Curtea a constatat violarea articolului 5 § 3 al Convenţiei. Acesta a subliniat faptul că reclamantul în cele din urmă s-a eschivat de la justiţia moldovenească, fapt care dovedeşte că motivele pe care s-au bazat instanţele de judecată din Moldova pentru a-l ţine în detenţie erau relevante şi suficiente.
43. Curtea se referă la principii generale stabilite în jurisprudenţa sa în temeiul articolului 5 § 3 al Convenţiei privind, în special, necesitatea de a dispune de motive relevante şi suficiente pentru a priva o persoană de libertate (a se vedea, printre altele, Castravet v. Moldova, nr. 23393/05, §§ 29-33, 13 martie 2007, şi Sarban, citată mai sus, §§ 95-99).
44. Atunci când au dispus detenţia reclamantului în această cauză, instanţele de judecată naţionale au argumentat, inter alia, că reclamantul s-ar putea ascunde. Curtea este de acord cu reclamantul că, similar cauzelor Sarban şi Castravet, motivele pe care s-au bazat instanţele de judecată naţionale pentru arestarea acestuia par a fi foarte scurte. Totuşi, Curtea consideră că, spre deosebire de cauzele de mai sus, motivele erau suficiente pentru a dispune detenţia reclamantului. Într-adevăr, spre deosebire de reclamanţii în cauzele de mai sus, reclamantul în această cauză nu avea reşedinţă permanentă, familie sau orice alte lucruri care l-ar lega de Moldova. Mai mult, frica instanţelor de judecată de faptul că reclamantul s-ar putea ascunde nu a fost nerezonabilă, deoarece după eliberarea reclamantului la 21 februarie 2007, el a plecat din Moldova şi nu s-a întors până în prezent. Prin aceasta, cauza respectivă se deosebeşte de toate celelalte cauze, în care Curtea a constatat o violare a articolului 5 § 3 al Convenţiei. În aceste circumstanţe, Curtea nu poate să constate că motivele pe care s-au bazat instanţele de judecată naţionale nu erau relevante şi suficiente. Prin urmare, pretenţia este vădit nefondată şi urmează a fi declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
C. Pretenţia formulată în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei
45. Potrivit reclamantului, Curtea de Apel nu a acţionat cu diligenţă, atunci când a examinat apelul acestuia cu o întârziere de doisprezece zile, perioada în care el a fost în detenţie ilegală. Reclamantul a făcut referinţă la cauza Sarban (citată mai sus), care, în viziunea lui, era similară cauzei sale în privinţa chestiunii abordate în articolul 5 § 4 al Convenţiei.
46. Guvernul a susţinut că întârzierea cu care a fost examinat apelul reclamantului era de nouă zile şi nu doisprezece, aşa cum a susţinut reclamantul. De asemenea, acesta a declarat că întârzierea a avut loc ca urmare a retragerii completului iniţial de judecată şi necesităţii de a desemna un alt complet de judecată. În viziunea acestuia, întârzierea nu era excesivă şi nu a avut loc o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în această cauză.
47. Curtea reiterează că articolul 5 § 4 al Convenţiei, care garantează persoanelor deţinute dreptul de a introduce recurs împotriva legalităţii privării lor de libertate, de asemenea, proclamă dreptul lor la o decizie judiciară neîntârziată privind legalitatea detenţiei şi la terminarea detenţiei, în cazul în care se demonstrează ilegalitatea acesteia (a se vedea Musiał v. Poland [GC], nr. 24557/94, § 43, ECHR 1999-II). Chestiunea cu privire la faptul dacă a fost respectat un drept al persoanei în temeiul articolului 5 § 4 al Convenţiei trebuie să fie determinată în lumina circumstanţelor fiecărei cauze (a se vedea, mutatis mutandis, R.M.D. v. Switzerland, 26 septembrie 1997, § 42, Reports 1997-VI).
48. Întorcându-ne la faptele acestei cauze, Curtea notează că, potrivit ştampilei de pe cererea de apel a reclamantului împotriva deciziei din 9 februarie 2007, data depunerii acesteia era 12 februarie şi nu 9 februarie 2007, fapt pretins de reclamant. Prin urmare, în absenţa altor probe contrare, Curtea va considera 12 februarie 2007 drept data apelului depus de către reclamant. Astfel, apelul a fost examinat de către Curtea de Apel nouă zile mai târziu şi au fost necesare două şedinţe de judecată. De asemenea, Curtea notează că prima şedinţă a avut loc trei zile lucrătoare după depunerea apelului şi a doua şedinţă a avut loc două zile lucrătoare după retragerea completului iniţial de judecată de la examinarea acestei cauze.
49. Curtea notează că în cauza Sarban (citată mai sus, §§ 118-124), unde Curtea a examinat o problemă similară, a fost constatată o violare a articolului 5 § 4 al Convenţiei în privinţa unei întârzieri de douăzeci şi una de zile. În această cauză, Curtea a acordat o atenţie deosebită stării proaste de sănătate a reclamantului şi lipsa unei îngrijri medicale în locul de detenţie. Deoarece în această cauză nu au fost prezente circumstanţe similare şi deoarece întârzierea a fost considerată mai scurtă, Curtea consideră că este posibil de a deosebi această cauză de Sarban. Deşi era de dorit ca Curtea de Apel să acţioneze mai rapid, Curtea este pregătită să accepte că, în circumstanţele specifice ale acestei cauze, prevederile articolului 5 § 4 al Convenţiei nu au fost violate. Prin urmare, această pretenţie trebuie să fie de asemenea declarată inadmisibilă în conformitate cu articolul 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.
