©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a cincea
CAUZA HEINISCH ÎMPOTRIVA GERMANIEI
(Cererea nr. 28274/08)
Hotărâre
Strasbourg
21 iulie 2011
Definitivă
21/10/2011
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Heinisch împotriva Germaniei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), reunită într-o cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Karel Jungwiert, Bostjan M. Zupančič, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Ann Power, Angelika Nußberger, judecători, şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 21 iunie 2011,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 28274/07 îndreptată împotriva Republicii Federale Germania, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Brigitte Heinisch („reclamanta”), a sesizat Curtea la 9 iunie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul B. Hopmann, avocat în Berlin. Guvernul german („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin, din cadrul Ministerului Federal al Justiţiei.
3. Reclamanta a argumentat, în special, că, prin concedierea sa fără preaviz din funcţia de asistentă medicală de geriatrie, pe motiv că formulase o plângere penală împotriva angajatorului său, invocând carenţele serviciilor de îngrijire instituţionalizată oferite, şi prin refuzul instanţelor naţionale în cadrul procedurilor ulterioare de a se pronunţa în sensul reîncadrării sale în funcţie, fusese încălcat dreptul său la libertatea de exprimare.
4. La 15 decembrie 2009, preşedintele Secţiei a cincea a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
5. Atât reclamanta, cât şi Guvernul, au prezentat observaţii cu privire la admisibilitatea şi la fondul cauzei. În plus, observaţii formulate de terţi intervenienţi au fost primite din partea Vereinte Dienstleistungsgewerkschaft (ver.di), un sindicat care reprezintă angajaţii din sectorul serviciilor, inclusiv serviciile de asistenţă medicală, căruia preşedintele i-a admis cererea de intervenţie în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulamentul Curţii) şi care a fost reprezentat de domnul F. Bsirske, Preşedintele Consiliului de Administraţie al acestuia, şi domnul G. Herzberg, Preşedinte Adjunct. Părţile au răspuns la observaţiile formulate de terţii intervenienţi (art. 44 § 6).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamanta s-a născut în 1961 şi locuieşte în Berlin. Aceasta a lucrat, din 16 septembrie 2000 până la 9 februarie 2005, când a fost concediată, ca asistentă medicală de geriatrie pentru Vivantes Netzwerk für Gesundheit GmbH (denumită în continuare „Vivantes”), o societate cu răspundere limitată specializată în servicii de îngrijire medicală, geriatrie şi asistenţă pentru persoane în vârstă, care este deţinută majoritar de Landul Berlin.
A. Evenimentele care au condus la concedierea reclamantei
7. Începând din luna ianuarie 2002, reclamanta a lucrat într-un centru de îngrijire şi asistenţă a persoanelor în vârstă coordonat de Vivantes, în care pacienţii erau parţial imobilizaţi la pat, dezorientaţi şi, în general, dependenţi de asistenţă specială. În 2002, Comisia de examinare medicală a Fondului de asigurări de sănătate (Medizinischer Dienst der Krankenkassen, denumită în continuare „MDK”) a stabilit existenţa unor carenţe grave ale serviciilor de îngrijire medicală zilnică acordate în centrul respectiv, cauzate de insuficienţa personalului.
8. În perioada 24 ianuarie 2003 - 19 octombrie 2004, reclamanta şi colegii săi au adus cu regularitate la cunoştinţa conducerii faptul că erau suprasolicitaţi din cauza insuficienţei personalului şi, prin urmare, întâmpinau dificultăţi în îndeplinirea sarcinilor. Aceştia au specificat carenţele serviciilor de îngrijire şi asistenţă acordate şi au menţionat că serviciile nu erau documentate în mod corespunzător. Într-o notificare datată 18 mai 2003, reclamanta a menţionat, de asemenea, că nu mai era în măsură să îşi asume răspunderea pentru carenţele existente în îngrijirea oferită care erau generate de insuficienţa personalului. Începând cu data de 19 mai 2003, reclamanta s-a îmbolnăvit în repetate rânduri şi a fost parţial inaptă de muncă. Printr-un certificat medical se constata că îmbolnăvirea sa a fost cauzată de suprasolicitare.
9. În noiembrie 2003, ca urmare a unei alte inspecţii, MDK a stabilit existenţa unor carenţe grave ale serviciilor medicale oferite, inter alia, un număr insuficient de angajaţi, standarde insuficiente şi servicii de îngrijire nesatisfăcătoare, precum şi o documentare necorespunzătoare a serviciilor de îngrijire şi asistenţă şi, prin urmare, a atenţionat că va rezilia contractul de prestare de servicii încheiat cu angajatorul reclamantei. Ulterior, au avut loc restructurări.
10. După alte câteva notificări adresate superiorilor săi, în care explica situaţia, în special în luna octombrie 2004, reclamanta s-a îmbolnăvit din nou şi, în cele din urmă, a consultat un avocat.
11. Într-o scrisoare datată 9 noiembrie 2004, avocatul reclamantei a scris conducerii Vivantes. Acesta a subliniat că, din cauza lipsei de personal, nu mai puteau fi garantate serviciile de igienă oferite pacienţilor (ausreichende hygienische Grundversorgung). De asemenea, avocatul a solicitat conducerii să prevadă modalitatea în care intenţiona să evite răspunderea penală – şi pentru personal – şi să se asigure că pacienţii beneficiau de îngrijire şi asistenţă corespunzătoare. Acesta a atras, de asemenea, atenţia conducerii că numai astfel putea fi evitată introducerea unei plângeri penale sau o discuţie publică privind situaţia, cu toate implicaţiile sale negative. Acesta a acordat conducerii, pentru a răspunde, un termen până la 22 noiembrie 2004.
12. La 18 noiembrie 2004, MDK a vizitat din nou centrul, fără notificare prealabilă. Ulterior a existat o controversă între părţi pentru a se clarifica dacă într-adevăr MDK stabilise că situaţia personalului, deşi dificilă, nu era critică.
13. La 22 noiembrie 2004, conducerea a respins acuzaţiile reclamantei.
14. La 7 decembrie 2004, avocatul reclamantei a depus o plângere penală împotriva Vivantes pentru înşelăciune în formă agravată şi a solicitat procurorului să examineze circumstanţele cauzei în lumina tuturor aspectelor sale juridice relevante. Acesta a specificat că plângerea avea de asemenea ca scop evitarea răspunderii penale a reclamantei, ca urmare a numeroaselor plângeri adresate Vivantes, care nu conduseseră la nicio îmbunătăţire a serviciilor de îngrijire şi asistenţă oferite. A argumentat că, din cauza lipsei de personal şi a standardelor insuficiente, angajatorul reclamantei nu a asigurat cu bună ştiinţă serviciile de îngrijire şi asistenţă de înaltă calitate promovate în reclamele sale şi, prin urmare, nu a oferit serviciile pentru care s-a plătit şi punea în pericol pacienţii. Acesta a susţinut, de asemenea, că Vivantes încercase în mod sistematic să acopere problemele existente şi impusese personalului să falsifice rapoartele privind serviciile oferite. Plângerea reclamantei făcea referire la raportul întocmit de MDK în urma vizitei din 2003 şi afirma că aceasta ar fi dispusă să confirme existenţa condiţiilor precare din centrul de îngrijire şi asistenţă. În continuare, plângerea conţinea declaraţii ale reclamantei privind suprasolicitarea şi făcea trimitere la protocolul elaborat în cadrul unei întâlniri a echipei, în cadrul căreia personalul Vivantes a fost îndrumat ca, pentru a evita consecinţele disciplinare, să nu dezvăluie pacienţilor şi rudelor acestora insuficienţa personalului şi presiunea cauzată de lipsa de timp. Plângerea penală includea următorul pasaj:
„Vivantes GmbH, care întâmpină dificultăţi financiare şi este conştientă de acest lucru, a indus în eroare membrii familiilor, deoarece serviciile de îngrijire prestate nu corespund şi nici nu justifică în niciun fel taxele plătite. Prin urmare, Vivantes GmbH se îmbogăţeşte şi acceptă insuficienţa serviciilor de îngrijire medicală şi de igienă. [...] Se demonstrează astfel cum aceasta încearcă, în mod sistematic, – inclusiv prin intimidarea personalului – să acopere problemele existente. Membrilor personalului li se cere să întocmească rapoarte privind serviciile de îngrijire furnizate care nu reflectă modul în care acestea sunt prestate în realitate. [...] Probleme similare există şi în alte instituţii; prin urmare, este în discuţie un prejudiciu considerabil.”
15. La 10 decembrie 2004, avocatul reclamantei s-a adresat, de asemenea, consiliului de administraţie al angajatorului reclamantei şi a declarat că centrul de îngrijire şi asistenţă nu dispunea de suficient personal şi nu îndeplinea standardele de igienă.
16. La 5 ianuarie 2005, Parchetul din Berlin a încetat urmărirea penală preliminară împotriva Vivantes în temeiul art. 170 alin. (2) din Codul de procedură penală (Strafprozessordnung – a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante” de mai jos).
17. Prin scrisoarea din 19 ianuarie 2005, centrul de îngrijire şi asistenţă a concediat-o pe reclamantă, invocând repetatele îmbolnăviri ale acesteia începând din 31 martie 2005. Reclamanta a contestat concedierea în faţa Tribunalului pentru Litigii de Muncă din Berlin (dosarul nr. 35 Ca 3077/05).
18. Ulterior, reclamanta şi-a contactat prietenii şi, de asemenea, sindicatul acesteia, Vereinte Dienstleistungsgewerkschaft (ver.di). La 27 ianuarie 2005, aceştia au publicat o broşură intitulată astfel:
„Vivantes vrea să intimideze colegii!!
