© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2015. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2015. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2015. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA HASSAN c. MARII BRITANII
(Cererea nr. 29750/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
16 septembrie 2014
Prezenta hotărâre este definitivă și poate face obiectul reviziilor redacționale.
Cuprins
PROCEDURA
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
A. Invazia din Irak
B. Capturarea fratelui reclamantului de către forțele britanice
C. Detenția de la baza Bucca
D. Procesul de sortare
E. Probe referitoare la prezența lui Tarek Hassan în zona de detenție civilă de la baza Bucca și pozibila sa eliberare
F. Descoperirea cadavrului lui Tarek Hassan
G. Corespondența cu Avocații Trezoreriei și procedurile legale
II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNAȚIONALE ȘI NAȚIONALE RELEVANTE
A. Prevederile relevante ale celor de-a Treia și de-a Patra Convenții
B. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969, articolul 31
C. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție referitoare la relația dintre dreptul umanitar internațional și dreptul internațional al drepturilor omului
D. Raportul Grupului de studiu al Comisiei de Drept Internațional cu privire la Fragmentarea Dreptului Internațional
E. Hotărârea Camerei Lorzilor în Al-Jedda
F. Derogări privitoare la detenție în temeiul articolului 15 din Convenția europeană a drepturilor omului și al articolului 4 din Pactul internațional cu privire la drepturile politice și civile
ÎN DREPT
I. APRECIEREA CURȚII CU PRIVIRE LA PROBE ȘI LA STABILIREA FAPTELOR
A. Susținerile părților
1. Reclamantul
2. Guvernul
B. Evaluarea Curții asupra faptelor
II. PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE
A. Susținerile părților
1. Reclamantul
2. Guvernul
B. Aprecierea Curții
III. PRESUPUSELE ÎNCĂLCĂRI ALE ARTICOLELOR 5 §§ 1, 2, 3 ȘI 4 DIN CONVENȚIE
A. Despre jurisdicție
1. Susținerile părților
2. Aprecierea Curții
B. Fondul cererilor întemeiate pe articolele 5 §§ 1, 2, 3 și 4
1. Susținerile părților
2. Aprecierea Curții
PARTEA OPERATIVĂ
OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPANO LA CARE S-AU RALIAT JUDECĂTORII NICOLAOU, BIANKU ȘI KALAYDJIEVA
În cauza Hassan c. Marii Britanii,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită ca Mare Cameră și compusă din:
Dean Spielmann, Președinte,
Josep Casadevall,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Mark Villiger,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Dragoljub Popović,
George Nicolaou,
Luis López Guerra,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Vincent A. De Gaetano,
Angelika Nußberger,
Paul Mahoney,
Faris Vehabović,
Robert Spano, judecători,
și Michael O’Boyle, Grefier adjunct,
Deliberând în camera de consiliu pe 11 decembrie 2013 și 25 iunie 2014,
Pronunță următoarea hotărâtă, adoptată la cea din urmă dată:
PROCEDURA
1. Cauza își are originea într-o cerere (nr. 29750/09) îndreptată împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, introdusă în fața Curții în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de către un cetățean irakian, dl Khadim Resaan Hassan („reclamantul”), pe 5 iunie 2009.
2. Reclamantul a fost reprezentat de către dl P. Shiner, un avocat practicant din Birmingham, împreună cu dl T. Otty, QC, și dl T. Hickman, avocați practicanți din Londra. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dna R. Tomlinson, din partea Ministerului pentru Afaceri Externe și Commonwealth.
3. Reclamantul a susținut faptul că fratele său a fost arestat și deținut de către forțele britanice din Irak și a fost găsit apoi decedat în circumstanțe neelucidate. Acesta s-a plâns în temeiul articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție de faptul că arestarea și detenția au fost arbitrare și ilegale, fiind lipsite de garanțiile procedurale, și în temeiul articolelor 2, 3 și 5, de faptul că autoritățile Regatului Unit au omis să efectueze o investigație asupra circumstanțelor detenției, ale relelor tratamente și ale decesului.
4. Cererea a fost repartizată Secției a Patra a Curții (Regula 52 § 1 din Regulamentul Curții). Examinarea acestei cereri a fost suspendată până la adoptarea hotărârii în cauza Al-Skeini și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 55721/07, CEDO 2011. În mod subsecvent, pe 30 august 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Pe 4 iunie 2013 Camera și-a declinat competența în favoarea Marii Camere. Compunerea Marii Camere a fost determinată potrivit prevederilor articolului 27 §§ 2 și 3 din Convenție și Regulii 24 din Regulamentul Curții.
6. Reclamanții și Guvernul au depus fiecare concluzii scrise asupra admisibilității și fondului, fiind primite și concluziile terților-intervenienți – profesorul Françoise Hampson și profesorul Noam Lubell, din partea Human Rights Centre, Universitatea din Essex („Terțul-intervenient”).
7. Pe 11 decembrie 2013 a avut loc o audiere publică în Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (Regula 59 § 3).
S-au înfățișat în fața Curții:
(a) pentru Guvern
DnaR. Tomlinson, Agent,
DlJ. Eadie QC,
DlC. Staker, Consilieri,
DlM. Addison,
DnaA. McLeod, Consultanți;
(b) for the applicant
MrT. Otty QC,
MrT. Cleaver, Consilieri,
MrP. Shiner,
MsB. Shiner,
MsL. Shiner, Consultanți.
Curtea a audiat pledoariile dlor Eadie și Otty, precum și răspunsurile acestora la întrebările puse de către Curte.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
8. Circumstanțele cauzei, așa cum au fost redate de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. Când sunt contestate anumite fapte, este prezentată fiecare versiune a părților cu privire la evenimentelor.
A. Invazia Irakului
9. Pe 20 martie 2003, o coaliție de forțe armate aflată sub comandă unică și condusă de către Statele Unite ale Americii, cu un mare contingent din Regatul Unit și contingente mici din Australia, Danemarca și Polonia, au pornit invazia Irakului din punctul lor de întâlnire de peste frontiera cu Kuwaitul. Până pe 5 aprilie 2003, forțele britanice au cucerit Basrahul, iar până pe 9 aprilie 2003, trupele Statelor Unite au preluat controlul asupra Baghdadului. Operațiunile de luptă majore din Irak au fost declarate ca fiind îndeplinite pe 1 mai 2003.
B. Capturarea fratelui reclamantului de către forțele britanice
10. Până la data invaziei, reclamantul deținea funcția de director general al secretariatului național al Partidului Ba’ath Party și cea de general în Armata Al-Quds, armata Partidului Ba’ath. Acesta locuia în Umm Qasr, un oraș-port din regiunea Basrah, lângă frontiera cu Kuwaitul și la aproximativ 50 de kilometri de Al-Basrah (orașul Basrah). După ce armata britanică a purces la ocuparea Basrahului, aceasta a început arestarea membrilor de rang înalt ai Partidului Ba’ath. Alți membri ai Partidului Ba’ath au fost uciși de miliția irakiană. Reclamantul și familia sa s-au ascuns, lăsându-l pe fratele reclamantului, Tarek Resaan Hassan (de aici înainte „Tarek Hassan”), și pe vărul său să păzească familia acasă.
11. Potrivit informațiilor furnizate de către Guvern, membrii unității armatelor britanice, Batalionul 1 The Black Watch, au mers la casa reclamantului dimineața devreme, pe 23 aprilie 2003, sperând să-l aresteze. Reclamantul nu se afla acolo, însă forțele britanice l-au întâlnit pe Tarek Hassan, care a fost descris într-un raport întocmit atunci de către unitatea de arest („registrul batalionului”) ca fiind un „pistolar”, așezat pe acoperișul casei, cu un automat AK-47 în mâini. Registrul batalionului specifica faptul că „pistolarul” s-a prezentat ca fiind fratele reclamantului și că a fost arestat la aproximativ ora 6.30 a.m. Acesta mai arăta că soldații care l-au arestat au găsit în acea locuință mai multe arme de foc și un număr de documente cu caracter secret, referitoare la membrii locali ai Partidului Ba’ath și la Armata Al-Quds.
12. Conform unei declarațiii date de către reclamant și datate cu 30 noiembrie 2006, Tarek Hassan a fost arestat de către trupele britanice pe 22 aprilie 2003, în absența reclamantului. Potrivit acestei afirmații, „Când surorile mele au ajuns la autoritatea militară britanică, li s-a spus că a trebuit să mă predau lor întâi ca să-l elibereze pe fratele meu”. Într-o declarație de mai târziu, datată cu 12 septembrie 2008, reclamantul nu a menționat despre surorile sale, însă a susținut în schimb că le-a solicitat prietenului său, Saeed Teryag, și vecinului său, Haj Salem, să le ceară forțelor britanice informații despre Tarek Hassan. Reclamantul le-a solicitat acest lucru prietenilor întrucât putea avea încredere în aceștia; Haj Salem era un om de afaceri respectat, iar Saeed Teryag mergea la universitate și vorbea engleza. Potrivit reclamantului, „[C]ând aceștia au ajuns la autoritățile militare britanice, britanicii le-au spus că trebuie să mă predau lor întâi ca să-l elibereze pe fratele meu”.
13. Potrivit unui rezumat al unui interviu telefonic cu vecinul reclamantului, dl Salim Hussain Nassir Al-Ubody, datat cu 2 februarie 2007, Tarek Hassan a fost luat de către soldații britanici la o dată necunoscută, în aprilie, în jurul orei 4.30 a.m., cu mâinile legate la spate. Dl Al-Ubody a susținut că l-a abordat pe unul dintre irakienii care îi însoțeau pe soldați pentru a afla ce doreau și i s-a spus că soldații au venit să-l aresteze pe reclamant. Trei zile mai târziu, reclamantul l-a telefonat pe dl Al-Ubody și l-a rugat să-i găsească un paznic pentru casă și să afle de la armata britanică ce s-a întâmplat cu Tarek Hassan. Cu două zile mai târziu, dl Al-Ubody a mers la sediul britanic de la hotelul Shatt‑Al‑Arab. Acesta a întrebat un traducător irakian dacă ar putea afla ceva despre Tarek Hassan. Cu două zile mai târziu, când dl Al-Ubody s-a întors, traducătorul l-a informat că forțele britanice îl vor deține pe Tarek Hassan până când reclamantul se va preda. Traducătorul l-a sfătuit apoi pe dl Al-Ubody să nu se mai întoarcă, întrucât acest fapt l-ar putea expune la întrebări.
C. Detenția de la Camp Bucca
14. Ambele părți au căzut de acord că Tarek Hassan a fost luat de forțele britanice la Camp Bucca. Această bază, situată la aproximativ 2.5 kilometri de Umm Qasr și circa 70 de kilometri la sud de Al-Basrah, a fost întâia stabilită pe 23 martie 2003 ca centru de detenție al Regatului Unit. Cu toate acestea, a devenit în mod oficial un centru al Statelor Unite ale Americii, cunoscut și sub denumirea de „Camp Bucca”, pe 14 aprilie 2003. În aprilie 2003, baza era alcătuită din opt unități, delimitate prin garduri de sârmă ghimpată, fiecare cu un singur punct de acces. Fiecare unitate avea corturi deschise în lateral, apte să găzduiască mai multe sute de deținuți, un robinet cu apă, latrine și o zonă neacoperită.
15. Din motive de eficiență operațională, Regatul Unit a continuat să dețină persoanele pe care le-a capturat la Camp Bucca. A fost rezervată o unitate pentru deținuții Regatului Unit suspectați de comiterea de infracțiuni. Mai mult, Regatul Unit a organizat o unitate din acea bază pentru Echipa sa Comună de Interogare Preliminară (JFIT). Această unitate a fost construită de către forțele britanice și a continuat să fie administrată de ele. Cu toate că deținuții capturați de către armatele Regatului Unit și de cele ale Statelor Unite erau interogați în cadrul unității JFIT, iar echipele de interogatori ale Regatului Unit și ale Statelor Unite activau acolo, echipa JFIT a Regatului Unit controla detenția și interogarea tuturor prizonierilor deținuți în acel loc. În celelalte părți ale bazei, armata Statelor Unite era răspunzătoare de paza și escortarea deținuților, iar Regatul Unit era obligat să indemnizeze Statele Unite pentru costurile prilejuite de întreținerea deținuților capturați de către Regatul Unit în cadrul bazei. Serviciul Britanic de Poliție Militară (poliția militară) avea „responsabilitatea supravegherii” deținuților Regatului Unit puși sub custodia Statelor Unite, cu excepția celor deținuți în unitatea JFIT. Deținuții Regatului Unit care erau bolnavi sau răniți erau tratați în spitalele militare britanice. Autoritățile Regatului Unit erau răspunzătoare de intermedierea cu Comitetul Internațional al Crucii Roșii (ICRC) în privința tratamentului deținuților Regatului Unit și de notificarea familiilor acestora în legătură cu detenția lor (a se vedea paragraful 20 de mai jos). Regatul Unit mai era responsabil pentru clasificarea deținuților în temeiul articolelor 4 și 5 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva (a se vedea paragraful 33 de mai jos).
16. Anticipând uzul facilităților comune de către Regatul Unit pentru întreținerea deținuților săi, pe 23 martie 2003, guvernele Regatului Unit, al Statelor Unite și al Australiei au semnat un Memorandum de Acord („MOA”) referitor la transferul de custodie al deținuților, care prevedea următoarele:
„Prezentul acord stabilește procedurile în eventualitatea transferului de sub custodia forțelor SUA, ale Regatului Unit sau ale Australiei sub cea a oricăreia dintre părți, a oricăror prizonieri de război, internați civili și deținuți civili, pe durata operațiunilor împotriva statului Irak.
Părțile se obligă după cum urmează:
1. Prezentul acord va fi implementat în conformitate cu Convenția de la Geneva referitoare la Tratamentul Prizonierilor de Război și la Convenția de la Geneva referitoare la Protecția Persoanelor Civile în Timp de Război, precum și cu dreptul internațional cutumiar.
2. Forțele SUA, ale Regatului Unit și ale Australiei vor accepta, după ce au stabilit în mod reciproc (ca Puteri Acceptante), prizonieri de război, internați civili și deținuți civili care au căzut sub puterea oricăreia dintre celelalte părți (Puterea deținătoare) și vor fi responsabile pentru menținerea și salvgardarea tuturor persoanelor de acest fel a cător custodie le-a fost transferată. Transferul de prizonieri de război, internați civili și deținuți civili între Puterile care acceptă trebuie să aibă loc așa cum s-a stabilit în mod reciproc de către Puterea Acceptantă și Puterea Deținătoare.
3. Acordurile de transfer al prizonierilor de război, al internaților civili sau al deținuților civili care sunt răniți vor fi urgentate, pentru a putea fi tratați potrivit priorităților lor medicale. Toate aceste transferuri vor fi administrate și înregistrate în cadrul sistemelor stabilite în baza acestui acord pentru transferul prizonierilor de război, al internaților civili și al deținuților civili.
4. Orice prizonieri de război, internați civili și deținuți civili transferați de către o Putere Deținătoare vor fi returnați de către Puterea Acceptantă Puterii Deținătoare fără întârziere, imediat după solicitarea Puterii Deținătoare.
5. Eliberarea sau repatrierea sau expulzarea pe teritorii din afara Irakului a prizonierilor de război, a internaților civili și a deținuților civili transferați va fi făcută imediat după acordul reciproc al Puterii Deținătoare cu Puterea Acceptantă.
6. Puterea Deținătoare își va păstra toate drepturile de acces la orice prizonier de război, internat civil sau deținut civil transferat de sub custodia Puterii Deținătoare în timp ce aceste persoane se află sub custodia Puterii Acceptante.
7. Puterea Acceptantă va fi răspunzătoare de tragerea la răspundere corectă a tuturor prizonierilor de război, internaților civili și deținuților civili transferați către aceasta. Asemenea registre vor putea fi inspectate de către Puterea Deținătoare iemdiat după solicitarea sa. Dacă prizonierii de război, internații civili sau deținuții civili sunt returnați Puterii Deținătoare, vor fi predate de asemenea registrele (sau copiile veridice ale acestora) referitoare la acei prizonieri de război, internați civili și deținuți civili.
8. Puterea Deținătoare va desemna ofițeri de legătură cu Puterile Acceptante pentru a facilita implementarea acestui acord.
9. Puterea Deținătoare va fi singura responsabilă pentru clasificarea, în temeiul articolelor 4 și 5 din Convenția de la Geneva referitoare la Tratamentul Prizonierilor de Război, a potențialilor prizonieri de război capturați de către forțele sale. Înainte de a fi luată o asemenea hotărâre, acești deținuți vor fi tratați ca prizonieri de război și vor beneficia de toate drepturile și protecțiile conferite de Convenție chiar și atunci când sunt transferați sub custodia unei Puteri Acceptante.
10. Atunci când există dubii cu privire la care parte este Puterea Deținătoare, toate Părțile vor fi responsabile de comun pentru aceasta și vor avea acces deplin la toate persoanele deținute (și la orice registru referitor la tratamentul lor) până când va fi determinată Puterea Deținătoare printr-un acord reciproc.
11. În măsura în care poate fi exercitată competența în cazul infracțiunilor, pentru a include infracțiunile comise înainte de capturare, presupus a fi comise de către prizonierii de război, internații civili și deținuții civili înainte de trasferul către o Putere Acceptantă, competența primară îi va fi atribuită inițial Puterii Deținătoare. Puterea Deținătoare va analiza favorabil orice solicitare de declinare a competenței venită din partea Puterii Acceptante.
12. Competența primară asupra încălcărilor regulamentelor disciplinare și asupra infracțiunilor presupus a fi comise de către prizonierii de război, internații civili și deținuții civili după transferul către o Putere Acceptantă va aparține Puterii Acceptante.
13. Puterea Deținătoare va indemniza Puterea Acceptantă cu echivalentul costurilor suportate pentru întreținerea prizonierilor de război, a internaților civili și a deținuților civili transferați în baza acestui acord.
14. La cererea uneia dintre Părți, Părțile se vor consulta asupra implementării acestui acord.”
17. Potrivit declarației de martor a sergentului Neil B. Wilson, care a fost angajat al Poliției Militare de la Camp Bucca de-a lungul perioadei în discuție, procedura uzuală consta în aducerea deținutului la Camp sub escortă militară de la unitatea care l-a capturat. La sosire trebuia ținut într-o zonă de așteptare temporară, în timp ce documentele sale erau verificate și bunurile personale îi erau luate. Era disponibil și tratamentul medical, în caz de necesitate. Deținutul era apoi înregistrat în cortul de sosire de către personalul Regatului Unit, cu ajutorul unui interpret. Era fotografiat cu un aparat digital, iar fotografia, împreună cu alte informații despre acesta, era introdusă în baza de date utilizată de către autoritățile Regatului Unit pentru înregistrarea unei mari cantități de informații ale personalului militar de-a lungul operațiilor din Irak, inclusiv a informațiilor privind deținuții, cunoscute sub numele de baza de date AP3-Ryan.
18. Examinarea acestei baze de date a relevat că nu exista nicio intrare sub numele Tarek Resaan Hassan, existând însă o intrare, cu o fotografie, sub numele „Tarek Resaan Hashmyh Ali”. În declarația sa de martor, reclamantul a explicat că din motive oficiale, irakienii își folosesc numele propriu, urmat de numele tatălui, al mamei, al bunicului și al străbunicului. „Ali” era numele străbunicului reclamantului și se pare că Hassan (numele bunicului său) a fost omis din greșeală. Lui Tarek Hassan i s-a pus o brățară inscripționată cu numărul său de serie de internare de către Regatul Unit UKDF018094IZSM; cu „DF” semnificând „facilitate de detenție”, “IZ” însemnând apartenența de Irak și „SM” semnificând „soldat de sex masculit”. Capturile de imagini din baza de date AP3-Ryan denotă de asemenea faptul că Tarek Hassan a fost întrebat dacă consimțea ca autoritățile naționale să fie informate despre detenția sa și că acesta nu a consimțit-o.
19. După procesul de înregistrare de către Regatul Unit, deținuții erau transferați la forțele Statelor Unite pentru o a doua înregistrare. Aceasta viza chestiunea repartizării unui număr al Statelor Unite, imprimat pe o brățară. Numărul de înregistrare al lui Tarek Hassan pentru Statele Unite era UK912-107276EPW46. Referința „UK” indica faptul că Regatul Unit era națiunea care l-a capturat, iar „EPW” indica daptul că era tratat de către forțele Statelor Unite ca un inamic prizonier de război; totuși, în acest stadiu toți deținuții erau calificați ca fiind prizonieri de război, cu excepția celor capturați de către forțele britanice, suspectați că au comis fapte penale. După înregistrare, deținuții erau de obicei examinați din punct de vedere medical, apoi asigurați cu cearșafuri, alimente și truse igienice și transferați de către forțele Statelor Unite în zonele de acomodare.
20. Guvernul a prezentat o declarație de martor aparținând dlui Timothy Lester, care era însărcinat cu conducerea Biroului de Informații privind Prizonierii de Război ai Regatului Unit (UKPWIB) pentru Irak de la începutul operațiunilor militare, din martie 2003. Acesta a declarat că UKPWIB opera în Irak ca „Birou Național de Informații” conform articolului 122 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva și monitoriza detaliile privind internații prizonieri de război și deținuții de drept comun pentru a facilita contactul lor cu familia. Cea de-a Treia Convenție de la Geneva impunea, de asemenea, înființarea unei „Agenții Centrale de Informații privind Prizonierii de Război”. Rolul lor era subsumat Agenției Centrale de Înregistrare a Comitetului Internațional al Crucii Roșii (ICRC). ICRC colecta informații despre capturarea persoanelor și, odată cu consimțământul prizonierului, le transmitea către țara de origine a prizonierului sau puterea de care acesta aparținea. În practică, detaliile despre toți prizonierii luați sub custodie de către forțele britanice erau introduse de către staff la centrul de detenție din Irak și trimise dlui Lester în Londra, care apoi trecea informațiile într-un tabel și îl plasa apoi pe website-ul securizat al ICRC. Acesta a susținut că în timpul fazei de luptă activă transfera de obicei informația către ICRC săptămânal, apoi lunar. Cu toate acestea, detaliile privindu-l pe Tarek Hassan nu au fost trimise ICRC până pe 25 iulie 2003, din cauza unei întârzieri cauzate de îmbunătățirea sistemului informatic al UKPWIB. În orice eventualitate, s-a reținut în înregistrarea lui Tarek Hassan că acesta nu și-a dat consimțământul ca autoritățile irakiene să fie notificate în legătură cu capturarea sa (a se vedea paragraful 18 de mai sus). În lipsa consimțământului, dl Lester a considerat nepotrivit ca ICRC să fi informat autoritățile irakiene și ca acele autorități să informeze, în schimb, familia lui Hassan.
D. Procesul de sortare
21. Potrivit Guvernului, când statutul unui prizonier era incert la momentul sosirii sale la Camp Bucca, acesta era înregistrat de către autoritățile Regatului Unit ca prizonier de război. Orice deținut, asemenea lui Tarek Hassan, capturat într-o operațiune deliberată, era dus imediat la unitatea JFIT pentru un interviu în două etape. Potrivit Guvernului, în cadrul unității JFIT funcționau echipele de interogatori ale Regatului Unit și ale Statelor Unite, ambele intervievând deținuți capturați atât de către Regatul Unit, cât și de către Statele Unite. Primul interviu putea fi luat de oricare echipă disponibilă atunci când sosea deținutul. Scopul acestui proces era să identifice personalul militar sau paramilitar care ar fi putut deține infromații pertinente în legătură cu campania militară și, unde se stabilea că deținutul era un non-combatant, dacă existau motive să se suspecteze că acesta prezenta un risc de securitate sau era un criminal. Dacă nu existau asemenea motive rezonabile, persoana era catalogată drept un civil care nu prezintă o amenințare pentru securitate și era ordonată eliberarea ei imediată.
22. Un extras din baza de date din calculatorul JFIT indica faptul că în Camp Bucca lui Tarek Hassan i-a fost atribuit nr. JFIT 494 și nr. de înregistrare UK107276. Sosirea sa a fost înregistrată pe 23 aprilie 2003 la 16.40, iar plecarea pe 25 aprilie 2003 la 17.00, cu „destinația finală” înregistrată ca “Înregistrare (Celula Civ).” Sub intrarea „Eliberare/Detenție” era trecută litera „R”. Sub antetul „TQ”, care era trecut pentru „interogatoriul tactic”, exista o intrare „231830ZAPR03‑Steve” și sub antetul „Intg 1” exista o intrare „250500ZAPR03”. Potrivit Guvernului, prima dintre aceste intrări semnifica faptul că Tarek Hassan a fost mai întâi interogat tactic pe 23 aprilie 2003 la ora 18.30 Zulu (în acest context, „Zulu” însemna Ora Universal Coordonată, cunoscută și sub numele de Ora de Greenwich). Pe 23 aprilie, 18.30 Zulu ar fi fost ora 21.30 în Irak. Cea de-a doua intrare indica faptul că Tarek Hassan a fost din nou subiectul unui interogatoriu pe 25 aprilie 2003 la ora 5.00 Zulu, sau ora locală 8.00, și apoi eliberat în zona civilă de la Camp Bucca la ora locală 20.00 pe 25 aprilie 2003.
23. Guvernul a oferit Curții o copie a înregistrării unui interviu dintre agenții Statelor Unite și Tarek Hassan, datat cu 23 aprilie 2003, ora 18.30 Zulu, care conținea următoarele:
„EPW [Inamic Prizonier de Război] s-a născut în BASRA la 3 august, 1981. Acesta domiciliază în prezent în casa sa cu tatăl, mama, fratele său mai mare (Nume: Qazm; născut în anii 1970), și sora sa mai mică (vârsta; nu a fost cercetat). Casa sa este vizavi de școala Khalissa din regiunea Jamiyat în N. BASRA. EPW a părăsit gimnaziul ca elev pentru a juca fotbal. El joacă actualmente la Clubul de Fotbal Basra ca atacant/înaintaș. Echipa sa primește bani de la guvern și de la Comitetul Olimpic pentru a-și acoperi cheltuielile. EPW nu are un loc de muncă de când fotbalul a devenit viața sa și din practicarea acestuia își plătește toate cheltuielile.
EPW știe că a fost adus aici din cauza fratelui său, Qazm. Qazm este un Othoo Sherba în partidul Ba’ath și a fugit de acasă cu patru zile în urmă către o destinație necunoscută. Qazm a devenit membru al partidului Ba’ath în 1990 și participă la întrunirile obișnuite și planificarea acțiunilor de urgență (altceva nu a fost cercetat). Înainte de începerea războiului, Qazm a primit o furgonetă de la partidul Ba’ath. Când forțele de coaliție au pătruns în BASRA, Qazm i-a dat furgoneta unui vecin (nume necercetat) pentru a o păzi, el mergând la un hotel din partea de jos a BASRA (numele căruia nu se cunoaște). Qazm a efectuat câteva apeluri telefonice în acest timp, însă nu a menționat niciodată unde se afla. A apărut o problemă atunci când proprietarii inițiali ai furgonetei, o companie petrolieră locală, a venit să reclame vehiculul pe care l-au închiriat partidului Ba’ath. Qazm s-a speriat și a fugit la scurt timp după aceea.
Se pare că EPW este un copil bun care era atât de preocupat de fotbal încât nu l-a urmat pe fratele său în locurile în care acesta s-a refugiat. Însă se pare că aceștia au o legătură familială solidă și EPW putea ști mai mult despre activitățile fratelui său din cadrul partidului Ba’ath, și despre câțiva dintre prietenii săi implicați în activitatea partidului. Utilizarea oricărui tip de abordări dure nu va fi una efectivă. EPW își iubește familia, precum și fotbalul. EPW va coopera, însă are nevoie de cineva în care să aibă încredere dacă are de gând să comunice informații despre fratele său care îl vor afecta. EPW pare a fi inocent în tot ce ține de persoana sa, însă poate fi de ajutor cu informații despre alții din anturajul său.”
24. Guvernul a oferit înregistrare a celui de-al doilea interogatoriu sub forma unui Raport de Interogare Tactică. Acest document indica faptul că se referea la „PW 494” cu „conținutul informațiilor” înregistrate ca “250445ZAPR03”, ceea ce înseamnă ora locală 4.45 Zulu sau 7.45 pe 25 aprilie 2003. Raportul prevedea:
„1. EPW [Inamic Prizonier de Război] are vârsta de 22 de ani, celibatar, și locuiește împreună cu tatăl său în vârstă de 80 de an (care este un Sheik) și cu mama sa în districtul Jamiyet din BASRAH. Lucrează ca om priceput la tot și nu și-a terminat încă serviciul militar din cauza statutului său de student. Acesta a susținut că exista în casa lor o armă de tip AK 47 la momentul arestării sale, însă era ținută doar pentru protecția personală. EPW și tatăl său nu sunt membri ai Partidului Ba’ath.
2. EPW a spus că a fost arestat în casa sa de către trupele Statelor Unite [sic] care îl căutau pe fratele său, Kathim. Fratele său este membru al Partidului Ba’ath, în Uthoo Shooba. Acesta a devenit membru al partidului în 1990 când a intrat la facultatea de drept a Universității Shaat Al Arab. Fratele său este încă student, în ultimul său an de studiu, căsătorit, însă fără copii. El a alternat perioada studiilor cu perioade de muncă, ca vânzător de mașini. Fratele său se temea pentru viața sa din cauza represiunilor împotriva membrilor Partidului Ba’ath și astfel că s-a refugiat, probabil, în Siria sau Iran. EPW a vorbit ultima dată cu fratele său cu 5 zile în urmă, prin telefon. Fratele său nu a divulgat locația în care se afla.
COMENTARIUL JFIT: EPW pare să spună adevărul și a fost arestat ca urmare a unei identificări greșite. Acesta nu prezintă importanță din perspectiva intelligence și se recomandă eliberarea sa în spațiul civil. COMENTARIUL JFIT IA SFÂRȘIT.”
E. Probe referitoare la prezența lui Tarek Hassan în zona civilă de la Camp Bucca și posibila sa eliberare
25. Reclamantul a prezentat rezumatul unui interviu datat cu 27 ianuarie 2007 cu Fouad Awdah Al-Saadoon, fostul președinte al Crucii Roșii irakiene din Basrah și un prieten al familiei reclamantului. Acesta a fost arestat de către trupele britanice și deținut la Camp Bucca, într-un cort care găzduia aproximativ 400 de deținuți. El a susținut că pe 24 aprilie 2003, în jur de ora 6 p.m., Tarek Hassan a fost adus în cort. Dl Al-Saadoon a menționat că Tarek Hassan părea speriat și nesigur, însă nu a precizat dacă Tarek Hassan se plângea că ar fi fost tratat rău. Tarek Hassan nu a fost interogat în timpul în care s-au aflat împreună în Camp Bucca. De vreme ce dl Al-Saadoon era bolnav, Tarek Hassan îi aducea mâncare și avea grijă de el. Dl Al-Saadoon a fost eliberat pe 27 aprilie 2003, într-un grup de 200 de prizonieri, odată ce autoritățile Regatului Unit au decis să-i elibereze pe toți deținuții cu vârsta de 55 de ani sau mai mult. Deținuții au fost eliberați noaptea, pe o autostradă dintre Al-Basrah și Al-Zubair și au trebuit să meargă 25 de mile până la cel mai apropiat loc unde puteau găsi mașini. După eliberarea sa, acesta a informat familia reclamantului că l-a văzut pe Tarek Hassan la Camp Bucca. Potrivit reclamantului, a fost singura informație primită de către familie cu privire la locația fratelui său, după arestarea acestuia. Ca răspuns la această afirmație, Guvernul a susținut că dl Al-Saadoon ar fi putut greși în privința datei, întrucât reieșea din înregistrarea interogatoriului că Tarek Hassan a fost eliberat în zona civilă pe 25 aprilie 2003. Guvernul a subliniat, de asemenea, eforturile mari depuse pentru a duce acele persoane la locul capturării lor sau într-o locație alternativă, dacă se cerea acest lucru, și că 25 de mile erau prea mult pentru distanța dintre Al-Basrah și Al-Zubair.
26. Potrivit declarației martorului, prezentată de către Guvern, cea a maiorului Neil Wilson, care a comandat un grup de soldați din cadrul Poliției Militare ce consilia cu privire la chestiunile legate de detenție în aria de operațiuni ale Regatului Unit în Irak de-a lungul perioadei în cauză, decizia de eliberare a celor capturați de către Regatul Unit și deținuți la Camp Bucca, alții decât cei acuzați de comiterea unor fapte penale, a fost luată de un tribunal convocat de către ofițerii militari judiciari ai Regatului Unit. Detaliile erau apoi transmise gărzilor Statelor Unite, înainte ca cei eliberați să fie scoși din baza de date a Camp-ului, cu informațiile lor verificate și introduse în baza de date AP3-Ryan. Potrivit ordinelor date la Sediul Diviziei Militare a Regatului Unit din Basrah și aplicabile la acea vreme, forțele Statelor Unite erau responsabile pentru repatrierea tuturor prizonierilor în zonele din interiorul câmpului lor de operații, iar forțele Regatului Unit – de returnarea prizonierilor în zonele din cadrul câmpului lor de operațiuni, și anume Irakul de Sud-Est, indiferent de forțele cărui stat au capturat prizonierii. ICRC trebuia să aibă acces la toți cei care au fost eliberați. Din nou, potrivit ordinelor în vigoare, prizonierii repatriați de către forțele britanice erau urcați în autobuze cu gărzi armate la bord și vehicule militare armate care le escortau în față și în spate. Eliberarea trebuia să se facă la punctele speciale de repatriere în orele de zi, cu suficiente alimente și apă care să le ajungă persoanelor eliberate până la ajungerea lor acasă. Potrivit mărturiei maiorului Wilson, au fost depuse eforturi pentru returnarea persoanelor la punctele capturării lor. Existau patru puncte de destinație din interiorul câmpului de operațiuni al Regatului Unit, incluzând „Al-Basrah GR TBC [poziția de pe hartă urmează a fi confirmată]”. Umm Qasr nu era trecut ca punct de destinație, însă putea fi inclus drept punct de eliberare în baza înregistrărilor persoanelor procesate pentru eliberare.
27. Guvernul a prezentat, de asemenea, un ordin militar datat cu 27 aprilie 2003 (FRAGO 001/03), scopul căruia era să asigure eliberarea din detenție a numărului maxim posibil de civili și prizonieri de război înainte de încetarea ostilităților (care au fost apoi anunțate pe 1 mai 2003). Anexa la ordin stabilea procedurile de urmat. Un număr de persoane continua să fie deținute pe motive de securitate sau pentru că erau suspectați ca fiind criminali; aceștia au fost deja identificați de JFIT, cu decizia înregistrată în baza de date AP3-Ryan, și o listă dată autorităților Statelor Unite pentru a se asigura că nu au fost eliberați. Populația care rămânea ar fi stat în unitățile individuale și ar fi așteptat procesarea pentru eliberare de către autoritățile Regatului Unit. În cortul de procesare, ar fi fost făcut un semn cu trei puncte pe brățara fiecărui deținut, pe fața și pe profilul digital stocat în AP3-Ryan. Informația care urmează era apoi cerută pentru a fi introdusă în baza de date: „(1) Elementul Forței Eliberatoare; (2) Data Eliberării; (3) Națiunea Eliberatoare; (4) Locul de eliberare selectat.” Textul ordinului în sine se referea la cele patru puncte de livrare (Al-Basrah, Najef, Al-Kut și An Nasariah (ultimele trei orășele se aflau în nordul Al-Basrah), însă anexa trecea în plus Um Qasr (din sudul Al-Basrah și 2.5 kilometri de la Camp) ca punct de livrare. Forțele Regatului Unit rețineau apoi cartea de identitate a deținutului și o remiteau autorităților Statelor Unite pentru procesarea finală, inclusiv problema alimentelor și a apei și returnarea bunurilor personale. Ar fi fost stabilite patru zone de detenție, „câte una pentru fiecare locație de eliberare”, de la care deținuții vor fi transportați către punctele de repatriere agreate și eliberați în orele de zi. Ordinul cerea de asemenea elaborarea unui audit final pentru verificarea faptului dacă toți deținuții Regatului Unit trecuți în baza de date AP3-Ryan trebuiau să fie eliberați sau continuau să fie deținuți. Dacă trebuia să fie identificată înregistrarea despre o persoană care nu a fost eliberată și nici deținută, o comisie de anchetă trebuia să stabilească ceea ce s-a întâmplat.
28. În plus, Guvernul a prezentat o declarație a unui martor datată cu 29 octombrie 2007, aparținând Ofițerului de Siguranță de Clasa a 2-a Kerry Patrick Madison, care era răspunzător de administrarea bazei de date AP3-Ryan. Acesta a susținut că până pe 22 mai 2003, AP3-Ryan arăta că forțele Regatului Unit au capturat și procesat 3,738 de deținuți în Irak din momentul începerii ostilităților, eliberându-i pe toți, afară de 361 de persoane. La declarația Ofițerului de Siguranță Madison erau anexate un număr de capturi de imagini care arătau intrările din baza de date referitoare la Tarek Hassan. Aceștia au arătat că a fost făcută o intrare în AP3-Ryan pe 4 mai 2003 la ora 1.45 p.m. înregistrând eliberarea lui „Tarek Resaan Hashmyh Ali” la 00.01 pe 2 mai 2003. S-a stabilit ca autoritatea eliberatoare să fie „Regatul Unit (ARMD) DIV SIG REGT”; locul eliberării s-a stabilit să fie „Umm Qasr”; modul de eliberare era „Cu autobuzul” și motivul eliberării a fost înregistrat ca „Sfârșitul Ostilităților”. A fost făcută și o intrare subsecventă în sistemul AP3-Ryan al Regatului Unit pe 12 mai 2003 la 10.13 p.m., înregistrându-se că: „PW lipsea din unitatea de internare când a avut loc verificarea de 100%. PW a fost eliberat pe AP3 la 12 mai 03”. Potrivit Ofițerului de Siguranță Madison, aproximativ 400 de înregistrări de persoane conțineau afirmația „PW a fost eliberat pe AP3 la 12 mai 03”, când de fapt acestea au fost eliberate mai devreme și era mai mult probabil ca înregistrările de eliberare din computerul Camp-ului au fost actualizate pe 12 mai urmare a unui control fizic. Sistemul informatic al Statelor Unite nu a înregistrat vreo eliberare până pe 17 mai 2003, însă din nou, potrivit Guvernului, acest fapt a fost explicat probabil printr-o conformare a bazei de date de la Camp Bucca a Statelor Unite cu rezultatele verificării fizice a locatarilor Camp-ului de către autoritățile Statelor Unite pe 17 mai.
F. Descoperirea corpului lui Tarek Hassan
29. Potrivit reclamantului, Tarek Hassan nu și-a contactat familia în perioada care a urmat presupusei sale eliberări. Pe 1 septembrie 2003, unul dintre verii reclamantului a primit un apel telefonic de la un bărbat necunoscut lor, din Samara, un orășel din nordul Baghdadului. Acest bărbat i-a informat că a fost găsit un bărbat mort într-o provincie vecină, cu o etichetă de plastic pe care era inscripționat ID-ul său și o bucată de hârtie cu telefonul vărului scris pe ea, în buzunarul vestei sport pe care o purta. Potrivit reclamantului, Tarek Hassan purta haine sport atunci când a fost capturat de către forțele britanice. Vărul reclamantului l-a sunat și, împreună cu celălalt frate, reclamantul a mers la unitatea medico-legală din cadrul Spitalului General Tekrit din Samara. Acolo au văzut corpul lui Tarek Hassan cu opt urme de gloanțe trase dintr-un automat AK-47 în pieptul său. Potrivit reclamantului, mâinile lui Tarek Hassan erau legate cu cablu din plastic. Eticheta de identificare găsită în buzunarul său i-a fost eliberată de către autoritățile Statelor Unite la Camp Bucca. Autoritățile irakiene au întocmit un certificat de deces pe 2 septembrie 2003, stabilind data morții ca fiind 1 septembrie 2003, fără a fi însă completate secțiunile privind cauza decesului. Un raport polițienesc identifica corpul ca fiind al lui „Tariq Hassan”, însă nu oferea nicio informație despre cauza morții.
G. Corespondența cu Biroul Avocatului Trezoreriei și procedurile judiciare
30. Reclamantul a rămas ascuns în Irak până în octombrie 2006, când a trecut granița spre Siria. În noiembrie 2006, printr-un reprezentant din Siria, acesta a contactat avocații din Regatul Unit. Avocații reclamantului le-au scris Avocaților Trezoreriei Guvernului pe 21 decembrie 2006, cerând explicații pentru arestul și detenția lui Tarek Hassan și circumstanțele care au condus la decesul acestuia. A durat ceva timp să fie identificat fratele reclamantului, întrucât acesta a fost introdus în bazele de date ale Camp Bucca sub numele „Tarek Resaan Hashmyh Ali” (a se vedea paragraful 18 de mai sus). Cu toate acestea, într-o scrisoare datată cu 29 martie 2007, Avocații Trezoreriei au afirmat că după verificarea înregistrărilor informatice privind prizonierii de război ai Regatului Unit s-a găsit înregistrat Tarek Resaan Hashmyh Ali, ca deținut la Camp Bucca. Într-o scrisoare subsecventă datată cu 5 aprilie 2007, Avocații Trezoreriei au afirmat că înregistrările informatice ulterioare au fost recuperate și „confirmau transferul” lui Tarek Hassan de la autoritățile Regatului Unit către autoritățile Statelor Unite la Camp Bucca și care înregistrau eliberarea sa pe 12 mai 2003.
31. Reclamantul a inițiat procedurile din fața Înaltei Curți pe 19 iulie 2007 solicitând constatarea încălcării drepturilor fratelui său în temeiul articolelor 2, 3 și 5 din Convenție, așa cum sunt stabilite acestea în Anexa 1 la Human Rights Act 1998, compensații financiare și un ordin care să-i impună Guvernului să inițieze o investigație independentă și publică a sorții celui decedat după ce a fost deținut de către forțele britanice pe 22 aprilie 2003. Cererea a fost ascultată pe 19 și 20 ianuarie 2009 și a fost respinsă printr-o hotărâre pronunțată de către Walker J pe 25 februarie 2009 ([2009] EWHC 309 (Admin)). Judecătorul a reținut că, în lumina hotărârii Camerei Lorzilor din Al-Skeini (a se vedea în continuare rezumatul hotărârii Camerei Lorzilor din Al-Skeini c. Regatului Unit, citată mai jos, §§ 83-88), nu se putea susține că Tarek Hassan s-a aflat vreodată sub jurisdicția Regatului Unit în temeiul articolului 1 din Convenție. În Al-Skeini, Camera Lorzilor a recunoscut o serie de excepții de la regula generală potrivit căreia un stat nu-și exercita jurisdicția extra-teritorială, însă acestea nu includeau detenția unei persoane, cu excepția situației când aceasta avea loc în cadrul unei închisori militare sau în cadrul unei alte unități comparabile controlate de către statul contractant. Analiza judecătorului cu privire la MOA (a se vedea paragraful 16 de mai sus) indica faptul că Camp Bucca era un stabiliment ce aparținea mai degrabă Statelor Unite și nu Regatului Unit, din următoarele motive:
„... Este limpede faptul că puterea deținătoare [Regatul Unit] renunță, până la momentul la care solicită întoarcerea persoanei în cauză, la responsabilitatea întreținerii și protecției celor transferați. Răspunderea în această privință ține de responsabilitatea puterii acceptante [Statele Unite]. În privința controalelor ținând de legătura persoanei după transfer cu puterea acceptantă, puterea deținătoare renunță la jurisdicția primară în favoarea puterii acceptante. Per ansamblu, acest fapt echivalează cu un regim juridic în care puterea deținătoare nu are niciun control substanțial asupra condițiilor de viață de zi cu zi ale persoanei în cauză.”
32. Reclamantului i s-a sugerat că un eventual apel nu va avea nicio șansă de succes.
II. PRACTICA ȘI DREPTUL INTERNE ȘI INTERNAȚIONALE RELEVANTE
A. Prevederile relevante ale celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva
33. Sunt de o importanță deosebită pentru problemele acestui caz următoarele articole ale celei de-a Treia Convenții de la Geneva din 12 august 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război („cea de-a Treia Convenție de la Geneva”) și cea de-a Patra Convenție de la Geneva din 12 august 1949 referitoare la protecția persoanelor civile în timp de război („cea de-a Patra Convenție de la Geneva”).
Artiolul 2, comun tuturor celor patru Convenții de la Geneva
În afara dispozițiilor care trebuie să intre în vigoare încă din timp de pace, prezenta Convenție se va aplica în caz de război declarat sau de orice alt conflict armat, ivit între două sau mai multe dintre Înaltele Părți Contractante, chiar dacă starea de război nu este recunoscută de una din ele.
Convenția se va aplica, de asemenea, în toate cazurile de ocupație totală sau parțială a teritoriului unei Înalte Părți Contractante, chiar dacă această ocupație nu întâmpină nicio rezistență militară.
Dacă una dintre Puterile în conflict nu e parte la prezenta convenție, Puterile care sunt părți la aceasta vor rămâne totuși legate prin ea în raporturile lor reciproce. În afară de aceasta, ele vor fi legate prin convenție față de sus-menționata Putere, dacă aceasta o acceptă și îi aplică dispozițiile...
Articolul 4(A) al celei de-a Treia Convenții de la Geneva
Sunt prizonieri de război, în sensul prezentei convenții, persoanele care, aparținând uneia din următoarele categorii, au căzut sub puterea inamicului:
(1) Membrii forțelor armate ale unei Părți în conflict, precum și membrii milițiilor și corpurilor de voluntari făcând parte din aceste forțe armate.
(2) Membrii altor miliții și membrii altor corpuri de voluntari, inclusiv acei din mișcările de rezistență organizate, aparținând unei Părți în conflict și acționând în afara sau în interiorul propriului lor teritoriu, chiar dacă acest teritoriu este ocupat, cu condiția ca aceste miliții sau corpuri de voluntari, inclusiv aceste mișcări de rezistență organizate, să îndeplinească următoarele condiții:
(a) să aibă în fruntea lor o persoană care răspunde pentru subordonații săi;
(b) să aibă un semn distinctiv fix și care se poate recunoaște de la distanță;
(c) să poarte armele în mod deschis;
(d) să se conformeze, în operațiunile lor, legilor și obiceiurilor războiului.
(3) Membrii forțelor armate regulate, care se pretind ale unui guvern sau ale unei autorități nerecunoscute de Puterea Deținătoare.
(4) Persoanele care urmează forţele armate, fără a face parte direct din ele, cum sunt membrii civili ai echipajelor avioanelor militare, corespondenţii de război, furnizorii, membrii unităţilor de lucru sau ai serviciilor însărcinate cu bunăstarea forţelor armate, cu condiţia ca ele să fi primit autorizaţia forţelor armate pe care le întovărăşesc, acestea trebuind să le elibereze în acest scop un bilet de identitate asemănător modelului anexat.
(5) Membrii echipajelor, inclusiv comandanţii, piloţii şi elevii marinei comerciale şi echipajele aviaţiei civile ale părţilor în conflict, care nu beneficiază de un tratament mai favorabil în virtutea altor dispoziţii de drept internaţional.
(6) Populaţia unui teritoriu neocupat care, la apropierea inamicului, ia armele în mod spontan pentru a combate trupele de invazie, fără să fi avut timpul de a constitui în forţe armate regulate, dacă ea poartă armele în mod deschis şi dacă respectă legile şi obiceiurile războiului.
Articolul 5 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva
(1) Prezenta convenţie se va aplica persoanelor indicate în artiolul 4 din momentul în care vor cădea sub puterea inamicului şi până la eliberarea şi repatrierea lor definitivă.
(2) Dacă există vreo îndoială în ce priveşte încadrarea în una din categoriile enumerate în articolul 4 a persoanelor care au comis unact de beligeranţă şi care au căzut în mâinile inamicului, numitele persoane vor beneficia de protecţia prezentei convenţii, în aşteptarea ca statutul lor să fie determinat de un tribunal competent.
Articolul 12 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva
Prizonierii de război sunt sub autoritatea puterii inamice, nu însă a indivizilor sau a corpurilor de trupă care i-au capturat. Independent de răspunderile individuale care pot exista, Puterea deţinătoare este răspunzătoare de tratamentul care le este aplicat.
Prizonierii de război nu pot fi transferaţi de Puterea deţinătoare decât unei Puteri parte la convenţie şi dacă puterea deţinătoare s-a asigurat că puterea în cauză e doritoare şi în stare să aplice convenţia. Dacă prizonierii au fost astfel transferaţi, răspundera aplicării convenţiei incumbă puterii care a acceptat să-i primească pentru timpul în care aceştia îi vor fi încredinţaţi.
Totuşi, în cazul în care această Putere nu îşi îndeplineşte obligaţiile de a executa dispoziţiile convenţiei asupra oricărui punct important, Puterea prin care prizonierii de război au fost transferaţi trebuie, în urma unei notificări a Puterii protectoare, să ia măsuri eficace pentru remedierea situaţiei sau să ceară înapoierea prizonierilor de război. Această cerere va trebui să fie satisfăcută.
Articolul 21 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva
Puterea deţinătoare va putea supune pe prizonierii de război la internare. Ea va putea să le impună obligaţia de a nu se îndepărta dincolo de o anumită limită de lagărul unde sunt internaţi sau, dacă acest lagăr este îngrădit, să nu treacă peste îngrădire. Sub rezerva dispoziţiilor prezentei convenţii privitoare la sancţiunile penale şi disciplinare, aceşti prizonieri nu vor putea fi închişi sau deţinuţi decât dacă această măsură se dovedeşte necesară pentru protecţia sănătăţii lor; această situaţie nu va putea, în nici un caz, să se prelungească dincolo de împrejurările care ar fi făcut-o necesară. ...
Articolul 118 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva
Prizonierii de război vor fi eliberaţi şi repatriaţi fără întârziere după terminarea ostilităţilor active. ...
Articolul 42 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva
Internarea sau stabilirea domiciliului forţat al persoanelor protejate nu va putea fi ordonată decât dacă securitatea Puterii sub autoritatea căreia se află aceste persoane o face absolut necesară ...
Articolul 43 din cea de-a Patra Convenție de la Viena
Orice persoană protejată care ar fi fost internată sau căreia i s-a stabilit domiciliu forţat va avea dreptul să obţină ca un tribunal sau un colegiu administrativ competent, creat în acest scop de Puterea deţinătoare, să reconsidere, în cel mai scurt termen, hotărârea luată cu privire la persoana sa. Dacă internarea sau stabilirea unui domiciliu forţat este menţinută, tribunalul sau colegiul administrativ va proceda în mod periodic şi, cel puţin de două ori pe an, la examinarea cazului acestei persoane în vederea îmbunătăţirii, în favoarea sa, a hotărârii iniţiale, dacă împrejurările o permit.
Articolul 78 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva
Dacă Puterea ocupantă socoteşte necesar, din motive imperioase de securitate, să ia măsuri de siguranţă cu privire la persoanele protejate, va putea, cel mult, să le impună un domiciliu forţat sau să procedeze la internarea lor.
Hotărârile privitoare la domiciliul forţat sau la internare vor fi luate conform unei proceduri regulate, care va trebui să fie stabilită de Puterea ocupantă, în conformitate cu dispoziţiile prezentei convenţii. Această procedură trebuie să prevadă dreptul de apel al celor interesaţi. Asupra acestui apel se va hotărî în cel mai scurt timp posibil. Dacă hotărârile se menţin, ele vor fi supuse unei revizuiri periodice, dacă este posibil semestrială, de către un organism competent constituit de numita Putere.
Persoanele protejate, supuse la un domiciliu forţat şi constrânse, în consecinţă, să părăsească domiciliul lor, vor beneficia fără nici o restricţie de dispoziţiile articolului 39 din prezenta Convenţie.
Articolul 133(1) din cea de-a Patra Convenție de la Geneva
Internarea va înceta cât se poate de repede după încetarea ostilităţilor.
Articolul 132(1) din cea de-a Patra Convenție de la Geneva
Orice persoană internată va fi eliberată de Puterea deținătoare, de îndată cenu vor mai exista cauzele care au determinat internarea sa.
B. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, 1969, articolul 31
34. Articolul 31 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor 1969 („Convenția de la Viena”) prevede următoarele:
Articolul 31, Regula generală de interpretare
1. Un tratat trebuie sa fie interpretat cu bună credinţă potrivit sensului obişnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor şi în lumina obiectului şi scopului său.
2. În vederea interpretării unui tratat, contextul cuprinde, în afară de text, preambul şi anexe:
(a) Orice acord în legatura cu tratatul şi care a intervenit între părţi cu prilejul încheierii tratatului;
(b) Orice instrument stabilit de către una sau mai multe părţi cu prilejul încheierii tratatului şi acceptat de celelalte părţi ca instrument având legatura cu tratatul.
3. Se va tine seama, odată cu contextul:
(a) De orice acord ulterior intervenit între părţi cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispoziţiilor sale;
(b) De orice practica urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părţilor în privinta interpretării tratatului;
(c) De orice regula pertinenta de drept internaţional aplicabilă relaţiilor dintre părţi.
4. Un termen va fi înţeles într-un sens special dacă este stabilit ca aceasta a fost intenţia părţilor.
C. Jurisprudența Curții Internaționale de Justiție cu privire la relația dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului
35. În Avizul său Consultativ cu privire la Legalitatea Amenințării sau Uzului Armelor Nucleare (8 iulie 1996), Curtea Internațională de Justiție a statuat după cum urmează:
„25. Curtea observă că protecția Pactului Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice nu încetează pe timp de război, cu excepția incidenței articolului 4 din Pact, în cazul căruia se poate deroga de la anumite prevederi pe perioada stării de pericol public. Respectarea dreptului la viață nu este, cu toate acestea, o asemenea prevedere. În principiu, dreptul de a nu curma arbitrar viața unei persoane se aplică și în timpul ostilităților. Testul a ceea ce reprezintă o privare arbitrară de viață trebuie determinat, totuși, de lex specialis aplicabilă, și anume de legea aplicabilă în conflictele armate menită să reglementeze derularea ostilităților. Astfel, dacă pierderea vieții unei persoane este considerată, prin utilizarea unei anumite arme în luptă, o privare arbitrară de viață contrară articolului 6 din Pact, se poate decide doar prin referirea la legea aplicabilă în conflictul armat și nu se deduce din conținutul Pactului în sine.”
36. În Avizul său Consultativ cu privire la Consecințele Juridice ale Construcției unui Zid pe Teritoriul Palestinian Ocupat (9 iulie 2004), Curtea Internațională de Justiție a respins argumentul Israelului potrivit căruia instrumentele de protecție a drepturilor omului la care era parte acesta nu erau aplicabile în teritoriul ocupat, reținând:
„106. ... Curtea consideră că protecția oferită de convențiile cu privire la drepturile omului nu încetează pe timpul unui conflict armat, decât prin efectul derogărilor de tipul celor prevăzute în articolul 4 [din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice]. În ceea privește relația dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului, există trei situații posibile: unele drepturi pot ține exclusiv de materia dreptului internațional umanitar; altele pot ține exclusiv de materia drepturilor omului, în timp ce o a treia categorie de drepturi pot aparține ambelor ramuri de drept internațional. Pentru a răspunde la întrebarea adresată Curții, aceasta va trebui să ia în considerare ambele ramuri menționate ale dreptului internațional, și anume drepturile omului, iar ca lex specialis, dreptul internațional umanitar.”
37. În hotărârea sa Activitățile Armate de pe Teritoriul Statului Congo (Republica Democrată Congo (RDC) v. Uganda), (19 decembrie 2005) Curtea Internațională de Justiție a reținut următoarele:
„215. Curtea, odată ce a stabilit faptul că comportamentul UPDF și al ofițerilor și soldaților UPDF [Forța de Apărare Populară a Ugandei] trebuie să-i fie atribuit Ugandei, trebuie să examineze acum dacă acesta constituie o încălcare a obligațiilor internaționale ale Ugandei. În această privință, Curtea trebuie să determine regulile și principiile dreptului internațional al drepturilor omului și ale dreptului internațional umanitar relevante în acest scop.
216. Curtea reiterează întâi faptul că a avut ocazia să aplice chestiunile privind reșația dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului și cel privind aplicabilitatea instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului în afara teritoriului național în Avizul său Consultativ din 9 iulie 2004 cu privire la Consecințele Juridice ale Construcției unui Zid pe Teritoriul Palestinian Ocupat. În acest Aviz Consultativ, Curtea a reținut că
‘Curtea consideră că protecția oferită de convențiile cu privire la drepturile omului nu încetează pe timpul unui conflict armat, decât prin efectul derogărilor de tipul celor prevăzute în articolul 4 [din Convenția Internațională cu privire la Drepturile Civile și Politice]. În ceea privește relația dintre dreptul internațional umanitar și drepturile omului, există trei situații posibile: unele drepturi pot ține exclusiv de materia dreptului internațional umanitar; altele pot ține exclusiv de materia drepturilor omului, în timp ce o a treia categorie de drepturi pot aparține ambelor ramuri de drept internațional.’ (Rapoarte ale C.I.J. 2004, p. 178, para. 106.)
Astfel, aceasta a concluzionat că ambele ramuri ale dreptului internațional, și anume dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul internațional umanitar trebuie avute în considerare. Curtea a concluzionat apoi că instrumentele internaționale de protecție adrepturilor omului sunt aplicabile ‘în privința actelor comise de către un stat în exercițiul jurisdicției sale în afara propriului teritoriu’, în special în teritoriile ocupate (ibid., pp. 178-181, paras. 107-113).”
D. Raportul Grupului de Studiu al Comisiei de Drept Internațional cu privire la Fragmentarea Dreptului Internațional
38. Raportul Grupului de Studiu al Comisiei de Drept Internațional cu tema „Fragmentarea dreptului internațional: dificultăți apărute din diversificarea și expansiunea dreptului internațional” a fost adoptat de către Comisia de Drept Internașional la cea de-a cincizeci și opta sesiune, în 2006. Sudiul Analitic al Crupului de Studiu cu privire la aceeași tema, datat cu 13 aprilie 2006, (A/CN.4/L.682) spunea următoarele la § 104:
Exemplul legilor de război se axează pe un caz în care regula în sine identifică condițiile în care se aplică, și anume prezența unui ‘conflict armat’. Din cauza acestei condiții, regula apare mai ‘specială’ decât dacă nu ar fi fost identificată o astfel de condiție. A considera acest fapt o situație de lex specialis atrage atenția asupra unui important aspect al operării principiului. Chiar dacă acesta funcționează astfel încât să justifice recurgerea la o excepție, ceea ce a fost pus deoparte nu dispare împreună. [Curtea Internațională de Justiție] a avut grijă să puncteze că dreptul drepturilor omului continua să se aplice și în cazul unui conflict armat. Excepția – dreptul umanitar – afecta doar un (chiar dacă important) aspect al acestuia, și anume aprecierea relativă a „arbitrariului”. Dreptul umanitar ca lex specialis nu sugera faptul că drepturile omului erau abolite pe timp de război. Aceasta nu funcționa de o manieră formală sau absolută, ci ca un aspect al pragmatismului motivării Curții. Oricât de oportună ar putea fi pentru a vicia diferența dintre pace și conflictul armat, excepția că războiul continuă să existe pentru normalitatea păcii nu ar trebui să fie pur și simplu trecută cu vederea când se determină ce standarde ar trebui utilizate pentru a judeca comportamentul în aceste circumstanțe (excepționale). Legalitatea Armelor Nurcleare a fost un ‘hard case’ în măsura în care trebuia făcută o alegere de către [Curtea Internațională de Justiție] între diferitele seturi de reguli, dintre care niciuna nu putea să le restrângă întru totul pe celelalte. Lex specialis a făcut cu mult mai mult decât să indice că prin intermediul acesteia putea fi oportun să se aplice doar drepturile omului, o astfel de soluție având să fie prea idealistă, având în vedere specialitatea și persistența conflictelor armate. Astfel a creat Curtea o viziune sistemică asupra dreptului, în care cele două seturi de reguli legate unele de altele ca realitatea de astăzi și făgăduința de mâine, cu o privire asupra nevoii asupritoare a asigurării ‘supraviețuirii Statului’.”
E. Hotărârea Camerei Lorzilor în Al-Jedda
39. În hotărârea lor din 12 decembrie 2007 din cazul Al-Jedda (R. (cu privire la cererea lui Al-Jedda) (FC) (Apelant) v Ministrul de Stat pentru Apărare (Intimat) [2007] UKHL 58), majoritatea Camerei Lorzilor au considerat că internarea dlui Al-Jedda a fost autorizată prin Rezoluția Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite 1546. Aceștia au reținut mai departe că articolul 103 din Carta Națiunilor Unite a operat pentru a da obligațiilor Regatului Unit conforme cu acea rezoluție prioritate asupra obligațiilor sale în temeiul articolului 5 din Convenție (a se vedea mai departe Al-Jedda c. Regatului Unit [MC], nr. 27021/08, §§ 18-22, CEDO 2011). Cu toate acestea, Lordul Bingham a clarificat faptul că, în ciuda acestei concluzii, articolul 5 beneficia de o anumită aplicare subsecventă:
„39. Așadar, a existat o ciocnire între, pe de o parte, o putere sau o sarcină de a deține exercițiul autorității exprese a Consiliului de Securitate și, pe de alta, un drept al omului fundamental pe care Regatul Unit a încercat să-l garanteze celor (precum apelantul) din cadrul jurisdicției sale. Cum trebuie reconciliate acestea? Există în opinia mea doar o singură cale în care acestea pot fi reconciliate: prin stabilirea faptului că regatul Unit își poate exercita legal, acolo unde este necesar din motive imperative de securitate, puterea de detenție autorizată de UNSCR 1546 și rezoluțiile succesive, însă trebuie să se asigure că drepturile deținutului în temeiul articolului 5 nu sunt încălcate într-o mai mare măsură decât cea proprie unei asemenea detenții.”
În mod similar, Baroneasa Hale a remarcat:
„125. ... Sunt de acord cu Lordul Bingham, din motivele pe care acesta le oferă, că singura modalitate este să se adopte o atare calificare a drepturilor Convenției.
126. Totuși, asta în măsura în care voi avansa. Dreptul este calificat, iar nu înlocuit. Este o diferență importantă, insuficient explorată în argumentele de tipul totul sau nimic care ni s-au prezentat. Nu putem merge mai departe decât ne-a cerut ONU în mod implicit în restaurarea păcii și securității într-un teritoriu cu probleme. Dreptul este calificat doar în măsura cerută sau autorizată prin rezoluție. Ceea ce rămâne după ea apoi trebuie cercetat. Aceasta poate avea atât consecințe substanțiale, cât și procedurale.
127. Nu este clar pentru mine cât de departe a avansat rezoluția UNSC 1546 când a autorizat [Forța Multi-Națională] să ‘ia toate măsurile necesare pentru a contribui la menținerea securității și stabilității în Irak, în conformitate cu scrisorile anexate la această rezoluție exprimând, inter alia, cererea Irakului pentru prezența continuă a forței multinaționale și stabilirea sarcinilor sale’ (para 10). ‘Categoria vastă de sarcini’ au fost catalogate de către Sercretarul de Stat Powell ca incluzând ‘operațiuni de luptă împotriva membrilor acestor grupuri [care caută să influențeze viitorul politic al Irakului prin violență], internarea unde este necesar din moive imperative de securitate și căutarea continuă și securizarea armelor care amenință securitatea Irakului’. În același timp, Secretariatul de Stat a confirmat angajamentul forțelor care au făcut MNF să ‘acționeze în conformitate cu obligațiile în baza dreptului conflictelor armate, incluzând Convențiile de la Geneva’.
128. În ce bază se spune că detenția acestui apelant particular este conformă cu obligațiile noastre în temeiul dreptului conflictelor armate? El nu este o ‘persoană protejată’ de cele patru Convenții de la Geneva, întrucât este unul dintre cetățenii noștri. Nici Regatul Unit nu mai ocupă, dat fiind războiul, vreo parte din Irak. Astfel că analiza trebuie făcută în cazul unor tipuri de post-conflicte, post-ocupații, dacă puterea analoagă de a interna pe oricine este, cu toate acestea, ‘necesară din motive imperative de securitate’. Chiar dacă rezoluția UNSC poate fi citită în acest mod, nu este clar din prima de ce detenția prelungită a acestei persoane în Irak este necesară, dat fiind faptul că orice problemă pe care o prezintă în Irak ar putea fi soluționată prin repatrierea sa către această țară și soluționarea problemelor lui acolo. Dacă ne îndepărtăm puțin de circumstanțele particulare ale cazului, aceste este răspunsul solicitat atât de des când cetățenii britanici când au probleme cu legea în țările străine, și în cazul acesta stă în puterea autorităților britanice să îl dea.
129. Însă nu acesta este modul în care argumentul a fost prezentat în fața noastră. Ce altceva puteau spune Lordul Bingham și Lordul Brown despre ‘înlocuire sau calificare’ dintr-o suflare când aceștia aveau în vedere chestiuni foarte diferite? Am fost preocupați la un nivel mai abstract cu atribuirea sau autorizarea de către Națiunile Unite. Am acordat puțină atenție scopului precis al autorizării. Trebuie să existe încă loc pentru argument în privința a ce este acoperit în mod precis prin rezoluție și dacă aceasta este aplicabilă faptelor din acest caz. Cum trebuie făcut acest lucru rămâne de hotărât în alte procese. Cu acest avertisment, așadar, însă în acord cu Lordul Bingham, Lordul Carswell și Lordul Brown, voi respinge apelul.”
F. Derogări referitoare la detenție în temeiul articolului 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și articolul 4 din Pactul Internațional asupra Drepturilor Civile și Politice
40. Lăsând la o parte o serie de declarații făcute de către Regatul Unit între 1954 și 1966 în privința puterilor puse în loc pentru a înăbuși răscoalele dintr-un număr de colonii ale sale, derogările făcute de către statele contractante în temeiul articolului 15 din Convenție au făcut toate referire la cazurile extreme ivite în cadrul teritoriului statului care derogă..
41. Articolul 4 din Pactul Internațional cu privire la Protecția Drepturilor Civile și Politice („ICCPR”) conține o clauză derogatorie similară articolului 15 din Convenție. Potrivit informației aflate la dispoziția Curții, din momentul ratificării ICCPR, 18 state au depus declarații de derogare de la obligațiile lor în temeiul articolului 9, care prevede „dreptul la libertate și securitatea persoanei”. Dintre acestea, doar trei declarații puteau fi interpretate ca incluzând o referire, din partea autorităților statului care derogă, la o situație a unui conflict armat internațional sau la o agresiune militară din partea unui alt stat. Statele care au înaintat aceste derogări erau Nicaragua, între 1985 și 1988, în cazul căreia declarația se referea la „agresiunea injustă, ilegală și imorală împotriva poporului Nicaragua și a guvernului lor revoluționar” a Statelor Unite; Azerbaijan, între aprilie și septembrie 1993, în cazul căruia declarația avea în vedere „agresiunea escaladată a forțelor armate ale Armeniei”; și Israel, a cărui declarație făcută pe 3 octombrie 1991 și aplicabilă în prezent spune următoarele:
„Din momentul fondării sale, statul Israel a fost victima unor continue amenințări și atacuri asupra înseși existenței sale, ca și asupra vieții și bunurilor cetățenilor săi.
Acestea au luat forma unor amenințări ale războiului, ale atacurilor armate actuale și a unor campanii de terorism rezultând în uciderea și rănirea ființelor umane.
În lumina celor de mai sus, Starea de Pericol proclamată în mai 1948 a rămas în vigoare încă de atunci. Această situație constituie un pericol public în înțelesul articolului 4 (1) din Convenție.
Guvernul Israelului a considerat așadar necesar, în conformitate cu amintitul articol 4, să întreprindă acțiuni în măsura strict cerută de exigențele situației, pentru apărarea statului și pentru protecția vieții și bunurilor, incluzând exercitarea puterilor de arest și detenție.
Atât timp cât una dintre aceste măsuri nu este conformă cu articolul 9 din Convenție, Israel derogă astfel de la obligațiile sale în temeiul acelei prevederi.”
Niciunul dintre state nu și-a exprimat în mod explicit opinia potrivit căreia derogarea era necesară pentru deținerea persoanelor în temeiul celor de-a Treia și a Patra Convenții.
42. În privința practicii statelor, în cartea sa, „Captured in War: Lawful Internment in Armed Conflict” (Hart Publishing, Editions A. Pedone, Paris și Oxford 2013), Els Debuf a făcut trimitere la un studiu pe care aceasta l-a întocmit cu privire la derogările notificate autorităților în cauză la Convenție și ICCPR, așa cum sunt reflectate acestea în bazele de date online ale Națiunilor Unite și Consiliului Europei (consultate ultima dată pe 1 octombrie 2010). Aceasta a reținut următoarele:
„Cercetarea noastră asupra acestor date de baze – axată pe conflictele armate internaționale și ocupațiile în care statele parte la ICCPR și CEDO erau implicate din momentul ratificării lor – ne-a oferit următoarele informații ... . Nici Afghanistan, nici Uniunea Sovietică nu au derogat de la ICCPR de-a lungul conflictului care au opus aceste două state între 1979 și 1989. În mod similar, nici Afghanistan, Australia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Italia, Olanda, Noua Zeelandă, Regatul Unit sau SUA nu au derogat de la dreptul la libertate în temeiul ICCPR sau al CEDO în legătură cu faza internațională a conflictului recent din Afghanistan (2001-2002); același lucru este valabil și pentru conflictul care a opus Irakul Statelor Unite, Regatului Unit sau altor state din 2003 până în 2004. Următoarele state au internat de asemenea persoane în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva fără a deroga de la dreptul la libertate consacrat de ICCPR sau CEDO: UK și Argentina în conflictul privind insulelor Falkland/Malvine din 1982; SUA de-a lungul operațiunilor sale militare din Grenada în 1983; India și Bangladesh în conflictele cu Pakistanul în anii 1970 (Pakistanul nu este parte la ICCPR); Iran și Irak în timpul războiului dintre anii 1980-1988; Israel și statele arabe în fiecare dintre conflictele armate internaționale ce le-a opus în Orientul Apropiat (1948-în prezent) [a se nota, însă, derogarea înaintată de Israel, menționată în paragraful 40 de mai sus]; statele parte la CEDO care au participat sub cupola ONU în Războiul Corean între 1950 și 1953; Irak, Kuweit , SUA și UK în timpul războiului din Golf din 1991 (Arabia Saudită, care a internat mulți prizonieri de război de-a lungul acestui conflict, nu este parte la ICCPR); Angola, Burundi, Republica Democrată Congo (DRC), Namibia, Rwanda, Uganda și Zimbabwe în DRC (1998-2003); Ethiopia în conflictul care a opus-o Eritreii din 1998 până în 2000 (Eritrea nu a ratificat încă ICCPR); Eritrea și Djibouti în scurtul conflict cu privire la delimitare în 2008; Georgia și Russia în războiul fulger din august 2008; Rusia nu a derogat de la ICCPR în legătură cu conflictul cu Moldova asuppra Transnistriei în 1992 (Rusia nu era încă parte la CEDO și Moldova nu era încă parte a ICCPR sau CEDO la acea vreme). Nici Cipru, nici Turcia nu au derogat de la ICCPR sau CEDO în privința internării în baza GC III-IV în Ciprul de Nord (a se nota că Turcia nu considera ICCPR sau CEDO aplicabile extra-teritorial); Turcia nu a derogat de la CEDO atât timp cât era vorba despre persoane din afara Turciei continentale, însă de vreme ce aceasta nu a specificat articolele de la care intenționa să deroge este incert dacă ea considera necesar să o facă pentru a interna persoane în baza GC III și IV. În mod similar, Azerbaijan a derogat de la ICCPR (nu era parte la CEDO la acea vreme) pentru a lua măsurile necesare ca rezultat al conflictului cu Armenia (1988‑1994), însă este neclar dacă a făcut-o pentru a interna persoane în baza Convențiilor de la Geneva; Armenia nu a derogat de la ICCPR (încă nu era parte la CEDO la acea vreme). Tot astfel, Nicaragua a derogat de la articolul 9 ICCPR, susținând că era obligată să o facă dată fiind implicarea SUA în conflictul cu Contras din anii 1980. Este incert dacă Nicaragua a considerat necesar să deroge de la ICCPR pentru a interna în baza Convențiilor de la Geneva, în notificările sale de derogare a insistat că articolul 9§1 era singurul de la care se deroga pentru infracțiunile împotriva securității naționale și ordinii publice.”
ÎN DREPT
I. APRECIEREA CURȚII CU PRIVIRE LA PROBE ȘI STABILIREA FAPTELOR
A. Susținerile părților
1. Reclamantul
43. Reclamantul a afirmat că probele oferite de surorile, prietenul și vecinul săi demonstrau faptul că fratele lui a fost capturat și deținut de către forțele britanice cu scopul de a-l face pe reclamant să se predea. Prima referință făcută de către Guvern la înregistrarea batalionului, care viza arestul lui Tarek Hassan (a se vedea paragraful 11 de mai sus), se regăsea în observațiile sale oferite Marii Camere în septembrie 2013. Nu a fost furnizată nicio explicație satisfăcătoare pentru recenta apariție a acestui material, care surprindea, dat fiind accentul pus pe acest document de către Guvern. Reclamantul nu confirmat dacă ceea ce a acceptat era adevărat. El a subliniat, de asemenea, că era singurul document care făcea vreo referire la faptul că Tarek Hassan a fost găsit având asupra sa un automat AK-47 și era poziționat pe acoperiș. Niciuna dintre înregistrările interviurile sale (a se vedea paragrafele 23-24 de mai sus) nu se referea la deținerea sa dat fiind faptul că era suspectat ca fiind un combatant sau că prezenta vreun pericol, real sau presupus, pentru forțele britanice vreodată.
44. Reclamantul a afirmat apoi faptul că înregistrările detențiilor din calculatorul de la Camp Bucca conțineau trei date diferite de eliberare, niciuna dintre ele fiind credibile (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În mod similar, locul eliberării era o chestiune speculativă bazată pe probe neclare și inconsistente (a se vedea paragrafele 27-28 de mai sus). Nu se putea spune cu certitudine însuși faptul că Tarek Hassan nu era deținut încă după controlul efectuat la Camp Bucca pe 12 mai 2003, având în vedere în special data de eliberare trecută în înregistrările Statelor Unite. Reclamantul a subliniat că fratele său a fost găsit mort cu eticheta de identificare a Statelor Unite de la Camp Bucca asupra sa (a se vedea paragraful 29 de mai sus) și că nu și-a contactat familia sa niciodată după ce a fost capturat de către forțele Regatului Unit, fapt care sugera cu tărie ideea că nu a avut posibilitatea să o facă.
2. Guvernul
45. Guvernul a susținut faptul că reclamantul nu a oferit o justificare adecvată pentru tergiversarea pezentării cererilor sale în fața autorităților Regatului Unit. Tergiversarea a impus un impediment inevitabil investigării efective a decesului lui Tarek Hassan. Nicio ingerință opusă nu ar trebui dedusă din incapacitatea Guvernului de a oferi o explicație pentru decesul lui Tarek Hassan în circumstanțele în care probele prezentau o explicație satisfăcătoare și convingătoare a arestului, detenției și eliberării sale.
46. Guvernul a negat alegația potrivit căreia Tarek Hassan a fost deținut în scopul de a pune presiune pe reclamant pentru a se preda. Acesta a susținut că probele oferite de către reclamant în sprijinul cererii sale erau imprecise și din auzite și că un astfel de scop din partea autorităților Regatului Unit ar fi fost neconforme cu împrejurarea eliberării subsecvente a lui Tarek Hassan de la Camp Bucca, de vreme ce statutul său a fost stabilit ca fiind un civil care nu prezenta o amenințare de securitate. În schimb, Guvernul a susținut că era rezonabil pentru forțele britanice să-l suspecteze pe Tarek Hassan ca fiind un combatant, de vreme ce a fost găsit, înarmat, pe acoperișul casei unui general al Armatei Al-Quds, în care se găseau alte arme de foc și un număr de documente de intelligence referitoare la membrii locali ai Partidului Ba’ath (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Guvernul a subliniat apoi că, dincolo de declarația de martor a reclamantului, nu exista vreo probă independentă a cauzei decesului, întrucât această informație nu a fost trecută pe certificatul de deces (a se vedea paragraful 29 de mai sus). În orice eventualitate, acesta a accentuat că Samara se afla la aproximativ 700 de kilometri de Camp Bucca, într-o regiune care nu a fost niciodată ocupată de către forțele britanice, și că automatul AK-47 nu era o armă utilizată de către forțele britanice.
B. Evaluarea Curții cu privire la fapte
47. De la început, Curtea reamintește faptul că procedurile interne au fost respinse pe motiv că fratele reclamantului nu se afla sub jurisdicția Regatului Unit în niciun moment (a se vedea paragraful 31 de mai sus). Nu era așadar necesar pentru instanțele naționale să stabilească faptele în detaliu. Curtea este general sensibilă la natura subsidiară a rolului ei și atentă în asumarea rolului de primă instanță a stării de fapt (a se vedea McKerr c. Regatului Unit (dec.), nr. 28883/95, 4 aprilie 2000). Cu toate acestea, în circumstanțele prezente este inevitabil că trebuie să facă unele constatări de fapt de una singură în baza probelor din fața sa.
48. În cazurile în care există opinii divergente cu privire la evenimente, Curtea este inevitabil confruntată, atunci când stabilește faptele, cu unele dificultăți precum cele întâmpinate de orice primă instanță. Ea reiterează că, în stabilirea probelor, a adoptat standardul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”. Cu toate acestea, nu a avut niciodată ca scop împrumutarea abordării sistemelor juridice naționale care utilizează acest standard. Rolul ei este să nu se pronunțe asupra vinovăției penale sau a răspunderii civile, ci asupra responsabilității statelor contractante în temeiul Convenției. Specificitatea sarcinii sale în temeiul articolului 19 din Convenție – pentru a asigura respectarea de către statele contractante a angajamentului lor de a garanta drepturile fundamentale consacrate în Convenție – impune Curții abordarea chestiunilor privind probele și dovezile. În procedurile din fața sa, nu există bariere procedurale pentru admisibilitatea probelor sau formule predeterminate pentru aprecierea lor. Ea adoptă concluziile ce sunt, în opinia sa, sprijinite de libera evaluare a tuturor probelor, inclusiv a ingerințelor care pot reieși din fapte și din susținerile părților. Potrivit jurisprudenței sale consacrate, dovezile pot decurge din coexistența unor ingerințe suficient de puternice, clare și concordante, sau din prezumții de fapt similare nerăsturnate. Mai mult, nivelul de convingere necesar pentru ajungerea la o anumită conluzie și, în legătură cu aceasta, distribuirea sarcinii probei, sunt intrinsec legate de specificitatea faptelor, de natura susținerilor făcute și de dreptul convențional în discuție. Curtea este de asemenea atentă la seriozitatea pe care o atribuie unei hotărâri în care un stat contractant încalcă drepturile fundamentale (a se vedea El Masri c. „fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei” [MC], nr. 39630/09, § 151, CEDO 2012).
49. Mai mult, trebuie reamintit faptul că procedurile Convenției nu impun în orice caz aplicarea strictă a principiului affirmanti incumbit probatio (principiul potrivit căruia sarcina probei îi revine persoanei care afirmă chestiunea în cauză). Curtea își reiterează jurisprudența în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție, în măsura în care acolo unde evenimentele în cauză se întâmplă cu știința exclusivă a autorităților, ca în cazul persoanelor aflate sub controlul lor, în custodie, se vor naște puternice prezumții de fapt în legătură cu rănile sau moartea rezultată în timpul acelei detenții. Sarcina probei în asemenea cazuri poate fi considerată ca revenind autorităților, care trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare. În lipsa unor asemenea explicații, Curtea poate constata ingerințe care pot fi defavorabile pentru Guvernul reclamat. Curtea a reținut deja că aceste considerații sunt aplicabile în cazul disparițiilor examinate în temeiul articolului 5 din Convenție, unde, cu toate că nu s-a probat că persoana în cauză a fost luată în custodia autorităților, este posibil să se stabilească faptul că acesta sau aceasta a fost oficial citată de către autorități, a intrat într-o locație aflată sub controlul lor și nu a fost văzută din acel moment. În asemenea circumstanțe, singurul care trebuie să ofere o explicație plauzibilă și satisfăcătoare asupra celor întâmplate în baza premizelor este Guvernul și tot el trebuie să arate că persoana vizată nu a fost deținută de către autorități, ci lăsând premisele fără o privare de libertate subsecventă. Mai mult, Curtea reiterează faptul că, din nou în contextul unei cereri în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție, aceasta a solicitat probe sub forma ingerințelor concordante înainte ca sarcina probei să-i fie atribuită Guvernului reclamat (a se vedea El Masri, citată mai sus, §§ 152-153).
50. Nu s-a contestat în prezenta cauză faptul că fratele reclamantului a fost capturat de către forțele Regatului Unit pe 23 aprilie 2003, că a fost deținut apoi la Camp Bucca și că a decedat cu puțin timp înainte ca trupul său să fie găsit în Samara pe 1 septembrie 2003. Dezacordul cu privire la fapte se axează pe două chestiuni: prima, dacă Tarek Hassan a fost arestat și deținut cu scopul de a exercita o presiune asupra reclamantului pentru a se preda și, a doua, în ce circumstanțe a părăsit Tarek Hassan Camp Bucca. În plus, de vreme ce reclamantul susține că trupul lui Tarek Hassan are urmele unor rele-tratamente, apare întrebarea dacă acesta a fost supus unor asemenea tratamente în timpul detenției sale.
51. În privința primei chestiuni, Curtea notează că singura probă ce i-a fost prezentată și care susține afirmația potrivit căreia Tarek Hassan a fost luat în detenție încercându-se forțarea reclamantului de a se preda constă din două declarații făcute de către reclamant și o notă a unei discuții telefonice cu vecinul reclamantului, ambele pregătite pentru procedurile interne (a se vedea paragrafele 12-13 de mai sus). În cea dintâi declarație a reclamantului, acesta a susținut că autoritatea militară britanică le-a spus surorilor lui că Tarek Hassan nu va fi eliberat până când reclamantul nu se va preda. În cea de-a doua declarație, reclamantul a susținut că această informație le-a fost dată vecinului și prietenului săi. În niciuna dintre declarațiile reclamantului, nici în cea a vecinului său, dl Al-Ubody, nu este identificat reprezentantul militar al Regatului Unit care a făcut presupusa afirmație, cu nume sau grad. Dată fiind lipsa preciziei, natura zvonistică a acestei probe și inconsistențele interne din declarațiile reclamantului, Curtea nu consideră proba ce vine în sprijinul cererii reclamantului ca una puternică.
52. Din partea sa, Guvernul nu i-a putut prezenta Curții vreo mărturie referitoare la capturarea lui Tarek Hassan. Cu toate acestea, acesta i-a furnizat Curții înregistrarea operațională a Batalionului Black Watch care a fost creat odată cu evenimentele în discuție (a se vedea paragraful 11 de mai sus). Aceasta înregistrează faptul că, atunci când au ajuns forțele britanice la casă, Tarek Hassan era poziționat pe acoperiș, fiind înarmat cu un automat AK-47 și că au fost găsite alte arme de foc și documente cu valoare informațională în casă. În plus, Guvernul a oferit înregistrări ale interviurilor cu Tarek Hassan de la Camp Bucca și capturi de imagini cu intrările privitoare la persoana sa din baza de date AP3-Ryan (a se vedea paragrafele 23‑24, respectiv 18, 22 și 28 de mai sus). Curtea nu are motive în baza cărora să conteste autenticitatea acestor înregistrări. Ele demonstrează faptul că Tarek Hassan a fost înregistrat la Camp Bucca pe 23 aprilie 2003, dus la unitatea JFIT la ora 16.40 pe 23 aprilie 2003 și eliberat în zona de detenție civilă de la Camp Bucca pe 25 aprilie 2003 la 8 p.m., ora locală. Înregistrările din calculator arată apoi că acesta a fost interogat o dată, pe 23 aprilie 2003 la 21.30, ora locală, și, din nou, pe 25 aprilie la 8 a.m., ora locală. Înregistrările ambelor interviuri au fost prezentate Curții. Ele arată că identitatea lui Tarek Hassan ca frate al reclamantului era cunoscută și că s-a stabilit în cursul interogatoriului faptul că nu era implicat personal în activitățile Partidului Ba’ath Party sau ale Armatei Al-Quds.
53. În opinia Curții, capturarea și înregistrările interogatoriilor sunt conforme cu susținerea de către Guvern a faptului că Tarek Hassan a fost capturat în calitate de combatant suspectat sau de civil care reprezenta o amenințare pentru securitate. Această viziune este sprijinită și de alte probe care urmăresc să arate că Tarek Hassan putea la fel de bine să fie înarmat, sau să fie cel puțin în posesia unui automat AK-47 la momentul capturării sale, și anume afirmația reclamantului potrivit căruia fratele său mai tânăr a fost lăsat să păzească casa familiei (a se vedea paragraful 10 de mai sus) și declarația lui Tarek Hassan, din timpul interogării sale de către agenții britanci, despre prezența armei pentru protecția personală (a se vedea paragraful 24 de mai sus). Înregistrările de la Camp Bucca indică apoi că a fost apt pentru eliberare din moment ce s-a stabilit că era un civil care nu reprezenta o amenințare pentru securitate.
54. Curtea acceptă faptul că capturarea lui Tarek Hassan era legată de relația cu fratele său, însă numai în măsura în care forțele britanice, aflând despre această relație chiar de la Tarek Hassan și găsindu-l pe acesta înarmat la momentul capturării (a se vedea paragraful 11 de mai sus), au putut suspecta că era de asemenea implicat în activitățile Partidului Ba’ath și ale Armatei Al-Quds. Curtea nu consideră că probele susțin afirmația că Tarek Hassan a fost luat în custodie pentru a fi ținut până se va fi predat reclamantul. Dacă aceasta ar fi fost intenția forțelor britanice, el nu ar fi fost declarat apt pentru eliberare imediat după cel de-al doilea interviu și în mai puțin de 38 de ore după primirea sa în Camp Bucca (a se vedea paragraful 22 de mai sus).
55. În privința datei și locului eliberării lui Tarek Hassan, principala probă constă în intrările din AP3-Ryan (a se vedea paragraful 28 de mai sus). O intrare făcută pe 4 mai 2003 a înregistrat faptul că Tarek Hassan a fost eliberat pe 2 mai 2003, cu autobuzul, spre Umm Qasr, din motivul „Sfârșitului Ostilităților”. O altă intrare din 12 mai 2003 a reținut că Tarek Hassan nu era prezent în Camp când a avut loc o verificare totală a deținuților. Curtea consideră că, în baza acestor intrări, privite împreună cu decizia luată după cel de-al doilea interviu de triere de a nu-l mai deține pe Tarek Hassan, că acesta a fost, după toate probabilitățile, eliberat cel mai devreme în mai 2003. Această viziune este apoi sprijinită de probele oferite de către Guvern referitoare la decizia de natură politică adoptată de către forțele Regatului Unit de a-i elibera pe toți deținuții înainte de sau imediat după încetarea ostilităților anunțată pe 1 mai 2003, cu excepția celor suspectați de comiterea unor infracțiuni sau a unor activități ce reprezintă un risc pentru securitate (a se vedea paragraful 27 de mai sus). În privința locului eliberării, Curtea notează că Camp Bucca era situat la doar 2.5 kilometri de Umm Qasr. Cu toate că textul principal al ordinului militar relevant referitor la eliberarea deținuților din Camp Bucca Umm Qasr nu a fost trecut ca punct de destinație (fiind listate numai patru orale din nordul Camp-ului), anexa la ordin nu prevedea UmmQasr ca zona de eliberare. Este imposibil să fie clar în lipsa unor probe mai concludente, însă dată fiind apropierea orașului de Camp, menționarea sa în anexă, politica Regatului Unit de eliberare a deținuților după sfârșitul ostilităților și intrările informatice vizând eliberarea lui Tarek Hassan, Curtea consideră că este probabil ca Tarek Hassan să fi fost eliberat în sau lângă Umm Qasr pe 2 mai 2003.
56. Curtea este de părere că, în acest caz, de vreme ce probele vizând detenția și eliberarea lui Tarek Hassan erau, în cea mai mare parte, accesibile doar Guvernului, singura sarcină a sa este să ofere o explicație plauzibilă și satisfăcătoare pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Tarek Hassan în Camp și să arate că acesta a fost eliberat și că eliberarea a respectat o procedură sigură (a se vedea paragraful 49 de mai sus). Înregistrările informatice arată că până la 22 mai 2003, Regatul Unit a capturat și procesat aproximativ 3,738 de deținuți în Irak de la începutul ostilităților și i-a eliberat pe toți, afară de 361 (a se vedea paragraful 28 de mai sus). În lumina perioadei scurse înainte ca reclamantul să introducă cererea și ca un mare număr de deținuți ai Regatului Unit să fie eliberați de la Camp Bucca până la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai 2003, nu este lipsit de surprindere că nu a fost găsit niciun martor ocular capabil să-și amintească eliberarea lui Tarek Hassan. În circumstanțele prezentei cauze, Curtea consideră că probele la care s-a făcut trimitere mai sus sunt suficiente să satisfacă sarcina probei impuse Guvernului.
57. În fine, nu a fost prezentată nicio probă care să sugereze că Tarek Hassan a fost supus unor rele-tratamente în timpul detenției. Înregistrările interviurilor arată că acesta a fost interogat în două ocazii, la scurt timp după ce a fost primit în Camp și după ce s-a stabilit că este civil, fără vreo valoare informațională și fără a prezenta vreo amenințare pentru securitate. Declarația martorului prezentată de către reclamant, cea a dlui Al-Saadoon, care susținea că l-ar fi văzut pe Tarek Hassan în zona de detenție civilă de la Camp Bucca în perioada ce a urmat chestionării sale și înainte de a fi eliberat, nu face nicio mențiune despre vreun semn de vătămare a lui Tarek Hassan sau vreo plângere de-a sa că a fost supus unor rele-tratamente. Mai mult, afară de declarația de martor a reclamantului, nu există vreo probă prezentată Curții cu referire la cauza decesului lui Tarek Hassan sau la prezența urmelor de rele-tratamente pe corpul său, de vreme ce certificatul de deces nu conține nicio informație cu privire la aceste aspecte. Presupunând ca fiind adevărată descrierea corpului fratelui său, distanța de patru luni dintre eliberarea lui Tarek Hassan și moartea lui nu susține opinia că aceste vătămări au fost cauzate în timpul detenției sale.
58. Stabilind faptele cauzei, Curtea trebuie să examineze în continuare cererile reclamantului întemeiate pe Convenție.
II. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 2 ȘI 3 DIN CONVENȚIE
A. Susținerile părților
1. Reclamantul
59. Reclamantul s-a plâns de faptul că circumstanțele decesului lui Tarek Hassan au dat naștere cel puțin unei încălcări prima facie a articolelor 2 și 3 din Convenție, determinând o obligație din partea Guvernului de a iniția o anchetă efectivă. Articolul 2 din Convenție prevede următoarele:
„1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenționat, decât în executarea unei sentințe capitale pronunțate de un tribunal când infracțiunea este sancționată cu această pedeapsă prin lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forță:
(a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
(b) pentru a efectua o arestare legală sau a împiedica evadarea unei persoane legal deținute;
(c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecție.”
Articolul 3 din Convenție prevede:
„Nimeni nu poate fi supus torturii, nicipedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”
60. Reclamantul scoate în evidență faptul că le incumba autorităților Regatului Unit, care erau singurele ce cunoșteau ceea ce i s-a întîmplat lui Tarek Hassan după arestul său, să stabilească dacă era în viață când a părăsit locul de detenție și că nu a fost eliberat într-o împrejurare care l-ar fi expus riscului de a-și pierde viața sau de a fi maltratat grav. Dispariția și decesul său de după detenția Regatului Unit a dat naștere unui caz prima facie potrivit căruia Tarek fie a fost omorât de sau cu implicarea personalului Regatului Unit prin eliberarea într-un mediu necunoscut sau periculos, sau a fost predat unei terțe părți. Această situație presupunea două chestiuni în baza articolelor 2 și 3. Prima, dacă Guvernul nu era apt să ofere o explicație alternativă plauzibilă în privința evenimentelor care au condus la decesul lui Tarek Hassan, atunci Regatul Unit ar trebui ținut răspunzător pentru aceasta. În al doilea rând, era un caz discutabil de încălcare a articolelor 2 și 3, implicând obligația procedurală de investigare.
2. Guvernul
61. Guvernul a susținut că, într-un caz precum cel de față, nu se putea naște nicio obligație de investigare în temeiul articolului 2 și 3 până când nu ar fi apărut un caz discutabil cu privire la responsabilitatea Regatului Unit pentru relele-tratamente aplicate lui Tarek Hassan sau cauzarea decesului său, sau dacă decesul lui Tarek Hassan a avut loc pe un teritoriu care era controlat de Regatul Unit. Acesta nu era, în baza probelor, un caz în care decesul a avut loc sub custodia statului. Asemenea decese pot împuternici un prag mai mic sau un declanșator pentru obligația de a investiga, însă nu era cazul aici. Decesul lui Tarek Hassan a survenit la multe luni după eliberarea sa și în circumstanțe care nu trimiteau la implicarea Regatului Unit.
B. Aprecierea Curții
62. Potrivit jurisprudenței Curții, obligația de protecție a dreptului la viață în temeiul articolului 2, privită împreună cu obligația generală a statului în temeiul articolului 1 din Convenție de a „garanta fiecărei persoane de sub jurisdicția sa drepturile și libertățile consacrate de Convenție”, necesită în mod implicit faptul că trebuie să existe o formă de anchetă oficială efectivă atunci când au fost omorâte persoane urmare a utilizării forței de către agenții statului (vezi Al-Skeini și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 55721/07, § 163, CEDO 2011). Mai mult, articolul 3 îi impune statului sarcina de desfășurare a unei anchete oficiale efective acolo unde un individ face o „afirmație credibilă” potrivit căreia i s-a aplicat un rău-tratament în încălcarea acestei prevederi, aflat fiind în mâinile funcționarilor statali sau, în lipsa unei cereri exprese, acolo unde există indicii suficient de clare potrivit cărora ar fi fost aplicată tortura sau relele-tratamente (a se vedea Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 131, CEDO 2000 IV și Membrii (97) Congregației Martorilor lui Iehova din Gldani c. Georgia, nr. 71156/01, § 97, 3 mai 2007, și cazurile citate acolo).
63. În cazul de față, cu referire la fapte, așa cum au fost descrise acestea în fața Curții, nu există nicio probă care să sugereze faptul că Tarek Hassan a fost supus vreunui rău-tratament în timpul detenției, astfel încât să dea naștere obligației de desfășurare a unei anchete oficiale în temeiul articolului 3, în sarcina statului reclamat. Nu există, de asemenea, nicio probă potrivit căreia autoritățile Regatului Unit ar fi fost responsabile în vreun fel, direct sau indirect, de decesul lui Tarek Hassan, care a survenit cu câteva luni mai târziu după ce a fost eliberat din Camp Bucca, într-o parte îndepărtată a țării, necontrolată de forțele Regatului Unit. În lipsa vreunei probe cu privire la implicarea agenților statali ai Regatului Unit în acest deces, sau chiar a unei probe că decesul a avut loc în interiorul teritoriului controlat de Regatul Unit, nu poate lua naștere vreo obligație de investigare în temeiul articolului 2.
64. În concluzie, Curtea consideră că capetele de cerere întemeiate pe articolele 2 și 3 din Convenție sunt nefondate în mod manifest, în înțelesul articolului 35 § 3 (a) din Convenție, și trebuie declarate inadmisibile, conform articolului 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 §§ 1, 2, 3 ȘI 4 DIN CONVENȚIE
65. Reclamantul a susținut faptul că capturarea fratelui său de către forțele Regatului Unit și detenția acestuia la Camp Bucca au dat naștere unor încălcări ale drepturilor sale în temeiul articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție, care prevăd, în mod relevant, următoarele:
„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:
...
(b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau dețineri legale pentru nerespectarea unei hotărâri pronunțate de un tribunal, conform legii, ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;
(c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autoritățiijudiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice ale necesității de a-l împiedica să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;
...
2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în cel mai scurt termen și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deținută în condițiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuțiilor judiciare și are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanții care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa dacă detenția este ilegală.”
Guvernul a negat faptul că Tarek Hassan s-a aflat în vreun moment sub jurisdicția Regatului Unit. Ca alternativă, acesta a negat că capturarea și detenția sa, în timpul unui conflict armat internațional, dădea naștere vreunei încălcări a prevederilor articolului 5.
A. Jurisdicție
66. Reclamantul a contestat faptul că, la acel moment, fratele său se afla sub jurisdicția Regatului Unit, în înțelesul articolului 1 din Convenție, care prevede:
„Înaltele Părți Contractante recunosc oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor drepturile și libertățile definite în Titlul I al prezentei Convenții.”
1. Susținerile părților
(a) Reclamantul
67. Reclamantul a susținut faptul că Tarek Hassan s-a aflat sub jurisdicția Regatului Unit în temeiul articolului 1, în virtutea incidenței principiului „controlului efectiv al unei zone”, așa cum a fost acesta articulat de către Curte în Al‑Skeini și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 55721/07, § 138-140, CEDO 2011. Acesta a susținut apoi că ideea ce trebuia extrasă din Al-Skeini susținea că Regatul Unit avea un control efectiv asupra sud-estului irakian, urmare a înlăturării puterii regimului Ba’ath, lucru care s-a întâmplat pe 1 mai 2003. Acesta a subliniat că pe 9 aprilie 2003, trupele coaliției au preluat controlul asupra Baghdadului și că la mijlocul lunii aprilie a lui 2003, cu mult înainte de capturarea lui Tarek Hassan, afirmațiile făcute de către Prim-ministrul britanic și de către conducătorul operațiunilor pentru Comitetul Șefilor de Stat major al Statelor Unite indicau faptul că forțele de coaliție considerau efectiv încheiat războiul. Cu privire la criteriile identificate de către Curte ca relevante pentru problema dacă un stat își exercita controlul efectiv asupra unei zone, și anume „prezența puterii militare a statului în zonă” și a „măsurii în care sprijinul său militar, economic și politic pentru administrația locală subordonată îi conferă influență și control asupra regiunii”, nu a existat nicio probă cu privire la vreo diferență practică semnificativă dintre 23 aprilie și 1 mai 2003, și niciun motiv serios pentru care ar trebui să existe o diferență de poziție juridică.
68. Ca alternativă, reclamantul a argumentat faptul că juridicția era clar stabilită în temeiul principiului autorității agentului statal. Reclamantul a susținut că, potrivit jurisprudenței Curții, jurisdicția sub acest temei nu depinde de controlul asupra unei clădiri, zone sau vehicul, ci putea lua naștere pur și simplu acolo unde exista un control fizic sau o autoritate asupra unei persoane. Autoritatea și controlul asupra indivizilor nu trebuiau să fie exclusive sau totale pentru ca să ia naștere jurisdicția. Nici nu era necesar ca statul să se afle într-o poziție de garant al tuturor drepturilor Convenției pentru persoana aflată sub controlul său. În această bază, Curtea ar trebui să respingă argumentul Guvernului potrivit căruia controlul bipartit sau de grup nu era suficient pentru scopurile articolului 1 din Convenție.
69. Reclamantul a susținut faptul că, urmare a arestării fratelui său în timpul nopții dintre 22/23 aprilie 2003, când acesta din urmă a fost luat sub custodia soldaților Regatului Unit, nu s-a putut opune în mod realist faptul că Regatul Unit deținea autoritatea și controlul, și deci jurisdicția articolului 1, asupra sa. În legătură cu perioada de după admiterea sa la Camp Bucca, Regatul Unit a continuat să-și exercite autoritatea și controlul asupra detenției sale. În particular, acesta a fost identificat ca deținut al Regatului Unit atât în baza de date AP3-Ryan, cât și în baza de date de la Camp Bucca. Autoritățile Regatului Unit erau responsabile de întocmirea unui raport de capturare și a unui raport de detenție. Imediat după sosirea sa la Camp, acesta a fost condus la unitatea JFIT, care era în întregime controlată de către forțele Regatului Unit, și a rămas acolo până pe 25 aprilie. Chiar după transferarea sa de la unitatea JFIT, acesta a rămas sub controlul Regatului Unit, de vreme ce autoritățile Regatului Unit continuau să-și asume responsabilitatea asupra bunăstării deținuților Regatului Unit de la Camp Bucca; ei au intermediat cu ICRC privitor la tratamentul lor și la notificarea familiilor despre detenția lor; păstrau drepturi depline de acces și aveau o echipă de monitorizare rezidentă la Camp Bucca pentru a asigura conformitatea cu standardele interne și internaționale. Echipa de Ofițeri ai Poliției Militare a Regatului Unit (poliția militară) avea responsabilitatea supravegherii deținuților Regatului Unit, pe care îi verificau zilnic, și a deținuților Regatului Unit care necesitau ajutor medical și care trebuiau tratați în spitalele militare ale Regatului Unit. Regatul Unit rămânea de asemenea răspunzător de clasificarea deținuților în temeiul articolelor 4 și 5 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva. Nu era nimic care să indice faptul că autoritățile Statelor Unite au susținut existența vreunei baze de-a lor pentru deținerea lui Tarek Hassan. Proba Maiorului Wilson era aceea că deciziile privind eliberarea vreunui deținut al Regatului Unit erau luate de Regatul Unit. În cazul lui Tarek Hassan, JFIT a recomandat eliberarea sa. Mai mult, dacă era luată decizia eliberării unui deținut de către autoritățile Regatului Unit, el nu putea fi pur și simplu eliberat de Statele Unite, ci trebuia scos din registrele Campu-ului de Regatul Unit. În opinia reclamantului, era clar că în privința pazei și a escortării deținuților Regatului Unit la Camp Bucca, Statele Unite acționau ca agenți pentru Regatul Unit. Acest lucru era confirmat de faptul că Regatul Unit trebuia să le ramburseze Statelor Unite consturile pentru întreținerea deținuților. Deținerea acestora la baza Statelor Unite era pur și simplu o chestiune de conveniență operațională a Regatului Unit. Poziția nu era diferită, în esență, de cedarea sarcinilor pazei deținuților săi către contractanți privați. Regatul Unit nu se putea absolvi singură de răspundere prin plasarea deținuților în custodia temporară a unei alte organizații.
(b) Guvernul
70. Guvernul a subliniat faptul că, potrivit jurisprudenței Curții, exercitarea jurisdicției extra-teritoriale rămânea o stare de excepție. Mai mult, conceptul de jurisdicție nu făcea obiectul doctrinei „instrumentului viu”. În Al-Skeini, citată mai sus, Curtea a considerat că Regatul Unit își exercita jurisdicția în privința deceselor rudelor reclamanților, dată fiind combinarea a două circumstanțe de fapt specifice. Primul element-cheie era faptul că Reagatul Unit și-a asumat, de la 1 mai 2003 la 24 iunie 2004, asumau autoritatea și responsabilitatea pentru menținerea securității în sud-estul Irakului ca o putere ocupantă. Al doilea element era faptul că decesele au survenit pe parcursul operațiunilor de securitate efectuate de către forțele britanice având în vedere acea asumare a autorității și a răspunderii. În lipsa vreunuia dintre acești factori, nu ar fi putut exista o legătură jurisdicțională. În particular, Curtea nu a constatat existența jurisdicției în baza doctrinei „controlului efectiv al unei zone” și a făcut trimitere expresă la concluziile Curții de Apel din cadrul procedurilor interne privitoare la cauza Al-Skeini, potrivit cărora ar fi fost „complet ireal” să se susțină faptul că în mai 2003 Regatul Unit manifesta un control efectiv și era obligat să le asigure tuturor celor din Basrah drepturile și libertățile garantate de Convenție. Pe 23 aprilie 2003, când fratele reclamantului a fost arestat, Regatul Unit nu-și asumase încă responsabilitatea pentru operațiunile de securitate din sud-estul Irakului; acest fapt nu s-a întâmplat până pe data de 1 mai 2003.
71. Guvernul a recunoscut faptul că Curtea a reținut că putea exista jurisdicție în temeiul articolului 1 acolo unde agenții statului contractant care operau în afara teritoriului său exercitau „un cotrol total și exclusiv” sau „un control deplin și exclusiv” asupra unui individ, de exemplu situația în care un individ se afla în custodia agenților statului contractant în afara granițelor. Cu toate aceste, Guvernul a susținut că această bază de jurisdicție nu era aplicabilă în faza ostilităților active ale unui conflict armat internațional, unde agenții statului contractant în discuție operau pe un teritoriu al cărui putere ocupantă nu erau. Într-un asemenea caz, conduita statului contractant ar face în schimb obiectul tuturor prevederilor de drept umanitar internațional. Astfel, tot ceea ce a avut loc înainte de 1 mai 2003, inclusiv capturarea lui Tarek Hassan, transferarea acestuia sub custodia Statelor Unite la Camp Bucca și interogarea de către forțele britanice pe 25 aprilie 2003, nu intra sub jurisdicția Regatului Unit în scopurile articolului 1 din Convenție.
72. În plus, Guvernul a susținut faptul că Tarek Hassan nu cădea sub jurisdicția Regatului Unit după admiterea sa la Camp Bucca din motivul aparte potrivit căruia, la acea vreme, el era transferat sub custodia Statelor Unite și înceta să se afle sub controlul exclusiv, sau chiar primar, al Regatului Unit. Potrivit Guvernului, jurisprudența Curții cerea ca agenții unui stat contractant operând în afara teritoriului său să exercite „un control total și exclusiv” sau „un control deplinși exclusiv” asupra unui individ pentru stabilirea jurisdicției în scopurile articolului 1. Aceste concluzii nu erau afectate de faptul că în temeiul paragrafului 4 din MOA (a se vedea paragraful 16 de mai sus) Regatul Unit ar fi putut cere de la Statele Unite returnarea lui Tarek Hassan sub custodia sa. Nu a existat nicio probă potrivit căreia Regatul Unit a formulat vreodată o asemenea cerere. Mai mult, faptul că prevederea referitoare la formularea unei asemenea cereri era inclusă în MOA oferea cel mai clar indiciu că, atât timp cât persoana vizată rămânea sub custodia și controlul Statelor Unite, ea nu se afla sub jurisdicția Regatului Unit. Această poziție de principiu era sprijinită de articolul 12 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva (a se vedea paragraful 33 de mai sus). Primul paragraf din articolul 12 statua faptul că „puterea deținătoare este răspunzătoare pentru tratamentul administrat” prizonierilor de război. Cu toate acestea, cel de-al doilea paragraf clarifica faptul că, urmare a transferului unui prizonier de război de către Puterea Deținătoare unui alt stat parte la Convenție, „răspunderea pentru aplicarea Convenției îi aparține Puterii care îi acceptă în timp ce aceștia se află sub custodia sa”. Astfel, în perioada în care Tarek Hassan a fost deținut la Camp Bucca, răspunderea pentru aplicarea celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva în privința sa îi revenea Statelor Unite.
73. În orice eventualitate, Guvernul a susținut că din 25 aprilie 2003, când lui Tarek Hassan i s-a impus statutul de civil pe cale de a fi eliberat, și a fost mutat în zona de detenție civilă din Camp Bucca, nici Regatul Unit, nici Statele Unite nu au pretins să exercite un drept legal de a-l deține. Acesta a rămas la Camp doar pentru că situația privitoare la securitate îl făcea pur și simplu iresponsabil pentru a-l elibera imediat. El nu mai era deținut, însă se afla în Camp Bucca așteptând transportarea spre locul capturării sale. În mod similar, când acesta a fost transportat cu autocarul de către forțele Regatului Unit spre locul eliberării sale, acesta era o persoană liberă și nu se afla sub custodia sau controlul Regatului Unit, sau sub jurisdicția sa.
2. Aprecierea Curții
74. Curtea reiterează faptul că în Al-Skeini, citată mai sus, §§ 130-142, a rezumat principiile aplicabile jurisdicției exercitate în afara teritoriului statului contractant, în înțelesul articolului 1 din Convenție, după cum urmează:
„130. ... În temeiul acestui articol [articolul 1 din Convenție] angajamentul asumat de către un Stat Contractant este limitat la „garantarea” („reconnaître” în textul în varianta franceză) drepturilor și libertăților enumerate pentru persoanele aflate sub „jurisdicția” lor (a se vedea Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989, § 86, seria A nr. 161; Banković și alții c. Belgiei și altora [MC] (dec.), nr. 52207/99, § 66, ECHR 2001‑ XII). „Jurisdicția”, în înțelesul articolului 1, este un criteriu-prag. Exercitarea jurisdicției este o condiție necesară pentru ca un stat contractant să poată fi ținut responsabil pentru actele sau omisiunile imputabile lui, care au dat naștere unor presupuse încălcări ale drepturilor și libertăților garantate de Convenție (a se vedea Ilaşcu și alții c. Moldovei și Rusiei [MC], nr. 48787/99, § 311, CEDO 2004‑VII).
(α) Principiul teritorialității
131. Jurisdicția unui stat în înțelesul articolului 1 este, în principal, teritorială (a se vedea Soering, citată mai sus, § 86; Banković, citată mai sus, §§ 61 și 67; Ilaşcu, citată mai sus, § 312). Jurisdicția este presupus a fi exercitată pe teritoriul unui stat (Ilaşcu, citată mai sus, § 312; Assanidze c. Georgia [MC], nr. 71503/01, § 139, CEDO 2004‑II). Pe de altă parte, actele Statelor Contractante desfășurate sau care produc efecte în afara teritoriilor lor pot intra sub jurisdicția statului repectiv, în înțelesul articolului 1 ,doar în situații excepționale (Banković, citată mai sus, § 67).
132. Până în prezent, Curtea a recunoscut în jurisprudența sa existența câtorva împrejurări excepționale apte să conducă la exercitarea de către un stat contractant a jurisdicției dincolo de granițele sale. În orice caz, la întrebarea dacă există sau nu împrejurări excepționale care să impună și să justifice o eventuală concluzie a Curții potrivit căreia statul respectiv avea jurisdicție extrateritorială, trebuie să se răspundă avându-se în vedere situația de fapt specifică.
(β) Autoritatea și controlul agentului statului
133. Curtea a recunoscut în jurisprudența sa faptul că jurisdicția unui stat contractant în înțelesul articolului 1 poate fi extinsă, cu titlu de excepție, de la principiul teritorialității la acte ale autorităților care produc efecte în afara teritoriului național (vezi Drozd și Janousek c. Franței și Spaniei, hotărârea din 26 iunie 1992, Seria A nr. 240, § 91; Loizidou c. Turcie (obiecții preliminare), 23 martie 1995, § 62, Seria A nr. 310; Loizidou c. Turciei (fond), 18 decembrie 1996, § 52, Culegere de Hotărâri și Decizii 1996‑VI; și Banković, citată mai sus, 69). Formularea principiului, așa cum apare în Drozd și Janousek și în celelalte cauze citate mai sus este foarte largă: Curtea statuează doar că răspunderea unei părți contractante „poate fi antrenată” în aceste circumstanțe. Este necesară o examinare a jurisprudenței Curții pentru a identifica principiile definitorii.
134. În primul rând, este evident că actele agenților diplomatici și consulari prezenți pe un teritoriu străin în conformitate cu prevederile dreptului internațional pot atrage exercitarea jurisdicției atunci când acești agenți își exercită autoritatea și controlul asupra altor persoane (Banković, citată mai sus, § 73; de asemenea, X c. Republicii Federale Germane, nr. 1611/62, decizia Comisiei din 25 septembrie 1965, Anuarul Convenției Europene a Drepturilor Omului, vol. 8, pp. 158 și 169; X c. Regatului Unit, nr. 7547/76, decizia Comisiei din 15 decembrie 1977; WM c. Danemarcei, nr. 17392/90, decizia Comisiei din 14 octombrie 1993).
135. În al doilea rând, Curtea a recunoscut exercitarea de către un stat a jurisdicției extrateritoriale atunci când, cu consimțământul, la invitația sau cu știința guvernului acelui teritoriu, statul își exercită toată sau o parte din autoritatea publică pe care ar fi exercitat-o, în mod normal, guvernul respectiv (Banković, citată supra, § 71). Astfel, atunci când, în temeiul obiceiului, al tratatului sau al unui alt acord, autoritățile statului contractant îndeplinesc funcții executive sau judiciare pe teritoriul unui alt stat, statul contractant poate fi ținut responsabil pentru încălcările Convenției, atât timp cât actele respective îi sunt mai degrabă atribuibile acestuia din urmă decât statului teritorial (a se vedea Drozd și Janousek, citată mai sus; Gentilhomme și alții c. Franței, nr. 48205/99, 48207/99 și 48209/99, hotărârea din 14 mai 2002; și, de asemenea, X și Y c. Elveției, nr. 7289/75 și 7349/76, Decizia de admisibilitate a Comisiei din 14 iulie 1977, DR 9, p. 57).
136. Mai mult, jurisprudența Curții arată că în anumite circumstanțe utilizarea forței de către agenți ai statului care operează în afara teritoriului său pot plasa persoana aflată sub controlul autorităților statului în sfera de jurisdicție a statului respectiv, în înțelesul articolului 1. Acest principiu a fost aplicat atunci când o persoană a fost luată în custodie publică de către agenți ai statului în străinătate. De exemplu, în Öcalan c. Turciei [MC], nr. 46221/99, § 91, CEDO 2005‑IV, Curtea a statuat că „imediat după ce a fost predat de către autoritățile keniene autorităților turce, reclamantul s-a aflat sub autoritatea efectivă a Turciei și, deci, sub ‘jurisdicția’ acestui din urmă stat, în înțelesul articolului 1 din Convenție, în ciuda faptului că în acest caz Turcia își exercita autoritatea în afara teritoriului național”. În Issa și alții c. Turciei, nr. 31821/96, 16 noiembrie 2004, Curtea a reținut că s-a stabilit faptul că soldații turci îi luaseră în custodie pe membrii familiei reclamanților în nordul Irakului, îi duseseră într-o pivniță din apropiere și îi executaseră, persoanele decedate aflându-se sub jurisdicția Turciei prin faptul exercitării de către soldați a autorității și controlului asupra acestora. În cauza Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatului Unit (dec.), nr. 61498/08, §§ 86-89, 30 iunie 2009, Curtea a statuat că doi cetățeni irakieni deținuți într-o închisoare militară condusă de englezi în Irak intrau sub jurisdicția Regatului Unit, deoarece acesta își exercita controlul total și exclusiv asupra închisorii și asupra persoanelor deținute. În fine, în cauza Medvedyev și alții c. Franței [MC], nr. 3394/03, § 67, CEDO 2010-..., Curtea a statuat că reclamanții se aflau sub jurisdicția franceză, întrucât agenții francezi exercitau un control exclusiv asupra unei nave și asupra echipajului acesteia din momentul interceptării în apele internaționale. Curtea consideră că în cazurile prezentate mai sus jurisdicția nu reiese doar din simplul fapt al controlului exercitat de către un stat contractant asupra clădirilor, navelor și aeronavelor în care sunt deținute persoanele respective. Ceea ce este determinant în asemenea cazuri este exercitarea unei puteri și a unui control fizic asupra persoanei respective.
137. Este evident că ori de câte ori un stat exercită prin agenții săi controlul și autoritatea asupra unei persoane, așadar jurisdicția, statul are obligația, în temeiul articolului 1, să asigure respectarea drepturilor individuale și a libertăților prevăzute în Secțiunea 1 a Convenției, aplicabile la situația specifică a persoanei în cauză. În acest sens, drepturile convenționale pot fi „divizate și croite pe măsură” (a se compara cu Banković, citată supra, § 75).
(γ) Controlul efectiv asupra unei zone
138. O altă excepție de la principiul conform căruia jurisdicția, în înțelesul articoului 1, se limitează la teritoriului statului național intră în joc atunci când, urmare a unei acțiuni militare legale sau ilegale, un stat contractant își exercită controlul efectiv asupra unei zone din afara teritoriului național. Obligația asigurării respectării, într-o asemenea zonă, a drepturilor și libertăților prevăzute de Convenție derivă din existența acestui control, fie el exercitat în mod direct, prin intermediul forțelor armate proprii ale statului contractant, fie prin intermediul unei autorități administrative locale subordonate (Loizidou (excepții preliminare), citată mai sus, § 62; Cipru c. Turciei [GC], nr. 25781/94, § 76, CEDO 2001‑IV, Banković, citată mai sus, § 70; Ilaşcu, citată mai sus, §§ 314-316; Loizidou (fond), citată mai sus, § 52). Când are loc această dominație asupra teritoriului, nu este necesar să se determine dacă statele contractante își exercită un control detaliat asupra politicilor și acțiunilor administrației locale subordonate. Faptul că adminitrația locală subzistă ca rezultat al forței militare a statului contractant respectiv sau printr-un alt tip de sprijin din partea acestuia atrage responsabilitatea statului contractant pentru politicile și acțiunile sale. În temeiul articolului 1, statul care deține controlul are responsabilitatea să asigure, în zona controlată, întreaga gamă de drepturi substanțiale prevăzute de Convenție și Protocoalele pe care le-a ratificat, putând fi tras la răspundere pentru toate încălcările acestor drepturi (Cipru c. Turciei, citată mai sus, §§ 76-77).
139. Întrebarea dacă un stat contractant deține controlul efectiv al unei zone din afara teritoriului propriu este o chestiune de fapt. Pentru stabilirea existenței unui asemenea control efectiv, Curtea se va referi, în primul rând, la forța prezenței militare a Statului în zona respectivă (a se vedea Loizidou (fond), citată mai sus, §§ 16 și 56; Ilaşcu, citată mai sus, § 387). Alte aspecte pot fi, de asemenea, relevante, cum ar fi în ce măsură sprijinul militar, economic și politic acordat administrației locale subordonate îi conferă influență și control asupra regiunii (a se vedea Ilaşcu, citată mai sus, §§ 388-394).
140. Principiul „controlului efectiv” stabilit mai sus nu înlocuiește sistemul declarațiilor în temeiul articolului 56 din Convenție (fostul articol 63) pe care statele, atunci când au redactat Convenția, au decis să le aplice teritoriilor străine ale căror relații externe aveau responsabilitatea de le gestiona. Articolul 56 § 1 prevede un mecanism prin care orice stat poate decide să extindă aplicarea Convenției tuturor sau unora dintre teritoriile străine ale căror relații externe au responsabilitatea de le gestiona, „acordând atenția cuvenită ... cerințelor locale”. Existența acestui mecanism, care a fost inclus în Convenție din motive istorice, nu poate fi interpretat în condițiile actuale ca limitând scopul noțiunii de „jurisdicție” din articolul 1. Situațiile acoperite de principiul „controlului efectiv” sunt, în mod evident, separate și distincte de circumstanțele în care un Stat Contractant nu a extins, printr-o declarație în temeiul articolului 56, Convenția sau Protocoalele sale la teritoriile străine ale căror relații externe au responsabilitatea de le gestiona (a se vedea Loizidou (excepții preliminare), citată mai sus, §§ 86-89 și Quark Fishing Ltd c. Regatului Unit (dec.), nr. 15305/06, CEDO 2006-...).
(δ) Spațiul juridic al Convenției (‘espace juridique’)
141. Convenția este un instrument constituțional de ordine publică europeană (a se vedea Loizidou c. Turciei (excepții preliminare), citată mai sus, § 75). Nu guvernează acțiunile statelor care nu sunt parte și nici nu intenționează să constitue un mijloc de a le cere statelor contractante să impună standardele Convenției în alte state (a se vedea Soering, citată mai sus, § 86).
142. Curtea a subliniat că, atunci când teritoriul unui stat parte la Convenție este ocupat de forțele armate ale altui stat, statul ocupant trebuie, în principiu, să fie ținut responsabil în temeiul Convenției de încălcările drepturilor omului din teritoriul ocupat, întrucât, în caz contrar, populația teritoriului respectiv ar fi lipsită de drepturile și libertățile de care se bucurase până atunci și ar rezulta un „vid” de protecție în “spațiul juridic al Convenției” (a se vedea, Loizidou (fond), citată mai sus, §78; Banković, citată mai sus, § 80). Totuși, importanța stabilirii jurisdicției statului ocupant în aceste cazuri nu implică, a contrario, împrejurarea că jurisdicția în temeiul articolului 1 din Convenție nu poate exista niciodată în afara teritoriului statelor membre ale Consiliului Europei. În jurisprudența sa, Curtea nu a aplicat o asemenea restricție (a se vedea, printre alte exemple, Öcalan, Issa, Al-Saadoon și Mufdhi, Medvedyev, toate citate mai sus).”
75. În Al-Skeini, citată mai sus, Curtea a reținut că rudele reclamanților cădeau sub jurisdicția Regatului Unit, întrucât în perioada 1 mai 2003-28 iunie 2004, Regatul Unit și-a asumat autoritatea pentru menținerea securității în sud-estul Irakului, iar rudele au fost omorâte în cursul operațiunilor de securitate întreprinse de trupele Regatului Unit, în temeiul acelei asumări de autoritate (Al-Skeini §§ 143-150). În lumina aceste constatări, nu era necesar să se determine dacă se putea vorbi despre jurisdicție și în baza faptului că Regatul Unit exercita un control militar efectiv în sud-estul Irakului, în acea perioadă. Cu toate acestea, descrierea faptelor din Al-Skeini includea materiale care încercau să demonstreze faptul că Regatul Unit era departe de a avea un control efectiv în aria de sud-est pe care o ocupa, și aceasta a și fost constatarea Curții de Apel, care a administrat probe cu privire la chestiune în procedurile interne referitoare la cauza Al‑Skeini (vezi Al‑Skeini, citată mai sus, §§ 20-23 și § 80). Prezentul caz privește o perioadă anterioară, înainte ca Regatul Unit și partenerii săi de coaliție să declare că faza activă a ostilităților conflictului a sfârșit și că începuse deja ocupația, și înainte ca Regatul Unit să-și asume responsabilitatea pentru menținerea securității în sud-estul țării (vezi Al-Skeini, citată mai sus, §§ 10-11). Totuși, ca și în Al-Skeini, Curtea nu consideră necesar să decidă dacă Regatul Unit avea un control efectiv asupra acestei arii în timpul perioadei relevante, întrucât rețiune că Regatul Unit și-a exercitat jurisdicția asupra lui Tarek Hassan în baza unui alt motiv.
76. După capturarea sa de către trupele britanice în zorii zilei de 23 aprilie 2003, până ce acesta a fost admis în Camp Bucca, mai târziu de după-amiaza acelei zile, Tarek Hassan s-a aflat în puterea și controlul fizic al soldaților Regatului Unit și se găsea, astfel, sub jurisdicția Regatului Unit, conform principiilor subliniate în paragraful 136 din Al-Skeini, expuse mai sus. În observațiile sale, Guvernul a recunoscut faptul că acolo unde agenții statali care operează extra-teritorial iau un individ în custodie este un motiv pentru care operează jurisdicția extra-teritorială, recunoscută de către Curte. Cu toate acestea, Guvernul a susținut că această bază a jurisdicției nu ar trebui să se aplice în faza activă a ostilităților unui conflict internațional armat, în care agenții statului contractant operează pe un teritoriu al cărui putere ocupantă nu sunt, și acolo unde conduita statului va face în schimb obiectul cerințelor dreptului umanitar internațional.
77. Curtea nu este convinsă de acest argument. Al-Skeini viza, de asemenea, o perioadă în care era aplicabil dreptul umanitar internațional, și anume perioada în care Regatul Unit și partenerii lui de coaliție au ocupat Irakul. Totuși, în acel caz, Curtea a reținut că Regatul Unit și-a exercitat jurisdicția asupra rudelor reclamanților conform articolului 1. Mai mult, ar semnifica o inconsecvență cu jurisprudența Curții Internaționale de Justiție să se accepte argumentul Guvernului în această privință, instanță care a reținut că dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul umanitar internațional pot fi aplicate concomitent (vezi paragrafele 35-37 de mai sus). Așa cum a observat Curtea în multe cazuri, Convenția nu trebuie interpretată ca aflându-se într-un vid, ci ar trebui interpretată, pe cât posibil, în armonie cu alte reguli de drept internațional din care face parte (vezi, de exemplu, Al-Adsani c. Regatului Unit [MC], nr. 35763/97, § 55, CEDO 2001‑XI). Rațiunea este aplicabilă deopotrivă articolului 1, ca și altor articole din Convenție.
78. Cu privire la perioada de după intrarea lui Tarek Hassan în Camp Bucca, Guvernul a propus un motiv alternativ de excludere a jurisdicției, și anume acela că admiterea sa în Camp a presupus un transfer de custodie din partea Regatului Unit către Statele Unite. Cu toate acestea, indiferent dacă argumentele textuale ale Guvernului se bazau pe prevederile MOA și pe articolul 12 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva (a se vedea paragrafele 16, 33 și 72), Curtea este de părere că, având în vedere aranjamentele care operau la Camp Bucca, Tarek Hassan continua în acest timp să se afle sub autoritatea și controlul forțelor Regatului Unit. Acesta a fost admis în Camp în calitate de prizonier al Regatului Unit. La scurt timp după admiterea sa, acesta a fost condus la unitatea JFIT, care era controlată în totalitate de către forțele Regatului Unit (a se vedea paragraful 15 de mai sus). În conformitate cu MOA care stabilea variile responsabilități ale Regatului Unit și ale Statelor Unite cu privire la indivizii deținuți la Camp, Regatul Unit avea responsabilitatea clasificării deținuților conform celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva și responsabilitatea deciziei cu privire la când trebuiau aceștia eliberați (vezi paragraful 16 de mai sus). Este ceea ce s-a întâmplat după interogarea lui Tarek Hassan la unitatea JFIT, când autoritățile Regatului Unit au decis că era acesta era un civil care nu reprezenta o amenințare pentru securitate și a ordonat eliberarea sa cât mai curând posibil. De vreme ce este adecărat că anumite aspecte operaționale referitoare la detenția lui Tarek Hassan de la Camp Bucca au fost transferate către forțele Statelor Unite, în special sarcinile escortării sale spre și dinspre unitatea JFIT și paza sa oriunde în afara Camp-ului, Regatul Unit mai deținea autoritatea și controlul asupra tuturor aspectelor detenției relevante pentru capetele de cerere ale reclamantului în temeiul articolului 5.
79. În fine, Curtea notează că argumentul Guvernului potrivit căruia odată ce Tarek Hassan a fost declarat apt pentru a fi eliberat și condus la zona de detenție civilă, acesta nu mai reprezenta un deținut și ieșea, astfel, de sub jurisdicția Regatului Unit. Cu toate acestea, în viziunea Curții, este clar că Tarek Hassan a rămas în custodia personalului militar armat și sub autoritatea și controlul Regatului Unit până la momentul în care a fost lăsat să coboare din autobuzul care l-a transportat de la Camp.
80. Așadar, în concluzie, Curtea reține faptul că Tarek Hassan se afla sub jurisdicția Regatului Unit de la momentul capturării sale de către trupele Regatului Unit, la Umm Qasr, pe 23 aprilie 2003, până la eliberarea sa din autobuzul care l-a transportat de la Camp Bucca spre punctul de eliberare, cel mai probabil la Umm Qasr, pe 2 mai 2003 (vezi paragraful 55 de mai sus).
B. Fondul capetelor de cerere întemeiate pe Articolul 5 §§ 1, 2, 3 și 4
1. Susținerile părților
(a) Reclamantul
81. Reclamantul nu a acceptat faptul că arestul și detenția lui Tarek Hassan au avut loc în faza activă a luptei unui conflict armat internațional, de vreme ce până la 9 aprilie 2003 trupele coaliției au preluat controlul asupra Baghdadului și au înlăturat Partidul Ba’ath de la putere. Totuși, chiar dacă arestul și detenția lui Tarek Hassan a avut loc în faza activă a luptei, această împrejurare nu ar face inaplicabilă Convenția. Articolul 15 a creat o competență specifică de luare a acțiunilor derogatoare de la Convenție în măsura strict necesitată de exigențele „războiului sau ale altui tip de stare de pericol public ce amenința viața națiunii”. Nu a existat nicio derogare în acest caz și nu a putut avea loc înlocuirea drepturilor Convenției. Era important să se rețină contextul istoric în care a fost redactată Convenția, și anume consecințele unui conflict mondial. Cu memoria războiului încă proaspătă, redactorii și-au pus întrebarea dacă drepturile fundamentale recunoscute ale Convenției ar trebui să se aplice în mod diferit pe timp de război și au decis că acestea ar trebui s-o facă numai (i) în măsura în care este necesar să se facă față exigențelor războiului sau ale unei stări de pericol public, (ii) cu condiția că erau respectate alte obligații de drept internațional ale statelor și (iii) cu condiția că statul deroga în mod formal și deschis. A rezultat articolul 15. Dacă redactorii au intenționat să creeze un regim în care drepturile omului ar fi fost automat înlocuite sau rescrise în timpul conflictelor internaționale, ar fi făcut-o așa.
82. Reclamentul nu a acceptat existența vreunei probe cu privire la practica statală a Înaltelor Părți Contractante în sensul că dispozițiile Convenției nu trebuiau respecctate în cazul detenției combatanților actuali sau suspecți din cursul unui conflict armat internațional. Și chiar dacă ar fi existat, ea nu ar fi fost o probă însoțită de opinio juris. Mai mult, chiar dacă ar fi existat amândouă, funcția Curții, potrivit articolului 19, era să asigure respectarea Convenției, nu să o aplice doar acolo unde o aplicau de obicei statele. Nici jurisprudența Curții, ca de exemplu Varnava și alții c. Turciei [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 185, CEDO 2009, susținea cazul Guvernului. În Varnava, Curtea a reținut că regulile relevante ale dreptului umanitar internațional extindeau obligațiile statelor în temeiul articolului 2; ele nu sprijineau afirmația potrivit căreia drepturile fundamentale erau golite de conținut pe timp de război. Inerentă concepției de „interpretare a unei prevederi, în măsura posibilului, în lumina principiilor de drept internațional” era recunoașterea faptului că exista o serie de posibile semnificații și că unele interpretări propuse se situau în afara acesteia. Argumentul Guvernului privind „înlocuirea” consta esențialmente în faptul că drepturile Convenției trebuie citite ca și cum ar fi conținut o largă excepție referitoare la „timpul de război” și pe care, de fapt, nu o conțineau. O asemenea abordare nu era sprijinită de Varnava. În fine, reclamantul a susținut că invocarea de către Guvern a avizului consultativ al Curții Internaționale de Justiție cu privire la Consecințele Juridice ale Construirii unui Zid în Teritoriul Palestinian Ocupat era dificil de înțeles, de vreme ce în acel aviz, Curtea Internațională de Justiție a reținut în mod expres faptul că derogarea era singura măsură pentru înlocuirea unei prevederi de drept internațional al drepturilor omului (vezi paragraful 36 de mai sus).
83. Curtea a aplicat adesea Convenția în situațiile de conflict armat și a recunoscut că, în principiu, aceasta nu era înlocuită (reclamantul a făcut trimitere la următoarele cazuri: Ahmet Özkan și alții c. Turciei, nr. 21689/93, §§ 85 și 319, 6 aprilie 2004; Varnava și alții c. Turciei [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90, § 191, CEDO 2009; Al-Jedda, citată mai sus, § 105; Al-Skeini, citată mai sus, §§ 164-167). Mai mult, acest fapt era sprijinit de avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din Consecințele Juridice ale Construirii unui Zid în Teritoriul Palestinian Ocupat, § 106 (vezi paragraful 36 de mai sus). În opinia reclamantului, Curtea Internațională de Justiție recunoștea, în acest pasaj, că ar putea exista niște drepturi care se situează în câmpul de aplicare al dreptului internațional umanitar, dar asupra căruia nu se extindea nicio convenție de protecție a drepturilor omului. În opinia reclamantului, poziția era aceea că prevederile dreptului umanitar internațional pot influența cel mult interpretarea prevederilor Convenției. De exemplu, acestea puteau fi relevante în determinarea a ce acte erau strict cerute în baza exigențelor situației pentru scopurile unei derogări de la articolul 2. În contextul articolului 5, acesta putea influența, în cazul în care era nevoie, interpretarea Curții cu privire la „autoritatea legală competentă” și la „infracțiune” din articolul 5 § 1(c). Cu toate acestea, nu era corect faptul că articolul 5 era înlocuit în condițiile în care interveneau Convențiile de la Geneva. Convenția era un tratat menit să protejeze drepturile fundamentale. Prevederile sale nu trebuiau denaturate, și cu atât mai mult ignorate în bloc, pentru a face mai ușoară viața pentru statele care omiteau să utilizeze mecanismul prevăzut de Convenție care impunea în mod expres cum trebuiau reconciliate prevederile sale cu exigențele războiului.
84. În continuare, reclamantul a susținut că, în orice eventualitate, Guvernul nu a identificat nimic din ce trebuiau să facă forțele Regatului Unit în baza Convențiilor de la Geneva și care i-ar fi obligat să acționeze contrar articolului 5. Războiul din Irak era un conflict armat non-internațional care a fost urmat de colapsul forțelor lui Saddam Hussein și de ocuparea de către forțele de coaliție. Cu siguranță că existau prevederi de drept convențioanl considerabil mai puține decât cele aplicabile conflictelor armate internaționale. Dreptul umanitar internațional prevedea cerințe minime pentru state în situațiile de conflict armat, însă nu oferea competențe. În realitate, susținerea Guvernului potrivit căreia Convenția ar trebui „înlocuită” era o încercare de re-argumentare a chestiunii jurisdicției din articolul 1, care a fost decisă în Al‑Skeini (citată mai sus). Dacă poziția Guvernului era corectă, ar fi avut efectul unei depline privări a victimelor unei contravenții de orice remediu efectiv, de vreme ce cele de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva nu prevedeau deferirea unui particular justiției. O asemenea diminuare a drepturilor persoanelor în privința tratamentului lor de către forțele armate străine ar fi fost lipsită de principii și eronată.
85. În fine, chiar dacă Curtea trebuia să decidă dacă articolul 5 era interpretabil în lumina celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva, Tarek Hassan a fost arestat și deținut pentru a-l face pe reclamant să se predea. Detenția a fost arbitrară și nu se situa sub niciuna dintre categoriile legale ale articolului 5 § 1, și nici nu era permisă conform dreptului internațional umanitar.
(b) Guvernul
86. Guvernul a susținut faptul că redactorii Convenției nu au urmărit ca o presupusă victimă a acțiunii extra-teritoriale în faza activă a unui conflict armat internațional, precum prizonierul de război protejat de cea de-a Treia Convenție de la Geneva, care putea, cu toate acestea, susține o încălcare a articolului 5, să beneficieze de protecțiile instituite de Convenție. Nu exista nimic în Convenție sau în travaux préparatoires ale Convențiilor de la Geneva din 1949 care să sugereze o asemenea intenție, sau, într-adevăr, în formularea lor, care ar ar fi fost în prim-planul celor care au redactat Convenția ca stabilind regimul juridic relevant aplicabil. Mai mult, o asemenea intenție ar fi neconformă cu realitățile practice de derulare a ostilităților active într-un conflict armat internațional și, de asemenea, cu jurisprudența Convenției care avea legătură cu chestiunea.
87. Prima afirmație a Guvernului a fost aceea că evenimentele relevante au avut loc în afara jurisdicției Regatului Unit. Ca alternativă, dacă Curtea ar reține că Regatul Unit avea jurisdicție asupra lui Tarek Hassan în timpul detenției sale, Guvernul a susținut că articolul 5 trebuia interpretat și aplicat în conformitate și în armonie cu dreptul internațional. Acolo unde prevederile Convenției trebuiau aplicate în contextul unui conflict internațional armat, și în particular în faza activă a unui asemenea conflict, aplicarea trebuia să aibă în vedere dreptul internațional umanitar, care era lex specialis, și putea opera pentru modificarea sau chiar înlocuirea unei adnumite prevederi din Convenție. Astfel, în Cipru c. Turciei, nr. 6780/74 și 6950/75, Raportul Comisiei din 10 iulie 1976, volumul 1, Comisia nu a considerat necesar să abordeze chestiunea încălcării articolului 5, în cazul în care persoanele erau deținute în temeiul celei de-a Treia Convenții de la Geneva în contextul capturării prizonierilor de război. Mai mult, exista abordarea conformă a Curții Internaționale de Justiție, potrivit căreia dreptul internațional umanitar era aplicabil ca lex specialis în contextul unui conflict armat internațional în circumstanțe în care se aplica și un tratat privind protecția drepturilor omului. Acest punct de vedere era sprijinit de Raportul Grupului de Studiu al Comisiei de Drept Internațional cu privire la „Fragmentarea Dreptului Internațional” (vezi paragraful 38 de mai sus) și de doctrinari precum autorii „The Handbook of International Humanitarian Law”, editat de Fleck, și de autorii “The Handbook of the International Law of Military Operations”, editat de Gill și Fleck.
88. Guvernul a argumentat că dreptul la libertate în temeiul articolului 5 trebuia analizat în contextul importanței fundamentale a capturării și detenției combatanților actuali sau suspecți dintr-un conflict armat. Nu ar fi fost posibil, și nici nu era așa, ca un stat contractant, în situația în care forțele sale armate erau angajate în ostilități active într-un conflict armat din afara propriului său teritoriu, să le asigure garanțiile procedurale ale articolului 5 combatanților inamici pe care i-a luat ca prizonieri de război sau combatanților inamici suspecți pe care îi deținea până avea să determine dacă le putea fi acordat un asemenea statut. Mai mult, de vreme ce a apărut problema în prezentul caz, același principiu trebuia să se aplice în privința detenției civililor acolo unde era „absolut necesar” din motive de securitate, în concordanță cu articolul 42 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva (vezi paragraful 33 de mai sus). În prezenta cauză, de vreme ce Tarek Hassan a fost capturat și deținut inițial în calitate de combatant suspect, articolul 5 era înlocuit de dreptul internațional ca lex specialis, sau modificat astfel încât să incorporeze sau să permită capturarea și detenția combatanților actuali sau suspecți în conformitate cu cea de-a Treia și/sau cea de-a Patra Convenție de la Geneva, încât nu exista vreo încălcare din partea Regatului Unit în privința capturării și detenției lui Tarek Hassan.
89. Ca alternativă, dacă Curtea ar fi considerat că era aplicabil articolul 5 și că nu era înlocuit sau modificat în situații de conflict armat, Guvernul a susținut că lista din articolul 5 § 1 al scopurilor permisibile ale detenției trebuia interpretată de o asemenea manieră încât să țină cont de și să fie compatibilă cu lex specialis aplicabilă, și anume cu dispozițiile de drept internațional umanitar. Capturarea prizonierilor de război conform celei de-a Treia Convenții de la Geneva și detenția civililor potrivit celei de-a patra Convenții de la Geneva trebuia să fie o categorie legală de detenție în temeiul articolului 5 § 1; ea s-a potrivit mai degrabă cu o „detenție legală” conform articolului 5 § 1(c). În acest context special, conceptul de „infracțiune” din acea prevedere putea fi corect interpretat drept incluzând participarea ca un combatant inamic și/sau ca punerea în pericol a securității Puterii Deținătoare conform articolului 42 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva. Problema-cheie a scopurilor articolului 5 § 1 ar fi atunci dacă detenția lui Tarek Hassan era o „detenție legală” în contextul unui conflict armat internațional; Guvernul a susținut faptul că era evident că era așa. Tarek Hassan a întâmpinat forțele britanice ca un „pistolar”, armat cu un automat AK-47, pe acoperișul unei case aparținând unui general al Armatei Al-Quds, în care au fost găsite arme de foc, ca și materiale de intelligence. Acesta a fost capturat în calitate de combatant suspect, iar forțele britanice erau legal îndrituite, în temeiul dreptului internațional umanitar, să-l captureze și să-l dețină până când avea să-i fie stabilit statutul.
90. Guvernul a recunoscut că aceste chestiuni dificile pot apărea și în cazul articolului 15, în legătură cu o cauză precum cea de față. În conformitate cu practica tuturor Părților Contractante care au fost implicate în asemenea operațiuni, Regatul Unit nu a derogat; nu a existat vreo necesitate pentru a proceda astfel, de vreme ce Convenția putea și a acomodat detenția în asemenea cazuri, având în vedere lex specialis, adică dreptul internațional umanitar. Includerea articolului 15 în Convenție nu indica de niciun fel faptul că, în timp de război sau de stare de pericol public ce amenința viața națiunii, obligațiile în temeiul Convenției ar trebui oricând interpretate în exact același fel ca și în timp de pace. Orice argument potrivit căruia, până când nu avea loc o derogare în baza articolului 15, articolul 5 trebuia interpretat și aplicat indiferent de context și de regulile detaliate ale dreptului internațional umanitar care guvernau detenția combatanților suspecți ar fi putut diminua protecțiile disponibile pentru combatanți sau civili (de fapt, din cauza derogărilor grăbite ale statelor vizate). Ar fi, de asemenea, neconform cu o aparentă practică universală a statelor în termeni de detenție a combatanților actuali sau suspecți din conflictele armate internaționale, ca și cu jurisprudența Curții și cu cea a Curții Internaționale de Justiție, care a clarificat faptul că aplicarea dreptului internațional umanitar ca lex specialis constituia un principiu general, și nu unul care depindea de împrejurarea dacă a existat vreo derogare în temeiul unui tratat privind protecția drepturilor omului aplicabil.
(c) Terțul-intervenient
91. În susținerile prezentate în acest caz în calitate de terț-intervenient, centrul de Drepturile Omului al Universității din Essex a subliniat că Curtea a reținut în jurisprudența sa faptul că textul Convenției ar trebui interpretat în armonie cu alte reguli de drept internațional public, a cărei parte integrantă este. Un asemenea principiu era dezirabil și necesar pentru a evita ca statele să se confrunte cu obligații juridice ireconciliabile și rezultate controversate. Era cu deosebire important în legătură cu regimul de detenție aplicabil în conflictele armate internaționale, de vreme ce regimul era special proiectat pentru situația în discuție și odată ce cele de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva se bucurau de o ratificare universală. A existat un singur enunț în hotărârea Curții din Al-Jedda c. Regatului Unit [MC], nr. 27021/08, § 107, CEDO 2011, care ar putea fi citit ca sugerând faptul că Curtea va ține cont doar de dreptul internațional umanitar acolo unde acesta impune vreo obligație, nu și acolo unde autorizează o linie de conduită, și anume când a statuat: „... Curtea nu consideră stabilit faptul că dreptul internațional umanitar instituie obligația pentru Puterea Ocupantă să aplice o internare nedefinită fără un proces”. Totuși, opinia terțului-intervenient a fost aceea că, în contextul hotărârii, se părea că Curtea nu privea dreptul internațional umanitar în dreptul său propriu, ci ca pe o sursă de posibile reguli care puteau fi citite într-o rezoluție a Consiliului de Securitate. Guvernul Regatului Unit ar fi putut alege să invoce dreptul internațional umanitar ca pe o bază idenpendentă pentru detenție, însă a ales în schimb să se sprijine exclusiv pe rezoluția Consiliului de Securitate. Enunțul citat din Al-Jedda nu indica faptul că Curtea va ține cont de dreptul internațional umanitar doar când acesta impune o obligație pentru state.
92. Terțul-intervenient a subliniat că, de rând cu multe alte domenii ale dreptului internațional care au fost dezvoltate ca regimuri comprehensive pentru sferele speciale de activitate, dreptul conflictului armat și dreptul internațional umanitar (de aici mai departe, „dreptul internațional umanitar”) și-a dezvoltat propria coerență internă și propriile sale semnificații. Ideea care subliniază afirmația era că acest drept reprezenta un echilibru între necesitatea militară și considerațiile umanitare. Aceasta însemna că nu putea exista vreun apel la necesitatea militară în afara regulii tratatului, care singură ținea cont de exigențele militare. Un al doilea principiu accentuat era că acest câmp al legii nu se baza pe drepturi, ci pe obligațiile părților la un conflict. În al treilea rând, regulile aplicabile unui individ depindeau de statutul său de membru al unui grup, ca de exemplu un combatant sau un civil. În al patrulea rând, de vreme ce se făcea adesea referire la „principiile” de drept internațional umanitar, principiile în sine nu erau reguli legale; regulile puteau fi găsite în prevederile tratatului care reprezentau articularea acelor principii într-o formă obligatorie din punct de vedere juridic. Era clar, așadar, despre coerența internă a dreptului internațional umanitar, că era semnificativ diferită de cea a dreptului drepturilor omului.
93. Cu privire la relațiile dintre diferitele sfere ale dreptului internațional, ca acelea dintre dreptul internațional umanitar și dreptul internațional al drepturilor omului nu au fost doar problematice, ci au și primit cea mai mare atenție. În virtutea formulărilor exprese ale anumitor tratate de protecție a drepturilor omului, ele au continuat să se aplice în situații de „război și alte stări de pericol public”, în timp ce regulile privind conflictele armate internaționale erau aplicabile indiferent dacă exista un conflict armat între două sau mai multe state, inclusiv situațiile în care un stat ocupa o parte sau întreg teritoriul unui al stat. Aceasta însemna că anumite tratate de protecție a drepturilor omului rămâneau aplicabile, posibil într-o formă modificată, în circumstanțe în care era aplicabil și dreptul conflictelor armate. Curtea Internațională de Justiție a analizat această relație cu trei ocazii (vezi paragrafele 35-37 de mai sus). Unele elemente reieșeau în mod clar din această jurisprudență. În primul rând, aplicabilitatea dreptului internațional umanitar nu înlocuia jurisdicția unui organism de protecție a drepturilor omului. Acest fapt rezulta din constatarea potrivit căreia dreptul drepturilor omului rămânea aplicabil în orice circumstanțe. În al doilea rând, acolo unde era aplicabil dreptul internațional umanitar, organismul de protecție a drepturilor omului avea două posibilități. Fie trebuia să aplice dreptul drepturilor omului prin lentilele dreptului internațional umanitar, fie trebuia să amestece dispozițiile de drept al drepturilor omului cu cele de drept internațional umanitar. Era singura interpretare posibilă a anumitor chestiuni și care era de domeniului ambelor corpuri de reguli, în timp ce altele erau reglementate de dreptul internațional umanitar. Referirea la lex specialis nu era una de folos, și asta din cauza că Curtea Internațională de Justiție nu a făcut trimitere la aceasta în hotărârea Congo (vezi paragraful 37 de mai sus). Utilizarea acestui termen a servit mai mult la obfuscarea dezbaterii, decât la clarificarea acesteia.
94. Curtea Internațională de Justiție a oferit aparent un îndreptar conflictual referitor la necesitatea de a deroga înainte ca un stat să poată invoca dreptul internațional umanitar. Dacă baza utilizării în întregime a dreptului internațional umanitar era faptul că organismele de protecție a drepturilor omului ar trebui să țină cont de celelalte sfere ale dreptului internațional, acest fapt putea conduce la ideea utilizării sale, indifirent dacă un stat a derogat sau nu și indiferent dacă a invocat sau nu dispozițiile de drept internațional umanitar. De cealaltă parte, atunci când statul nu a procedat nicicum, organismul de protecție a drepturilor omului ar putea dori să facă trimitere la aplicabilitatea dreptului internațional umanitar, în timp ce spune că statul a ales să fie judecat în baza unui mai mare standard de drept al drepturilor omului pe timp de pace, cu toate că o asemenea abordare ar putea părea ruptă de realitate. Acolo unde statul nu a derogat, ci s-a întemeiat pe dreptul internațional umanitar, organismul de protecție a drepturilor omului ar putea fie să țină cont de dreptul internațional umanitar, fie să insiste că singura cale de modificare a obligațiilor privitoare la respectarea drepturilor omului era derogarea.