III. ALTE VIOLĂRI PRETINSE ALE CONVENŢIEI
50. De asemenea, reclamantul s-a plâns, în temeiul articolului 6 § 3 al Convenţiei, că lui nu i-a fost acordat un traducător din limba română în limba rusă în timpul unei acţiuni procedurale din cadrul procesului penal, care a avut loc la 10 octombrie 2006. Totuşi, se notează că reclamantul nu a făcut uz de remedii disponibile acestuia conform legislaţiei naţionale, cum ar fi, spre exemplu, depunerea unui apel împotriva sentinţei din 15 iunie 2007. În lumina celor de mai sus, această pretenţie urmează a fi declarată inadmisibilă, în temeiul articolului 35 §§ 1 şi 4 al Convenţiei, pentru neepuizarea căilor interne de recurs.
VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI
51. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau protocoalelor sale şi dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă”.
A. Prejudiciul
52. Reclamantul a pretins 25,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciul moral.
53. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că aceasta era nefondată şi excesivă.
54. Având în vedere violarea articolului 3 al Convenţiei constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea unei sume în calitate de compensaţie pentru prejudiciul moral este justificată în această cauză. Făcând evaluarea sa în mod echitabil, Curtea acordă reclamantului EUR 4,000.
B. Costuri şi cheltuieli
55. Reclamantul a mai pretins EUR 5,038 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.
56. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că aceasta era excesivă şi nefondată.
57. Curtea reaminteşte că, pentru ca costurile şi cheltuielile să fie rambursate în temeiul articolului 41, trebuie stabilit faptul dacă ele au fost realmente angajate, necesare şi rezonabile ca mărime (a se vedea, sper exemplu, Nilsen and Johnsen v. Norway [GC], nr. 23118/93, § 62, ECHR 1999-VIII).
58. În această cauză, luând în consideraţie lista detaliată prezentată de către reclamanţi, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi faptul că majoritatea pretenţiilor formulate au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamantului EUR 1,200 cu titlu de costuri şi cheltuieli.
C.Dobânda de întârziere
59. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata dobânzii la creditele overnight acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA,
1. Declară, în unanimitate, admisibilă pretenţia reclamantului formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei, în ceea ce priveşte condiţiile proaste de detenţie ale reclamantului în perioada 24 mai 2006 – 17 ianuarie 2007;
2. Declară, cu majoritate, restul cererii inadmisibil;
3. Hotărăşte că a avut loc o violare a articolului 3 al Convenţiei;
4. Hotărăşte, în unanimitate,
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei, EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 1,200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, care să fie convertite în lei moldoveneşti conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, plus orice taxă care poate fi percepută;
(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente;
5. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamantului cu privire la satisfacţia echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall Grefier adjunct Preşedinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 al Convenţiei şi articolul 74 § 2 al Regulamentului Curţii, opinia separată a Judecătorului Ziemele, la care s-a alăturat Judecătorul Gyulumyan, este anexată la această hotărâre.
J.C.M.
M.T.
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI ZIEMELE
LA CARE S-A ALĂTURAT JUDECĂTORUL GYULUMYAN
1. Eu am votat cu majoritatea în favoarea constatării privind violarea articolului 3 al Convenţiei, care se referă la pretenţiile reclamantului cu privire la condiţiile sale de detenţie în diferite locuri de detenţie. Totuşi, mi-a fost dificil să accept că a treia perioadă de detenţie în Comisariatul General de Poliţie Chişinău în perioada 9 – 21 februarie 2007 nu trebuie să fie tratată ca parte a situaţiei continue, potrivit definiţiei Curţii (a se vedea paragrafele 26-27 ale hotărârii), şi mi-a fost dificil să accept argumentul că, deoarece această perioadă de detenţie a durat doar douăsprezece zile, aceasta a fost prea scurtă pentru a ridica probleme în temeiul articolului 3 al Convenţiei.
2. Această parte a hotărârii, care se referă la chestiuni de admisibilitate, se bazează pe abordarea din cauza Guliyev v. Russia (nr. 24650/02, 19 iunie 2008), şi încearcă să se contrasteze cu cauza I.D. v. Moldova (nr. 47203/06, 30 noiembrie 2010). În această cauză, au existat trei perioade de detenţie separate cu perioade de libertate între acestea mai lungi sau mai scurte (a se vedea paragraful 12 al hotărârii). În cauza Guliyev, reclamantul a fost deţinut în două locuri de detenţie diferite într-o succesiune imediată – şi anume, în faţa Curţii a fost pusă chestiunea unui transfer simplu al reclamantului de la un loc de detenţie la altul. Chestiunea privind aplicarea termenului de şase luni nu a fost ridicată în acelaşi fel ca şi în cauza pe care o avem în faţa noastră. În cauza I.D., diferite locuri de detenţie au fost caracterizate de diferite probleme. Atunci când Curtea, ca şi în cauza pe care o avem în faţa noastră, a mers atât de departe încât să spună că principalul criteriu pentru o situaţie continuă este caracterul acesteia, chiar dacă detenţia reclamantului nu a fost continuă, îmi este greu să afirm că o discrepanţă de trei săptămâni, ca şi acea între perioada a doua şi a treia – în contrast cu, spre exemplu, o discrepanţă de şapte zile – face ca ultima perioadă să nu mai fie parte a situaţiei continue. Cu siguranţă, aceasta nu este abordarea din cauza Guliyev, deoarece faptele au fost diferite; prin urmare, este dificil de a considera că acea cauză oferă o soluţie pentru cauza noastră. În orice caz, eu consider că jurisprudenţa privind chestiunea ce reprezintă o situaţie continuă în privinţa condiţiilor din diferite locuri de detenţie în perioade diferite de timp rămâne foarte neclară.
Full & Egal Universal Law Academy