Traducerea și permisiunea de republicare au fost oferite sub autoritatea Direcției Generale Agent Guvernamental, Ministerul Justiției al Republicii Moldova (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
The present text and the authorisation to republish were granted under the authority of the Governmental Agent’s General Department from the Ministry of Justice of the Republic of Moldova (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Direction générale de l’Agent gouvernemental du Ministère de la Justice de la République de Moldova (). L’autorisation de republier cette traduction a été accordée dans le seul but de son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
SECŢIA A TREIA
CAUZA HARITONOV c. MOLDOVEI
(Cererea nr. 15868/07)
HOTĂRÎRE
STRASBOURG
5 iulie 2011
DEFINITIVĂ
la 5 octombrie 2011
potrivit articolului 44 § 2 (b) din Convenţie
Poate fi obiectul revizuirii editoriale, inclusiv în ce priveşte traducerea.
În cauza Haritonov c. Moldovei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a Treia), în Camera compusă din:
Josep Casadevall, Preşedinte,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi,
Kristina Pardalos, judecatori,
şi Marialena Tsirli, Grefier adjunct al Secţiei,
Deliberând la 7 iunie 2011 în şedinţă închisă,
Pronunţă următoarea hotărîre, care a fost adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea (nr. 15868/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile Articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către cetăţeanul Ucrainei, dl Ghenadie Haritonov (“reclamant”), la 20 martie 2007.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dna Halina Yakovyshyn, avocat care îşi desfăşoară activitatea în Mamaevtsy. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.
3. Reclamantul a pretins că a fost deţinut în condiţii inumane şi degradante contrar Articolului 3 al Convenţiei. El de asemenea a invocat numeroase încălcări ale drepturilor sale garantate de articolul 5 al Convenţiei.
4. La 7 decembrie 2011 Curtea decide să înştiinţeze despre cerere Guvernului. La aceiaşi dată Guvernul Ucrainean, a fost informat despre dreptul de a interveni în procedură, în conformitate cu articolul 36 § 1 al Convenţiei şi Regula 44 § 1(b), dar ei nu au comunicat nici o dorinţă de a se folosi de acest drept. De asemenea, s-a decis să se pronunţe cu privire la admisibilitatea şi fondul cererii în acelaşi timp (articolul 29 § 1).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
5. Reclamantul s-a născut în 1970 şi locuieşte în Comyshany, Ucraina.
6. La 24 mai 2006 reclamantul a fost arestat la Chişinău sub acuzaţia că deţine acte de identitate false. După o percheziţie a apartamentului prietenei sale, unde el locuia, poliţia a descoperit, inter alia, acte de identitate false cu fotografia reclamantului şi a prietenei sale şi formulare de acte de identitate. Mai târziu, pe parcursul urmăririi penale, reclamantul a fost, de asemenea, învinuit în infracţiunea de a fi membru şi organizator al unui grup criminal specializat în falsificarea de documente şi a traficului de persoane, şi poliţia a identificat aproximativ treizeci de cazuri diferite de documente false şi trafic de persoane.
7. Reclamantul a fost arestat şi a fost periodic escortat la o judecătorie unde arestul său a fost prelungit pentru perioade de treizeci de zile până la 7 ianuarie 2007. Motivele menţinerii reclamatului în stare de arest, au fost că o acuzaţie de comiterea unei infracţiuni grave, şi existenţa riscului că el s-ar putea eschiva, deoarece el este un cetăţean străin, care nu are domiciliul permanent şi nici familie în Moldova. În plus, exista un risc ca el să saboteze investigaţia cazului şi să comită noi infracţiuni. Toate cererile sale habeas corpus bazate pe lipsa probelor şi a motivelor care ar fi stat la baza arestării sale au fost respinse.
8. La 7 ianuarie 2007, după expirarea perioadei sale de arest, la ultimul demers de prelungire a arestului, reclamantul a solicitat să fie eliberat, dar fără nici un rezultat. La 9 ianuarie 2007 reclamantul a fost dus la o instanţă unde judecătorul i-a prelungit termenul de arest pe nouăzeci de zile. Reclamantul a atacat cu recurs încheierea judecătorului şi la 17 ianuarie 2007 Curtea de Apel a casat încheierea instanţei inferioare dispunînd eliberarea reclamantului. Instanţa a constatat că motivele pentru detenţia reclamantului erau încă valabile, însă, având în vedere că arestul său între 7 şi 9 ianuarie 2007 a fost contrar articolului 5 § 1 al Convenţiei, el este eliberat.