95. Cu privire la interacțiunea dintre cele două regimuri, nu putea exista o singură regulă aplicabilă. Orice situație dată era presupus a necesita elemente aparținând ambelor blocuri juridice ce acționau împreună, însă echilibrul și interacțiunea ar varia. În consecință, ar putea exista situații, precum detenția prizonierilor de război, în care combinarea criteriilor conduc la concluzia că dreptul internațional umanitar ar avea o greutate mai mare, iar determinarea încălcărilor de drepturi ale omului privitoare la chestiuni precum motivele și revizuirea detenției s-ar baza pe regulile relevante de drept internațional umanitar. Cu toate acestea, chiar și în asemenea contexte, dreptul drepturilor omului nu ar trebui să se supună în mod absolut dreptului internațional umanitar. De exemplu, dacă ar fi existat plângeri cu privire la aplicarea de rele-tratamente, dreptul drepturilor omului ar fi fost de folos pentru determinarea împrejurărilor precum specificitatea actelor care au constituit o încălcare. Din perspectiva blocului de drepturi ale omului, ar fi mai avantajos să se utilizeze dreptul drepturilor omului ca primă măsură de identificare a chestiunilor care trebuie analizate, ca de exemplu periodicitatea controlului legalității detenției, accesul la informația privind motivele detenției, asistența juridică în fața mecanismului de control. Cea de-a două măsură ar fi să se întreprindă o analiză contextuală utilizându-se atât dreptul internațional umanitar, cât și dreptul drepturilor omului, în lumina circumstanțelor cazului în discuție. Cu privire la condiția ca organismul de protecție a drepturilor omului să-și prezinte analiza cu suficientă coerență și claritate, deciziile generate vor oferi soluții pentru state și pentru forțele armate pentru acțiunile viitoare. Este de la sine înțeles faptul că abordările și rezultatul trebuiau să fie apte pentru a fi aplicate în practică în situațiile de conflict armat.
2. Aprecierea Curții
(a) Principiile generale care trebuie aplicate
96. Articolul 5 § 1 din Convenție stabilește regula generală potrivit căreia „[o]rice persoană are dreptul la libertate și la siguranță” și „[n]imeni nu poate fi lipsit de libertatea sa” cu excepția următoarelor cazuri stabilite în paragrafele de la (a) la (f).
97. S-a stabilit de mult timp că lista motivelor unei detenții permise din articolul 5 § 1 nu include internarea sau detenția preventivă acolo unde nu există intenția de a fi aduse acuzații penale într-o perioadă de timp rezonabilă (vezi Lawless c. Irlandei (nr. 3), 1 iulie 1961, §§ 13 și 14, Seria A nr. 3; Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, § 196, Seria A nr. 25; Guzzardi c. Italiei, 6 noiembrie 1980, § 102, Seria A nr. 39; Jėčius c. Lituaniei, nr. 34578/97, §§ 47-52, CEDO 2000-IX; și Al‑Jedda, citată mai sus, § 100). Mai mult, Curtea consideră că există diferențe importante de context și scop între arestările efectuate pe timp de pace și arestarea unui combatant în cursul unui conflict armat. Ea nu este de opinia că detenția în baza competențelor oferite de cele de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva este asemenea categoriilor stabilite în paragrafele (a)-(f). Deși articolul 5 § 1(c) poate părea, la prima vedere, prevederea cea mai relevantă, nu trebuie să existe vreo corelație între internarea din motive de securitate și suspiciunea de comitere a unei infracțiuni sau cea cu privire la riscul comiterii unei infracșiuni. În privința combatanților deținuți ca prizonieri de război, de vreme ce această categorie de persoane se bucură de privilegiile de combatanți, care le permit să participe la ostilități fără a fi atrasă răspunderea penală, nu ar fi potrivit pentru Curte să rețină că această formă de detenție se află în câmpul de aplicare al articolului 5 § 1(c).
98. Mai mult, articolul 5 § 2 necesită ca fiecare deținut trebuie să fie informat prompt cu privire la motivele arestării sale, iar articolul 5 § 4 cere ca fiecare deținut să fie îndrituit să inițieze proceduri pentru a se stabili de îndată, de către o instanță, dacă detenția sa este legală. Articolul 15 din Convenție prevede că „î]n caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii”, statul contractant poate lua măsuri derogatoare de la unele obligații prevăzute de Convenție, inclusiv de la articolul 5. În acest caz, Regatul Unit nu și-a propus să deroge, în temeiul articolului 15, de la vreuna dintre obligațiile sale impuse de articolul 5.
99. Este primul caz în care un stat reclamat i-a cerut Curții să nu aplice obligațiile ce-i revin acestuia în temeiul articolului 5 sau să le interpreteze altfel, în lumina competențelor privind detenția acordate de dreptul internațional umanitar. În speță, în Al-Jedda, citată mai sus, Guvernul Regatului Unit nu a susținut faptul că articolul 5 a fost modificat sau înlocuit prin compentențele privind detenția acordate de cele de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva. În schimb, acesta a argumentat faptul că Regatul Unit avea o obligație impusă de Carta Națiunilor Unite, obligația de a-l interna pe reclamant, iar asta pentru că, dat fiind articolul 103 din Carta Națiunilor Unite, obligația trebuia să aibă prioritate în fața obligațiilor Regatului Unit în temeiul Convenției. Era problema Guvernului faptul că obligația de a-l interna pe reclamant reieșea din textul Rezoluției 1546 a Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite și din scrisorile anexate, dar și pentru că Rezoluția avea efectul menținerii obligațiilor aflate în sarcina puterilor ocupante în temeiul dreptului internațional umanitar, în special al articolului 43 din Regulamentele de la Haga (vezi Al-Jedda, citată mai sus, § 107). Curtea a reținut că nu reieșea o astfel de obligație. O situație similară celei din prezenta cauză a fost supusă analizei Comisiei, în Cipru c. Turciei, nr. 6780/74 și 6950/75, Raportul Comisiei din 10 iulie 1976, volumul 1, și anume dacă era compatibilă cu obligațiile în temeiul articolului 5 din Convenție detenția unei persoane în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva în lipsa unei derogări valide conforme cu articolul 15 din Convenție. În raportul său, Comisia a refuzat să examineze posibilele încălcări ale articolului 5 în privința deținuților cărora li s-a acordat statutul de prizonieri de război, și a ținut cont de faptul că atât Cipru, cât și Turcia erau părți la cea de-a Treia Convenție de la Geneva (vezi § 313 din Raport). Curtea nu a avut, până acum, oportunitatea de a reconsidera abordarea Comisiei și de a soluționa singură o asemenea problemă.
100. Punctul de început pentru examinarea Curții trebuie să fie practica sa constantă de interpretare a Convenției în lumina regulilor stabilite în Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor din 23 mai 1969 (vezi Golder c. Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1975, Seria A nr. 18, § 29, și multe alte cazuri ulterioare). Articolul 31 din Convenția de la Viena, care conține „regula generală de interpretare” (vezi paragraful 34 de mai sus), prevede în paragraful 3 că trebuie ținut cont, ca și de context, (a) de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale; (b) de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părinților în privința interpretării tratatului; și (c) de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.
101. Nu a existat niciun acord ulterior între Înaltele Părți Contractante cu privire la interpretarea articolului 5 în situații de conflict armat internațional. Cu toate acestea, referitor la criteriul stabilit în articolul 31 § 3(b) din Convenția de la Viena (vezi paragraful 34 de mai sus), Curtea a statuat mai înainte că putea fi avută în vedere practica constantă a Înaltelor Părți Contractante, ulterioară ratificării Convenției de către acestea, ca acord, nu doar în ceea ce ține de interpretare, ci chiar de modificarea textului Convenției (vezi, mutatis mutandis, Soering c. Regatului Unit, 7 iulie 1989, §§ 102-103, Seria A nr. 161 și Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatului Unit, nr. 61498/08, § 120, CEDO 2010). Practica Înaltelor Părți Contractante este de a nu deroga de la obligațiile lor în temeiul articolului 5 pentru a deține persoane în baza celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva în timpul conflictelor armate internaționale. Așa cum a reținut Curtea în Banković și alții c. Belgiei și altora (dec.) [MC], nr. 52207/99, § 62, CEDO 2001‑XII, cu toate că au existat un număr de misiuni militare care au presupus acțiunea extra-teritorială a statelor contractante de la ratificarea de către acestea a Convenției, niciun stat nu a derogat vreodată de la articolul 15 din Convenție în privința acestor activități. Derogările care au avut loc în privința articolului 5 au vizat competențele adiționale de detenție susținute de către State pentru a-i fi acordate în mod necesar ca rezultat al conflictelor interne sau al amenințărilor teroriste pentru statul contractant (vezi, de exemplu, Brannigan și McBride c. Regatului Unit, 26 mai 1993, Seria A nr. 258‑B; Aksoy c. Turciei, 18 decembrie 1996, Culegere de Hotărâri și Decizii 1996-VI; și A. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 3455/05, CEDO 2009; vezi, de asemenea, paragrafele 40-41 de mai sus). Mai mult, s-a părea că practica omiterii derogărilor conform articolului 15 din Convenție în privința detenției în temeiul celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva în timpul conflictelor armate internaționale este reflectată de practica statală în legătură cu Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice. În mod similar, cu toate că multe state au internat persoane în conformitate cu competențele conferite de cele de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva în contextul conflictelor armate internaționale ulterioare ratificării Pactului, niciun stat nu a derogat în mod explicit de la articolul 4 al Pactului în privința unei asemenea detenții (vezi paragraful 42 de mai sus), chiar după avizele consultative și hotărârea sus-menționate, în care Curtea Internațională de Justiție a clarificat faptul că obligațiile statului în temeiul instrumentelor internaționale de protecție a drepturilor omului la care acestea erau parte continuau să se aplice în situațiile de conflict armat internațional (vezi paragrafele 35-37 de mai sus).
102. Revenind la criteriul conținut în articolul 31 § 3(c) din Convenția de la Viena (vezi paragraful 34 de mai sus), Curtea a clarificat cu mai multe ocazii faptul că Convenția trebuie interpretată în armonie cu alte reguli de drept internațional la care este parte (vezi paragraful 77 de mai sus). Acest lucru este valabil și pentru dreptul internațional umanitar. Urmărind să atenueze ororile războiului, cele patru Convenții de la Geneva din 1949 au fost redactate în paralel cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se bucură de o ratificare universală. Prevederile celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva referitoare la internare, în discuție în prezenta cerere, au fost menite să protejeze combatanții și civilii capturați care reprezintă o amenințare pentru securitate. Curtea a reținut deja că articolul 2 din Convenție ar trebui „interpretat, pe cât posibil, în lumina principiilor generale de drept internațional, incluzând regulile de drept internațional umanitar care joacă un rol indispensabil și universal acceptat în diminuarea cruzimii și a barbariei conflictelor armate” (vezi Varnava și alții c. Turciei [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 and 16073/90, § 185, CEDO 2009), și consideră că aceste observații se aplică deopotrivă în legătură cu articolul 5. Mai mult, Curtea Internațională de Justiție a reținut că protecția garantată de convențiile de protecție a drepturilor omului și cea pe care o oferea dreptul internațional umanitar co-există în situații de conflict armat (vezi paragrafele 35-37 de mai sus). În hotărârea sa Activitățile Armate pe Teritoriul Statului Congo, Curtea Internațională de Justiție a observat, cu referire la avizul său consultativ privind Consecințele Juridice ale Construcției unui Zid în Teritoriul Palestinian Ocupat, că „[î]n privința relației dintre dreptul internațional umanitar și dreptul drepturilor omului, există trei situații posibile: unele drepturi pot fi exclusiv probleme de drept internațional umanitar; altele pot fi exclusiv probleme de drept al drepturilor omului; totuși altele pot fi în același timp probleme ale ambelor ramuri de drept internațional” (vezi paragrafele 36 și 37 de mai sus). Curtea poate încerca să interpreteze și să aplice Convenția de o manieră conformă cu cadrul dreptului internațional stabilit de către Curtea Internațională de Justiție.
103. În lumina considerațiilor de mai sus, Curtea acceptă argumentul Guvernului potrivit căruia lipsa unei derogări formale în baza articolului 15 nu împiedică Curtea să țină cont de contextul și de prevederile dreptului internațional umanitar când interpretează și aplică articolul 5 în acest caz.
104. Cu toate acestea, și în conformitate cu jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, Curtea consideră că, chiar în situațiile de conflict armat internațional, garanțiile Convenției continuă să se aplice, deși interpretate împotriva condițiilor prevederilor de drept internațional umanitar. Din motivul co-existenței garanțiilor oferite de dreptul internațional umanitar și de Convenție în timpul unui conflict armat, motivele unei privări de libertate permise stabilite în paragrafele de la (a) la (f) ale acelei prevederi trebuie armonizate, în măsura posibilului, cu capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc la adresa securității în temeiul celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva. Curtea este conștientă de faptul că internarea în timp de pace nu se situează în schema privării de libertate guvernată de articolul 5 din Convenție fără exercițiul puterii de derogare conform articolului 15 (vezi paragraful 97 de mai sus). Ea poate fi așa doar în cazurile unui conflict armat internațional, unde capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc la adresa securității sunt trăsături ale dreptului internațional umanitar, prin urmare articolul 5 poate fi interpretat ca permițând exercițiul unor competențe atât de largi.
105. La fel ca în cazul motivelor de detenție permisă deja stabilite în acele paragrafe, privarea de libertate potrivit competențelor în temeiul dreptului internațional umanitar trebuie să fie „legală” pentru a exclude încălcarea articolului 5 § 1. Acest fapt presupune că detenția trebuie să fie conformă cu regulile dreptului internațional umanitar și, cel mai important, că ar trebui să fie în concordanță cu scopul fundamental al articolului 5 § 1, adică acela de a proteja persoana de arbitrariu (vezi, de exemplu, Kurt c. Turciei, 25 mai 1998, § 122, Culegere de Hotărâri și Decizii 1998‑III; El-Masri, citată mai sus, § 230; vezi, de asemenea, Saadi c. Regatului Unit [MC], nr. 13229/03, §§ 67-74, CEDO 2008, precum și cazurile citate acolo).
106. În privința garanțiilor procedurale, Curtea consideră că, în legătură cu detenția care are loc în timpul unui conflict armat internațional, articolul 5 §§ 2 și 4 trebuie de asemenea interpretat de o manieră care are în vedere contextul și regulile aplicabile ale dreptului internațional umanitar. Articolele 43 și 78 ale celei de-a Patra Convenții de la Geneva prevăd că internarea „va fi supusă unei examinări periodice, dacă este posibil, la fiecare șase luni, de către un organ competent”. De vreme ce poate să nu fie practicabilă în cursul unui conflict armat internațional, pentru ca legalitatea detenției să fie determinată de către un „tribunal” independent în sensul general cerut de articolul 5 § 4 (vezi, în ultimul context, Reinprecht c. Austria, nr. 67175/01, § 31, CEDO 2005‑XII), dacă statul contractant trebuie să-și îndeplinească obligațiile în temeiul articolului 5 § 4 în acest context, „organul competent” ar trebui să asigure suficiente garanții de imparțialitate și procedură echitabilă pentru protecția de arbitrariu. Mai mult, prima examinare trebuie să aibă loc la scurt timp după plasarea persoanei în detenție, cu examinări subsecvente la intervale frecvente, pentru a se asigura că orice persoană care nu face parte dintr-una din categoriile supuse internării în temeiul dreptului internațional umanitar este eliberată fără întârzieri excesive. În timp ce reclamantul invocă, adiacent, articolul 5 § 3, Curtea consideră că această prevedere nu este aplicabilă în prezenta cauză, de vreme ce Tarek Hassan nu a fost deținut în conformitate cu prevederile paragrafului 1(c) al articolului 5.
107. În fine, în ciuda motivelor exprimate mai sus, Curtea nu consideră necesară derogarea formală, prevederile articolului 5 fiind interpretate și aplicate în lumina prevederilor relevante ale dreptului internațional umanitar doar acolo unde se invocă în mod special de către statul reclamat. Nu Curtea este cea care trebuie să spună că un stat intenționează să modifice angajamentele pe care și le-a luat prin ratificarea Convenției, în lipsa unui indiciu clar în această privință.
(b) Aplicarea acestor principii la faptele cauzei
108. Punctul de pornire al Curții este să observe că pe parcursul perioadei în discuție din Irak, toate părțile implicate erau Înalte Părți Contractante ale celor Patru Convenții de la Geneva, care erau incidente în situații de conflicte armate internaționale și de ocupații parțiale sau totale ale teritoriului vreuneia dintre Înaltele Părți Contractante (vezi articolul 2, comun celor patru Convenții de la Geneva, prezentat în paragraful 33 de mai sus). Prin urmare, este clar că indiferent dacă situația din sud-estul Irakului de la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai 2003 este caracterizată drept una de ocupație sau de conflict armat internațional activ, cele patru Convenții de la Geneva erau aplicabile.
109. Curtea se referă la constatările de fapt care au fost făcute după analiza tuturor probelor disponibile (vezi paragrafele 47-57 de mai sus). Aceasta a reținut în special faptul că Tarek Hassan a fost găsit de către trupele britanice, înarmat și urcat pe acoperișul casei fratelui său, unde au fost găsite alte arme și documente de valoare militară de intelligence (vezi paragrafele 51-54 de mai sus). Curtea consideră că, în aceste circumstanțe, autoritățile Regatului Unit aveau motivul să creadă că acesta poate fi deținut ca prizonier de război sau a cărui internare era necesară din motivele imperative ale securității, ambele asigurând un scop legitim pentru capturare și detenție (vezi articolele 4A și 21 ale celei de-a Treia Convenții de la Geneva și articolele 42 și 78 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva, toate prezentate în paragraful 33 de mai sus). Aproape imediat după intrarea sa în Camp Bucca, Tarek Hassan a fost subiectul unui proces de examinare sub forma a două interviuri luate de către ofițerii militari de intelligence ai Statelor Unite și ai Regatului Unit, care au condus la declararea sa ca apt pentru a fi eliberat, din moment ce s-a stabilit că era un civil care nu prezenta vreo amenințare la adresa securității (vezi paragrafele 21-24 de mai sus). Curtea a reținut, de asemenea, că probele indicau eliberarea sa fizică din Camp la scurt timp după aceea (vezi paragrafele 55-56 de mai sus).
110. Contrar acestui context, s-ar părea că capturarea și detenția lui Tarek Hassan era conformă cu competențele conferite Regatului Unit în temeiul celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva, și nu erau arbitrare. Mai mult, în lumina declarării sale ca fiind apt pentru eliberare și a eliberării fizice în decurs de câteva zile de la aducerea sa la Camp, nu este necesar pentru Curte să examineze dacă procesul înregistrării a constituit o garanție adecvată pentru protecția împotriva detenției arbitrare. În fine, s-ar părea din context și din întrebările adresate lui Tarek Hassan de-a lungul celor două interviuri de înregistrare, că motivul detenției sale i-ar fi fost cunoscut.
111. Reiese, așadar, din analiza de mai sus faptul că Curtea nu constată nicio încălcare a articolului 5 §§ 1, 2, 3 sau 4 în circumstanțele prezentului caz.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Declară, în mod unanim, inadmisibile cererile în temeiul articolelor 2 și 3 din Convenție;
2. Hotărăște, în mod unanim, că fratele reclamantului s-a aflat sub jurisdicția Regatului Unit între momentul arestării sale și momentul eliberării sale din autobuzul care l-a adus de la Camp Bucca;
3. Declară, în mod unanim, admisibile cererile în temeiul articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție;
4. Hotărăște, cu treisprezece voturi la patru, că nu a existat nicio încălcare a articolului 5 §§ 1, 2, 3 și 4 din Convenție.
Redactată în engleză și franceză și pronunțată în ședință publică în Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, pe 16 septembrie 2014, în confrmitate cu Regula 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.
Michael O’Boyle Dean Spielmann
Grefier-adjunctPreședinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și Regula 74 § 2 din Regulamentul Curții, este anexată la prezenta hotărâre opinia separată a judecătorului Spano, la care s-au raliat judecătorii Nicolaou, Bianku și Kalaydjieva.
D.S.
M.O’B.
OPINIA PARȚIAL DISIDENTĂ A JUDECĂTORULUI SPANO, LA CARE S-AU RALIAT JUDECĂTORII NICOLAOU, BIANKU ȘI KALAYDJIEVA
I.
1. Acest caz îl vizează pe Tarek Hassan, un irakian în vârstă de 22 de ani și jucător pasionat de fotbal, care a fost capturat de către soldații britanici în dimineața zilei de 23 aprilie 2003, în timpul invaziei Irakului, aflat fiind în casa sa din Umm Qasr, un oraș-port din regiunea Bashrah. După ce a trecut printr-o procedură de înregistrare la Camp Bucca, unde s-a stabilit că este un civil care nu prezintă niciun risc la adresa securității, acesta a fost deținut vreme de o săptămână, după care a fost, într-un final, eliberat în sau lângă Umm Qasr, pe 2 mai 2003 (vezi paragrafele 47-58 din hotărâre).
2. Sunt pe deplin de acord cu concluziile Curții potrivit cărora Tarek Hassan se afla sub jurisdicția Regatului Unit de la momentul capturării sale de către trupele britanice și până la eliberarea sa din autobuzul care l-a transportat de la Camp Bucca la punctul de destinație (vezi paragraful 80 din hotărâre). Cu toate acestea, de vreme ce este clar că Tarek Hassan a fost privat de libertatea sa, problema principală care apare în acest caz este dacă internarea sa de către Regatul Unit era permisă în temeiul articolului 5 § 1 din Convenție.
3. Guvernul nu a argumentat dacă capturarea și detenția subsecventă ale lui Tarek Hassan au fost executate cu intenția de a-i aduce acuzații penale. Majoritatea a concluzionat astfel corect (vezi paragrafele 96-97) că privarea sa de libertate nu era permisă pentru o asemenea limitare a drepturilor sale fundamentale în baza niciunuia dintre aceste motive care sunt prevăzute exhaustiv în paragrafele (a)-(f) ale articolului 5 § 1 din Convenție. În speță, susținerea Guvernului potrivit căreia capturarea și detenția era permisibilă în temeiul articolului 5 § 1 (c) nu poate fi acceptată, de vreme ce Guvernul nu argumentează că Tarek Hassan era cel puțin suspectat a fi un civil care ia parte nemijlocit la ostilități și nu se bucura astfel de privilegiul combatanților, acțiunile sale putând fi pedepsite în baza legilor penale ale Irakului sau ale Regatului Unit în calitate de putere deținătoare. Mai mult, astfel cum sunt acestea apreciate de către Curte (vezi paragrafele 47-58), faptele nu permit o asemenea caracterizare a evenimentelor din 23 aprilie 2003. Reiese că argumentul limitat al Guvernului este acela potrivit căruia capturarea și detenția timp de nouă zile la Camp Bucca ale lui Tarek Hassan se bazau doar pe faptul că era fie prizonier de război, fie un civil care prezenta un pericol la adresa securității.
4. În acest temei și pentru prima dată în istoria Curții, un stat membru la Convenție invită Curtea să „nu-și mai aplice obligațiile în temeiul articolului 5 sau să le interpreteze altfel, în lumina competențelor de detenție disponibile în temeiul dreptului internațional umanitar” (vezi paragraful 99). O majoritate a Curții rezolvă astăzi această problemă prin intermediul următoarei afirmații (vezi paragraful 104 din hotărâre):
„ ... Din motivul co-existenței garanțiilor oferite de dreptul internațional umanitar și de Convenție în timpul unui conflict armat, motivele unei privări de libertate permise stabilite în paragrafele (a)-(f) ale acelei prevederi trebuie armonizate, în măsura posibilului, cu capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc la adresa securității în temeiul celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva. Curtea este conștientă de faptul că internarea în timp de pace nu se situează în schema privării de libertate guvernată de articolul 5 din Convenție fără exercițiul puterii de derogare în temeiul articolului 15... Ea poate fi așa doar în cazurile unui conflict armat internațional, unde capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc la adresa securității sunt trăsături ale dreptului internațional umanitar, așa că articolul 5 poate fi interpretat ca permițând exercițiul unor competențe atât de largi ...”
5. Este obligatoriu să se aprecieze întinderea și consecințele acestei afirmații cuprinzătoare a Curții.
În primul rând, majoritatea consideră că este permis, în temeiul Convenției, și fără ca statul să deroge potrivit articolului 15, să se interneze prizonieri de război pe durata ostilităților, precum și civili care prezintă o amenințare pentru securitate, atât timp cât garanțiile procedurale ale dreptului internațional umanitar sunt la locul potrivit. Este important să se înțeleagă ce determină acest lucru în conformitate cu Convențiile de la Geneva în lumina constatării majorității. Articolul 4 A din cea de-a Treia Convenție de la Geneva prevede categoriile persoanelor protejate care se bucură de statutul de prizonier de război. Când acest statut este îndoielnic de la început, articolul 5 § 2 din cea de-a Treia Convenție de la Geneva prevede că se va determina de către un „tribunal competent” dacă o persoană se va bucura de privilegiul combatantului. Totuși, acesta se aplică, de principiu, determinării inițiale a statutului unui prizonier de război, recunoașterea căruia îi acordă persoanei în cauză anumite privilegii în timp ce este internată și exclude, în general, posibilitatea ca faptele sale să fie considerate penale și să fie urmărite în consecință. Cu toate acestea, de vreme ce statutul de prizonier de război este legat numai de existența ostilităților, deținutul nu se bucură de vreun drept de a-i fi examinată detenția la intervale frecvente, în temeiul celei de-a Treia Convenții de la Geneva. În consecință și cel mai important, o persoană catalogată drept prizonier de război nu are niciun drept de a fi eliberată în timpul derulării ostilităților, în temeiul Convențiilor de la Geneva. Cu privire la civilii internați din motive de securitate, aceștia sunt îndrituiți, în baza articolului 43 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva, să le fie reanalizată acțiunea cât de curând posibil de către o anumintă instanță sau de către un departament administrativ desemnat în acest scop de Puterea Deținătoare. Dacă internarea sau plasarea într-un loc stabilit este menținută, instanța sau departamentul administrativ va „examina periodic, sau cel puțin de două ori pe an, cazul acestuia sau al acesteia, cu o considerație asupra amendării favorabile a deciziei inițiale, dacă o permit circumstanțele”. Așadar, atât timp cât motivele referitoare la „securitatea Puterii Deținătoare” rămân și sunt considerate „imperative” (articolele 42 și 78 din cea de-a Patra Convenție de la Geneva), civilii deținuți din aceste motive pot rămâne internați pe o perioadă nedefinită fără a fi eliberați.
În al doilea rând, cum o admite corect majoritatea, cu toate că în mod implicit, principiul juridic ce fundamentează existența acestei noi concepții a motivelor exhaustive ale detenției în temeiul articolului 5 § 1 nu poate fi limitat la acte de pe teritoriul statelor care nu sunt părți la Convenție în circumstanțele în care un stat contractant își exercită jurisdicția extra-teritorială în temeiul articolului 1. Ea trebuie să fie aplicabilă, conceptual și în principiu, în spațiul juridic al Convenției; acest fapt are efectiv consecința că hotărârea de azi trebuie să semnifice în mod logic că acolo unde este angajat un stat contractant într-un conflict internațional armat cu un alt stat contractant, pentru beligeranți este permis, în temeiul Convenției, să-și invoce competențele de internare în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva fără să trebuiască să parcurgă procesul transparent și dificil al formulării unei derogări de la articolul 5 § 1, domeniul și legalitatea căruia devine atunci obiect al controlului instanțelor interne, și dacă este necesar, al acestei Curți, în temeiul articolului 15.
6. În concluzie, rezoluția majorității din acest caz constituie, așa cum voi explica mai detaliat în cele ce urmează, o încercare de reconciliere a normelor de drept internațional, norme care sunt ireconciliabile cu faptele cauzei. Cum hotărârea Curții nu este conformă cu textul, obiectul sau scopul articolului 5 § 1 din Convenție, așa cum această prevedere a fost constant interpretată de către această Curte decenii la rând, și cu mecanismul structural al derogării în timp de război prevăzut de articolul 15, cu respect, am o altă părere față de constatarea majorității potrivit căreia nu ar fi existat o încălcare a dreptului fundamental la libertate al lui Tarek Hassan.
II.
7. Articolul 5 § 1 din Convenție consacră unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, și anume protecția persoanei împotriva ingerinței arbitrare a statului în dreptul lui sau al ei la libertate. Așa cum a confirmat-o Marea Cameră a acestei Curți în cauza Al-Jedda c. Regatului Unit [MC], nr. 27021/08, 7 iulie 2011, § 99, „textul articolului 5 clarifică faptul că garanțiile pe care le conține se aplică pentru ‘fiecare’”. Paragrafele (a)-(f) din articolul 5 § 1 conțin o listă exhaustivă a motivelor justificate în baza cărora persoanele pot fi private de libertatea lor (vezi Al-Jedda c. Regatului Unit, loc. cit). Nicio privare de libertate nu va fi compatibilă cu articolul 5 § 1 până când nu va cădea sub incidența unuia dintre aceste motive sau cel puțin nu este asigurată printr-o derogare legală în temeiul articolului 15 din Convenție, care le permite statelor „în caz de război sau de alt pericol public ce amenință viața națiunii” să ia măsuri care derogă de la obligațiile sale în temeiul articolului 5 „în măsura strictă în care situația o impune” (vezi, inter alia, Irlanda c. Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, § 194, Seria A nr. 25, și A. și alții c. Regatului Unit [MC], nr. 3455/05, §§ 162 și 163, CEDO 2009‑...). Mai mult, și tot așa cum majoritatea o admite în mod corect la paragraful 97, „s-a stabilit de mult timp că lista motivelor unei detenții permise din articolul 5 § 1 nu include internarea sau detenția preventivă acolo unde nu există intenția de a fi aduse acuzații penale într-o perioadă de timp rezonabilă” (vezi Al-Jedda c. Regatului Unit, citată mai sus, § 100).
8. Convenția se aplică deopotrivă în perioade de pace și de război. Aceasta este întreaga esență a mecanismului de derogare prevăzut de articolul 15 din Convenție. Nu ar exista niciun motiv să se includă acest element structural dacă, atunci când se dezlănțuie războiul, garanțiile fundamentale ale Convenției devin mute sau sunt înlocuite în substanță, prin acordarea către statele membre a unor motive adăugătoare și nescrise pentru limitarea drepturilor fundamentale bazate doar pe alte norme aplicabile ale dreptului internațional. Nimic din formularea acelei prevederi, când se are în vedere scopul ei, nu-i exclude aplicarea, când statele membre se angajează într-un conflict armat, fie în spațiul juridic al Convenției, fie pe teritoriul unui stat care nu este parte la Convenție. Întinderea extra-jurisdicțională a Convenției în temeiul articolului 1 trebuie să meargă mână în mână cu domeniul articolului 15 (vezi Bankovič și alții c. Belgiei și altora [MC], nr. 52207/99, § 62, 12 decembrie 2001).
9. Reiese că dacă Regatul Unit a considerat potrivit că ar fi „trebuit, în măsura în care situația o impunea” în timpul invaziei Irakului să dețină prizonieri de război sau civili care constituie o amenințare pentru securitate în baza regulilor celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva, derogarea în temeiul articolului 15 era singurul mecanism disponibil pentru acel stat pentru a aplica regulile privitoare la internare conform dreptului internațional umanitar fără ca statul membru să încalce articolul 5 § 1 din Convenție. Se impune reiterarea faptului că derogarea în temeiul articolului 15 nu va fi considerată legală în baza primului paragraf al acestei prevederi dacă măsurile implementate de către statul membru sunt „neconforme cu celelalte obligații ale sale în temeiul dreptului internațional”. În controlul legalității unei declarații formulate de către un stat membru la Convenție în contextul unui conflict armat internațional, instanțele interne și, dacă este nevoie, această Curte, trebuie să examineze dacă măsurile în discuție sunt conforme cu obligațiile statului în temeiul dreptului internațional.
III.
10. Constatarea majorității potrivit căreia „motivele unei privări de libertate permise stabilite în paragrafele (a)-(f) ale acestei prevederi ar trebui armonizate, în măsura posibilului, cu capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc pentru securitate în temeiul celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva”, se bazează în primul rând pe o aplicație a articolului 31 din Convenția de la Viena cu privire la Dreptul Tratatelor din 23 mai 1969, din care Curtea concluzionează următoarele:
În primul rând, practica statală indică faptul că statele nu derogă de la obligațiile lor în temeiul articolului 5 pentru a deține persoanele în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva în timpul conflictelor armate internaționale (vezi paragraful 101 din hotărâre).
În al doilea rând, Convenția trebuie interpretată în armonie cu alte reguli ale dreptului internațional din care face parte. Prevederile celor de-a Treia și de-a Patra Convenții referitoare la internare, în discuție în prezentul caz, au fost proiectate să protejeze combatanții capturați și civilii care prezintă o amenințare pentru securitate. Așadar, lipsa unei derogări formale în temeiul articolului 15 nu împiedică Curtea să țină cont de contextul și de prevederile dreptului internațional umanitar (vezi paragrafele 102-103).
În al treilea rând, chiar în situații de conflict armat internațional, garanțiile Convenției continuă să se aplice, deși interpretate împotriva fondului prevederilor dreptului internațional umanitar. Din motivul co-existenței garanțiilor prevăzute de dreptul internațional umanitar, motivele privării de libertate permise în baza articolului 5 § 1 ar trebui să fie „armonizate, în măsura posibilului”, cu capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc pentru securitate în baza celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva (vezi paragraful 104).
Voi analiza fiecare argument pe rând.
IV.
11. Rațiunea privitoare la practica statală este eronată din trei motive.
12. În primul rând, practica statală în discuție este bazată pe o premiză fundamentală, invocată de către Guvern în acest caz (vezi paragraful 86), care privește întinderea extra-teritorială a Convenției. Premiza este următoarea: articolul 5 nu se aplică situațiilor de conflict armat internațional din simplul motiv că jurisdicția articolului 1 în temeiul Convenției nu este extra-teritorială în sensul de a fi aplicabilă în asemenea situații de conflict.
În Al-Skeini c. Regatului Unit [MC], 55721/07, § 137, 7 iulie 2011, Curtea a confirmat, în termeni clari și inechivoci, hotărârile sale anterioare din cauzele Öcalan c. Turciei [MC] (nr. 46221/99, 12 mai 2005), Issa și alții c. Turciei (nr. 31821/96, 16 noiembrie 2004), Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatului Unit ((dec.), nr. 61498/08, 30 iunie 2009), și Medvedyev și alții c. Franța [MC] (nr. 3394/03, 23 martie 2010), în măsura în care obligațiile statelor membre în temeiul Convenției rămân valabile, „indiferent” dacă statul, prin agenții săi, „își exercită controlul și autoritatea asupra unei persoane” pe teritoriul unui alt stat. Curtea nu a făcut vreo distincție între situațiile născute în timp de pace, în conflictele interne sau internaționale. În continuare, Curtea a statuat în mod explicit (vezi Al-Skeini, citată mai sus, §142) faptul că, atunci când teritoriul unui stat al Convenției este ocupat de către forțele armate ale altuia, statul ocupant ar trebui, în principiu, ținut răspunzător în temeiul Convenției pentru încălcările drepturilor omului din teritoriul ocupat, pentru că a reține altfel ar însemna să privezi populația de acel teritoriu al drepturilor și libertăților de care se bucurau până atunci și ar rezulta un „vid” de protecție în interiorul „spațiului juridic al Convenției”. Cu toate acestea, Curtea subliniază în mod explicit faptul că „importanța stabilirii jurisdicției statului ocupant în asemenea cazuri nu implică, a contrario, împrejurarea că jurisdicția în baza articolului 1 din Convenție nu poate exista vreodată în afara teritoriului acoperit de statele membre ale Consiliului Europei”. Curtea a declarat că nu „a aplicat în jurisprudența sa o asemenea restricție”, referindu-se, printre alte exemple, la cazurile citate mai sus: Öcalan, Issa, Al-Saadoon și Mufdhi și Medvedyev.
Mai mult, este lipsit de folos pentru statele membre să se sprijine pe decizia Marii Camere din Bankovič și alții, citate mai sus, cel puțin în situațiile în care jurisdicția extra-teritorială din timpul conflictului armat internațional se bazează pe autoritatea și controlul agenților statali sub forma arestării și detenției unei persoane, ca în prezenta speță, o opțiune factuală care este diferită din punct de vedere material de aceea cu care s-a confruntat Curtea în Bankovič și alții (citată mai sus). În această privință, voi reaminti faptul că însuși Regatul Unit, alături de alte Guverne, a susținut explicit în cauza Bankovič (vezi § 37) că arestarea și detenția reclamanților în afara teritoriului statului reclamat, așa cum sunt descrise în deciziile de admisibilitate din cauzele Issa și Öcalan (Issa și alții c. Turciei, (dec.), nr. 31821/96, 30 mai 2000, și Öcalan c. Turciei (dec.), nr. 46221/99, 14 decembrie 2000) au constituit, potrivit Guvernelor, „un exercițiu clasic de asemenea autoritate juridică sau jurisdicție a forțelor militare de pe un teritoriu străin asupra acelor persoane”. Este exact situația din prezenta cauză, o situație care, așa cum a susținut Regatul Unit în fața acestei Curți cu chiar doi ani înainte de începerea războiului din Irak, ar cădea clar sub jurisdicția sa extra-teritorială în temeiul articolului 1 din Convenție.
13. În al doilea rând, regula practicii ulterioare a articolului 31 § 3 (b) din Convenția de la Viena a fost aplicată până în prezent de către această Curte în mai multe cazuri de o importanță deosebită pentru protecția drepturilor omului, și anume abolirea pedepsei cu moartea (vezi Soering c. Regatului Unit, nr. 14038/88, 7 iulie 1989, §§ 102-103, și Al-Saadoon și Mufdi c. Regatului Unit, citată mai sus, § 120), natura obligatorie a măsurilor provizorii și validitatea rezervelor formulate de către state. Dincolo de aceste utilizări literale, articolul 31 § 3 (b) și-a găsit de asemenea loc în caracterizarea Convenției de către Curte, ca fiind un „instrument viu” (vezi Magdalena Forowicz, The Reception of International Law in the European Court of Human Rights, Oxford University Press, Oxford 2010, la p. 38). Cu toate acestea, Curtea a fost mai degrabă precaută, din motive evidente, în aplicarea regulii practicii ulterioare, așa cum articolul 31 § 3 (b) din Convenția de la Viena trebuie înțeles ca referindu-se doar la practica ulterioară comună tuturor Părților, ca și la cerința ca această practică să fie concordantă, comună și consistentă. Practica ulterioară a statelor părți care nu îndeplinește aceste criterii poate constitui doar o modalitate suplimentară de interpretare a unui tratat (vezi Report of the International Law Commission on the Work of the Eighteenth Session (Geneva, 4 mai-19 iulie 1966), 1966 (2) Anuarul Comisiei de Drept Internațional 173, p. 222). Având în vedere acest lucru, se poate pune întrebarea dacă practica statală la care face trimitere majoritatea în prezentul caz poate fi considerată a îndeplini, în esență, criteriile ce fundamentează regula practicii ulterioare din articolul 31 § 3 (b) din Convenția de la Viena, așa cum au evoluat în dreptul internațional.
Mai mult, și cel mai important, în opinia mea, în stabilirea împrejurării dacă articolul 31 § 3 (b), și care astfel modifică textul Convenției (vezi paragraful 101 din hotărâre), există, pe de o parte, o diferență fundamentală între practica statală care manifestă o voință concordantă, comună și consistentă a statelor membre pentru a modifica în mod colectiv drepturile fundamentale consacrate în Convenție, spre o înțelegere mai largă și generoasă a domeniului lor decât cele prevăzute inițial și, pe de altă parte, o practică statală care limitează sau restrânge acele drepturi, ca în prezenta cauză, la încălcarea directă a unei clauze limitative redactate de o manieră exhaustivă și restrânsă a Convenției ce protejează un drept fundamental.
14. În al treilea rînd, Curtea își exprimă apoi sprijinul pe practica statală, pentru lipsa derogării în temeiul articolului 15 în privința detențiilor în temeiul celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva în timpul unui conflict armat internațional, în baza practicii statelor de a se abține de la derogare în baza articolului 4 din Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (ICCPR) cu privire la asemenea activități. Un asemenea sprijin este, cu toate acestea, inoportun în opinia mea, întrucât trebuie făcută o diferență fundamentală între formularea și domeniul articolului 5 § 1 din Convenție, pe de o parte, și ale articolului 9 din ICCPR și ale articolului 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, pe de altă parte. Prima este exhaustivă și vizează motivele permise pentru detenție, de vreme ce ultimele nu sunt, fiind limitate la interzicerea generală a formelor arbitrare de detenție. Baroneasa Hale of Richmond a exprimat acest punct de vedere în termeni foarte clari și elocvenți în discursul ei din fața Camerei Lorzilor, în hotărârea din cazul Al-Jedda (citată la paragraful 39 din hotărârea Curții), unde a susținut următoarele (§ 122):
„ ... Nu există niciun dubiu că detenția prelungită în mâinile militarilor nu este persmisă de legile Regatului Unit. Nici nu s-ar permite așa ceva fără derogarea de la obligațiile noastre în temeiul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Articolul 5(1) din Convenție prevede că privarea de libertat este legalp doar în anumite circumstanșe care nu le include pe acestea. Redactorii Convenției au avut de ales între o prohibire generală a detenției „arbitrare”, așa cum este prevăzut în articolul 9 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, și o listă a motivelor permise pentru detenție. Ei au ales-o, în mod deliberat, pe ultima. Erau conștienți, de bunăseamă, de părerea lui Churchill potrivit căreia chiar și internarea inamicilor străini pe timp de război era „detestabilă în cel mai înalt grad...”
15. În lumina celor de mai sus, argumentele derivate din practica statală pe care se sprijină, cu dificultate, majoritatea, nu-i pot susține, în opinia mea, constatarea din acest caz.
V.
16. Cu privire la cel de-a doua argumentare a majorității, este cu siguranță adevărat faptul că textul Convenției trebuie interpretat în armonie cu celelalte reguli de drept internațional din care face parte. Însă doctrina interpretării concordante a Convenției cu alte norme de drept internațional își are limitele sale, cum le au și alte metode de interpretare juridică bazate pe armonie. Articolul 5 § 1 este formulat de o manieră exhaustivă în ceea ce ține de motivele permise pentru privarea de libertate, iar Curtea a reținut în mod constant, fără excepție până în prezent, că aceste motive ar trebui interpretate în mod strict. Pur și simplu nu există, ca să utilizăm limbajul majorității (vezi paragraful 104), un spațiu liber pentru „acomodarea” competențelor privind internarea în temeiul dreptului umanitar internațional în interiorul, în mod inerent sau alături de articolul 5 § 1. Acesta este însuși raison d’être al articolului 15, care acordă explicit posibilitatea pentru state ca, în timp de război sau de alte pericole publice care amenință viața națiunii, să deroge de la articolul 5, precum și de la alte prevederi. Sprijinul majorității pentru o înțelegere contrară a articolului 5 face ca articolul 15 să fie unul efectiv desuet în structura Convenției, în ceea ce privește dreptul fundamental la libertate în timp de război.
17. Mai mult, majoritatea concluzionează faptul că prevederile celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva privitoare la internare, în discuție în prezentul caz, au fost „proiectate să protejeze combatanții capturați și civilii care prezintă o amenințare pentru securitate”. Astfel, lipsa unei derogări formale în baza articolului 15 „nu împiedică Curtea să aibă în vedere contextul și prevederile dreptului internațional umanitar atunci când interpretează și aplică articolul 5 în acest caz” (vezi paragraful 103). În sprijinul acestei opinii (vezi paragraful 102), majoritatea se bazează pe observațiile paragrafului 185 din Varnava și alții c. Turciei [MC], nr. 16064/90 et al., CEDO 2009), unde Curtea a statuat că articolul 2 din Convenție ar trebui să fie „interpretat, în măsura posibilului, în lumina principiilor dreptului internațional, inclusiv a regulilor dreptului internațional umanitar care joacă un rol indispensabil și universal acceptat în atenuarea cruzimii și barbariei conflictelor armate”. Mai mult, majoritatea face trimitere la „co-existența garanțiilor prevăzute de dreptul internațional umanitar și de Convenție în timpul conflictelor armate” (vezi paragraful 104).
Dreptul internațional al drepturilor omului și dreptul internațional umanitar prezintă diferențe destul de mari atât din perspectiva metodologică, cât și din cea structurală, presupunând abordări judiciare distincte în evaluarea drepturilor individuale. Așa cum s-a menționat în intervenția terțului-intervenient, înaintată în prezenta cauză de Centrul pentru Drepturile Omului al Universității din Essex, este clar că „coerența internă a dreptului internațional umanitar [este] semnificativ diferită de cea a dreptului drepturilor omului” (vezi paragraful 92 din hotărâre). Astfel, în opinia mea, diferențele fundamentale dintre, pe de o parte, sistemul de protecție al Convenției și, pe de altă parte, dreptul internațional umanitar constituie un motiv special convingător pentru respingerea asimilării automate a acestor regimuri distincte ale dreptului internațional, cel puțin acolo unde prevederea relevantă a Convenției nu poate fi juridic influențată de o asemenea abordare.
Observ, de asemenea, că observațiile sus-menționate din cazul Varnava și alții c. Turciei (citat mai sus), la care se referă majoritatea, trebuie citite în această lumină. În Varnava și alții, Marea Cameră a inclus în mod explicit avertismentul „în măsura posibilului”, când a făcut trimitere la nevoia de a interpreta Convenția în lumina dreptului internațional umanitar. Mai mult, și deloc mai puțin important, Varnava și alții a vizat interpretarea articolului 2 în contextul obligațiilor pozitive ale statelor de a proteja viața în temeiul acestei dispoziții, într-o „zonă de conflict internațional” (§ 185). Este evident că elementul pozitiv al articolului 2 e suficient de flexibil ca să aibă în vedere regulile relevante ale dreptului internațional umanitar, astfel încât să creeze un regim de protecție mai puternic și mai coerent în temeiul Convenției. Din motive evidente, problema în discuție din prezentul caz cu referire la articolul 5 § 1 este total opusă.
În privința referirii de către majoritate la „co-existența garanțiilor prevăzute de dreptul internațional umanitar și de Convenție în timp de conflict armat”, este suficient să se observe că prima nu conține garanțiile exprimate în motivele exhaustive și limitate ale privării de libertate permise conținute în articolul 5 § 1. Din contra, internarea preventivă și pe un termen nedefinit în timp de război vine categoric în contradicție cu însăși natura motivelor regăsite în paragrafele (a)-(f), un punct de vedere exprimat mult mai bine de către Baroneasa Hale of Richmond în discursul ei sus-citat din cazul Al-Jedda, ținut în fața Camerei Lorzilor.
VI.
18. În fine, cu privire la cel de-al treilea argument exprimat în hotărârea Curții, majoritatea susține că „până și în situațiile de conflict armat internațional, garanțiile prevăzute de Convenție continuă să se aplice, chiar dacă sunt interpretate în contra prevederilor dreptului internațional umanitar” (vezi paragraful 104). Astfel, majoritatea respinge judicios invitația Guvernului de a nu aplica articolul 5 din Convenție. Cu toate acestea, majoritatea continuă prin a declara că „[din] motivul co-existenței garanțiilor prevăzute de dreptul internațional umanitar, motivele privării de libertate permise din articolul 5 § 1 ar trebui „accommodate, în măsura posibilului”, cu capturarea prizonierilor de război și detenția civililor care prezintă un risc pentru securitate în baza celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva (vezi paragraful 104).
Această metodă de „acomodare” a drepturilor Convenției constituie o noutate în jurisprudența Curții. Câmpul ei este ambiguu și conținutul deplin îndoielnic, cel puțin ca metodă legitimă de interpretare a unui text juridic. Orice ar presupune această metodă, este necesar să se reitereze că pur și simplu nu există loc de „acomodare” pentru puterile de internare prevăzute de dreptul internațional umanitar în interiorul, în mod inerent sau de rând cu articolul 5 § 1 (vezi paragraful 16 de mai sus). Mai mult, cum opțiunea inaplicării nu mai este valabilă, de vreme ce nu a fost formulată vreo derogare de la Convenție, această nouă metodă de acomodare nu poate fi implementată de maniera în care să aibă efectiv aceleași efecte juridice precum inaplicarea. Totuși, concluzionând, așa cum o face majoritatea, că motivele privării de libertate permise în temeiul articolului 5 § 1 ar trebui să fie „acommodate, în măsura posibilului”, cu capturarea prizonierilor de război și cu detenția civililor care prezintă un risc pentru securitate în baza celor de-a Treia și de-a Patra Convenții de la Geneva, majoritatea, în esență, nu face altceva cu privire la faptele acestui caz. Ea efectiv încetează aplicabilitatea sau înlocuiește garanțiile care fundamentează motivele exhaustive și limitativ interpretate pentru detenția permisă în baza Convenției, prin crearea pe cale judiciară a unui motiv nou, nescris, pentru privarea de libertate și, deci, incorporarea unor norme ale unui regim distinct al dreptului internațional, aflat în conflict direct cu prevederea Convenției. Orice ar fi acomodarea, ea nu poate semnifica acest lucru!
VII.
19. În concluzie, cu privire la faptele cauzei, competențele de internare în temeiul celei de-a Treia și celei de-a Patra Convenții de la Geneva, pe care se sprijină Guvernul ca motiv permis pentru capturarea și detenția lui Tarek Hassan vin în conflict direct cu articolul 5 § 1 din Convenție. Curtea nu are la dispoziție vreun instrument legitim, în calitate de curte a dreptului, ca să remedieze această coliziune de norme. Ea trebuie așadar să dea prioritate Convenției, întrucât rolul ei este limitat, conform articolului 19, la „[asigurarea] respectării angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părți Contractante din Convenție și din Protocoalele sale”. Încercând să reconcilieze ireconciliabilul, constatarea de astăzi a majorității nu reflectă, cu tot respectul, o înțelegere corectă a domeniului și substanței dreptului fundamental la libertate conform Convențieei, așa cum o reflectă scopul lui și originile sale istorice în atrocitățile conflictelor armate internaționale din timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy