CASE OF HAUSCHILDT v. DENMARK - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA HAUSCHILDT contra DANEMARCEI

Cererea nr. 10486/83

Hotărâre

24 mai 1989

În cauza Hauschildt[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, întrunită în şedinţă plenară în aplicarea articolului 50 din regulamentul său şi alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

    J. Cremona,

Thór Vilhjálmsson,

F. Gölcüklü,

F. Matscher,

L.-E. Pettiti,

B. Walsh,

Sir Vincent Evans,

DniiR. Macdonald,

C. Russo,

R. Bernhardt,

A. Spielmann,

J. De Meyer,

S.K. Martens,

DnaE. Palm,

Dl B. Gomard, judecător ad hoc,

precum şi Dnii M.-A. Eissen, grefir, şi H. Petzold, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 28 septembrie 1988, apoi la 27 ianuarie, 22 februarie şi 29 aprilie 1989,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

     Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 16 octombrie 1987, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia). La originea cauzei se află o cerere (nr. 10486/83) îndreptată împotriva Regatului Danemarcei, introdusă la Comisie la 27 octombrie 1982 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Mogens Hauschildt, în virtutea articolului 25 (art. 25).

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48), precum şi la declaraţia Danemarcei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46). Ea are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a exigenţelor articolului 6 § 1 (art. 6-1).

     Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la procesul pendinte în faţa Curţii şi a desemnat un reprezentant (articolul 30).

     Camera constituită îi includea cu drepturi depline, pe Dl J. Gersing, judecător ales cu cetăţenia Danemarcei (articolul 43 al Convenţiei) (art. 43), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 30 noiembrie 1987, acesta a desemnat prin tragere la sorţi numele celorlalţi cinci membri: Dnii J. Pinheiro Farinha, R. Macdonald, R. Bernhardt, A. Spielmann şi J. De Meyer, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament) (art. 43). Ulterior, profesorul B. Gomard, numit de guvernul danez („Guvernul”9 la 1 august 1988 pentru a participa la proces în calitate de judecător ad hoc, şi Dl C. Russo, supleant, i-au înlocuit respectiv pe Dl Gersing, decedat şi Dl Pinheiro Farinha, care nu a avut posibilitate să participe la proces (articolele 22 § 1, 23 §1 şi 24 § 1 din regulament).

     Asumându-şi preşedinţia camerei (articolul 21 § 5), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, delegatul Comisiei şi avocatul reclamantului cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (articolul 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă grefierul a primit la 29 aprilie 1988 memoriul reclamantului şi, la 16 mai, cel al Guvernului.

Printr-o scrisoare din 4 august, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul îşi va prezenta observaţiile în cadrul audierilor.

     La 4 august, preşedintele a fixat la 26 septembrie 1988 data deschiderii procedurii orale după ce, prin intermediul grefierului, a primit opiniile părţilor (articolul 38).

     Dezbaterile s-au desfăşurat în public la data fixată, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil, Curtea a avut o reuniune de pregătire în cadrul căreia ea a decis să se disesizeze cu efect imediat în favoarea Curţii plenare (articolul 50).

S-au prezentat:

-          pentru Guvern

Dnii T. Lehmann, ministerul Afacerilor externe, agent,

I. Foighel, profesor de drept,consilier,

J. Bernhard, ministerul Afacerilor externe,

K. Hagel-Sørensen, ministerul Justiţiei,

J. Hald, ministerul Justiţiei,

DnaN. Holst-Christensen, ministerul Justiţiei,  consilieri,

-          pentru Comisie

Dl H. Danelius, delegat,

-          pentru reclamant

Dnii G. Robertson, avocat,consilier,

F. Reindel,

K. Starmer,consilieri.

Curtea a audiat declaraţiile Dlor Lehmann şi Foighel pentru Guvern, Dlui Danelius pentru Comisie, Dlor Robertson şi Reindel pentru reclamant, precum şi răspunsul lor la întrebările sale. Agentul Guvernului şi reprezentantul Dlui Hauschildt au prezentat mai multe documente la audiere.

     La date diverse între 26 septembrie 1988 şi 27 ianuarie 1989, grefierul a primit cererile reclamantului în baza articolului 50 (art. 50) din Convenţie şi observaţiile corespunzătoare ale Guvernului şi Comisiei.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

     Dl Mogens Hauschildt, cetăţean danez născut în 1941, locuieşte în prezent în Elveţia.

În 1974 el a fondat o societate, Scandinavian Capital Exchange APS („SCE”), care se angaja în comerţul cu metale preţioase şi, pe deasupra, furniza servicii financiare. Ea devenise cea mai importantă societate în domeniul comerţului cu metale preţioase în Scandinavia, cu filiale în Suedia, Norvegia, Olanda, Regatul Unit şi Elveţia. Reclamantul a fost numit director managerial.

     Pe parcursul anilor şi până la finele anului 1979, au intervenit mai multe dificultăţi între SCE şi Banca Naţională Daneză, fiscul şi ministerul Comerţului cu privire la transferurile de fonduri între SCE şi filialele sale din străinătate.

 Urmăririle împotriva reclamantului

 Ancheta

 La 30 ianuarie 1980, fiscul a sesizat poliţia cu o plângere conform căreia activităţile reclamantului şi ale societăţii sale păreau să contravină legislaţiei fiscale şi codului penal danez.

După obţinerea mandatului, poliţia l-a arestat pe Dl Hauschildt, a sechestrat toate documentele disponibile la sediul SCE şi a blocat toate operaţiunile acesteia la 31 ianuarie 1980.

 A doua zi, reclamantul fusese adus înaintea tribunalului de la Copenhaga (Københavns byret) care l-a acuzat de excrocherie şi de evaziune fiscală, ordonând prelungirea termenului de arest pentru trei perioade consecutive de douăzeci şi patru de ore; reclamantul nu a făcut nici o obiecţie.

La 2 februarie 1980, după ce au fost audiaţi procuratura şi apărarea, tribunalul a considerat acuzaţiile nelipsite de temei şi l-a plasat pe Dl Hauschildt în recluziune celulară, în baza articolelor 762 şi 770 § 3 din legea cu privire la administrarea justiţiei (Retsplejeloven, „legea”, paragrafele 33 şi 36 de mai jos).

În rezultatul deciziilor succesive, multe dintre care erau luate de judecătorul Claus Larsen, reclamantul rămânea în detenţie provizorie până la deschiderea procesului public în faţa tribunalului la 27 aprilie 1981 (paragrafele 19-21 de mai jos) şi s-a aflat în recluziune celulară până la 27 august 1980.

 În timpul anchetei, poliţia a sechestrat alte documente şi bunuri. Investigaţii au avut loc de asemenea în Regatul Unit, Olanda, Belgia, Elveţia, Liechtenstein şi Statele Unite. În virtutea Convenţiei europene de asistenţă judiciară în materie penală, din 20 aprilie 1959, judecătorul tribunalului din Copenhaga a autorizat de mai multe ori parchetul să solicite cooperarea altor State europene la obţinerea documentelor şi altor probe (paragraful 22 de mai jos).

Cuprinzând 86 de pagini, actul de acuzare fusese notificat reclamantului la 4 februarie 1981. El a enumerat opt capete de acuzare de excrocherie şi deturnare de fonduri pentru o valoare aproximativă de 45 milioane de coroane daneze.

 Procesul în prima instanţă

 Procesul a început la 27 aprilie 1981 în faţa tribunalului de la Copenhaga alcătuit dintr-un judecător de profesie, dl Larsen, şi doi asesori neprofesionişti. Dl Hauschildt afirmă că s-a plâns pe judecătorul preşedinte înaintea procesului, dar nu a prezentat cererea oficială la acest subiect. Avocaţii său i-au indicat că articolul 60 § 2 din lege nu permite recuzarea acestui magistrat din cauza deciziilor pregătitoare pe care le-a pronunţat (paragrafele 20-22 şi 28 de mai jos).

 Pe parcursul celor peste 130 de şedinţe, tribunalul a audiat vreo 150 de martori, precum şi acuzatul şi a examinat multe documente. El a primit pe deasupra avizele experţilor desemnaţi, în special contabili, şi a emis numeroase ordonanţe privind detenţia provizorie şi recluziunea celulară a celui vizat, trimiterea comisiilor rogatorii şi alte probleme procedurale (paragraful 24 de mai jos).

 Reunită sub preşedinţia Dlui Larsen, tribunalul s-a pronunţat la 1 noiembrie 1982. El a declarat reclamantul vinovat cu privire la toate punctele şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare.

 Procedura de apel

 Dl Hauschildt a atacat hotărârea în faţa curţii de apel din Danemarca orientală (Østre Landsret).Alcătuită din trei judecători de profesie şi trei judecători nepofesionişti, ea a beneficiat de plenitudinea jurisdicţiei, atât în fapt, cât şi în drept.

Audierile au început la 15 august 1983. În prealabil, reclamantul a înaintat preşedintelui o obiecţie împotriva unuia dintre asesori, pe motv că acesta participase, în cadrul tribunalului de la Copenhaga, la decizia de sechestrare a corespondenţei şi bunurilor reclamantului. Avocatul apărării a refuzat totodată să pledeze această teză, din cauza termenilor articolului 60 § 2 din lege şi Dl Hauschild şi-a retras obiecţia.

 La 2 martie 1984, curtea de apel a declarat reclamantul vinovat de şase capete de acuzare din opt şi l-a condamnat la cinci ani de închisoare. Ea a considerat ca o circumstanţă agravantă amploarea excrocheriei comise, dar ca o circumstanţă atenuantă faptul că reclamantul s-a aflat în detenţie provizorie de la 31 ianuarie 1980, regim conform ei mai sever decât o închisoare după condamnare. Dl Hauschildt a fost eliberat în aceeaşi zi.

 La 4 mai 1984, ministerul Justiţiei i-a refuzat autorizaţia de a înainta recurs în faţa Curţii supreme (Højesteret).

B. Detenţia provizorie a Dlui Hauschildt şi alte chestiuni procedurale

 La etapa anchetei

 La 2 februarie 1980, după cum cunoaştem (paragraful 11 de mai sus), judecătorul tribunalului din Copenhaga a decis plasarea provizorie a inculpatului în recluziune celulară. Conform opiniei lui, el avea motive să creadă că acesta din urmă, dacă ar fi în libertate, s-ar fi sustras sau ar fi împiedicat ancheta (articolele 762 § 1, alineatele 1 şi 3, şi 770 § 3 din lege, paragrafele 33 şi 36 de mai jos). Ca justificare a detenţiei el a menţionat următoarele elemente:

1)     circumstanţa că reclamantul a locuit în afara Danemarcei până în 1976 şi la epoca arestării intenţiona să se stabilească în Suedia;

2)     interesele sale economice în străinătate;

3)     importanţa cauzei;

4)     riscul că el va împiedica ancheta influenţând terţele din Danemarca şi din străinătate.

 În conformitate cu articolul 767 din lege, menţinerea detenţiei provizorii va prilejui un control judiciar constant exercitat la intervaluri de maximum patru săptămâni. Motivele enumerate în decizia iniţială din 2 februarie 1980, pronunţată de judecătorul Rasmussen, constituise baza detenţiei până la 10 aprilie 1980.

La această din urmă dată, judecătorul Larsen, care trebuia ulterior să prezideze jurisdicţia care a pronunţat hotărârea (paragraful 13 de mai sus), se întemeia pe deasupra pe articolul 762 § 1, alineatul 2 (pericolul noilor infracţiuni, paragraful 33 de mai jos). În rezultat Dl Hauschildt, din închisoare, a comunicat în secret cu soţia sa, rugând-o să retragă bani din anumite conturi bancare precum şi unele bunuri personale. La 30 aprilie, acelaşi magistrat a ordonat plasarea ei în detenţie provizorie şi interceptarea unei scrisori a soţului său.

Mai târziu, curtea de apel, pronunţându-se la 5 septembrie 1980 asupra unui recurs împortiva unei ordonanţe de menţinere în detenţie, se referea printre altele la paragraful 2 din articolul 762 (paragraful 33 de mai jos): din cercetările întreprinse de poliţie reieşea că victimele ar fi putut suferi un prejudiciu de aproximativ 19.500.00 coroane daneze. După 24 septembrie, judecătorul Larsen, de asemenea s-a referit la acest paragraf.

Detenţia provizorie a reclamantului a continuat să fie întemeiată pe fiecare din cele trei alineate ale paragrafului 1 şi paragraful 2 din articolul 762 (paragraful 33 de mai jos) până la 17 august 1982, dată după care alineatul 3 din primul nu mai fusese invocat.

 De la arest (31 ianuarie 1980) până la deschiderea procesului (27 aprilie 1981), anchetele poliţiei şi menţinerea detenţiei provizorii dependea de deciziile tribunalului care se pronunţa având un singur judecător profesionist. Pe parcursul acestei perioade s-au desfăşurat la vreo patruzeci de audieri; douăzeci dintre ele s-au referit la detenţia provizorie şi, pe deasupra, de la 31 ianuarie până la 27 august 1980, la recluziunea celulară. Cincisprezece dintre aceste decizii fusese pronunţate de judecătorul Larsen (10 aprilie, 30 aprilie, 28 mai, 25 iunie, 20 august, 27 august, 24 septembrie, 15 octombrie, 12 noiembrie, 11 martie, şi 8 aprilie 1981); de cinci ori el a prescris prelungirea recluziunii celulare (10 aprilie, 30 aprilie, 28 mai, 25 iunie şi 28 august 1980), care s-a încheiat la 27 august 1980.

 În aceeaşi perioadă, tribunalul de la Copenhaga a solicitat de trei ori (5 martie, 16 iunie şi 13 august), la cererea poliţiei, cooperarea altor ţări pentru a obţine probe şi pentru alte scopuri (paragraful 12 de mai sus). Doua dintre aceste decizii au fost adoptate de judecătorul Larsen (16 iunie şi 13 august 1980).

Judecătorul tribunalului avuse pe deasupra de soluţionat alte probleme procedurale cum ar fi sechestrarea bunurilor şi documentelor inculpatului, contactele acestuia cu presa, accesul său la rapoartele poliţiei, vizitele pe care le primea în închisoare, plata onorariilor pentru avocat şi corespondenţa. În afară de ordonanţa din 30 aprilie 1980 de plasare a Dnei Hauschildt în detenţie provizorie (paragraful 20 de mai sus), judecătorul Larsen a dat directive referitoare la interceptarea celei de-a doua scrisori a reclamantului (28 mai 1980), la sechestrarea unei sume aparţinând, conform spuselor lui, reclamantului (12 noiembrie 1980), la schimbarea avocatului apărării (4 februarie 1981) şi la accesul reclamantului la anumite elemente din dosarul poliţiei. El s-a pronunţat astfel atât la cererea acuzării, cât şi la cea a apărării.

 Dl Hauschildt a atacat diferite măsuri astfel adoptate de către judecător în faţa curţii de apel, alcătuită din trei magistraţi de profesie. Ea de cinci ori s-a întrunit pentru a examina menţinea lui în detenţie. Treisprezece judecători diferiţi au participat la aceste decizii; nimeni dintre ei nu a participat ulterior la procesul în apel. Acelaşi lucru se referă şi la alţi şase magistraţi care au examinat recursuri relative la alte probleme de procedură.

 În timpul procesului în prima instanţă

 Pe întreaga durată a procesului Dlui Hauschildt, de la 27 aprilie 1981 până la 1 noiembrie 1982 (paragrafele 13-15 de mai sus), tribunalul de la Copenhaga, care îl includea pe judecătorul Larsen, preşedinte, şi doi asesori neprofesionişti, trebuia să se pronunţe asupra unei serii de probleme de procedură. El prelungise în special detenţia provizorie de douăzeci şi trei de ori, în virtutea articolului 762 §§ 1 şi 2. Cu excepţia a două ocazii, aceste ordonanţe fusese pronunţate de judecătorul Larsen şi în plus, pentru patru dintre ele, de către cei doi asesori. De la 2 iulie la 7 octombrie 1981, reclamantul s-a aflat în recluziune celulară la cererea acuzării. Decizia iniţială în acest sens provenea de la un alt magistrat, dar judecătorul Larsen i-a prelungit validitatea de două ori. În afară de aceasta, el a acordat cinci autorizaţii pentru solicitarea ajutorului altor ţări.

 Reclamantul a atacat nouăsprezece dintre aceste diferite decizii în faţa curţii de apel. Ea a confirmat douăsprezece dintre ele, relative la detenţia provizorie; dintre paisprezece judecători care s-au ocupat de ele, nici unul nu a participat la şedinţele ulterioare în apel. Alte recursuri ale Dlui Hauschildt s-au referit la chestiuni cum ar fi desemnarea şi cheltuielile de deplasare a avocatului apărării, audierea martorilor suplimentari, eliberarea mandatelor de percheziţie şi recluziunea celulară; la examinarea lor au participat doisprezece judecători diferiţi. La 14 iulie 1981, trei magistraţi ai curţii de apel au confirmat ordonanţa de prelungire a izolării celulare a reclamantului; ulterior, unul dintre ei a examinat de asemenea apelul acestuia împotriva condamnării aplicate în prima instanţă.

 În timpul procesului în apel

 În timpul procesului în apel detenţia reclamantului continua să fie provizorie, în conformitate cu dreptul danez (paragrafele 16-17 de mai sus). Curtea trebuia deci să o controleze cel puţin la fiecare patru săptămâni. Ea a ordonat prelungirea ei de nouăsprezece ori, mai exact de zece ori înaintea audierilor şi de nouă ori după începutul lor. Cu unele excepţii, toate deciziile pronunţate în această materie fusese adoptate de judecătorii care participase în instanţa de apel. Pentru audieri (15 august 1983 – 2 martie 1984) magistraţilor de profesie s-au alăturat trei judecători neprofesionişti.

Aceste decizii se întemeiau pe paragrafele 1, alineatul 1, şi 2 din articolul 762 din lege (paragraful 33 de mai jos). Curtea a acordat o importanţă specială severităţii pedepsei şi circumstanţei că reclamantul a locuit în străinătate şi păstrase interese economice importante.

 Ministerul Justiţiei l-a autorizat de două ori pe Dl Hauschildt să contesteze menţinerea sa în detenţie în faţa Curţii supreme. La 26 ianuarie 1983, ea a confirmat decizia curţii de apel considerând că măsura litigioasă trebuie să se întemeieze şi pe alineatul 2 din articolul 762 § 1 (paragraful 33 de mai jos). De fapt, unele infracţiuni de care tribunalul din Copenhaga îl acuza pe reclamant fusese comise pe când el se afla în detenţie. La 9 decembrie 1983, Curtea supremă a ordonat prelungirea detenţiei dar sub unicul temei al paragrafului 1, alineatele 1 şi 2, din articolul 762 (paragraful 33 de mai jos); cu majoritatea voturilor, ea a considerat că interesul public nu necesita aplicarea în continuare a paragrafului 2.

 DREPTUL INTERN PERTINENT

 Recuzarea unui judecător este reglementată de articolele 60-63 din lege:

Articolul 60

„1. Nimeni nu poate exercita funcţiile de judecător într-o cauză:

1)      dacă el personal este parte la cauză, dacă rezultatul litigiului prezintă interes pentru el sau, în materie penală, dacă infracţiunea i-a cauzat un prejudiciu;

2)      dacă are legături de rudenie sau căsătorie cu una dintre părţi în materie civilă sau cu acuzatul în materie penală, fie pe linie directă fie, pe linie colaterală, până la şi inclusiv verii primari, sau dacă el este unul dintre soţi, tutorele, părintele adoptiv sau de întreţinere, sau copilul adoptiv sau întreţinut al uneia dintre părţi sau al acuzatului;

3)      dacă este soţul, are legături de rudenie sau căsătorie pe linie directă sau colaterală, până la şi inclusiv verii primari, fie al unuia dintre avocaţi sau al reprezentantului uneia dintre părţi în materie civilă, fie, în materie penală, al părţii lezate sau al reprezentantului său, al unui membru al procuraturii sau unui agent de poliţie care s-au înfăţişat la proces sau al avocatului acuzatului;

4)      dacă s-a înfăţişat la proces în calitate de martor sau expert (syn- og skønsmand) sau, în materie civilă, exercitase funcţii de avocat sau alt reprezentant al uneia dintre părţi sau, în materie penală, de agent de poliţie, membru al procuraturii, avocat sau alt reprezentant al părţii lezate;

5)      dacă el a cunoscut cauza în calitate de judecător în cadrul jurisdicţiei inferioare sau, în materie penală, de jurat sau magistrat neprofesionist.

2. Faptul că judecătorul putea să fi cunoscut cauza datorită exercitării mai multor funcţii oficiale ne îl descalifică dacă nu există ocazii de a presupune, în circumstanţele cauzei, că el are un interes particular în rezultatul cauzei.”

Articolul 61

„În situaţiile vizate în articolul precedent, judecătorul, dacă statuează ca unic judecător, este recuzat prin propria decizie. Dacă statuează cu alţi judecători, el informează tribunalul despre circumstanţele care conform articolului precedent îl pot descalifica. De asemenea, alţi judecători, dacă cunosc asemenea circumstanţe, au dreptul şi obligaţia de a aborda problema descalificării, după care tribunalul o soluţionează fără ca judecătorul în cauză să fie exclus de la adoptarea deciziei.”

Articolul 62

„1. Părţile pot nu doar să ceară ca un judecător să fie recuzat în cazurile vizate în articolul 60, dar şi să se opună faptului ca un judecător să examineze cauza dacă alte circumstanţe permit de a pune la îndoială imparţialitatea sa absolută. În asemenea cazuri judecătorul, la rândul său, dacă are temeri că părţile nu-i pot oferi încredere deplină, se poate recuza chiar în absenţa cererii în acest sens. Dacă mai mulţi judecători cunosc o cauză, fiecare dintre ei poate aborda problema de a şti dacă unul dintre ei trebuie să se retragă din cauza circumstanţelor indicate mai sus.

2. Întrebările care ar putea să apară cu privire la prezentul articol sunt soluţionate conform modalităţii indicate în articolul 61 pentru situaţiile care vizează articolul 60.”

Articolul 63

„Întrebarea de a şti dacă un judecător poate continua să participe la şedinţă – care în materie civilă, dacă una din părţi o abordează, esta tratată ca alte obiecţii de procedură – trebuie în măsura posibilităţii să fie abordată înaintea începutului şedinţei. Ea poate fi soluţionată fără ca părţile să aibă posibilitatea de a prezenta observaţii.”

 Conform Guvernului, la etapa când cauza reclamantului era pendinte în faţa jurisdicţiilor daneze, Curtea supremă nu elaborase nici o jurisprudenţă la subiectul articolului 60 § 2. Totodată, printr-o hotărâre din 12 martie 1987 ea a considerat că dacă un judecător a ordonat plasarea unui inculpat în detenţie provizorie, aceasta nu-l împiedică în sine să participe la procesul ulterior şi la adoptarea hotărârii.

 În favoarea unui amendament care extinde aplicarea articolului 762 § 2 (paragraful 35 de mai jos), Parlamentul danez a modificat articolul 60 la 10 iunie 1987. În termenii noului paragraf 2, „un judecător care a ordonat detenţia provizorie doar în baza articolului 762 § 2 nu poate participa ulterior la proces, cu excepţia cazului dacă acuzatul este recunoscut vinovat”.

Acest amendament a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

 În Danemarca, de desfăşurarea anchetei este responsabilă procuratura, asistată de poliţie, şi nu de un judecător. Funcţiile poliţiei în această materie sunt definite în articolele 742 şi 743 din lege, care prevede următoarele:

Articolul 742

„1. Orice informaţie referitoare la o infracţiune penală este adresată poliţiei.

2. Poliţia deschide o anchetă fie în temeiul acestor informaţii, fie din proprie iniţiativă, dacă există motive plauzibile de a crede că a fost comisă o infracţiune penală pasibilă de urmăriri din partea procuraturii.”

Articolul 743

„Ancheta are drept scop de a cerceta dacă condiţiile unei responsabilităţi penale, sau a pronunţării unei alte sancţiuni în virtutea dreptului penal, sunt îndeplinite şi de a colecta informaţii utile pentru decizia ce urmează a fi pronunţată şi pregătirea procesului.”

 Articolul 746 indică rolul tribunalului:

„Tribunalul soluţionează problemele relative la legalitatea măsurilor de anchetă ale poliţiei şi la drepturile inculpatului şi apărărtorului său, inclusiv cererile avocatului apărării formulate de acesta sau de către inculpat cu privire la desfăşurarea ulterioară a anchetei. Decizia va fi luată prin ordonanţă la cerere.”

 Arestul şi detenţia provizorie constituie obiectul articolelor 760 şi 762:

Articolul 760

„1. Orice persoană reţinută trebuie să-şi recapete libertatea odată cu încetarea existenţei motivelor arestării. Momentul eliberării trebuie să figureze în raport.

2. Dacă persoana reţinută nu şi-a recăpătat libertatea, ea trebuie adusă în faţa judecătorului în douăzeci şi patru de ore de la arestarea sa. Momentul eliberării şi cel al înfăţişării în faţa judecătorului trebuie să figureze în procesul-verbal al tribunalului.”

Articolul 762

„1. O persoană suspectată poate fi plasată în detenţie provizorie dacă există motive plauzibile de a crede că ea a comis o infracţiune pasibilă de urmărire din partea procuraturii, şi pentru care legea prevede o pedeapsă cu închisoarea pe un termen de cel mult un an şi şase luni, şi dacă

1)      conform informaţiilor obţinute la subiectul situaţiei suspectului, există un motiv exact de a crede că se va sustrage de la anchetă sau de la executarea hotărârii, sau

2)      conform informaţiilor obţinute la subiectul situaţiei suspectului, există un motiv exact de a crede că fiind în libertate, el va comite o nouă infracţiune din categoria vizată mai sus, sau

3)      în circumstanţele cauzei, există un motiv exact de a crede că suspectul va împiedica ancheta, în particular prin nimicirea dovezilor sau preîntâmpinând sau influenţând alte persoane.

2. O persoană suspectată poate fi de asemenea plasată în detenţie provizorie dacă există presupuneri particular confirmate (saerlig bestyrket mistanke) că ea a comis o infracţiune pasibilă de urmăriri din partea procuraturii, şi pentru care legea prevede o pedeapsă privativă de libertate pe un termen de şase ani sau mai mult şi dacă, în lumina informaţiilor obţinute referitoare la gravitatea cauzei, interesul public pare să necesite ca suspectul să nu se afle în libertate.

3. Detenţia provizorie nu poate fi ordonată dacă se poate presupune că infracţiunea poate atrage o amendă sau o simplă arestare (haefte), sau dacă privarea de libertate va constitui o măsură neproporţională cu ingerinţa în situaţia suspectului, cu importanţa cauzei sau cu rezultatul scontat în caz de constatare a culpabilităţii.”

 Articolul 762 § 2 se aplică chiar dacă nici o condiţie a paragrafului 1 nu este îndeplinită. El a fost inclus în lege în 1935, în rezultatul unei cauze de viol agravat. Procesul-verbal al dezbaterilor parlamentare cuprinde următorul pasaj (Rigsdagstidende 1934-35, Partea B, col. 2159):

„Când toţi presupun că acuzatul este vinovat şi aşteaptă deci că împotriva lui vor fi intentate urmăriri penale grave, ar putea fi extrem de şocant de a obliga oamenii să-l vadă, în activităţile sale profesionale şi sociale, că este liber de a se deplasa. În pofida lipsei unei hotărâri definitive care ar stabili culpabilitatea sa şi consecinţele acesteia, există riscul de a crea impresia unei lipse de seriozităţi şi de coerenţă în aplicarea legii, ceea ce poate afecta imaginea justiţiei.”

 Paragraful 2 din articolul 762 a fost modificat în 1987 pentru a include unele acte de violenţă de natură să antreneze cel puţin şaizeci de zile de închisoare. Răspunzând unei critici dintr-un editorial al jurnalului Politiken, ministrul danez al Justiţiei la 30 decembrie 1986 a scris următoarele:

„Pentru unii (...) care au insinuat că proiectul meu de lege autorizează încarcerarea inocenţilor, eu consider util să menţionează că el subordonează detenţia provizorie existenţei suspiciunilor în particular consolidate [subliniat de ministru] că acuzatul a comis un act criminal. Această dispoziţie nu poate fi deci pusă în joc decât dacă culpabilitatea este foarte evidentă; ea oferă doar mijlocul de a evita detenţia persoanelor inocente.”

 Recluziunea celulară este reglementată de către articolul 770 § 3 din lege, care la epocă prevedea următoarele:

„La cererea poliţiei, tribunalul poate decide izolarea totală sau parţială a deţinutului dacă scopul detenţiei provizorii o cere.”

Această prevedere a fost modificată la 6 iunie 1984.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dl Hauschildt a scris pentru prima dată la Comisie la 26 august 1980. În această comunicare, apoi şi în altele, înregistrate ca cererea cu nr. 10486/83, el invoca articolele 3, 5, 6, 7 şi 10 (art.3, art. 5, art. 6, art. 7, art. 10) din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr. 4 (P4-1). La subiectul articolului 6 (art. 6), el pretindea că nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa unui tribunal imparţial şi într-un termen rezonabil; în susţinerea spuselor sale, el semnala în special că judecătorul apelului, care respectiv constatase culpabilitatea şi s-a pronunţat asupra recursului, adoptase înainte şi în timpul acestor procese numeroase decizii relative la detenţia sa provizorie şi la alte chestiuni de procedură.

 La 9 octombrie 1986, Comisia a acceptat cererea în ceea ce priveşte ultima plângere, dar a declarat-o neacceptabilă pentru surplus.

În raportul său din 16 iulie 1987 (articolul 31) (art. 31), ea a decis cu nouă voturi pentru şi şapte împotrivă lipsa unei încălcări a articolului 6 § 1 (art. 6-1). Textul integral al opiniei sale şi a opiniei separte colective care o însoţeşte figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA EXCEPŢIA DE NEEPUIZARE A CĂILOR INTERNE DE RECURS

 În faţa Curţii după cum deja, fără succes, în faţa Comisiei, Guvernul a pledat în favoarea neacceptabilităţii cererii pentru neepuizarea căilor interne de recurs (articolul 26 din Convenţie 8art. 26). El susţinea că Dl Hauschildt, în măsura în care avea îndoieli în imparţialitatea judecătorului Larsen şi a altor judecători ai curţii de apel la adoptarea mai multor decizii înaintea procesului său, putea să solicite recuzarea lor în virtutea articolelor 60 § 2 şi 62 din lege (paragraful 29 de mai sus), dar nu a făcut nimic.

 În opinia reclamantului, avocatul său i-a declarat că legea nu-i permite combinarea articolului 62 cu articolul 60 § 2 şi a conchis că pentru a reuşi înlăturarea unui judecător care a adoptat decizii până la proces, deci a exercitat o funcţie oficială diferită de cea de judecător al fondulul, trebuie să fie demonstrată existenţa, din partea sa, a unui interes particular în rezultatul cauzei (articolul 60 § 2), motiv care aici nu poate fi luat în considerare.

Guvernul califică această interpretare ca „vădit greşită”. În opinia sa, reclamantul avuse posibilitatea să ceară recuzarea judecătorului Larsen şi a megistraţilor de apel pretinzând că rolul lor în adoptarea mai multor decizii înaintea procesului inspira îndoieli în privinţa imparţialităţii lor complete. Prezentând drept dovadă o hotărâre a Curţii supreme din 12 martie 1987, în termenii căreia un judecător nu se află în împiedimentul de a participa la proces doar din motivul că s-a pronunţat asupra detenţiei provizorii înainte de a cunoaşte temeiul urmăririlor (paragraful 29 de mai sus).

 Guvernului îi revine sarcina de a convinge Curtea că Dl Hauschildt dispunea de un recurs efectiv la epoca dată, fie la deschiderea procesului său (27 aprilie 1981), fie la audierile în apel (15 august 1983).

Curtea nu este de acord cu teza conform căreia consilierul acuzatului greşea vădit în ceea ce priveşte conţinutul articolelor 60 § 2 şi 62.

Guvernul nu a înaintat nici un element acceptabil, spre exemplu jurisprudenţa sau doctrina, care ar fi incitat avocatul să se întrebe asupra exactităţii interpretării sale a legii. Din contra, el nu a negat că pe parcursul mai multor ani nimeni nicodată nu a recuzat vreun judecător al fondului pentru faptul că a adoptat decizii în speţă. Cele din urmă fac deci să credem că sistemul, sau cel puţin interpretarea avocatului apărării, să fie acceptate. Cât priveşte hotărârea Curţii supreme din 12 martie 1987, ea nu modifică, indiferent de pertinenţa sa pentru circumstanţele cauzei, situaţia existentă în timpul procesului Dlui Hauschildt (vezi în special, mutatis mutandis, hotărârea Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, seria A nr. 80, pag. 32-33, § 61).

De asemenea ar fi cazul de menţionat că nici judecătorul Larsen, nici preşedintele curţii de apel, totuşi conştienţi de temerile şi neliniştea Dlui Hauschildt (paragrafele 13 şi 16 de mai sus), nu au considerat necesar de a se recuza din proprie iniţiativă, în pofida prevederilor articolelor 61 şi 62 (paragraful 28 de mai sus).

Prin urmare, avocatul reclamantului putea în mod rezonabil, la epoca dată, să creadă că orice obiecţie referitoare la participarea acelui magistrat la adoptarea mai multor decizii anterioare procesului era sortită eşecului.

 Guvernul deci nu a demonstrat că dreptul danez oferă astfel un recurs efectiv pe care reclamantul ar fi putut conta.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 (art. 6-1)

 Dl Hauschildt pretinde că cauza sa nu a fost examinată de un „tribunal imparţial” în sensul articolului 6 § 1 (art. 6-1), conform căruia

„Orice persoană are dreptul la o judecată echitabilă (...) de către un tribunal (...) imparţial (...) care va hotărâ (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)”

Fără a contesta în sine un sistem cum este cel al Danemarcei, în care judecătorul îndeplineşte o sarcină de control la etapa de investigaţie (paragrafele 32-33 de mai sus), reclamantul îl critică în măsura în care acelaşi magistrat se presupune că va diriga în continuare procesul fără cea mai mică prejudecată. El pretinde nu doar că un judecător în asemenea caz va dirija părtinitor procesul, dar că genul deciziei adoptate de el înaintea procesului va duce, în drept, la aprecierea ponderii elementelor dosarului şi personalităţii acuzatului, ceea ce nu va întârzia să influenţeze asupra modalităţii sale de a prevedea mijloacele de probă şi punctele litigioase în timpul procesului ulterior. În opinia reclamantului, un acuzat ar rebui să aibă o încredere suficientă în imparţialitatea tribunalului care-l va judeca. Or, după părerea sa, orice observator raţional va considera că un judecător al fondului, care a exercitat o funcţie similară de supraveghere va suscita în faţa inculpatului mari temeri şi nelinişte. Acelaşi raţionament se aplică, în principiu, pentru judeătorii apelului care s-au pronunţat referitor la detenţie până la audierile în apel sau referitor la alte chestiuni de procedură.

Cât priveşte propriul caz, Dl Hauschildt semnalează mai curând că judecătorul preşedinte al tribunalului din Copenhaga, Dl Larsen, a participat la adoptarea numeroaselor decizii referitoare la detenţia sa provizorie şi referitor la alte probleme de procedură, în special înainte de proces. El se referă în special la aplicarea articolului 762 § 2 din lege (paragrafele 20 şi 33 de mai sus). El exprimă obiecţii analoage faţă de judecătorii de apel, din cauza rolului lor dubios la nivelul apelului (paragraful 26 de mai sus) precum şi, pentru unii dintre ei, din cauza intervenţiei lor în primă instanţă (paragrafele 16 şi 25 de mai sus).

 Pentru Guvern şi majoritatea Comisiei, simpla circumstanţă că un judecător al fondului sau al curţii de apel, ordonase mai înainte detenţia provizorie a unui individ sau diverse măsuri procedurale care-l vizau, nu putea fi rezonabil considerat ca fiind de natură să compromită imparţialitatea judecătorului, şi în speţă nu fusese stabilit nici un alt motiv de îndoială faţă de imparţialitatea tribunalului sau curţii de apel.

În schimb, în opinia unei minorităţi a Comisiei, prezenţa la tribunal a judecătorului Larsen în calitate de preşedinte putea într-un fel să-l intimideze pe Dl Hauschildt în această circumstanţă.

 Sarcina Curţii nu este de a examina in abstracto legislaţia şi pratica pertinente, dar de a cerceta dacă modalitatea în care ele sunt aplicate faţă de reclamant sau l-au afectat a încălcat articolul 6 § 1 (art. 6-1).

 În scopul articolului 6 § 1 (art. 6-1), imparţialitatea trebuie să fie apreciată conform unui demers subiectiv, încercând de a determina convingerea personală a unui anumit judecător cu o anumită ocazie, şi de asemenea un demers obiectiv care face să se asigure că el oferă garanţii suficiente pentru a exclude în această privinţă orice dubiu legitim (vezi, printre altele, hotărârea Cubber din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, pag. 13-14, § 24).

 Cât priveşte prima, nici în faţa Comisiei, nici în faţa Curţii, reclamantul nu a pretins că judecătorii vizaţi au dat dovadă de o atitudine părtinitoare. Oricum, imparţialitatea personală a unui magistrat este prezumată până la dovedirea contrariului, ceea ce nu a avut loc în speţă.

Rămâne deci aprecierea obiectivă.

 Ea constă în determinarea dacă independent de comportamentul persoanl al judecătorului, anumite fapte verificabile permit de a suspecta imparţialitatea acestuia. În această privinţă, chiar şi circumstanţele pot avea importanţă. Trebuie să pornim de la încrederea pe care trebuie s-o inspire tribunalele unei societăţi democratice justiţiabililor, începând, în domeniul penal, de la acuzaţi. Trebuie deci să se recuze orice judecător imparţialitatea căruia poate fi pusă legitim la îndoială (vezi, mutatis mutandic, hotărârea Cubber menţionată mai sus, seria A nr. 86, pag. 14, § 26).

Reise deci că pentru a se pronunţa asupra existenţei, într-o cauză dată, a unui motiv legitim pentru a suspecta lipsa imparţialităţii unui judecător, viziunea acuzatului se ia în considerare, dar nu are un rol decisiv (hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, seria A nr. 53, pag. 16, § 31). Elementul determinant constă în a şti dacă temerile interesatului pot fi considerate ca fiind justificate în mod obiectiv.

 În circumstanţele speţei, frica faţă de o lipsă de imparţialitate ţine de faptul că judecătorul prezidase tribunalul în prima instanţă, apoi magistraţii care aveau să participe la examinarea finală a cauzei în apel, deja au cunoscut cazul la o etapă anterioară şi adoptase înaintea procesului diverse decizii relative la reclamant (paragrafele 20-22 şi 26 de mai sus).

O asemenea situaţie poate suscita acuzatului dubii cu privire la imparţialitatea judecătorului. Ele pot fi înţelese, dar totodată ele nu pot fi considerate ca fiind justificate obiectiv în toate cazurile: răspunsul variază în dependenţă de circumstanţele cauzei.

 Astfel după cum reiese din articolele 742 şi 743 din lege (paragraful 31 de mai sus), informaţia şi urmăririle aparţin în exclusivitate, în Danemarca, poliţiei şi procuraturii. Activităţile judiciare cu privire la executare pe care se bazează temerile reclamantului, şi care vizează etapa anterioară procesului, sunt cele ale unui magistrat independent, care nu este responsabil de pregătirea cauzei pentru proces nici de ordonarea trimiterii în judecată (articolele 746, 760, §§ 32, 33 şi 36 de mai sus). Acelaşi lucru se referă la deciziile menţionate de Dl Hauschildt, inclusiv cele referitoare la prelungirea detenţiei sale provizorii sau la recluziunea sa celulară. Ele toate fusese pronunţate la cererea poliţiei, cerere pe care reclamantul, ajutat de avocat, a contestat-o sau a putut-o contesta (paragrafele 23-24 de mai sus). Astfel, audierile s-au desfăşurat ca de obicei, în public. În realitate, prezentul litigiu diferă de cauzele Piersack, De Cubber (hotărârile precitate) şi Ben Yaacoub (hotărârea din 27 noiembrie 1987, seria A nr. 127-A, pag. 7, § 9) prin natura sarcinilor pe care judecătorii care figurează în speţă le-au îndeplinit înainte de a cunoaşte fondul.

În afară de aceasta, problemele pe care trebuie să le soluţioneze astfel un magistrat înainte de dezbateri nu se confundă cu cele care dictează hotărârea sa finală. Pronunţându-se asupra detenţiei provizorii şi asupra altor probleme de acest gen înaintea procesului, el a apreciat sumar datele disponibile pentru a determina dacă în primul rând suspiciunile poliţiei sunt întemeiate; atunci când s-a pronunţat la încheierea procesului, el trebuie să examineze dacă elementele produse şi dezbătute în justiţie erau suficiente pentru a pronunţa o condamnare. Nu trebuie asimilate suspiciunile unei constatări oficiale de culpabilitate (vezi, spre exemplu, hotărârea Lutz din 25 august 1987, seria A nr. 123-A, pag. 25-26, § 62).

Faptul că un judecător în prima instanţă sau în apel, într-un sistem cum este cel danez, deja a adoptat decizii înaintea procesului, în special la subiectul detenţiei provizorii, nu poate fi considerat în sine ca justificând temerile privind imparţialitatea sa.

 Anumite circumstanţe pot totodată, într-o cauză dată, să justifice o concluzie diferită. În speţă, Curtea nu poate decât să atribuie o importanţă specială unui fapt: în nouă dintre ordonanţele de prelungire a detenţiei provizorii a Dlui Hauschildt, judecătorul Larsen s-a bazat explicit pe articolul 762 § 2 din lege (paragraful 20 de mai sus). Prelungindu-l la rândul lor înainte de deschiderea dezbaterilor în apel, magistraţii care au contribuit ulterior la adoptarea hotărârii finale s-au bazat de asemenea pe acelaşi text de mai multe ori (paragrafele 26-27 de mai sus).

 Or, pentru a aplica articolul 762 § 2, un judecător trebuie, printre altele, să se asigure de existenţa „suspiciunilor particular confirmate” că cel interesat a comis infracţiunile de care este acuzat. Conform explicaţiilor oficiale, aceasta înseamnă că el trebuie să fie convins de o culpabilitate „foarte clară” (paragrafele 34-35 de mai sus). Diferenţa între problema ce urmează a fi soluţionată prin aplicarea acestui articol şi problema ce urmează a fi rezolvată în rezultatul procesului devine astfel infimă.

Prin urmare, în circumstanţele cauzei, imparţialitatea jurisdicţiilor competente care aparent putea provoca îndoieli şi temeri Dlui Hauschildt în această privinţă. poat fi considerată ca obiectiv justificată.

 În consecinţă, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 (art. 50)

 În termenii articolului 50 (art. 50):

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Reclamantul pretinde că dacă Curtea a stabilit o încălcare a exigenţelor articolului 6 (art. 6), este cazul de a casa candamnarea şi de a ridica restricţiile pronunţate împotriva sa. Totodată, ea nu este abilitată de Convenţie să prescrie anularea unei decizii, nici să dea directive referitoare la alte puncte menţionate (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Gillow din 14 septembrie 1987, seria A nr. 124-C, pag. 26, § 9).

Dl Hauschildt solicită de asemenea o indemnizaţie pentru prejudiciu şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.

 Prejudiciul

 Conform reclamantului, o constatare a încălcării articolului 6 (art. 6) va arunca îndoieli asupra condamnării şi, la rândul său, asupra legalităţii fiecăreia din cele 1.492 zile de detenţie provizorie. Astfel, el reclamă o satisfacţie comparabilă cu cea care ar putea fi revendicată dacă jurisdicţia hotărârii nu l-ar fi declarat vinovat, şi că ar trebui să fie calculată în baza sumeide la 500 la 1.000 coroane daneze (Dkr) pe zi.

În afară de aceasta, în cele 309 zile de recluziune celulară, sănătatea i-a fost afectată, suferise un atentat grav la reputaţie şi lunga sa detenţie provizorie i-a cauzai o pierdere importantă de câştiguri.

 În observaţiile din 10 octombrie 1988 şi 23 ianuarie 1989, Guvernul semnalează existenţa unui recurs intern: reclamantul ar fi putut, în virtutea articolului 977 § 3 din lege, să invite Curtea specială de revizuire (Den Saerlige Klageret) să trimită cauza tribunalului de la Copenhaga dacă ar fi existat o probabilitate mare că mijloacele de probă nu fusese bine apreciate.

Ar trebui totuşi de reamintit că încălcarea stabilită în speţă (paragraful 53 de mai sus) a examinat componenţa jurisdicţiilor competente, şi nu modalitatea în care ele au evaluat elementele dosarului. Recursul despre care este vorba nu permite deci de a înlătura consecinţele încălcării, în sensul articolului 50 (art. 509 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea De Cubber din 14 septembrie 1987, seria A nr. 124-B, pag. 17-18, § 21).

 Curtea a exclus orice parţialitate subiectivă din partea judecătorilor vizaţi (paragraful 47 de mai sus); ea doar a considerat că în aceste circumstanţe, imparţialitatea jurisdicţiilor aparent putea povoca îndoieli şi temerile Dlui Hauschildt în această privinţă. pot fi considerate ca obiectiv justificate (paragraful 52 de mai sus). Rezultă că condamnarea nu era întemeiată. Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care ar fi ajuns procedura fără a încălca exigenţele Convenţiei (hotărârea Cubber menţionată mai sus, seria A nr. 124-B, pag. 18, § 23). Reclamantul niciodată nu a încercat să susţină că rezultatul putea fi mai favorabil pentru el şi în plus, în lipsa dovedită de parţialitate subiectivă, nimic în acest dosar nu justifică o asemenea concluzie.

După cum susţin Guvernul şi Comisia, între încălcarea constatată şi prejudiciul pretins nu a fost deci stabilită nici o legătură de cauzalitate.

 Dl Hauschildt reclamă de asemenea o satisfacţie a prejudiciului moral care decurge din pierderea posibilităţii de a fi judecat de către un tribunal imparţial. Delegatul Comisiei s-a pronunţat pentru acordarea unei anumite sume pe care nu a precizat-o.

În opinia Curţii, totodată, constatarea care figurează în prezenta hotărâre constituie prin sine, în această privinţă, o satisfacţie echitabilă suficientă în circumstanţele litigiului.

 Costuri şi cheltuieli

 Delegatul Comisiei prevede cu bunăvoinţă cererea relativă la costuri şi cheltuieli, dar nu precizează nici o sumă. Guvernul îşi rezervă dreptul de a formula, după necesitate, o „contra-propunere”.

Curtea consideră totuşi că ea posedă elemente suficiente pentru a se pronunţa.

 Procedura în afara oraşului Strasbourg

 Dl Hauschildt solicită rambursarea costurilor pe care şi le-a asumat :

a)     pentru anchetare şi procesul în prima instanţă în Danemarca (3.061.960 DKr);

b)     pentru numeroase proceduri de faliment în curs în Danemarca (7.100.00 DKr);

c)     în Elveţia şi în alte State europene, cu ocazia falimentării Hauschildt & Cie (1.700.000 franci elveţieni).

 Curtea nu poate accepta aceste pretenţii.

Prima se fondează pe ideea greşită că constatarea unei încălcări în speţă are ca efect înlăturarea condamnării reclamantului. Cât priveşte celelalte două, nimic nu a fost stabilit că există o legătură între încălcarea stabilită în această hotărâre şi procedurile de falimentare.

 Procedurile la Strasbourg

 Dl Hauschildt reclamă pe deasupra, refrindu-se la procedurile în faţa organelor Convenţiei, rembursarea sumei de 26.463 £ în total, după cum urmează:

a)     onorariile avocaţilor săi, Dl Robertson (11.048 £) şi Dl Reindel (5.770 £);

b)     costul traducerii (1.725) £;

c)     onorariile Dnei Eva Smith, care a pregătit pentru el un raport cu privire la legislaţia daneză pertinentă (420 £);

d)     costuri personale (7.500 £).

 Curtea nu are nici un motiv pentru a presupune că aceste cheltuieli nu ar fi fost suportate în realitate, dar ea are îndoilei în ceea ce priveşte necesitatea unora dintre ele – în special cheltuielile personale ale Dlui Hauschildt – şi în ceea ce priveşte întrebarea de a şti dacă valoarea fiecăreia poate fi considerată rezonabilă.

Astfel, ea nu poate acorda totalitatea sumelor reclamate. Pronunţându-se în mod echitabil, ea consideră că este necesar de a rambursa reclamantului 20.000 £.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Respinge, cu paisprezece voturi pentru şi trei împotrivă, ca fiind neîntemeiată, excepţia Guvernului de neepuizare a căilor interne de recurs;

 Hotărăşte, cu douăsprezece voturi pentru şi cinci împotrivă, că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 (art. 6-1) din Convenţie;

 Hotărăşte, în unanimitate, că Danemarca trebuie să plătească reclamantului, pentru costuri şi cheltuieli, 20.000 £ (douăzeci mii lire sterline);

 Respinge, în unanimiate, cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 24 mai 1989.

Semnat: Rolv Ryssdal

Preşedinte

Semnat: Marc-André EISSEN

Grefier

Prezenta hotărâre este însoţită, în conformitate cu articolele 51 § 2 (art. 51-2) din Convenţie şi 52 § 2 din regulament, de expunerea următoarelor opinii separate:

-          opinia concordantă a Dlui Ryssdal;

-          opinia separată a Dlui Thór Vilhjálmsson, Dnei Palm şi Dlui Gomard;

-          opinia separată a Dlor Gölcüklü şi Matscher;

-          opinia concordantă a Dlui de Meyer.

OPINIA CONCORDANTĂ A Dlui JUDECĂTOR RYSSDAL

În prima frază, articolul 62 § 1 din legea cu privire la administrarea justiţiei permite părţilor să se opună unui judecător care cunoaşte o cauză dacă circumstanţe diferite de cele enumerate în articolul 60 „permit să pună la îndoială imparţialitatea sa absolută”. Din acest text pare să rezulte că Dl Hauschildt putea să-l recuze pe judecătorul Larsen şi judecătorii apelului pentru faptul că au aplicat articolul 762 § 2 în deciziile anterioare procesului şi relative la detenţia sa provizorie.

Totodată, având în vedere termenii expres prevăzuţi de articolul 60 § 2 şi circumstanţa că în Danemarca, la epocă, era o practică constantă faptul de a nu recuza un judecător din cauza deciziilor pronunţate de el în speţă înaintea procesului, am ajuns la concluzia că n-am putea spera să-l vedem pe Dl Hauschildt cerând retragerea magistraţilor vizaţi. Accept deci respingerea excepţiei de neepuizare a căilor interne de recurs prezentată de către Guvern.

OPINIA SEPARATĂ COMUNĂ A Dlui THOR VILHJALMSSON, Dnei PALM

ŞI Dlui GOMARD, JUDECĂTORI

 Articolele 60 § 1 şi 62 din legea cu privire la administraţia justiţiei („legea”), citate in extenso în paragraful 28 din hotărâre, indică clar, de rând cu explicaţiile oferite la paginile 21 şi 22 din proiectul din martie 1875 care s-a încheiat cu adoptarea legii, că în principiu un judecător nu este descalificat în penal dacă el a cunoscut cauza într-o altă calitate înainte de proces, dar că un motiv de recuzare poate decurge din circumstanţele speciale menţionate în aceste articole. În consecinţă, un recurs fondat pe sistemul în sine, mai exact pe faptul că judecătorii care au adoptat decizii înainte de proces nu se află de plin drept împiedicaţi să participe la acesta, era fără nici o îndoială sortit eşecului. În speţă, este vorba totuşi de a şti dacă curtea de apel sau Curtea Supremă, în cazul în care reclamantul le-a invitat să se pronunţe la acest subiect, au considerat compromisă imparţialitatea judecătorului Larsen şi a magistraţilor apelului din cauza rolului jucat de ei înaintea procesului în prima sau a doua instanţă. Conform dispoziţiilor pertinente din lege, rezultatul unui recurs care pretinde că judecătorul din prima instanţă sau judecătorii apelului dădeau dovadă de imparţialitate, era dependent de circumstanţele cauzei care se prezenta în faţa tribunalului apoi în faţa curţii de apel. La epocă, în 1981 şi în 1983, toate informaiile utile puteau fi comunicate acestor două jurisdicţii şi apreciate de către ele. În prezent, peste mulţi ani, informaţiile de care dispune Curtea noastră se limitează la o stare de număr şi de conţinut al deciziilor pronunţate de diferiţi judecători. Nu ar trebui să formăm, pe această singură bază, o opinie bine informată cu privire la parţialitatea sau imparţialitatea judecătorilor fondului.

La epocă, Dl Hauschildt şi avocatul său au decis să nu abordeze problema imparţialităţii. Noi considerăm deci că cererea reclamantului era neadmisibilă din cauza neepuizării căilor interne de recurs (articolul 26 din Convenţie) (art. 26).

 Dacă nu a fost decisă neadmisibilitatea cererii pentru lipsa exercitării unui recurs disponibil şi adecvat, după cum prevede articolul 26 (art. 26) din Convenţie, trebuie studiată şi soluţionată plângerea din speţă cu privire la parţialitatea abordată astăzi de Dl Hauschildt.

După cum prevede paragraful 50 din hotărârea Curţii, simplul fapt că un judecător al fondului deja a contribuit la adoptarea deciziilor preliminare nu justifică în sine temerile privind imparţialitatea sa. Dubiile formulate pe punctul de a şti dacă aceasta se referă la deciziile pronunţate în virtutea articolului 762 § 2 din lege indică că conţinutul acestei dispoziţii – acela care figurează în traduceri – probabil este neplăcut. Aceasta, totuşi, nu schimbă faptul că tradiţiile puternice ale magistraturii şi atitudinea judecătorilor, fondată pe educaţia şi instruirea lor, oferă garanţia necesară, eficientă şi vizibilă, a imparţialităţii lor. Funcţia judecătorească care constă în verificarea daca organele de urmărire au motive plauzibile de a solicita detenţia provizorie, recluziunea celulară, percheziţii şi sechestrări, etc., diferă de examinarea elementelor de probă produse de părţi la etapa procesului. Informaţiile furnizate în scopul detenţiei provizorii nu sunt prezentate în aceeaşi modalitate ca elementele de probă în timpul dezbaterilor în fond. Procedura este sumară. Înaintea procesului, şedinţele tribunalului se încheie în câteva ore, pe când fiecare din cele două procese ale Dlui Hauschildt a durat mai multe luni. Odată pronunţată, hotărârea tribunalului din Copenhaga a devenit un factor imporant pentru decizia judecătorilor de apel cu privire la menţinerea celui interesat în detenţie pe parcursul noului său proces în apel.

Înaintea procesului, sarcina judecătorilor se limita la determinarea dacă cererile acuzaţiei corespund condiţiilor anunţate în articolul sau articolele pertinente ale legii. Acest control judiciar poate fi exercitat de către orice judecător sau colegiu de judecători al jurisdicţiei competente. În speţă, prima – şi cea importantă – decizie a tribunalului din Copenhaga plasându-l pe Dl Hauschildt în detenţie provizorie, cea de la 1 şi 2 februarie 1980, provenea nu de la judecătorul Larsen dar de la un alt magistrat (Dl Dalgas Rasmussen). Dacă procedura judiciară durează mai multe luni, ca în cazul dat, articolul 767 din lege, interzicând autorizarea detenţiei provizorii pentru o perioadă mai mare de patru săptămâni, este necesară adoptatea continuă a deciziilor în această materie pe parcursul procesului.

În cazul Dlui Hauschildt ca şi în altele, hotărârea fusese pronunţată în baza elementelor de probă produse şi discutate de către ambele părţi în faţa tribunalului apoi a curţii de apel. Nimic nu denotă o lipsă de imparţialitate din partea unui sau altui judecător care s-au pronunţat în speţă. Nu exista nici un motiv obiectiv sau subiectiv rezonabil de a avea temeri că judecătorul Larsen sau magistraţii de apel puteau avea vreun motiv neadecvat la momentul pronunţării hotărârii. Nimic nu demonstrează cu atât mai mult că vreun oarecare dintre judecătorii vizaţi nu erau capabili – ca magistraţi profesionişti calificaţi, de a-şi forma o opinie în singura bază a elementelor furnizate în timpul procesului. Dl Hauschildt nu a semnalat nici un alt motiv de îndoială privind imparţialitatea judecătorilor decât participarea lor la diverse decizii înaintea şi în timpul procesului, după cum explică paragraful 10 şi cele următoare din hotărârea Curţii noastre.

Pentru aceste motive, plângerea Dlui Hauschildt conform căreia cauza sa nu a fost judecată de un tribunal imparţial trebuie respinsă. În opinia noastră, articolul 6 (art. 6) din Convenţie nu a fost încălcat în speţă.

OPINIA SEPARATĂ A DLOR JUDECĂTORI Gölcüklü ŞI matscher

Pe drept cuvânt, majoritatea Curţii a recunoscut că simplul fapt că un judecător de primă instanţă sau de apel – într-un sistem cum este cel din Danemarca, care nu cunoaşte repartizarea funcţiilor între judecătorul de instrucţie şi judecătorul fondului (cu toate garanţiile pe care le oferă o asemenea repartizare – adoptă de asemenea anumite decizii înainte de proces, în special cu privire la detenţia provizoire, nu pot fi considerate ca justificând în sine temerile privind imparţialitatea acestui magistrat.

Cu toate acestea, ea ajunge la o concluzie contrată şi la o constatare a încălcării articolului 6 § 1 (art. 6-1) în speţă din cauza că judecătorul de la primul nivel şi judecătorii din apel au adoptat mai multe decizii cu privire la menţinerea reclamantului în deternţie provizorie bazându-se în special pe articolul 762 § 2 din legea daneză cu privire la administrarea justiţiei, a cărei aplicare presupune existenţa „suspiciunilor particular demonstrate”.

În opinia noastră, chiar această circumstanţă nu justifică concluzia criticată. Într-un sistem juridic care nu cunoaşte instituţia judecătorului de instrucţie (deloc solicitată de Convenţie), anume judecătorului de primă instanţă (sau apel) trebuie să-i fie încredinţată sarcina de a lua toate măsurile de instrucţie care necesită intervenţia unui judecător; de altfel, anume el este persoana care cunoaşte cel mai bine cauza şi care, în consecinţă, va avea cea mai bună poziţie pentru a aprecia oportunitatea sau necesitatea acestor măsuri, chiar dacă această apreciere implică o luare depoziţie ma aproape de subiectul cauzei, fără ca el să poată fi considerat ca lipsit de imparţialitatea necesară pentru a judeca fondul.

Elementul cantitativ cu atât mai mult nu ne-a convins: într-o cauză de criminalitate economică de mare amploare şi foarte complexă, ar fi invetabil necesare mai multe intervenţii în anchetă ale judecătorului şi, respectiv, mai multe decizii relative la prelungirea detenţiei provizorii.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI DE MEYER

Sunt absolut de acord cu dispozitivul şi cu majoritatea motivelor hotărârii, dar nu pot fi de acord cu paragraful 50.

Funcţiile „anterioare procesului”, şi relative la detenţia provizorie sau recluziunea celulară, pe care unii judecători au exercitat-o în speţă în virtutea articolelor 760, 762 şi 770 § 3 din legea daneză cu privire la administrarea justiţiei aşa cum erau aplicate la epocă, nu difereau în mod esenţial de cele pe care judecătorii de instrucţie le-au îndeplinit în cauza Cubber.

În opinia mea, simpla circumstanţă că un judecător al fondului a exercitat în prealabil funcţii similare în cauza cu care el este sesizat justifică obiectiv temerile legitime privind imparţialitatea sa, şi aceasta este valabil nu doar pentru funcţiile îndeplinite în virtutea articolului 767 § 2, dar şi pentru cele care se referă la alte dispoziţii citate mai sus.

[1] Cazul poartă numărul 11/1987/134/188. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie

[*] Nota grefierului: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită, dar oricine îl poate obţine la grefă.

 

Full & Egal Universal Law Academy