9. La 9 februarie 2007, în timpul unei audieri în cadrul procesului penal, procurorul a solicitat din nou aplicarea în privinţa reclamantului a arestării preventive, în vederea, inter alia, prevenirii riscului eschivării de la judecată. Instanţa a admis demersul procurorului şi a dispus detenţia reclamantului. Potrivit reclamantului, el a atacat încheierea în aceeaşi zi. Potrivit ştampilei aplicate de către instanţa de judecată pe cererea de apel, încheierea a fost contestată trei zile mai târziu.
10. La 16 februarie 2007 recursul reclamantului a fost programat spre examinare la Curtea de Apel. Cu toate acestea, completul de judecată care se ocupa de caz s-a abţinut, pe motive de lipsă de imparţialitate, având în vedere faptul că aceştia au examinat anterior recursul reclamantului şi au dispus eliberarea acestuia. Un nou complet de judecători a fost numit.
11. La 21 februarie 2007 un nou complet de judecată al Curţii de Apel s-a pronunţat asupra recursului reclamantului, a casat încheierea judecătoriei inferioare şi a dispus eliberarea reclamantului. După eliberarea sa, reclamantul a părăsit teritoriul Moldovei, presupunându-se că în Ucraina, şi nu a mai revenit până în prezent.
12. În timpul detenţiei sale, reclamantul a fost deţinut în trei centre de detenţie: între 24 mai şi 2 august 2006 şi 23 august şi 6 septembrie 2006 în izolatorul de detenţie al Direcţiei Generale de Combatere a Corupţiei şi Crimei Organizate din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (DGCCCO), între 2 şi 23 august 2006 şi 6 septembrie 2006 şi 17 ianuarie 2007 în Penitenciarul nr. 13 şi în perioada 9 şi 21 februarie 2007 în izolatorul de detenţie a Comisariatului General de Poliţie din Chişinău. Reclamantul a susţinut că celulele erau supraaglomerate, infestate de viermi, mâncarea era de o proastă calitate, deţinuţilor li se permitea să facă duş doar o singură dată pe săptămână câte 2 minute şi plimbări de 15-20 minute de două sau de trei ori pe săptămână. Guvernul a contestat afirmaţiile reclamantului cu privire la condiţiile precare de detenţie.
13. La 15 iunie 2007 reclamantul a fost găsit vinovat şi condamnat la şaptesprezece ani de închisoare. El nu a depus apel împotriva sentinţei şi a pretins că a aflat despre acesta din observaţiile Guvernului.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT ŞI MATERIALELE ÎN AFARĂ DE CONVENŢIE.
14. Materiale relevante în afară de Convenţie, cu privire la condiţiile de detenţie, au fost expuse în hotărârile Curţii în cauzele Ţurcan c. Moldovei (nr. 10809/06, § 19, 27 noiembrie 2007) şi în Popovici c. Moldovei (nr. 289/04 şi 41194/04, § 36, 27 noiembrie 2007)
15. Dreptul intern pertinent privind arestarea preventivă, a fost expus în hotărârea Curţii în cauza Şarban c. Moldovei (nr. 3456/05, § 52, 4 octombrie 2005).
ÎN DREPT
I. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 3 AL CONVENŢIEI.
16. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolului 3 din Convenţie cu privire la condiţiile de detenţie şi a susţinut că acestea constituie un tratament inuman şi degradant. Articolul 3 prevede următoarele:
“Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
17. Guvernul a contestat acest argument.
A. Admisibilitatea
18. Guvernul a susţinut, în primul rând, că reclamantul nu s-a plâns de condiţiile de detenţie în închisoarea nr. 13, ci numai despre acelea din celelalte două locuri de detenţie. Curtea constată că, într-adevăr, Penitenciarul nr. 13 nu a fost menţionat în cererea iniţială. Cu toate acestea, reclamantul s-a plâns de condiţiile de detenţie pentru întreaga durată, dintre mai 2006 şi februarie 2007, indiferent de numărul de centre de detenţie în care a fost deţinut. Prin urmare, Curtea va examina plângerea reclamantului cu privire la toate trei centre de detenţie.
19. Adiţional, Guvernul a susţinut că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne în ceea ce priveşte plângerea sa în temeiul Articolului 3 şi că plângerea reclamantului cu privire la detenţia lui între 24 mai şi 6 septembrie 2006 a fost depusă în afara termenului limită de şase luni.
20. În ce priveşte prima obiecţie, Curtea reaminteşte că o obiecţie similară a fost examinată şi respinsă de către Curte în I.D. c. Moldovei (nr. 47203/06, § § 34-35, 30 noiembrie 2010), deoarece Guvernul nu a demonstrat că o cale de atac eficientă ar fi fost disponibilă în teorie şi în practică. În astfel de circumstanţe şi având în vedere similitudinea dintre poziţia Guvernului în acest caz şi în I.D., Curtea nu consideră că este posibil să se îndepărteze de la raţionamentul şi concluziile sale în I.D. şi, prin urmare, respinge obiecţia Guvernului.
21. În ceia ce priveşte problema regulii termenului de şase luni, Curtea reiterează că scopul prescripţiei respective, în temeiul Articolului 35 este de a promova securitatea juridică, asigurându-se că speţele care ridică probleme în temeiul Convenţiei, sunt tratate în termene rezonabile, şi că deciziile din trecut nu sunt deschise continuu contestării. În cazurile în care există o situaţie continuă, termenul de şase luni curge de la încetarea situaţiei (B. şi D. c. Regatului Unit, nr. 9303/81, decizia Comisiei din 13 octombrie 1986, Decizii şi Rapoarte (DR) 49, p. 44). Conceptul de "situaţie continuă" se referă la o stare de lucruri care se exprimă prin acţiuni continuii de către sau din partea statului, astfel încât reclamantului să capete statutul de victimă (a se vedea, Montion c. Franţei, nr. 11192/84, Decizia Comisiei din 14 mai 1987, DR 52, p. 227, şi Hilton c. Regatului Unit, nr. 12015/86, Decizia Comisiei din 6 iulie 1988, DR 57, p. 108). În mod normal, perioada de şase luni curge de la decizia finală în procesul de epuizare a căilor de recurs interne. În cazul în care este clar de la început, însă, că nu există o cale de atac eficace la dispoziţia solicitantului, perioada curge de la data actelor sau măsurilor invocate (a se vedea P.D. şi J.C. c. Regatului Unit (dec.), nr. 38719/97, 26 iunie 2001).
22. În I.D. c. Moldovei (citat mai sus), unde Curtea s-a confruntat cu o situaţie similară în temeiul Articolului 3, şi anume, cu detenţia reclamantului în mai multe închisori, fără întrerupere, Instanţa fost chemată pentru a determina dacă detenţia reclamantului a constituit o "situaţie continuă" în sensul aprecierii respectării termenului de şase luni. În acest caz, Curtea a constatat că principala caracteristică negativă a fiecărei perioade de detenţie a fost diferită şi, prin urmare, a concluzionat că fiecare perioadă de detenţie s-a referit la evenimente specifice care au avut loc, la date identificabile şi, prin urmare, nu ar putea fi interpretate ca o "situaţie continuă" (a se vedea I.D. c. Moldovei, citată mai sus, § 30). Ca rezultat, o parte a plângerii reclamantului în temeiul Articolului 3 a fost declarată inadmisibilă pentru nerespectarea regulii de şase luni.
23. O abordarea diferită a fost luată de către Curte în Guliyev c. Rusiei (nr. 24650/02, 19 iunie 2008) unde doua perioade diferite de detenţie s-au echivalat cu o "situaţie continuă", deoarece principala caracteristică a ambelor perioade de detenţie a fost supraaglomerarea severă a celulelor.
24. În speţă Curtea constată, în măsura în care două perioade de detenţie în cauză se iau în consideraţie, reclamantul a fost transferat de la un centru de detenţie ( DGCCCO ) la altul (Penitenciarul nr. 13) şi ulterior înapoi, prin urmare detenţia a fost neîntreruptă. Plângerile sale sunt similare pentru ambele centre de detenţie, şi el nu pune accent pe o anumită trăsătura negativa a detenţiei sale, specifică unui centru de detenţie. În astfel de circumstanţe, Curtea consideră că este necesar să urmeze abordarea adoptată în Guliyev şi să concluzioneze că, în cazul de faţă, primele două reţineri constituie o "situaţie continuă", cu rezultatul că termenul limită de şase luni a început să ruleze din ultima zi de detenţie a reclamantului în Penitenciarul nr. 13, care este de la 17 ianuarie 2007. Prin urmare, Curtea conchide că plângerea reclamantului cu privire la condiţiile sale de detenţie între 24 mai şi 6 septembrie 2006 a fost depusă în termenul de şase luni prevăzut de articolul 35 § 1 din Convenţie.
25. De asemenea, Curtea constată că această plângere nu este vădit nefondată în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie. În continuare, constată că nu există alte motive de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarată admisibilă.
26. În ceea ce priveşte restul, Curtea notează că a existat un decalaj de mai mult de trei săptămâni între a doua şi a treia perioade de detenţie a reclamantului. Este adevărat că reclamantul a fost deţinut în cadrul aceleiaşi proceduri penale. Cu toate acestea, având în vedere decalajul semnificativ dintre ultimele două perioade de detenţie, Curtea nu le poate trata ca pe o parte a situaţiei continue menţionate anterior, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.
27. Prin urmare, Curtea notează că detenţia reclamantului în condiţiile contestate, în timpul perioadei a treia de detenţie a fost relativ scurtă. Chiar presupunând că descrierea reclamantului, a condiţiilor de detenţie, a fost corecte şi că acestea ar putea ridica o potenţială problemă în temeiul Articolului 3 al Convenţiei, urmează a fi observat că reclamantul a fost arestat doar pentru o perioadă de douăsprezece zile. Prin urmare, Curtea consideră că, în circumstanţele particulare ale cauzei, suferinţa pretinsă a reclamantului nu a atins nivelul minim de severitate necesar pentru aplicarea Articolului 3 din Convenţie. Ajungând la această concluzie, Curtea acordă atenţie, inter alia, la vârsta, sexul şi condiţia medicală a reclamantului, (a se vedea, printre alte autorităţi, Gorea c. Moldovei, nr. 21984/05, § 49, 17 iulie 2007). În consecinţă, această parte a plângerii este în mod vădit nefondată şi trebuie să fie declarată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Cu privire la fond
28. Reclamantul a susţinut că condiţiile de detenţie pe durata lor, au constituit tratament inuman şi degradant.
29. Guvernul a susţinut că descrierea reclamantului a condiţiilor de detenţie nu au fost suficient de detaliată. Alternativ, Guvernul a pledat că, având în vedere circumstanţele specifice ale cazului şi durata de detenţie a reclamantului, tratamentul la care acesta fost supus, nu a atins pragul minim de severitate cerut de Articolul 3 din Convenţie.
30. Curtea reiterează că principiile generale cu privire la condiţiile de detenţie au fost stabilite în Ostrovar c. Moldovei (nr. 35207/03, § § 76- 79, 13 septembrie 2005).
31. Referitor la detenţia reclamantului între 24 mai 2006 şi 17 ianuarie 2007, în cauză, Curtea constată că, în Ţurcan (citată mai sus, § § 35-39), s-a constatat o încălcare a Articolului 3 al Convenţiei în ceea ce priveşte condiţiile precare de detenţie a reclamantului în Penitenciarul nr. 13 între februarie şi septembrie 2006. În Popovici (citată mai sus, § 57) o încălcare similară a fost găsit în ceea ce priveşte condiţiile de detenţie în centrul de detenţie al DGCCCO.
32. Având în vedere că speţele de mai sus care se referă la acelaşi centre de detenţie, şi aproximativ la o aceiaşi perioadă de timp (a se vedea punctul 12 de mai sus), Curtea consideră că nu există motive să se îndepărteze de la concluziile anterior făcute. Curtea consideră că greutăţile îndurate de reclamant în timpul detenţiei sale între 24 mai 2006 şi 17 ianuarie 2007 au depăşit nivelul inevitabil inerent detenţiei şi au atins un prag de severitate contrar articolului 3 al Convenţiei. Prin urmare, a existat o încălcare a articolului 3 din Convenţie.
II. PRETENŢIILE FORMULATE ÎN TEMEIUL ARTICOLULUI 5 AL CONVENŢIEI.
33. În continuare, reclamantul a susţinut că detenţia lui între 7 şi 9 ianuarie 2007, atunci când mandatul de arest expirase, nu a fost "legală" în sensul Articolului 5 § 1 din Convenţie. Partea relevantă a Articolului 5 § 1 prevede:
“1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la securitatea persoanei. Nimeni nu va fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi în conformitate cu o procedură prevăzută de lege:
...
(c) arestarea sau detenţia legală a unei persoane efectuate în scopul aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, privind suspiciuni rezonabile de a fi comis o infracţiune sau atunci când este considerat în mod rezonabil necesar pentru a împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după ce a făcut acest lucru ;”
34. De asemenea, reclamantul s-a plâns că detenţia sa nu a fost bazată pe motive "relevante şi suficiente". Partea relevantă a Articolului 5 § 3 prevede:
“Orice persoană arestată sau deţinută, în conformitate cu dispoziţiile alineatului 1 (c) din prezentul articol va avea dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiţionată de garanţia de a se prezenta la procesul de judecată.”
35. În final, reclamantul a afirmat că din cauza duratei de timp cât s-a examinat ultima sa cerere habeas corpus, Statul respondent a încălcat Articolul 5 § 4 din Convenţie, care prevede:
“Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie, are dreptul de a intenta o acţiune prin care legalitatea detenţiei sale se decide rapid de o instanţă, care va dispune eliberarea sa, dacă deţinerea este ilegală.”
A. Pretenţiile formulate în temeiul Articolul 5 § 1 al Convenţiei.
36. Reclamantul a susţinut că el a continuat să fie o victimă a încălcări Articolului 5 § 1 din Convenţie, ne fiind satisfăcut de decizia Curţii de Apel din 17 ianuarie 2007 (a se vedea punctul 8 de mai sus), pentru că nu a primit despăgubiri pentru prejudiciul moral care rezultă din încălcare.
37. Guvernul a admis că detenţia reclamantului între 7 şi 9 ianuarie 2007 a fost ilegală, în sensul articolului 5 § 1 din Convenţie, dar a susţinut că reclamantul a pierdut calitatea de victimă, ca urmare a deciziei Curţii de Apel din 17 ianuarie 2007.
38. Curtea face referire la jurisprudenţa sa în sensul că o decizie sau o măsură favorabilă unui reclamant, nu este, în principiu, suficientă pentru a priva pe acesta de statutul său de victimă decât dacă autorităţile naţionale au recunoscut, în mod expres sau în substanţă, şi ulterior au oferit despăgubiri pentru, încălcarea Convenţiei (a se vedea, de exemplu, Ilaşcu şi alţii c. Moldovei şi Rusiei (dec.) [GC], nr 48787/99,. 04 iulie 2001). În timp ce Articolul 5 § 5 cere existenţa unui drept executoriu la compensaţie pentru detenţie în cazurile de încălcare a dispoziţiilor Articolului 5, aceasta nu garantează un drept absolut de despăgubire în toate circumstanţele (Kustila şi Oksio c. Finlandei, nr. 10443/02, 13 ianuarie 2004).
39. În speţă, Curtea de Apel a recunoscut în mod expres încălcarea articolului 5 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte detenţia ilegală a reclamantului între 7 şi 9 ianuarie 2007 şi a dispus eliberarea lui imediată (a se vedea punctul 8 de mai sus). Eliberarea reclamantului, prin urmare, a fost dispusă ca o formă de redresare, în ciuda faptului că motivele în favoarea detenţiei sale erau încă considerate de către Curtea de Apel ca fiind relevante şi suficiente.
40. Având în vedere cele menţionate anterior, Curtea este convinsă că eliberarea promptă a solicitantului în condiţiile în care el ar trebui să fi fost altfel ţinut în detenţie, împreună cu recunoaşterea expresă de către Curtea de Apel a ilegalităţii detenţiei, a acordat reclamantului o satisfacţie, care îl privează de statutul de victimă. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie declarat inadmisibil, în conformitate cu Articolul 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
B. Pretenţiile formulate în temeiul articolul 5 § 3 al Convenţiei.
41. Reclamantul a susţinut că instanţele judecătoreşti naţionale au repetat aceleaşi argumente din nou şi din nou şi precum că unele dintre deciziile lor au fost identice. El a susţinut că, după cea de-a doua eliberare din 21 februarie 2007, el a plecat din Moldova cu scopul de a evita arbitrariu, ca urmare a unei oferte oficiale a consulului Ucrainei la Chişinău. Intenţia lui era de a fi judecat de o instanţă ucraineană într-un proces echitabil.
42. Guvernul a susţinut că acest caz a fost deosebit de alte cazuri în privinţa Moldovei, unde Curtea a constatat încălcarea Articolului 5 § 3 din Convenţie. Dânșii au subliniat faptul că reclamantul, în cele din urmă, s-a eschivat de la justiţia moldovenească, fapt ce dovedeşte că motivele invocate de către instanţele judecătoreşti din Moldova, la ordonarea detenţiei, au fost pertinente şi suficiente.
43. Curtea se referă la principiile generale stabilite în jurisprudenţa sa cu privire la Articolul 5 § 3 din Convenţie în ceea ce priveşte, în special, necesitatea motivării şi justificării suficiente pentru privarea persoanei de libertate (a se vedea, printre altele, Castraveţ v. Moldova, nr. 23393/05, § § 29-33, 13 martie 2007, şi Şarban, citată mai sus, § § 95-99).
44. În speţă, instanţele judecătoreşti naţionale, atunci când au dispus arestarea reclamantului, au argumentat, inter alia, prin faptul că reclamantul ar putea să se eschiveze de la judecată. Curtea este de acord cu reclamantul că, la fel precum şi în cazurile Şarban şi Castraveţ, motivele invocate de către instanţele judecătoreşti naţionale pentru menţinerea lui în stare de arest, par a fi foarte succinte. Cu toate acestea, Curtea consideră că, spre deosebire de cazurile de mai sus, motivele au fost suficient de puternice pentru a justifica detenţia reclamantului. Într-adevăr, spre deosebire de reclamanţii din cazurile de mai sus, reclamantul în speţă nu a avut o reşedinţă permanentă, o familie sau orice alte legături cu Republica Moldova. În plus, îngrijorarea instanţelor naţionale de evadarea reclamantului, pare să nu fi fost chiar atât de nerezonabilă, deoarece după eliberarea reclamantului la 21 februarie 2007, el a plecat din Moldova şi nu a revenit până în prezent. Acest lucru face speţa în cauză diferită de toate celelalte cazuri în care Curtea a constatat încălcarea Articolului 5 § 3 din Convenţie. În aceste circumstanţe, Curtea nu este în măsură să constate că motivele invocate de către instanţele judecătoreşti naţionale nu au fost relevante şi suficiente. În consecinţă, plângerea este în mod vădit nefondată şi trebuie să fie declarată inadmisibilă, în conformitate cu Articolul 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
C. Pretenţiile formulate în temeiul articolul 5 § 4 al Convenţiei.
45. Potrivit reclamantului, Curtea de Apel nu a acţionat cu diligenţă în examinarea recursului său, având o întârziere de douăsprezece zile, perioadă în care acesta a fost în detenţie ilegală. Reclamantul a făcut referire la cazul Şarban (citat mai sus), care, în opinia sa, a fost unul similar cu cazul său în ceea ce priveşte Articolul 5 § 4 în litigiu.
46. Guvernul a susţinut că întârzierea în examinarea recursului reclamantului a fost de nouă zile, şi nu douăsprezece după cum a susţinut reclamantul. Dânşii de asemenea, au susţinut că întârzierea a avut loc ca urmare a abţinerii completului iniţial de judecători şi necesitatea de a desemna un alt complet. În opinia lor, întârzierea nu a fost excesivă şi nu a existat nici o încălcare a Articolului 5 § 4, în acest caz.
47. Curtea reiterează că Articolul 5 § 4, în garantarea dreptului persoanelor reţinute de a iniţia proceduri pentru a contesta legalitatea privării lor de libertate, de asemenea, proclamă dreptul lor, prin instituirea de proceduri la o examinare judecătorească promptă a legalităţii detenţiei sale prin care s-ar putea dispune încetarea acesteia dacă aceasta se dovedeşte a fi una ilegală (a se vedea Musial c. Poloniei [GC], nr 24557/94,. § 43, CEDO 1999-II). Întrebarea dacă dreptul unei persoane în temeiul Articolului 5 § 4 a fost respectat trebuie să fie determinată în funcţie de circumstanţele fiecărui caz (a se vedea, mutatis mutandis, R.M.D. c. Elveţiei, 26 septembrie 1997, § 42, Rapoarte 1997-VI) .
48. Revenind la circumstanţele din prezenta cauză, Curtea constată că în conformitate cu ştampila de pe cererea de recurs a reclamantului împotriva încheierii din 9 februarie 2007, data depunerii recursului a fost de 12 februarie şi nu 9 februarie 2007, după cum a susţinut reclamantul. Astfel, în absenţa oricăror alte dovezi contrare, Curtea i-a în considerare data 12 februarie 2007 ca momentul când reclamantul a depus recursul. În consecinţă, recursul a fost examinat de către Curtea de Apel nouă zile mai târziu şi două audieri au fost necesare. De asemenea, Curtea notează că prima audiere a avut loc la trei zile lucrătoare după ce a fost depus recursul şi a doua audiere a avut loc la două zile lucrătoare după abţinerea completului iniţial de judecători de la caz.
49. Curtea notează că în cauza Şarban (citată mai sus, § § 118-124), cînd o problemă similară a fost examinată de Curte, încălcarea Articolului 5 § 4 a fost găsită în ceea ce priveşte întârzierea de douăzeci şi una de zile. În acel caz, Curtea a acordat o importanţă specială stării precare de sănătate a reclamantului şi absenţa îngrijirii medicale în izolatorul de detenţie preventivă. Din moment ce circumstanţe similare nu sunt prezente în prezentul caz şi deoarece întârzierea a fost considerabil mai scurtă, Curtea consideră că este posibil de a o distinge de cauza Şarban. Deşi ar fi de dorit pentru Curtea de Apel să acţioneze mai prompt, Curtea este deschisă să accepte faptul că în circumstanţele specifice ale cauzei, dispoziţiile Articolului 5 § 4 nu au fost încălcate. Rezultă că această plângere trebuie să fie, de asemenea, declarată inadmisibilă, în conformitate cu articolul 35 § § 3 şi 4 din Convenţie.
III. ALTE PRETINSE ÎNCĂLCĂRI ALE CONVENŢIEI .
50. Reclamantul de asemenea s-a plâns în temeiul Articolului 6 § 3 din Convenţie că nu i-a fost asigurat un traducător din română în rusă în timpul unui act procedural, în timpul procedurii penale care a avut loc la 10 octombrie 2006. Cu toate acestea, se constată că reclamantul nu a folosit nici o cale de atac accesibilă în temeiul dreptului intern, cum ar fi, de exemplu, depunerea unui apel împotriva sentinţei din 15 iunie 2007. Având în vedere cele de mai sus, acest capăt de cerere urmează a fi declarat inadmisibil în temeiul articolului 35 § § 1 şi 4 din cauza neepuizării remediilor naţionale.
IV. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE.
51. Articolul 41 din Convenţie prevede:
“Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciul
52. Reclamantul a pretins 25 000 euro (EUR) în ceea ce priveşte prejudiciul moral.
53. Guvernul a contestat pretenţia şi a susţinut că aceasta este nefondată şi excesivă.
54. Având în vedere încălcarea Articolului 3 din Convenţie constatată mai sus, Curtea consideră că acordarea unei compensaţii pentru prejudiciul moral este justificată în acest caz. Evaluând echitabil, Curtea acordă reclamantului 4 000 euro.
B. Costuri şi cheltuieli.
55. Reclamantul de asemenea a pretins 5,038 euro pentru costuri şi cheltuieli suportate în faţa Curţii.
56. Guvernul a contestat această sumă şi a susţinut că aceasta este excesivă şi nefondată.
57. Curtea aminteşte că pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor în temeiul Articolului 41, urmează a fi constatat faptul dacă acestea au fost real şi necesar suportate şi sunt rezonabile ca cuantum (a se vedea, de exemplu, Nilsen şi Johnsen c. Norvegiei [MC], nr 23118/93, § 62, CEDO 1999-VIII).
58. În speţă, ţinând cont de lista detaliată prezentată de reclamant, criteriile de mai sus, complexitatea cauzei şi faptul că majoritatea plângerilor au fost declarate inadmisibile, Curtea acordă reclamantului 1 200 euro pentru costuri şi cheltuieli.
C. Penalităţi
59. Curtea consideră oportun ca penalităţile de întârziere să fie calculate reieşind din rata minimă de împrumut a Băncii Centrale Europene la care se vor adăuga trei procente.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA ,
1. Declară, în unanimitate plângerea în temeiul Articolului 3 din Convenţie privind condiţiile neadecvate de detenţie a reclamantului între 24 mai 2006 şi 17 ianuarie 2007 admisibilă;
2. Declară cu o majoritate, celelalte capete de cerere inadmisibile;
3. Hotărăşte, în unanimitate că a existat o încălcare a Articolului 3 din Convenţie;
4. Hotărăşte, în unanimitate
(a) că statul respondent urmează să achite reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea devine definitivă, în conformitate cu articolul 44 § 2 din Convenţie, EUR 4 000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciul moral şi EUR 1 200 (o mie două sute euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli, plus orice taxă care ar putea fi percepută, şi care urmează să fie convertită în lei moldoveneşti la rata aplicabilă la data de decontare;
(b) că din momentul expirării termenului mai sus menţionat de trei luni
până la achitarea efectivă a sumei respective, statul reclamat va achita o
dobândă egală cu rata minimă a dobânzii de împrumut a Băncii Centrale
Europene, plus trei procente;
5. Respinge în unanimitate restul pretenţiilor reclamantului de satisfacţie echitabilă.
Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 5 iulie 2011, în conformitate cu articolul 77 § § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Marialena TsirliJosep Casadevall
Grefier adjunctPreşedinte
În conformitate cu Articolul 45 § 2 din Convenţie şi Regula 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Ziemele la care s-a alăturat judecătorul Gyulumyan este anexată la această hotărâre.
J.C.M.
M.T
OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI ZIEMELE ALĂTURAT DE JUDECĂTORUL GYULUMYAN
1. Am votat cu majoritatea la constatarea că a existat o încălcare a Articolului 3 în ceea ce priveşte plângerile reclamantului cu privire la condiţiile de detenţie în centrele de detenţie diferite. Cu toate acestea, am avut dificultăţi în a accepta faptul că a treia perioadă de detenţie în Comisariatul General de Poliţie din Chişinău între 9 şi 21 februarie 2007 nu ar trebui să fie tratată ca o situaţie continuă în conformitate cu definiţia dată de Curte (a se vedea punctele 26-27 din hotărârea) şi că, deoarece perioada de detenţie a durat doar douăsprezece zile a fost prea scurtă pentru a ridica probleme în temeiul Articolului 3.
2. Această parte din hotărâre, care se priveşte probleme de admisibilitate, se bazează pe abordarea adoptată în cazul Guliyev v. Rusia (nr. 24650/02, 19 iunie 2008), şi încercări de a-l contrapune cu cazul de I.D. c. Moldova (nr. 47203/06, 30 noiembrie 2010). În cazul de faţă au existat trei perioade distincte de detenţie, cu perioade mai lungi sau mai scurte de libertate între (a se vedea punctul 12 din hotărâre). În cazul Guliyev, reclamantul a fost deţinut în două centre diferite, în succesiune imediată - prin urmare, Curtea s-a confruntat cu un simplu transfer al reclamantului de la o locaţie la alta. Întrebarea cum s-ar aplica regula de şase luni nu a apărut în acelaşi mod precum în cazul de faţa. În cazul I.D., diferite locuri de detenţie au fost caracterizate de diferite probleme.
În cazul în care Curtea, precum şi în cazul în faţa noastră, a mers atât de departe încât, să spun că principalul criteriu pentru o situaţie continuă este caracterul său, chiar dacă detenţia reclamantului nu a fost continua, mi-e greu să afirm că un decalaj de trei săptămâni, ca cel dintre a doua şi a treia perioadă, în comparaţie cu, de exemplu, un decalaj de şapte zile - descalifică ultima perioadă de la a fi parte dintr-o situaţie continuă. Desigur, aceasta nu a fost abordarea adoptată în cazul Guliyev, întrucât faptele au fost diferite, prin urmare, este dificil să se considere că acest caz ar trebui să ofere soluţia care trebuie urmată în cazul nostru. În orice caz, mi se pare că jurisprudenţa cu privire la problema a ceea ce constituie o situaţie continuă, referitor la condiţiile de detenţie în locuri diferite, la diferite perioade de timp rămâne a fi foarte neclară.
Full & Egal Universal Law Academy