Nu şi pe noi!
Revocarea imediată a concedierii colegei noastre Brigitte care lucra la Forumul Vivantes pentru Cetăţeni în Vârstă.
Solicităm constituirea unui grup de solidaritate format din terţi.”
În broşură se stipula, de asemenea, că reclamanta depusese o plângere penală care nu avusese totuşi drept rezultat o anchetă penală şi că fusese concediată din cauza bolii ei. În continuare, aceasta era formulată astfel:
„Haideţi să ripostăm în cele din urmă. [...] Nebunia operatorilor privaţi care, împreună cu membrii SPD/PDS din senatul berlinez, din lăcomie, ne distrug forţa de muncă [...] Vivantes profită flagrant de angajamentul nostru social. [...] Este mai mult decât o concediere! Este o măsură disciplinară de natură politică, luată pentru a reduce la tăcere angajaţii [...].”
19. La 31 ianuarie 2005, reclamanta a trimis prin fax o broşură la centrul de găzduire, unde a fost distribuită. Vivantes a luat cunoştinţă abia atunci de plângerea penală a reclamantei.
20. La 1 februarie 2005, angajatorul reclamantei i-a oferit posibilitatea de a da o declaraţie privind broşura, însă reclamanta a refuzat. La 4 februarie 2005, Vivantes a informat comitetul de întreprindere că intenţiona să o concedieze pe reclamantă fără preaviz. La 8 februarie 2005, comitetul de întreprindere a declarat că nu era de acord cu concedierea reclamantei.
21. La 9 februarie 2005, angajatorul reclamantei a concediat-o fără preaviz, sau ca alternativă cu efect de la 31 martie 2005, fiind suspectată că a iniţiat redactarea şi diseminarea broşurii.
22. Ulterior, a fost publicată o nouă broşură în care se făcea trimitere la această concediere; în plus, situaţia a fost relatată în cadrul unui program TV şi în două articole publicate în diverse ziare.
23. La 21 februarie 2005, urmărirea penală preliminară împotriva Vivantes a fost reluată de Parchetul din Berlin, la cererea reclamantei.
24. La 25 februarie 2005, reclamanta a depus la Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Berlin o plângere împotriva concedierii sale fără preaviz din 9 februarie 2005 (dosarul nr. Ca 4775/05).
25. La 25 aprilie 2005, fostul angajator al reclamantei a emis o nouă decizie de concediere. Plângerea reclamantei din 25 februarie 2005 a fost extinsă în consecinţă.
26. La 12 mai 2005, reclamanta a fost audiată ca martor de procurorul public în cursul urmării penale preliminare împotriva Vivantes. La 26 mai 2005, urmărire penală preliminară a încetat din nou în conformitate cu art. 170 alin. (2) din Codul de procedură penală.
B. Procedura civilă ulterioară concedierii fără preaviz a reclamantei
27. În hotărârea din 3 august 2005 (dosarul nr. 39 Ca 4775/05) Tribunalul pentru Litigii de Muncă din Berlin (Arbeitsgericht) a stabilit că, prin concedierea din 9 februarie 2005, contractul de muncă nu încetase, deoarece concedierea nu putea fi justificată în temeiul art. 626 din Codul civil german (Bürgerliches Gesetzbuch) sau al art. 1 alin. (1) din Actul privind concedierea abuzivă (Kündigungsschutzgesetz – a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante” de mai jos). În această privinţă, tribunalul a constatat că broşura – al cărei conţinut era atribuit reclamantei, din moment ce aceasta o transmisese angajatorului său fără nicio altă declaraţie – intra sub incidenţa dreptului său la libertatea de exprimare şi nu constituia o încălcare a obligaţiilor sale în temeiul contractului de muncă. Deşi era polemică, broşura avea la bază motive obiective şi nu tulburase „atmosfera de lucru” din centrul de îngrijire şi asistenţă.
28. În urma şedinţei din 28 martie 2006, Curtea de Apel pentru Litigii de Muncă din Berlin (Landesarbeitsgericht), printr-o hotărâre pronunţată la aceeaşi dată, a casat hotărârea Tribunalului pentru Litigii de Muncă şi a concluzionat în sensul legalităţii concedierii din 9 februarie 2005, deoarece plângerea penală formulată de reclamantă oferise un „motiv întemeiat” pentru rezilierea contractului de muncă fără preaviz, în conformitate cu art. 626 alin. (1) din Codul civil, şi făcuse imposibilă continuarea raportului de muncă. Aceasta a considerat că reclamanta îşi întemeiase în mod superficial plângerea penală pe fapte pe care nu le putea dovedi în cursul procedurii, având în vedere în special că simpla sa referire la lipsa de personal nu era suficientă pentru a-i permite să pretindă existenţa unei înşelăciuni şi că reclamanta nu oferise amănunte cu privire la pretinsele instrucţiuni de falsificare a rapoartelor – ceea ce reieşea, de asemenea, din faptul că procurorul public nu iniţiase o anchetă. În continuare, Curtea de Apel pentru Litigii de Muncă a reţinut că plângerea penală constituia o reacţie disproporţionată la refuzul Vivantes de a recunoaşte problemele privind lipsa de personal, deoarece reclamanta nu încercase niciodată să obţină o cercetare a învinuirii de înşelăciune la nivel intern şi deoarece, în plus, intenţionase să exercite o presiune neadecvată asupra angajatorului său, prin provocarea unei discuţii publice asupra chestiunii în cauză. Aceasta a subliniat, de asemenea, că centrul de îngrijire şi asistenţă se afla sub supravegherea MDK, care efectuase un alt control la centru în data de 18 noiembrie 2004, la scurt timp după ce reclamanta depusese plângerea. Aceasta ar fi putut aştepta rezultatul vizitei respective şi, prin urmare, plângerea sa penală nu fusese necesară. Curtea, făcând referire şi la principiile stabilite de Curtea Federală pentru Litigii de Muncă în jurisprudenţa sa relevantă (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante” de mai jos), a concluzionat că reclamanta nu acţionase în limita drepturilor sale constituţionale, ci îşi încălcase obligaţia de loialitate faţă de angajator.
29. La 6 iunie 2007, Curtea Federală pentru Litigii de Muncă (Bundesarbeitsgericht) a respins recursul reclamantei formulat împotriva respingerii autorizării pentru a introduce un recurs limitat la chestiuni de drept.
30. Prin decizia din 6 decembrie 2007, care i-a fost comunicată reclamantei la 12 decembrie 2007, Curtea Constituţională Federală a respins plângerea sa constituţională de pronunţare a unei hotărâri fără motivare suplimentară.
II. Dreptul şi practica interne şi internaţionale relevante
A. Dreptul şi practica interne relevante
1. Concedierea unui angajat ca urmare a formulării unei plângeri penale împotriva angajatorului
31. În afara legislaţiei specifice referitoare la funcţionarii publici, în care sunt prezentate cazuri suspectate de corupţie, dreptul german nu conţine dispoziţii generale de reglementare a situaţiilor în care un angajat dezvăluie neregulile din cadrul întreprinderilor sau al instituţiilor, precum comportamentul nelegal al angajatorului [aşa-numita denunţare (whistle-blowing)], iar discuţiile privind proiectele legislative conexe nu au avut deocamdată niciun rezultat.
(a) Dispoziţiile relevante ale Codului civil german şi ale Actului privind concedierea abuzivă
32. În absenţa unei astfel de legislaţii specifice, o concediere fără preaviz a unui angajat pe motiv că a depus o plângere penală împotriva angajatorului său poate fi întemeiată pe art. 626 alin. (1) din Codul civil, care prevede că raportul de muncă poate să înceteze din iniţiativa oricărei părţi la contract, fără respectarea perioadei de preaviz, pentru un „motiv întemeiat” (“wichtiger Grund”). Situaţia de fapt trebuie prezentată în aşa fel încât nu se poate aştepta în mod rezonabil ca partea care dă preavizul să continue raportul de muncă până la sfârşitul perioadei de preaviz sau până la încheierea convenită a raportului de muncă, ţinând seama de toate circumstanţele cazului respectiv şi punând în balanţă interesele ambelor părţi la contract.
33. Art. 1 alin. (1) din Actul privind concedierea abuzivă prevede că rezilierea unui contract de muncă din iniţiativa angajatorului nu este legală în cazul în care este nejustificată din punct de vedere social. În temeiul art. 1 alin. (2) din acest act, rezilierea nu este justificată din punct de vedere social decât dacă este, între altele, bazată pe motive legate de angajatul însuşi sau de comportamentul acestuia sau în situaţia în care continuarea raportului de muncă ar intra în conflict cu cerinţele imperative pentru funcţionarea întreprinderii.
(b) Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Federale şi a Curţii Federale pentru Litigii de Muncă
34. În decizia din 2 iulie 2001 (dosarul nr. 1 BvR 2049/00), Curtea Constituţională Federală a examinat o cauză în care un angajat, la cererea procurorului public, prezentase probe şi documente în cadrul anchetei penale preliminare care fusese iniţiată ex officio împotriva angajatorului acestuia. Curtea Constituţională Federală a hotărât că, în conformitate cu statul de drept, exonerarea unui cetăţean de obligaţia de a prezenta probe în cadrul unei anchete penale nu poate, în sine, să dea naştere unor dezavantaje în temeiul dreptului civil. Curtea Constituţională Federală a evidenţiat, de asemenea, într-o obiter dictum, că şi în situaţia în care un angajat şi-ar denunţa, din proprie iniţiativă, angajatorul organelor de urmărire penală, statul de drept impune ca o astfel de exercitare a unui drept cetăţenesc să nu poată justifica, în general, încetarea unui raport de muncă ca urmare a concedierii fără preaviz, cu excepţia cazului în care angajatul a dezvăluit în mod conştient sau superficial informaţii incorecte.
35. În lumina jurisprudenţei Curţii Constituţionale Federale, în hotărârea din 3 iulie 2003 (dosarul nr. 2 AZR 235/02), Curtea Federală pentru Litigii de Muncă a analizat în amănunt raportul dintre obligaţia unui angajat de loialitate faţă de angajator şi exercitarea drepturilor sale constituţional garantate. Aceasta a reiterat că, denunţând o faptă penală, un angajat recurgea la o modalitate de aplicare a legii care nu numai că era consfinţită de ordinea juridică, dar, în plus, se impunea în temeiul constituţiei. Un angajat care a exercitat acest drept cu bună-credinţă nu putea, prin urmare, să sufere prejudicii în cazul în care acuzaţiile care stăteau la baza plângerii s-ar dovedi eronate sau nu ar putea fi clarificate în cursul procedurii ulterioare. Aceasta a hotărât că, totuşi, ţinând seama de obligaţia de loialitate a angajatului, o plângere [penală] depusă de un angajat nu trebuie să reprezinte o reacţie disproporţionată ca răspuns faţă de comportamentul angajatorului. Indicaţii privind o reacţie disproporţionată a angajatului petent ar putea fi justificarea plângerii, motivaţia persoanei care depune plângerea sau faptul că deficienţele pretinse nu au putut fi evidenţiate anterior la nivel intern în cadrul întreprinderii. În acest context, motivele angajatului pentru a depune plângerea erau deosebit de importante. O plângere depusă exclusiv pentru a prejudicia angajatorul sau pentru a-l „eroda” ar putea constitui o reacţie disproporţionată, depinzând de acuzaţiile pe care se bazează plângerea. În ceea ce priveşte posibilitatea unei clarificări interne anterioare a acuzaţiilor, Curtea a afirmat că era necesar să se stabilească în fiecare caz în parte dacă se putea aştepta în mod rezonabil o astfel de abordare din partea angajatului. Aceasta nu este de aşteptat în cazul în care angajatul a luat cunoştinţă de o faptă penală a cărei nedenunţare ar putea avea ca efect tragerea sa la răspundere penală sau în cazul unor infracţiuni de o gravitate însemnată şi al unor infracţiuni săvârşite de însuşi angajatul. În plus, clarificarea internă anterioară a problemei nu era necesară dacă nu se putea aştepta în mod legitim o remediere. Dacă angajatorul nu a remediat o practică ilicită, deşi angajatul îi atrăsese anterior atenţia asupra practicii respective, acesta din urmă nu mai avea obligaţia de loialitate faţă de angajatorul său.
2. Codul de procedură penală
36. Art. 170 din Codul de procedură penală prevede următoarele consecinţe ale urmăririi penale:
„(1) În cazul în care cercetările oferă suficiente motive pentru punerea sub acuzare în mod public, parchetul înaintează un rechizitoriu instanţei competente.
(2) În toate celelalte cazuri, parchetul dispune încetarea urmăririi penale. Procurorul public notifică în acest sens persoana învinuită, dacă aceasta a fost examinată ca atare sau a fost emis un mandat de arestare împotriva sa; acelaşi lucru este valabil dacă persoana în cauză a solicitat o astfel de notificare sau dacă există un interes special de notificare a acesteia.”
B. Dreptul şi practica internaţionale relevante
37. În Rezoluţia 1729 (2010) privind „Protejarea «denunţătorilor» (whistle-blowers)”, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a subliniat importanţa „denunţării” (whistle-blowing) – cu privire la persoane particulare care trag un semnal de alarmă pentru a pune capăt acţiunilor ilicite care pun în pericol oamenii – fiind o ocazie de a consolida răspunderea şi de a susţine lupta împotriva corupţiei şi a conducerii defectuoase, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Aceasta a solicitat tuturor statelor membre să îşi revizuiască legislaţia privind protejarea „denunţătorilor”, având în vedere următoarele principii directoare:
6.1.1. definiţia dezvăluirilor protejate trebuie să includă toate avertizările bona fide împotriva diverselor tipuri de acte nelegale, inclusiv toate încălcările grave ale drepturilor omului care afectează sau ameninţă viaţa, sănătatea, libertatea şi orice alte interese legitime ale persoanelor particulare din cadrul administraţiei publice sau ale contribuabililor, acţionarilor, angajaţilor sau clienţilor societăţilor private;
6.1.2. prin urmare, legislaţia ar trebui să reglementeze atât situaţia denunţătorilor din sectorul public, cât şi pe cea a denunţătorilor din sectorul privat [...] şi
6.1.3. ar trebui să codifice aspectele relevante în următoarele domenii legislative:
6.1.3.1. dreptul muncii – în special protecţia împotriva concedierilor abuzive şi alte forme de represalii legate de raportul de muncă contractual; [...]
6.2.2. Această legislaţie ar trebui să protejeze de orice formă de represalii (concediere abuzivă, hărţuire sau alte tratamente punitive ori discriminatorii) orice persoană care, cu bună-credinţă, foloseşte canalele interne existente de denunţare.
6.2.3. În cazul în care canale interne nu există, nu au funcţionat în mod corespunzător sau se poate aştepta în mod rezonabil ca acestea să nu funcţioneze corespunzător ţinând seama de natura problemei ridicate de denunţător, denunţarea externă, inclusiv prin intermediul mass-mediei, ar trebui să fie, de asemenea, protejată.
6.2.4. Se consideră că orice denunţător a acţionat cu bună-credinţă, cu condiţia ca acesta sau aceasta să fi avut motive rezonabile să creadă că informaţiile dezvăluite erau reale, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul, sau să nu fi urmărit niciun scop nelegal sau imoral.”
A fost făcută trimitere la orientările de mai sus şi în Recomandarea 1916 (2010) a Adunării Parlamentare.
38. Art. 24 din Carta Socială Europeană Revizuită este formulat după cum urmează:
„În vederea asigurării exercitării efective a dreptului lucrătorilor la protecţie în cazurile de reziliere contractului de muncă, părţile se angajează să recunoască: [...]
a) dreptul tuturor lucrătorilor de a nu le fi reziliat contractul de muncă fără un motiv întemeiat legat de capacitatea sau conduita lor sau pe baza cerinţelor de funcţionare a întreprinderii, a instituţiei sau a serviciului; [...]
Apendicele la art. 24 prevede:
„3În scopul aplicării acestui articol, următoarele situaţii nu constituie motive întemeiate de reziliere a contractului de muncă: [...]
c) depunerea unei plângeri sau participarea la proceduri iniţiate împotriva unui angajator pe motivul unor pretinse încălcări ale unor acte cu putere de lege sau acte administrative ori recurgerea la autorităţi administrative competente; [:..]”
Art. 24 din Carta Socială Europeană Revizuită a fost ratificat de 24 dintre statele membre ale Consiliului Europei. Germania a semnat, dar încă nu a ratificat Carta Socială Europeană Revizuită.
39. Art. 5 din Convenţia privind rezilierea contractului de muncă a Organizaţiei Internaţionale a Muncii (Convenţia OIM nr. 158 din 22 iunie 1982) prevede:
„Următoarele situaţii, inter alia, nu constituie motive întemeiate pentru reziliere: [...]
(c) depunerea unei plângeri sau participarea la proceduri iniţiate împotriva unui angajator pe motivul unor pretinse încălcări ale unor acte cu putere de lege sau acte administrative ori recurgerea la autorităţi administrative competente; [:..]”
Germania nu a ratificat Convenţia OIM nr. 158.
40. Alte câteva instrumente internaţionale abordează problema protecţiei denunţătorilor în contexte specifice, în special lupta împotriva corupţiei, precum Convenţia penală privind corupţia şi Convenţia civilă privind corupţia ale Consiliului Europei sau Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei.
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
41. Reclamanta s-a plâns că, prin concedierea sa fără preaviz, pe motiv că depusese o plângere penală împotriva angajatorului său, şi prin refuzul instanţelor naţionale de a dispune, în cadrul procedurilor ulterioare, reîncadrarea acesteia, i s-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare, astfel cum este prevăzut la art. 10 din Convenţie, care se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
A. Cu privire la admisibilitate
42. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. În continuare, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Stabilirea existenţei unei ingerinţe
43. Curtea remarcă, de la început, că părţile nu au contestat faptul că plângerea penală depusă de reclamantă trebuia considerată o denunţare a pretinsului comportament ilegal al angajatorului, care intră sub incidenţa art. 10 din Convenţie. De asemenea, părţile au fost de acord că reprezentau o ingerinţă în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare concedierea ulterioară reclamantei şi deciziile aferente ale instanţelor naţionale.
44. În acest context, Curtea aminteşte că, într-o serie de cauze privind libertatea de exprimare a funcţionarilor publici, a hotărât că art. 10 se aplică locului de muncă în general (a se vedea, de exemplu, Kudeshkina împotriva Rusiei, nr. 29492/05, pct. 85, 26 februarie 2009, şi Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 53, seria A nr. 323). De asemenea, aceasta a constatat că art. 10 din Convenţie se aplică şi atunci când raporturile dintre angajator şi angajat sunt reglementate, precum în prezenta cauză, de dreptul privat şi că statul are obligaţia pozitivă de a proteja dreptul la libertatea de exprimare, chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane particulare (a se vedea Fuentes Bobo împotriva Spaniei, nr. 39293/98, pct. 38, 29 februarie 2000).
45. Prin urmare, Curtea consideră că, astfel cum au confirmat instanţele germane, concedierea reclamantei, ca urmare a formulării plângerii penale împotriva angajatorului său, constituia o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, astfel cum este garantat la art. 10 § 1 din Convenţie.
46. O astfel de ingerinţă constituie o încălcare a art. 10, cu excepţia cazului în care aceasta este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop legitim în temeiul art. 10 § 2 şi este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop.
2. Clarificarea aspectului dacă ingerinţa era „prevăzută de lege” şi urmărea un scop legitim
47. Deşi a admis că o reziliere a unui contract de muncă fără preaviz în temeiul art. 636 alin. (1) din Codul civil ar putea urmări scopul legitim de a proteja reputaţia sau drepturile altora, şi anume reputaţia Vivantes şi interesele acesteia, reclamanta a susţinut că dispoziţia în cauză nu conţinea niciun criteriu pentru o concediere legală în situaţia unei denunţări din partea unui angajat. Deciziile Curţii Constituţionale Federale din 2 iulie 2001 şi ale Curţii Federale pentru Litigii de Muncă din 3 iulie 2003 având ca obiect această chestiune (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante” de mai sus) nu reprezentau o jurisprudenţă cuprinzătoare şi consacrată în acest sens. Condiţiile pentru o concediere fără preaviz, pe motiv că un angajat a depus o plângere penală împotriva angajatorului său, nu erau suficient de previzibile şi ingerinţa care a rezultat în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare nu era „prevăzută de lege” în sensul art. 10 § 2.
48. În această privinţă, Curtea remarcă faptul că art. 626 alin. (1) din Codul civil permite rezilierea unui contract de muncă cu efect imediat din iniţiativa oricăreia dintre părţi în cazul în care un „motiv întemeiat” face continuarea raportului de muncă inacceptabilă pentru partea care dă preavizul. Curtea remarcă, de asemenea, că, în temeiul deciziei instanţelor naţionale în prezenta cauză, precum şi al hotărârilor de principiu ale Curţii Constituţionale Federale, menţionate anterior, şi al Codului Federal al Muncii, la care fac trimitere părţile, o plângere penală împotriva unui angajator poate justifica o concediere în temeiul dispoziţiei menţionate, în situaţia în care aceasta constituie o „încălcare considerabilă” a obligaţiei de loialitate a angajatului. Deşi instanţele naţionale trebuie să aprecieze dacă a avut loc o astfel de încălcare semnificativă a obligaţiei unui angajat ţinând seama de circumstanţele fiecărui caz în parte, Curtea consideră că, totuşi, pentru un angajat, este previzibil că o plângere penală împotriva angajatorului său poate, în principiu, să constituie un motiv întemeiat pentru o concediere fără preaviz în temeiul dispoziţiei menţionate mai sus. În acest context, Curtea reiterează că, în orice caz, nu se poate aştepta ca legislaţia naţională să reglementeze fiecare situaţie posibilă şi că simplul fapt că o dispoziţie legală poate avea mai multe interpretări, nu înseamnă că nu îndeplineşte cerinţa pe care o implică noţiunea „prevăzut de lege” (a se vedea Vogt împotriva Germaniei, 26 septembrie 1995, pct. 48, seria A nr. 323).
49. Prin urmare, Curtea împărtăşeşte opinia Guvernului conform căreia ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare era „prevăzută de lege”. Aceasta observă, în continuare, că părţile au fost de acord că ingerinţa urmărea scopul legitim de protejare a reputaţiei şi a drepturilor altora, şi anume reputaţia şi interesele Vivantes (a se vedea Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 94, CEDO 2005‑II).
50. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”, în special dacă exista un raport proporţional între ingerinţă şi scopul urmărit.
3. Clarificarea aspectului dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică
(a) Argumentele părţilor
(i) Guvernul
51. Guvernul a susţinut că, în prezenta cauză, ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare fusese justificată în temeiul art. 10 § 2, deoarece concedierea fără preaviz a acesteia fusese o modalitate necesară şi proporţională de a proteja reputaţia şi drepturile angajatorului acesteia.
52. În aprecierea situaţiei, instanţele naţionale luaseră în considerare, inter alia, faptul că reclamanta nu adusese, anterior, la cunoştinţa angajatorului său, acuzaţia conform căreia, la nivel intern, fusese falsificată documentaţia privind serviciile de îngrijire furnizate. Aceasta nu menţionase nici existenţa unei astfel de practici şi nici nu îşi acuzase angajatorul de înşelăciune, nici în repetatele notificări adresate acestuia din urmă, în care evidenţia deficienţele serviciilor oferite, nici în scrisoarea trimisă conducerii Vivantes de către avocatul reclamantei la 9 noiembrie 2004. Acuzaţiile de înşelăciune fuseseră aduse pentru prima dată în plângerea penală a acesteia din 7 decembrie 2004.
53. Instanţele naţionale au considerat, de asemenea, că reclamanta îşi întemeiase în mod superficial plângerea pe fapte care nu au putut fi demonstrate în cursul procedurii ulterioare. Plângerea acesteia nu conţinea informaţii concrete într-o aşa măsură încât să permită o verificare a acuzaţiilor sale şi, prin urmare, organele de urmărire penală competente au dispus încetarea urmăririi penale preliminare pe motivul inexistenţei suspiciunii iniţiale (Anfangsverdacht). Atunci când organele de urmărire penală, ca urmare a reluării urmăririi penale preliminare la cererea reclamantei, au interogat-o pe aceasta în calitate de martor, a refuzat să detalieze acuzaţiile sale sau să numească martori suplimentari. Astfel, s-a dispus din nou încetarea urmăririi penale preliminare. În procedura în faţa instanţelor pentru litigii de muncă având ca obiect concedierea sa, reclamanta nu a făcut nici dovada acuzaţiilor sale conform cărora personalului i se ceruse să documenteze servicii care nu fuseseră acordate în realitate. Având în vedere natura globală a acuzaţiilor reclamantei şi refuzul acesteia de a-şi proba acuzaţiile, a fost imposibil să se aprecieze veridicitatea acestora şi, prin urmare, instanţele interne nu au abuzat de puterea lor discreţionară atunci când au contestat autenticitatea susţinerilor reclamantei.
54. În cele din urmă, Guvernul a argumentat că, atunci când a depus plângerea penală împotriva angajatorului său, reclamanta nu a acţionat cu bună-credinţă şi în interesul public, cu scopul de a dezvălui o infracţiune. Motivul din spatele plângerii sale penale a fost mai degrabă acela de a denunţa pretinsa insuficienţă a personalului şi de a exercita o presiune şi mai mare asupra angajatorului său prin implicarea publicului. Reclamanta ştia că Vivantes făcea obiectul unor controale efectuate de Inspectoratul pentru cămine pentru persoane vârstnice din Berlin, precum şi al unor verificări efectuate de un organism de supraveghere independent, MDK, şi că, având în vedere aceste controale, nu era necesară o plângere penală privind o pretinsă insuficienţă a personalului şi deficienţele serviciilor de îngrijire care rezultau din aceasta. În special, aceasta ar fi putut să aştepte ca MDK să întocmească un raport în urma vizitei efectuate la 18 noiembrie 2004 înainte de a depune plângerea penală. Motivele din spatele acţiunilor sale au fost ilustrate, de asemenea, de modalitatea polemică în care a fost formulată plângerea sa penală şi de faptul că, ulterior concedierii sale, a distribuit fluturaşi în care se plângea de pretinsa avariţie a angajatorului său. În plus, scrisoarea avocatului său din 9 noiembrie 2004, în care conducerea Vivantes era anunţată că ar putea fi evitate depunerea unei plângeri penale şi o „discuţie publică în mod cert neplăcută” doar dacă angajatorul ar lua măsuri pentru a remedia lipsa de personal, arată că aceasta intenţiona să exercite presiuni asupra angajatorului său.
55. Guvernul a concluzionat că instanţele naţionale examinaseră circumstanţele prezentei cauze şi, pe baza argumentelor menţionate anterior, păstraseră un echilibru just între interesul publicului de a fi informat cu privire la deficienţele din domeniul sensibil al serviciilor de îngrijire a persoanelor în vârstă, pe de o parte, şi protejarea încrederii publicului în prestarea de servicii în acest sector, precum şi protejarea intereselor comerciale şi a succesului societăţilor prestatoare de servicii, pe de altă parte, şi ajunseseră la concluzia că acestea din urmă prevalau în prezenta cauză. În continuare, acesta a subliniat că instanţele naţionale puseseră în balanţă dreptul reclamantei la libertatea de exprimare şi obligaţia acesteia de loialitate faţă de angajatorul ei, aplicând criterii care coincid cu cele stabilite de Curte în cauza Guja [Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 69 - 78, CEDO 2008‑...]. Rezultatul judecăţii lor se încadrase, prin urmare, în marja de apreciere de care beneficiază statele în ceea ce priveşte ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare.
(ii) Reclamanta
56. Reclamanta a contestat argumentul Guvernului conform căruia plângerea sa penală fusese prematură. Aceasta a susţinut că, înainte de a depune plângerea penală împotriva Vivantes, făcuse eforturi continue timp de doi ani pentru a informa departamentele relevante din cadrul întreprinderii cu privire la deficienţele existente. Având în vedere că toate încercările sale de a atrage atenţia conducerii asupra situaţiei fuseseră inutile, aceasta a fost determinată să presupună că alte plângeri interne nu ar fi un mijloc eficient de cercetare şi remediere a deficienţelor serviciilor oferite. Din acest motiv, a considerat plângerea penală ca ultimă opţiune, de asemenea cu scopul de a evita posibila sa răspundere penală. Acesta fusese şi motivul pentru care avocatul ei adresase o scrisoare conducerii Vivantes la 9 noiembrie 2004, informând-o cu privire la intenţia ei de a depune o plângere penală.
57. Reclamanta a susţinut, în continuare, că plângerea sa penală nu fusese superficială sau neîntemeiată. În repetatele cereri adresate Vivantes, aceasta dezvăluise toate circumstanţele cauzei care au stat la baza plângerii sale penale ulterioare, inclusiv faptul că personalului i se ceruse să înregistreze servicii care, în realitate, nu fuseseră prestate în maniera în care erau documentate. Deficienţele dezvăluite de reclamantă fuseseră, de asemenea, criticate de MDK, în urma controalelor sale din 2002 şi 2003, când aceasta subliniase că lipsa personalului se afla la originea serviciilor nesatisfăcătoare de îngrijire . Avocatul său era cel care a apreciat aceste fapte din punct de vedere juridic atunci când a formulat plângerea penală şi a considerat că acestea constituiau infracţiunea de înşelăciune – o apreciere pe care ea nu avea competenţa să o conteste. În procedurile ulterioare, aceasta îşi fundamentase plângerea în măsura posibilă, ţinând seama în acelaşi timp de riscul de a fi ea însăşi incriminată şi de măsurile de retorsiune pe care le-ar fi luat Vivantes în eventualitatea în care ar fi dezvăluit mai multe informaţii interne despre întreprindere.
58. Reclamanta a susţinut că motivul său de a depune plângerea fusese potenţiala ameninţare la adresa sănătăţii unor pacienţi deosebit de vulnerabili, ca urmare a condiţiilor de muncă nesatisfăcătoare din centrul de îngrijire şi asistenţă – problema dacă documentaţia anexată era exactă avusese o importanţă secundară pentru ea. În opinia sa, plângerea penală nu fusese nenecesară având în vedere controlul efectuat de MDK, astfel cum a subliniat Guvernul, şi a contestat argumentul conform căruia scopul real al plângerii sale fusese să exercite o presiune necorespunzătoare asupra angajatorului ei. În această privinţă, a argumentat că plângerile anterioare ale MDK privind condiţiile din centrul de îngrijire şi asistenţă nu determinaseră nicio schimbare a condiţiilor de muncă din centru şi, prin urmare, în opinia sa, o vizită ulterioară a MDK nu putea fi considerată drept o alternativă eficientă de remediere a deficienţelor. În orice caz, nu ar fi avut dreptul să se implice într-un astfel de control şi nici să fie informată cu privire la rezultatul său.
59. În continuare, reclamanta a evidenţiat că, în cazul său, concedierea fără preaviz fusese cea mai severă sancţiune posibilă şi că aceasta putea fi justificată numai în lipsa unor posibile sancţiuni mai puţin severe. Aceasta a susţinut, pe de altă parte, că, drept consecinţă a plângerii sale penale, nu fusese stabilită existenţa niciunui prejudiciu concret în ceea ce priveşte Vivantes.
60. Reclamanta a concluzionat că nu fusese necesară concedierea sa fără preaviz pentru protejarea reputaţiei sau a drepturilor Vivantes şi, prin urmare, fusese disproporţionată. Instanţele naţionale nu păstraseră un echilibru just între interesul considerabil al publicului de a fi informat cu privire la deficienţele în serviciile de îngrijire a persoanelor în vârstă oferite de o companie deţinută de stat, pe de o parte, şi drepturile prestatorului de servicii, pe de altă parte.
(iii) Terţul intervenient
61. Sindicatul ver.di a furnizat informaţii privind organizaţia de îngrijire instituţionalizată a persoanelor în vârstă din Germania, precum şi condiţiile de muncă ale angajaţilor din acest sector, care au fost adesea caracterizate de o insuficienţă a personalului ce a avut drept rezultat un volum de muncă foarte mare şi ore suplimentare pentru angajaţi. În multe centre de îngrijire şi asistenţă, prea mulţi pacienţi erau repartizaţi unor membri individuali ai personalului de îngrijire şi asistenţă, care erau, prin urmare, în măsură să asigure doar o îngrijire de bază. Supravegherea centrelor de îngrijire şi asistenţă era realizată în principal de către Comisia de examinare medicală a Fondului de asigurări de sănătate, pe baza unor controale anuale. Aceasta din urmă nu avea obligaţia de a consulta, cu ocazia unor astfel de vizite, personalul angajat în centrele de îngrijire şi asistenţă. Totuşi, angajaţii sunt cei care îşi dau seama primii de condiţiile nesatisfăcătoare ale serviciilor de îngrijire oferite. Din acest motiv, personalului ar trebui să i se ofere mijloace eficiente prin care să atragă atenţia asupra deficienţelor în prestarea de servicii de îngrijire şi ar trebui să aibă posibilitatea de a denunţa încălcările drepturilor pacienţilor, fără să se teamă de măsuri de retorsiune din partea angajatorului lor.
(b) Motivarea Curţii
(i) Principiile generale aplicabile în prezenta cauză
62. Principiile fundamentale care stau la baza aprecierii chestiunii dacă o ingerinţă în dreptul la libertatea de exprimare era proporţională sunt consacrate în jurisprudenţa Curţii şi au fost rezumate după cum urmează (a se vedea, între alte autorităţi, Steel şi Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 87, CEDO 2005‑II):
„...
(ii) Adjectivul «necesar», în sensul art. 10 § 2, presupune existenţa unei «nevoi sociale imperioase». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere atunci când stabilesc dacă există o astfel de nevoie, dar aceasta este compatibilă cu un control european, în ceea ce priveşte atât legislaţia, cât şi hotărârile care o aplică, inclusiv cele pronunţate de o instanţă independentă. Prin urmare, Curtea este împuternicită să se pronunţe printr-o hotărâre definitivă asupra chestiunii dacă o «restricţie» poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10.
(iii) În exercitarea puterii sale de control, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale competente, ci mai degrabă de a examina, din perspectiva art. 10, hotărârile pronunţate de acestea în temeiul puterii lor de apreciere. Acest lucru nu echivalează cu limitarea controlului la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă; sarcina Curţii este de a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu şi de a stabili dacă a fost «proporţională cu scopul legitim urmărit» şi dacă motivele prezentate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt «relevante şi suficiente» ... Procedând astfel, Curtea trebuie să se asigure că autorităţile naţionale au aplicat standarde care erau conforme cu principiile prevăzute la art. 10 şi, în plus, că s-au bazat pe o evaluare satisfăcătoare a faptelor relevante ...”
63. În ceea ce priveşte aplicarea, în cazul locului de muncă, a art. 10 din Convenţie, Curtea a reţinut că semnalarea de către un angajat din sectorul public a unui comportament nelegal sau a unui act ilicit la locul de muncă ar trebui, în anumite circumstanţe, să beneficieze de protecţie. Acest lucru poate fi necesar în special în cazul în care angajatul sau funcţionarul public în cauză este singura persoană, sau face parte dintr-o categorie restrânsă de persoane, care are cunoştinţă de ceea ce se întâmplă la locul de muncă şi, astfel, este cea în măsură să acţioneze în interesul public, alertând angajatorul sau publicul larg [a se vedea Guja împotriva Moldovei (MC), nr. 14277/04, pct. 72, CEDO 2008‑...., şi Marchenko împotriva Ucrainei, nr. 4063/04, pct. 46, 19 februarie 2009].
64. Curtea ia în considerare totodată şi faptul că angajaţii au o obligaţie de loialitate, un comportament rezervat şi discreţie faţă de angajatorul lor (a se vedea, de exemplu, Marchenko, citată anterior, pct. 45). Deşi o astfel de obligaţie de loialitate poate avea un caracter mai pronunţat în cazul funcţionarilor publici şi al angajaţilor din sectorul public, în comparaţie cu angajaţii care au raporturi de muncă în sistemul privat, Curtea consideră că aceasta este, fără îndoială, şi o caracteristică a celei din urmă categorii de angajaţi. Prin urmare, aceasta este de acord cu opinia Guvernului conform căreia principiile şi criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, cu scopul de a pune în balanţă dreptul unui angajat la libertatea de exprimare prin semnalarea unui comportament nelegal sau a unui act ilicit comis de angajatorul său şi dreptul acestuia din urmă la protejarea reputaţiei şi a intereselor sale comerciale, se aplică şi în prezenta cauză. Natura şi gradul de loialitate datorată de un angajat într-un anumit caz au un impact asupra punerii în balanţă a drepturilor angajatului şi a intereselor conflictuale ale angajatorului.
65. În consecinţă, în lumina obligaţiei de loialitate şi discreţie, dezvăluirea ar trebui să fie făcută în primul rând superiorului persoanei în cauză sau altei autorităţi ori organ competent. Numai în cazurile în care acest lucru este în mod evident imposibil, informaţia ar putea, în ultimă instanţă, să fie dezvăluită publicului. În cadrul aprecierii proporţionalităţii restricţiei privind libertatea de exprimare, Curtea trebuie, prin urmare, să ia în considerare dacă reclamanta a avut alte mijloace eficiente de remediere a actului ilicit pe care a intenţionat să îl dezvăluie (a se vedea Guja, citată anterior, pct. 73).
66. Curtea trebuie să ţină seama, de asemenea, de o serie de alţi factori atunci când apreciază proporţionalitatea ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit. În primul rând, trebuie acordată o atenţie deosebită interesului public implicat în dezvăluirea informaţiilor. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că, în temeiul art. 10 § 2 din Convenţie, există o sferă de aplicare redusă pentru restricţiile privind dezbaterile referitoare la probleme de interes public [a se vedea, între alte autorităţi, Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 106, CEDO 2007‑XIV].
67. Al doilea factor relevant pentru acest exerciţiu de punere în balanţă este autenticitatea informaţiilor dezvăluite. Autorităţile competente ale statului au libertatea de a adopta măsuri destinate să răspundă în mod corespunzător şi fără exces acuzaţiilor defăimătoare neîntemeiate sau formulate cu rea-credinţă (a se vedea Castells împotriva Spaniei, 23 aprilie 1992, pct. 46, seria A nr. 236). În plus, libertatea de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi orice persoană care alege să divulge informaţii trebuie să verifice cu atenţie, în măsura permisă de circumstanţe, că acestea sunt exacte şi sigure [a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 65, CEDO 1999‑III].
68. Pe de altă parte, Curtea trebuie să pună în balanţă prejudiciul, dacă este cazul, suferit de angajator ca urmare a dezvăluirii în discuţie şi să aprecieze dacă un astfel de prejudiciu este mai important decât interesul publicului de a fi dezvăluite informaţiile (a se vedea, Guja, citată anterior, pct. 76).
69. Motivul din spatele acţiunilor angajatului denunţător este un alt factor determinant pentru a hotărî dacă o anumită dezvăluire ar trebui să fie protejată sau nu. De exemplu, un act motivat de o nedreptate personală, antagonism personal sau aşteptarea unui avantaj personal, inclusiv un câştig pecuniar, nu ar justifica un nivel de protecţie deosebit de ridicat. Este important să se stabilească faptul că, atunci când a făcut dezvăluirea, persoana în cauză a acţionat cu bună-credinţă şi din convingerea că informaţiile erau corecte, că era în interesul publicului ca ele să fie divulgate şi că aceasta nu avea la dispoziţie nicio altă modalitate mai discretă de remediere a actului ilicit (a se vedea Guja, citată anterior, pct. 77).
70. În cele din urmă, în ceea ce priveşte examinarea proporţionalităţii ingerinţei în raport cu scopul legitim urmărit, este necesară o analiză atentă a sancţiunii impuse reclamantei şi a consecinţelor acesteia (a se vedea, citată anterior, pct. 49).
(ii) Aplicarea principiilor de mai sus în prezenta cauză
(α) Interesul publicului pentru informaţiile dezvăluite
71. Analizând circumstanţele prezentei cauze, Curtea observă că informaţiile dezvăluite de reclamantă erau în mod incontestabil de interes public. În societăţile cu un procent tot mai mare de populaţie vârstnică ce necesită o îngrijire instituţionalizată şi ţinând seama de vulnerabilitatea deosebită a pacienţilor în cauză, care adesea nu sunt în măsură să atragă atenţia, din proprie iniţiativă, asupra deficienţelor serviciilor de îngrijire şi asistenţă care li se acordă, diseminarea unor informaţii privind calitatea sau deficienţele unor astfel de servicii de îngrijire au o importanţă vitală pentru prevenirea abuzurilor. Acest lucru este cu atât mai evident atunci când îngrijirea instituţionalizată este oferită de o companie deţinută de stat, caz în care este în joc încrederea publicului în prestarea în mod corespunzător a serviciilor indispensabile de îngrijire şi asistenţă.
(β) Clarificarea aspectului dacă reclamanta a avut canale alternative pentru dezvăluirea informaţiilor
72. În ceea ce priveşte disponibilitatea unor canale alternative pentru a dezvălui informaţiile şi a obţine o clarificare internă a acuzaţiilor, Curtea observă că reclamanta nu numai că a comunicat superiorilor săi, în numeroase ocazii, în perioada ianuarie 2003-octombrie 2004, că era suprasolicitată, dar a şi avertizat conducerea, prin intermediul avocatului ei, prin scrisoarea din 9 noiembrie 2004, cu privire la posibilitatea formulării unei plângeri penale. Deşi este adevărat că încadrarea juridică a comportamentului angajatorului ca înşelăciune în formă agravată a fost menţionată pentru prima dată în plângerea penală din 7 decembrie 2004, redactată de avocatul reclamantei, Curtea observă că reclamanta divulgase totuşi circumstanţele factuale pe care s-a bazat plângerea sa penală ulterioară – inclusiv faptul că serviciile nu fuseseră documentate în mod corespunzător – în notificările sale anterioare adresate angajatorului. Aceasta observă, de asemenea, că prin plângerea penală se solicita organelor de urmărire penală să examineze circumstanţele cauzei, astfel cum sunt descrise în plângerea penală, în privinţa tuturor aspectelor juridice relevante şi că plângerea nu se limita în mod necesar la înşelăciune.
73. În acest context, Curtea face trimitere la decizia anterior menţionată a Curţii Federale pentru Litigii de Muncă din 3 iulie 2003 (a se vedea „Dreptul şi practica interne relevante” de mai sus), în cuprinsul căreia se menţiona că nu se putea aştepta în mod rezonabil ca un angajat să încerce iniţial să obţină o clarificare internă anterioară a acuzaţiilor în cazul în care acesta din urmă a lua cunoştinţă de existenţa unei infracţiuni a cărei nedenunţare îl expunea urmăririi penale. În plus, clarificarea internă anterioară a problemei nu era necesară dacă nu se putea aştepta în mod legitim remedierea. Dacă angajatorul nu a remediat o practică ilicită, deşi angajatul îi atrăsese anterior atenţia asupra practicii respective, acesta din urmă nu mai avea obligaţia de loialitate faţă de angajatorul său. În continuare, Curtea observă că un raţionament similar este reflectat de principiile directoare ale Adunării Parlamentare privind protejarea denunţătorilor (whistle‑blowers) (a se vedea „Dreptul şi practica internaţionale relevante” de mai sus), care stipulează că denunţarea externă ar trebui protejată în cazul în care nu se putea aştepta în mod rezonabil să funcţioneze corespunzător canalele interne.
74. Curtea constată că aceste considerente se aplică şi în prezenta cauză. În opinia reclamantei, niciuna din plângerile sale anterioare adresate angajatorului său nu contribuise la o îmbunătăţire a condiţiilor de muncă şi a situaţiei serviciilor de îngrijire şi asistenţă din centrul de îngrijire şi asistenţă. De asemenea, aceasta îi precizase angajatorului său că una dintre temerile sale era aceea că nedenunţarea deficienţelor din serviciile de îngrijire şi asistenţă oferite ar putea determina urmărirea sa penală. Prin urmare, Curtea consideră că nu i s-au prezentat suficient probe pentru a contesta argumentul reclamantei conform căruia alte plângeri interne nu ar fi constituit o modalitate eficientă pentru a cerceta şi a remedia deficienţele serviciilor de îngrijire şi asistenţă oferite.
75. Curtea remarcă, de asemenea, că dreptul german nu prevede un mecanism special de executare cu scopul de a cerceta plângerea unui denunţător (whistle‑blower) şi de a urmări obţinerea unor acţiuni corective din partea angajatorului.
76. În lumina elementelor anterioare, Curtea consideră că, în circumstanţe precum cele din prezenta cauză, putea fi justificată denunţarea externă prin intermediul unei plângeri penale.
(γ) Autenticitatea informaţiilor dezvăluite
77. Un alt factor relevant pentru exerciţiul de punere în balanţă este autenticitatea informaţiilor dezvăluite. Curtea reiterează că, în acest context, libertatea de exprimare implică obligaţii şi responsabilităţi şi orice persoană care alege să divulge informaţii trebuie să verifice cu atenţie, în măsura permisă de circumstanţe, că acestea sunt exacte şi sigure – în special în cazul în care, precum în prezenta cauză, persoana respectivă are o obligaţie de discreţie şi loialitate faţă de angajatorului său (a se vedea Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, seria A nr. 24, şi Haseldine împotriva Regatului Unit, nr. 18957/91, Decizia Comisiei din 13 mai 1992, Decizii şi rapoarte (DR) 73, p. 225 şi 231).
78. În acest context, Curtea observă că în decizia din 1 iulie 2001, Curtea Constituţională Federală a subliniat că, şi în situaţia în care un angajat ar denunţa din proprie iniţiativă angajatorul organelor de urmărire penală, statul de drept impune ca o astfel de exercitare a unui drept cetăţenesc să nu poată justifica, în general, concedierea fără preaviz, cu excepţia cazului în care angajatul a denunţat în mod conştient sau superficial informaţii incorecte (dosarul nr. 1 BvR 2049/00). Curtea de Apel pentru Litigii de Muncă din Berlin a constatat într-adevăr în prezenta cauză că reclamanta îşi întemeiase în mod superficial plângerea pe fapte care nu au putut fi demonstrate ulterior în cursul urmăririi penale preliminare şi în procedurile în faţa instanţelor pentru litigii de muncă.
79. Totuşi, Curtea observă că deficienţele divulgate de reclamantă în plângerea sa penală nu numai că fuseseră semnalate în notificările sale anterioare adresate angajatorului ei, dar fuseseră şi criticate de MDK, în urma inspecţiilor din 2002 şi 2003, care o determinaseră să sublinieze că insuficienţa personalului se afla la originea serviciilor de îngrijire şi asistenţă nesatisfăcătoare. Acuzaţiile aduse de reclamantă nu erau, prin urmare, lipsite de un temei de fapt şi nu există niciun element care să indice că aceasta denunţase cu bună ştiinţă şi în mod frivol informaţii incorecte. Informaţiile factuale privind carenţele serviciilor de îngrijire şi asistenţă au fost completate de reclamantă în observaţiile scrise prezentate instanţelor pentru litigii de muncă în cadrul procedurii privind concedierea sa. În continuare, Curtea remarcă, în această privinţă, că, în conformitate cu expunerea situaţiei de fapt în hotărârea din 28 martie 2003 a Curţii de Apel pentru Litigii de Muncă, reclamanta susţinuse, între altele, în cadrul şedinţei de judecată care a avut loc la aceeaşi dată, că ei şi altor membri ai personalului li se ceruse să completeze documentaţia privind serviciile de îngrijire şi asistenţă oferite, deşi serviciile documentate nu fuseseră acordate în realitate. În acest sens, a făcut trimitere la mărturiile a trei dintre colegii săi.
80. În ceea ce priveşte urmărirea penală preliminară ulterioară, Curtea observă că în principal autorităţilor de aplicare a legii le revine sarcina de a cerceta veridicitatea acuzaţiilor aduse în cadrul unei plângeri penale şi că nu se poate aştepta în mod rezonabil din partea unei persoane care a depus o astfel de plângere cu bună-credinţă să anticipeze dacă cercetările vor avea ca rezultat trimiterea în judecată sau încetarea urmării penale. În acest context, Curtea face trimitere la decizia din 3 iulie 2003 a Curţii Federale pentru Litigii de Muncă, menţionată anterior, în care cea din urmă menţionată a reţinut că un angajat care şi-a exercitat dreptul garantat prin constituţie de a depune cu bună-credinţă o plângere penală nu putea să sufere prejudicii în situaţia în care acuzaţiile care au stat la baza plângerii se dovedesc eronate sau nu pot fi clarificate în cursul procedurii ulterioare. În continuare, aceasta observă că principiile directoare ale Adunării Parlamentare au la bază consideraţii similare, pronunţându-se că ar trebui să se considere că orice denunţător (whistle-blower) a acţionat cu bună-credinţă cu condiţia ca acesta sau aceasta să fi avut motive rezonabile să creadă că informaţiile dezvăluite erau adevărate, chiar dacă ulterior se dovedeşte contrariul, sau să nu fi urmărit niciun scop ilegal sau imoral.
81. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia faptul că reclamanta a omis să ofere detalii privind acuzaţiile sale şi nu a numit martori suplimentari în cursul anchetei penale împotriva Vivantes punea sub semnul întrebării autenticitatea acuzaţiilor formulate prin plângerea sa penală. Curtea remarcă, astfel cum a susţinut şi reclamanta, că un astfel de comportament din partea ei poate fi justificat de teama de a fi ea însăşi incriminată, precum şi de riscul ca aceasta să facă obiectul unor măsuri de retorsiune din partea Vivantes în eventualitatea în care ar fi divulgat mai multe informaţii interne. În orice caz, Curtea consideră că, deşi lipsa de probe poate avea ca rezultat încetarea urmăririi penale preliminare, acest lucru nu conduce în mod necesar la concluzia că acuzaţiile formulate în plângerea penală nu avuseseră temei de fapt sau fuseseră superficiale de la bun început.
(δ) Clarificarea aspectului dacă reclamanta a acţionat cu bună-credinţă
82. Curtea remarcă, în continuare, că reclamanta a argumentat că principalul său motiv pentru depunerea plângerii penale fusese potenţiala ameninţare la adresa sănătăţii pacienţilor deosebit de vulnerabili, ca urmare a condiţiilor de muncă nesatisfăcătoare din centrul de îngrijire şi asistenţă, în vreme ce Guvernul a susţinut că aceasta avusese ca scop denunţarea pretinsei insuficienţe a personalului şi exercitarea unor presiuni asupra angajatorului ei, prin implicarea publicului.
83. Pe baza materialelor prezentate şi chiar presupunând că îmbunătăţirea condiţiilor de muncă ar fi putut constitui un motiv suplimentar pentru acţiunile sale, Curtea nu are motive să se îndoiască că reclamanta a acţionat cu bună-credinţă şi din convingerea că era în interesul publicului să dezvăluie organelor de urmărire penală pretinsele acte ilicite comise de angajatorul acesteia şi că nu avea la dispoziţie nicio altă modalitate mai discretă de a remedia situaţia.
84. Curtea nu este convinsă de argumentul Guvernului conform căruia, având în vedere inspecţiile regulate efectuate de Inspectoratul pentru căminele pentru persoane vârstnice din Berlin, precum şi cele efectuate de MDK, reclamanta ar fi trebuit să îşi dea seama că nu era necesară o plângere penală şi că ar fi putut să aştepte ca MDK să întocmească raportul referitor la inspecţia sa din 18 noiembrie 2004 înainte ca aceasta să depună plângerea penală. În această privinţă, Curtea observă că experienţa reclamantei a demonstrat că plângerile anterioare ale MDK privind condiţiile din centrul de îngrijire şi asistenţă nu determinaseră nicio schimbare şi, prin urmare, aceasta a considerat că nu se putea aştepta ca o altă vizită efectuată de MDK să reprezinte alternativa eficientă pentru remedierea carenţelor şi care să îi permită să evite propria răspundere penală. În urma numeroaselor sale plângeri interne adresate Vivantes, care fuseseră inutile, se pare că reclamanta a considerat că plângerea penală reprezenta o ultimă măsură posibilă pentru remedierea carenţelor serviciilor de îngrijire şi asistenţă oferite. În acest context, Curtea observă că un raport întocmit de MDK în urma unei inspecţii ulterioare efectuate în 2006 evidenţiază persistenţa carenţelor serviciilor de îngrijire şi asistenţă care făcuseră deja obiectul rapoartelor sale din 2002, 2003 şi 2004, carenţe ce necesitau o acţiune urgentă.
85. În ceea ce priveşte argumentele Guvernului conform cărora formularea polemică a plângerii penale era o dovadă că motivul real al reclamantei era să îşi denunţe angajatorul şi să exercite presiuni asupra lui, Curtea consideră că, deşi reclamanta şi-a permis un anumit grad de exagerare şi generalizare, acuzaţiile sale nu erau complet lipsite de temeiuri de fapt (a se vedea supra, pct. 79) şi nu constituiau un atac personal gratuit la adresa angajatorului ei, ci reprezentau mai degrabă o descriere a gravelor deficienţe în funcţionarea centrului de îngrijire şi asistenţă.
86. Această constatare este confirmată, de asemenea, de faptul că reclamanta – odată ce a ajuns la concluzia că era necesară denunţarea externă – nu a recurs imediat la mass-media sau la distribuirea de broşuri pentru a atrage atenţia maximă a publicului, ci a ales să apeleze întâi la organele de urmărire penală, cu scopul de a fi declanşată o anchetă [a se vedea, a contrario, Balenovic împotriva Croaţiei, (dec.), nr. 28369/07, 30 septembrie 2010]. Aceasta a apelat la asistenţa şi consilierea unui avocat, care a efectuat o apreciere juridică a faptelor prezentate de reclamantă şi a formulat plângerea penală în consecinţă. Abia după concedierea cu preaviz a acesteia din 19 ianuarie 2005 reclamanta a distribuit fluturaşi în care s-a plâns de pretinsa avariţie a angajatorului său şi a făcut referire la plângerea sa penală.
87. Considerentele anterioare sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să concluzioneze că reclamanta a acţionat cu bună-credinţă atunci când a depus plângerea penală împotriva angajatorului ei.
(ε) Prejudiciul suferit de angajator
88. Pe de altă parte, Curtea consideră, de asemenea, că susţinerile care au stat la baza plângerii penale a reclamantei, în special cele referitoare la înşelăciune, erau cu siguranţă prejudiciabile pentru reputaţia şi interesele comerciale ale Vivantes.
89. În acest context, Curtea reiterează că există interesul de a proteja succesul comercial şi viabilitatea societăţilor în folosul acţionarilor şi al angajaţilor, dar şi pentru bunăstarea economică a comunităţii (a se vedea Steel and Morris împotriva Regatului Unit, nr. 68416/01, pct. 94, CEDO 2005‑II). Curtea consideră că este relevant să puncteze, în acest context, că, în prezenta cauză, angajatorul este o companie deţinută de stat care prestează, inter alia, servicii în sectorul îngrijirii instituţionalizate a persoanelor în vârstă. Deşi Curtea admite că aceste companii deţinute de stat au, de asemenea, un interes pentru viabilitatea comercială, subliniază totuşi că protejarea încrederii publice în calitatea prestării de servicii publice vitale de către companii deţinute de stat sau administrate de stat este hotărâtoare pentru funcţionarea şi bunăstarea economică a întregului sector. Din acest motiv, acţionarul public în sine are interesul de a cerceta şi clarifica pretinsele carenţe în această privinţă, în cadrul unei dezbaterii publice deschise.
90. În lumina acestor considerente, Curtea constată că interesul publicului de a fi informat cu privire la carenţele serviciilor de îngrijire instituţionalizată a persoanelor în vârstă oferite de către o companie deţinută de stat este atât de important într-o societate democratică încât prevalează în faţa interesului de a proteja reputaţia şi interesele acesteia din urmă.
(ζ) Severitatea sancţiunii
91. În cele din urmă, Curtea observă că reclamantei i s-a impus cea mai severă sancţiune posibilă în temeiul dreptului muncii. Această sancţiune nu numai că a avut repercusiuni asupra carierei reclamantei, dar ar putea avea şi un efect descurajator important asupra altor angajaţi ai Vivantes şi i-ar putea descuraja să denunţe orice carenţe în îngrijirea instituţionalizată. În plus, având în vedere gradul de acoperire în mass-media a cauzei reclamantei, sancţiunea ar putea avea un efect descurajator nu numai asupra angajaţilor Vivantes, dar şi asupra altor angajaţi din sectorul serviciilor de îngrijire şi asistenţă. Efectul descurajator funcţionează în detrimentul societăţii în ansamblul ei şi trebuie să fie luat în considerare, de asemenea, atunci când este evaluată proporţionalitatea şi justificarea sancţiunii impuse reclamantei, care, astfel cum a hotărât Curtea anterior, a fost îndreptăţită să aducă problema în cauză în atenţia publicului (a se vedea Kudeshkina împotriva Rusiei, nr. 29492/05, pct. 99, 26 februarie 2009). Acest lucru este valabil în special în sectorul serviciilor de îngrijire a persoanelor în vârstă, aceşti pacienţi fiind adesea incapabili să îşi apere drepturile, iar membrii personalului de acordare a îngrijirilor sunt primii care îşi dau seama de condiţiile nesatisfăcătoare în care sunt prestate serviciile de îngrijire şi asistenţă, prin urmare, sunt cei mai în măsură să acţioneze în interes public, alertând angajatorul sau publicul larg.
92. În consecinţă, Curtea apreciază că, în prezenta cauză, concedierea fără preaviz a reclamantei a fost disproporţionat de severă.
(iii) Concluzie
93. Ţinând seama de importanţa dreptului la libertatea de exprimare în ceea ce priveşte problemele de interes general şi a dreptului angajaţilor de a denunţa comportamentul nelegal şi actele ilicite de la locul de muncă, de obligaţiile şi responsabilităţile angajaţilor faţă de angajatorii lor, precum şi de dreptul angajatorilor de a-şi coordona personalul, şi punând în balanţă celelalte interese diverse implicate în prezenta cauză, Curtea a ajuns la concluzia că ingerinţa în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, în special dreptul acesteia de a comunica informaţii, nu era „necesară într-o societate democratică”.
94. Prin urmare, Curtea consideră că, în prezenta cauză, instanţele naţionale nu au păstrat un echilibru just între nevoia de a proteja reputaţia şi drepturile angajatorului, pe de o parte, şi necesitatea de a proteja dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, pe de altă parte.
95. În consecinţă, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
II. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 6 § 1 DIN CONVENŢIE
96. Reclamanta s-a plâns, de asemenea, că procedura în faţa instanţelor pentru litigii de muncă privind concedierea sa a fost inechitabilă. În opinia ei, angajatorul ar fi trebuit să fie obligat să dovedească că plângerea sa penală fusese întemeiată în mod superficial pe acuzaţii false şi, astfel, constituia un motiv pentru concedierea sa fără preaviz în temeiul art.626 § 1 din Codul civil german. Totuşi, Curtea de Apel a transferat reclamantei sarcina probei în această privinţă. Aceasta a invocat art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
97. Curtea a hotărât în repetate rânduri că art. 6 nu include nicio dispoziţie privind admisibilitatea probelor sau modul în care ar trebui să fie apreciate. Prin urmare, aceste aspecte trebuie să fie reglementate în principal de dreptul naţional şi instanţele naţionale, care beneficiază de o marjă largă de apreciere (a se vedea Klasen împotriva Germaniei, nr. 75204/01, pct. 43, 5 octombrie 2006). Aceasta observă că, în prezenta cauză, reclamanta, care a fost reprezentată de un avocat pe tot parcursul procedurii, a beneficiat de o procedură contradictorie şi a avut posibilitatea, în toate etapele, să prezinte argumentele pe care le-a considerat relevante pentru cauză, ceea ce a şi făcut. Nu există niciun element care să stabilească faptul că evaluarea cauzei de către instanţele interne a fost arbitrară.
98. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
99. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
100. Reclamanta a solicitat 38 498,56 de euro (EUR) pentru prejudiciul material suferit şi suma suplimentară de 112 135,19 EUR pentru viitorul prejudiciu material. În ceea ce priveşte prejudiciul material suferit deja, suma de 33 730,12 EUR reprezintă pierderea salariului ca urmare a concedierii sale fără preaviz din 9 februarie 2005. În plus, având în vedere că, în urma concedierii sale din februarie 2005, contribuţiile la sistemul de pensii suplimentare pentru incapacitate de muncă al societăţii angajatoare (Betriebsrente für eine volle Erwerbsminderung) au fost întrerupte, reclamanta a argumentat că pierduse o pensie lunară suplimentară asigurată de societate în valoare de 194,63 EUR, de care ar fi trebuit să beneficieze începând cu 1 iunie 2008. În consecinţă, la momentul depunerii cererii sale de acordare a unei reparaţii echitabile, la mijlocul lunii iunie 2010, se acumulase un prejudiciu suferit ca urmare a pierderii acestor beneficii lunare începând din 1 iunie 2008 în valoare de 4 768,44 EUR. De asemenea, reclamanta a pretins că ar fi trebuit să primească aceste beneficii lunare până la plata pensiei sale obişnuite pentru limită de vârstă începând cu 30 septembrie 2028, ceea ce a avut drept rezultat un prejudiciu material suplimentar în valoare de 47 861,27 EUR până la data respectivă. În cele din urmă, aceasta a argumentat că pensia sa lunară pentru limită de vârstă începând cu luna iulie 2028 s-ar fi ridicat la 334, 76 EUR. Presupunând o speranţă medie de viaţă de 83 de ani, pierderea dreptului său la pensie pentru o perioadă de 16 ani (din 2028 până în 2044) reprezintă astfel un viitor prejudiciu material în valoare de 64 273,92 EUR.
Reclamanta a solicitat, de asemenea, 10 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral, susţinând că procedurile de lungă durată în faţa instanţelor naţionale i-au cauzat un stres psihologic şi i-au deteriorat sănătatea.
101. Guvernul a contestat aceste pretenţii. În ceea ce priveşte pretenţiile reclamantei referitoare la prejudiciul material, Guvernul a argumentat că nu exista niciun element care să stabilească faptul că acest prejudiciu fusese cauzat de pretinsa încălcare a Convenţiei, care luase naştere ca urmare a concedierii fără preaviz a reclamantei din 9 februarie 2005. Guvernul a subliniat că, prin scrisoarea din data de 19 ianuarie 2005, adică înainte de concedierea fără preaviz a reclamantei din 9 februarie 2005, aceasta primise deja un preaviz din cauza repetatelor sale îmbolnăviri, cu efect din 31 martie 2005. Din acest motiv, se putea pretinde o pierdere a venitului care a rezultat din concedierea fără preaviz doar pentru perioada 9 februarie-31 martie 2005, data de la care concedierea cu preaviz a acesteia produsese efecte. Totuşi, în această perioadă, reclamanta primise prestaţii în caz de boală (Krankengeld) şi ulterior o indemnizaţie tranzitorie (Übergangsgeld) şi, în realitate, nu suferise niciun prejudiciu material. În continuare, Guvernul a subliniat că acele calcule ale reclamantei în ceea ce priveşte cererea sa de despăgubire pentru pierderea pensiei acordate de societatea angajatoare nu demonstrau în ce fel cererea respectivă ar putea să se bazeze pe un eveniment care a postdatat rezilierea contractului său de muncă, concretizată într-o concediere cu preaviz, care producea efecte de la 31 martie 2005.
102. În ceea ce priveşte prejudiciul moral, deşi lasă la aprecierea Curţii acest aspect, Guvernul a considerat excesivă suma solicitată de reclamantă.
103. Curtea observă că părţile sunt de acord cu faptul că raportul de muncă al reclamantei a încetat ca urmare a concedierii sale cu preaviz, care producea efecte de la 31 martie 2005. De asemenea, aceasta observă că însăşi reclamanta a declarat că primise prestaţii pentru caz de boală sau o indemnizaţie tranzitorie pentru perioada 9 februarie-31 martie 2005, care au reprezentat o compensaţie pentru salariul acesteia. Prin urmare, Curtea constată că nu s-a stabilit că reclamanta a suferit un prejudiciu material în cursul perioadei 9 februarie 2005-31 martie 2005. De asemenea, aceasta nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins pentru perioadele ulterioare rezilierii contractului de muncă, concretizată într-o concediere cu preaviz, care producea efecte de la 31 martie 2005. Prin urmare, Curtea respinge cererea reclamantei de acordare de despăgubiri pentru prejudiciul material pretins.
104. Pe de altă parte, Curtea consideră că reclamanta a suferit cu siguranţă un prejudiciu moral. Pronunţându-se în echitate, acordă reclamantei 10 000 EUR pentru acest capăt de cerere.
B. Cheltuieli de judecată
105. De asemenea, reclamanta a solicitat 6 100 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii.
106. Guvernul a argumentat că această sumă depăşea considerabil sumele acordate în mod obişnuit de Curte cu titlu de cheltuieli de judecată.
107. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele de care dispune şi de criteriile menţionate mai sus, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 5 000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
108. Curtea consideră necesar ca dobânzile moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 10 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume:
(i) 10 000 EUR (zece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral; şi
(ii) 5 000 EUR plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 iulie 2011, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
Claudia WesterdiekDean Spielmann,
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy