CASE OF HENTRICH v. FRANCE - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA HENTRICH contra Franţei

Cererea nr. 13616/88

Hotărâre

19 februarie 1998

În cauza Hentrich c. Franţei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia europeană a Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

    F. Gölcüklü,

L.-E. Pettiti,

J. De Meyer,

N. Valticos,

S.K. Martens,

A.B. Baka,

L. Wildhaber,

J. Makarczyk,

precum şi Dnii M.-A. Eissen, grefir, şi H. Petzold, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 februarie şi 25 august 1994.

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

 Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 12 iulie 1993, în tremenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea sa se află o cerere (nr. 13616/88) îndreptată împotriva Republicii franceze şi pe care cetăţeanul acestui Stat, Dna Liliane Hentrich, a înaintat-o Comisiei la 14 decembrie 1987 în virtutea articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 46 precum şi la declaraţia Franţei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ea are drept scop obţinerea unei decizii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză denotă o încălcare din partea Statului pârât a prevederilor articolelor 6 §§ 1 şi 2, 13 şi 14 din Convenţie, şi 1 din Protocolul nr. 1.

 Răspunzând invitaţiei prevăzute de articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamanta şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant (articolul 30).

 Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl L.-E. Pettiti, judecător ales din partea Franţei (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 25 august 1993, preşedintele Curţii prin tragere la sorţi a numit ceilalţi şapte judecători: Dnii F. Gölcüklü, J. De Meyer, N. Valticos, S.K. Martens, A.B. Baka, L. Wildhaber şi J. Makarczyk, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).

 În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul guvernului francez („Guvernul”), reprezentantul reclamantei şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţata adoptată în consecinţă, grefierul a primit memoriile reclamantei şi Guvernului la 20 şi, respectiv, la 23 decembrie 1993. La 6 ianuarie 1994, secreatrul adjunct al Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima în cadrul audierilor.

 Conform deciziei preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public la 22 februarie 1994, la Palatul Drepturilor Omului la Strasbourg. În prealabil Curtea a avut o şedinţă de pregătire

S-au prezentat:

- din partea Guvernului

 Dra M. Picard, magistrat detaşat

la direcţia afaceri juridice,

ministerul pentru Afaceri externe, agent,

DniiJ.-M. Sommer, şef de birou de drept imobiliar,

Direcţia afaceri juridice,

ministerul Justiţiei,

E. Bourgoin, inspector principal

pentru impozite, direcţia generală pentru impozite,

ministerul pentru Buget,consilieri;.

-          din partea Comisiei

Dl A. Weitzel, delegat;

-          din partea reclamantei

DlG. Alexandre, avocat,reprezentant.

Curtea a ascultat pledoariile Drei Picard, Dlui Bourgoin, Dlui Weitzel şi Dlui Alexandre, precum şi răspunsul la întrebările sale şi ale unuia dintre judecători.

Guvernul şi reclamanta au prezentat la audiere diverse documente.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

 Doamna Liliane Hentrich este cetăţeancă a Franţei şi locuieşte la Strasbourg.La 11 mai 1978, dânsa şi soţul său, Dl Wolfgang Peukert, au procurat la Strasbourg contra unei sume globale de 150 000 franci francezi (f) un teren fără autorizaţie de construcţie cu o suprafaţă de 67,66 ari, cadastrat pe diferite parcele: 21,26 ari de pământ, 4,06 ari sol, casă şi construcţii auxiliare, 1,30 ari sol şi ocol, 23,53 ari grădină, sol şi hambar, şi 17,51 ari de grădină.Vânzarea a fost efectuată cu condiţia precedentă ca SAFER (societatea de amenajare funciară şi de construcţie rurală) din Alsacia nu-şi va exercita dreptul său de preemţiune asupra imobilului pe o perioadă de două luni. Biroul principal pentru impozite din Molsheim a înregistrat actul contra plăţii impozitelor, mai întâi la 28 mai 1979, apoi la 12 august 1979, vânzarea fiind definitivă la această dată din cauza expirării termenului legal, SAFER nu şi-a utilizat prerogativa.

A. Măsura de preemţiune

 La 5 februarie 1980, portărelul a notificat Dnei Hentrich şi soţului său următoarea decizie:

„ (...) [directorul general pentru impozite] a considerat infusicient preţul de cesiune declarat în contract (...) exercitat în profitul Trezoreriei, cu toate efectele respective, dreptul de preemţiune prevăzut de articolul 668 din codul general de impozite asupra tuturor bunurilor şi drepturilor imobiliare [achiziţionate de ei]; (...) [directorul general pentru impozite] permite soţilor (...) sau oricărei persoane care are drepturi depline să plătească:

a)      preţul specificat în actul de vânzare,

b)     majorarea cu zece procente prevăzută de lege, şi

c)     costurile şi cheltuielile loiale prevăzute în contract pentru producerea tuturor documentelor justificatoare adecvate.”

B. Contestarea judiciară a măsurii de preemţiune

 Procedura în faţa tribunalului de mare instanţă din Strasbourg

 La 31 martie 1980, reclamanta şi soţul său au citat directorul pentru servicii fiscale din Bas-Rhin în faţa tribunalului de mare instanţă de la Strasbourg. Ei au pretins anularea măsurii de preemţiune pentru nerespectarea termenului de exercitare a dreptului, nulitatea notificării – ei au renunţat la aceast motiv la audiere -, abuz de putere şi încălcarea Convenţiei şi Protocolului nr. 1. Alternativ, ei au solicitat o expertiză judiciară a preţului de vânzare a bunurilor litigioase şi un audit al vânzătorilor.Tribunalul de mare instanţă i-a refuzat la 16 decembrie 1980. Fixând pentru 13 august 1979, punctul de plecare pentru termenul de exercitare a dreptului de preemţiune, el a declarat „că Statul nu ar trebui să fie acuzat de faptul că nu şi-a exercitat dreptul de preemţiune deoarece actul de vânzare nu era definitiv şi rămânea supus condiţiei suspensive”.El a respins plângerile invocate în baza Convenţiei:

„Cu privire la încălcarea Convenţiei (...) care constituise dreptul de preemţiune, art. 669 din CGI [codul general de impozite]:

(...)

Având în vedere faptul că dacă tribunalul va ajunge la concluzia că articolul 668 CGI este în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei pentru Drepturile Omului, soţii vor putea legitim să afirme că jurisdicţiile franceze ar trebui să refuze pe viitor aplicarea articolului 668 CGI;

(...)

Având în vedere faptul că soţii (...) au pornit de la afirmarea că articolul 668 din codul general de impozite ar fi în contradicţie flagrantă cu articolul 1 § 1 din Protocolul adiţional la Convenţie care stipulează că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică;

Dar, având în vedere că articolul astfel invocat cuprinde un al doilea alineat care prevede că „dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare (...) pentru asigurarea plăţii impozitelor (...)”;

Deoarece Statul francez, confruntându-se cu o sporire a fraudei fiscale, a considerat necesar de a legifera dispoziţiile articolului 668 din codul general al impozite;

Deoarece acest articol Statul aspiră să asigure plata regulată a impozitelor percepute de la actele de vânzare;

Deoarece textul litigios nu se află deci în contradicţie cu dispoziţiile invocate;

Având în vedere că soţii (...) au afirmat în continuare că articolul 668 contravine articolului 6 § 2 din Convenţie (...) care prevede că orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită;

Că exercitarea dreptului de preemţiune prin administrarea impozitelor constituie o sancţiune contra „presupusului delict de fraudă fiscală”;

Că ei sunt deci consideraţi, prin însăşi faptul exercitării dreptului de preemţiune, ca fiind delapidatori cu toate consecinţele dezonorante şi fără posibilitatea de a se dezvinovăţi;

Dar având în vedere că articolul 668 prevede că serviciul de impozite poate exercita un drept de preemţiune asupra imobilelor al căror preţ de vânzare îl consideră insuficient;

Că textul nu are nevoie deci pentru aplicarea sa de o dovadă a fraudei fiscale;

Că este suficient ca preţul aparent să fie considerat de administraţie insuficient fără ca administraţia să cerceteze motivul acestei insuficienţe, care în realitate probabil ar fi oricare altul decât fraudarea fiscului (ignoranţa valorii reale, bunăvoinţa, etc.);

Că desigur textul a fost promulgat doar pentru a preveni fraudele fiscale, dar că el nu înseamnă câtuşi de puţin că cei împotriva cărora el este aplicat sunt neapărat delapidatori, că ei nu ar trebui consideraţi ca atare, că nici o sancţiune nu este aplicată împotriva lor şi că Statul le plăteşte chiar cu 10 % mai mult decât preţul pe care l-au plătit;

Că această primă de 10 % a fost prevăzută cu precizie deoarece s-ar putea întâmpla ca din greşeală dreptul de preemţiune să fie aplicat în cazul în care nu a avut loc nici o tentativă de fraudă fiscală din partea celor vizaţi;

Că este deci greşit că soţii (...) se consideră dezonoraţi şi că au consituit obiectul unei sancţiuni pentru comiterea unei fraude fiscale;

Având în vedere că soţii (..) susţin şi existenţa unei încălcări a articolului 6 § 1 din Convenţie (...) care prevede că o sancţiune nu poate interveni decât după audierea celui a cărui drepturi sunt contestate sau care este acuzat de o infracţiune penală;

Dar având în vedere că articolul 668 CGI nu contestă prin nimic drepturile celui care a procurat un bun şi că acest cumpărător nu este acuzat de nici o infracţiune;

Că textul se limitează să acorde Statutului un privilegiu în scopul asigurării plăţii impozitelor;

Că nu este deci deloc necesar după cum doreau soţii (...) de a-i autoriza să justifice preţul adevărat pe care l-au plătit şi lipsa oricărei disimulări a preţului din partea lor;

Având în vedere în fine că soţii (...) afirmă că au fost victimele unei măsuri discriminatorii interzise de articolul 14 din Convenţie (...)

Că măsura ar fi discriminatorie în raport cu alţi cumpărători ai proprietăţilor vecine la un preţ aproape identic şi faţă de care administraţia fiscală nu a recurs la exercitarea dreptului său de preemţiune;

Dar având în vedere că serviciile fiscale au libertatea deplină de a-şi exercita dreptul de preemţiune după cum doresc,

Că nici un element al dosarului nu permite de a pretinde că Statul s-ar fi lăsat condus de consideraţiuni de rasă, naţionalitate, limbă, opinie politică sau alte criterii prevăzute de articolul 14 din Convenţie;

(...)”

 Procedura în faţa curţii de apel din Colmar

 La 23 ianuarie 1981, Dna Hentrich şi soţul său au introdus un apel în faţa curţii din Colmar. La 4 decembrie 1981, judecătorul responsabil de pregătirea cazului pentru judecare i-a sfătuit să depună memoriul la 5 februarie 1982.

După ce obţinuse o prelungire până la 7 mai, cei vizaţi şi-au înaintat, la 29 aprilie 1982, concluziile reluând argumentele prezentate în primă instanţă. Ei şi-au formulat plângerea de tratament discriminatoriu semnalând existenţa unui alt motiv care a putut constitui, în opinia lor, obiectul unei preemţiuni, şi reproşând administraţiei de impozite că au ales procedura excepţională de preemţiune în locul procedurii de drept comun pentru redresarea fiscală. Ei, de asemenea, au pretins că decizia de exercitare a dreptului de preemţiune nu cuprinde motivaţia prevăzută de articolul 3 din legea nr. 79-587 din 11 iulie 1979 (paragraful 22 de mai jos).

 Administraţia şi-a depus memoriul la 3 februarie 1983; judecătorul responsabil de pregătirea cazului a invitat-o la 5 noiembrie 1982. Termenul de răspuns, fixat pentru 5 mai 1983, pentru soţi fusese amânat pentru 3 iunie apoi pentru 7 octombrie. Ei şi-au formulat concluziile la 19 septembrie 1983. Încheierea procedurii de apel fusese pronunţată la 6 ianuarie 1984.Curtea de apel din Colmar a avut o şedinţă la 21 ianuarie 1985 şi a pronunţat hotărârea la 19 februarie 1985. Confirmând data fixată de către primii judecători ca punct de plecare pentru termenul de exercitare a dreptului de preemţiune, ea a respins apelul din următoarele considerente:

„Având în vedere că este cazul de a respinge motivul apelului privind ilegalitatea actului din 5 februarie 1980 pentru lipsa motivării pretinse de articolul 3 din legea nr. 79-587 din 1 iulie 1979, ţinând cont de faptul că acest mijloc nu pare a fi destul de serios pentru a constitui o problemă prejudiciabilă de natură administrativă, pe când acest act aparent prezintă un temei juridic şi motivul faptului care a determinat administraţia să exercite preemţiunea;

Având în vedere că, pentru surplus, curtea acceptă fără cea mai mică rezervă motivele excelente pentru care primii judecători au respins mijloacele relative, pe de o parte, la abuzul de putere de care se făcea vinovată administraţia acţionând în scop speculativ şi, pe de altă parte, la încălcarea din către articolul 668 din codul general de impozite a mai multor principii fundamentale definite de Convenţie (...)”

 Procedura în faţa Curţii de casaţie

 Reclamanta şi soţul său au formulat un recurs în anulare la 13 iunie 1985, şi au depus un memoriu suplimentar al 13 noiembrie.

Ei au formulat două motive, bazate primul - pe nerespectarea termenului de exercitare a dreptului de preemţiune şi al doilea - pe încălcarea articolelor 1 din Protocolul nr. 1, şi 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie.

În susţinerea celui de-al doilea motiv – singurul care prezintă înteres în aceste împrejurări -, ei susţineau mai întâi:

„(...)

(...) că din combinaţia acestor texte [articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi 6 § 1 din Convenţie] rezultă că nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, chiar printr-o lege fiscală, fără a se putea apăra în justiţie; că totodată este constatat că dreptul de preemţiune al articolului 668 din CGI (devenit articolul L.18 din cartea de proceduri fiscale) este în mod discreţionar exercitat de Stat care nu este obligat să justifice insuficienţa preţului pretins, şi că acest text nu autorizează cumpărătorul deposedat să-şi demonstereze bunăcredinţa sau caracterul normal al preţului; că în speţă, curtea [de apel], care a notat caracterul discreţionar al dreptului Statutul şi imposibilitatea pentru partea expropriată de a fi audiată în apărarea sa şi a stabilit totodată conformitatea articolului 668 din CGI cu dispoziţiile articolelor 1 din Primul protocol adiţional şi 6 § 1 din Convenţie (...), nu şi-a făcut propriile constatări privind consecinţele legale care au decurs şi astfel a încălcat textele menţionate mai sus;”

În continuare ei afirmau:

„(...) că din articolul 6 § 2 din Convenţie (...) rezultă că „orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până când vinovăţia sa va fi legal stabilită”; că este un principiu stabilit că articolul 668 din CGI are drept scop lupta împotriva fraudei fiscale şi prevede o sancţiune faţă de delapidatori; că în speţă, curtea [de apel], care a negat acest scop şi această natură a preemţiunii de Stat pentru a nu face aplicabile Statului dispoziţiile articolului 6 § 2 din Convenţie, a contestat sensul şi conţinutul articolului 668 din CGI (devenit articolul L.18 din cartea de proceduri fiscale) şi, în consecinţă, a încălcat acest text;

şi în final, că curtea [de apel], care a notat că administraţia fiscală îşi poate exercita dreptul de preemţiune fără a demonstra vinovăţia părţii expropriate şi fără ca aceasta din urmă să-şi poată justifica nevinovăţia, dar care a considerat totodată că o asemenea măsură nu contravine articolului 6 § 2 din Convenţie, a încălcat textul prin refuzul de a-l aplica.”

 Memoriul de apărare al serviciilor fiscale fusese înregistrat la 7 martie 1986. Consilierul raportor, desemnat la 18 aprilie 1986, a depus raportul său la 18 noiembrie 1986. Avocatul general fusese ales la 2 ianuarie 1987. Cauza, iniţial audiată la 31 martie 1987, fusese retrimisă la 19 mai 1987 în faţa adunării plenare a camerei comerciale a Curţii de casaţie.La 16 iunie 1987, Curtea de casaţie (camera comercială) a pronunţat patru hotărâri de principiu dintre care o hotărâre a respins recursul Dnei Hentrich şi a soţului său.

În ceea ce priveşte motivul relativ la încălcarea dispoziţiilor Convenţiei, ea s-a exprimat astfel:

„(...) având în vedere, în primul rând, că dacă administraţia de impozite utilizează împuternicirile pe care le deţine în baza articolului 668 din codul general de impozite, cumpărătorul expropriat poate cere unui tribunal să se pronunţe cu privire la contestaţia sa care tinde să stabilească dacă condiţiile de aplicare ale textului vizat nu au fost întrunite;

Având în vedere, într-al doilea rând, că exercitarea dreptului de preemţiune a Statului în condiţiile prevăzute de articolul 668 vizat mai sus nu implică faptul ca cumpărătorul expropriat a comis o infracţiune penală, de unde urmează că această exercitare nu face parte din prevederile articolului 6, alineatul 2, din Convenţie (...)

Că motivul nu este deci fondat în fiecare din laturile sale.”

 Din 1981 terenul a fost autorizat să fie utilizat pentru construcţii condiţionat; el nu a fost revândut dar a fost lăsat la dispoziţia unui grădinar din vecinătate. Valoarea sa actualmente este de 33 000 f un ar.

 DREPTUL ŞI PRATICA INTERNĂ PERTINENTE

 Dreptul de preemţiune al administraţiei fiscale

 La epoca preemţiunii litigioase, articolul 668 din codul general de impozite prevedea următoarele:

„Fără a prejudicia dispoziţiile articolului 1649 quinquies A şi pe parcursul unui termen de şase luni începând din ziua îndeplinirii formalităţii de înregistrare sau a formalităţii fuzionate [înregistrarea şi publicarea funciară] serviciul de impozite poate exercita în profitul Trezoreriei un drept de preemţiune cu privire la imobile, drepturi imobiliare, fonduri de comerţ sau clientelă, dreptul la un contract de închiriere sau în profitul unei promisiuni de contract de închiriere asupra întregului sau a unei părţi a imobilului, al cărui preţ de vânzare îl consideră insuficient, oferind să plătească reclamanţilor cu drepturi depline suma acestui preţ majorată cu zece procente.

Termenul de şase luni este redus la trei luni dacă formalitatea a avut loc la biroul teritorial unde este situat bunul.

Decizia de exercitare a dreptului de preemţiune este notificată prin intermediul portărelului.”

 La 1 ianuarie 1982, articolul 668 a devenit articolul L.18 din cartea de proceduri fiscale şi de acum înainte prevedea următoarele:

„Într-un termen de şase luni începând cu data înregistrării sau îndeplinirii formalităţii fuzionate [înregistrarea şi publicarea funciară], serviciul de impozite poate exercita, în profitul Trezoreriei, un drept de preemţiune cu privire la imobile, drepturi imobiliare, fonduri de comerţ sau clientelă, dreptul la un contract de închiriere sau în profitul unei promisiuni de contract de închiriere asupra întregului sau a unei părţi a imobilului, al cărui preţ de vânzare îl consideră insuficient, oferind să plătească reclamanţilor cu drepturi depline suma acestui preţ majorată cu zece procente.

Termenul de şase luni este redus la trei luni dacă formalitatea a avut loc la biroul teritorial unde este situat bunul.

Decizia de exercitare a dreptului de preemţiune este notificată cumpărătorului, vânzătorului sau succesorilor lor cu drepturi depline prin intermediul portărelului.

Exercitarea acestui drept nu constituie un obstacol pentru posibilitatea administraţiei de a intenta, dacă va fi necesar, o procedură de redresare contradictorie prevăzută de art. L.55.”

 Decizia administrativă de a exercita dreptul de peemţiune prevăzut de acest text trebuie – după cum precizează circulara Primului ministru din 10 ianuarie 1980 – să fie motivată în conformitate cu legea nr. 79-587 din 11 iulie 1979, care a intrat în vigoare la 11 ianuarie 1980 şi a cărei articole pertinente prevăd:

Articolul 1

„Persoanele fizice sau juridice au dreptul de a fi informate fără întârziere asupra motivelor deciziilor administrative individuale defavorabile care le vizează.

În acest scop, ar trebui să fie motivate deciziile care:

-          limitează exercitarea libertăţilor publice sau, la modul general, constituie o măsură a poliţiei;

-          aplică o sancţiune;

-          subordonează acordarea unei autorizaţii condiţiilor restrictive sau impun obligaţiuni;

-          retrag sau abrogă o decizie creativă de drepturi;

-          revendică o prescripţie, o decădere din drepturi sau o pierdere a drepturilor;

-          refuză un avantaj a cărui atribuire constituie un drept pentru persoanele care întrunesc condiţiile legale pentru a-l obţine.”

Articolul 3

„Motivarea pretinsă de prezenta lege trebuie să fie prezentată în scris şi să cuprindă declararea consideraţiunilor de drept şi de fapt care constituie temeiul deciziei.”

 Extinderea controlului jurisdicţional

 Recursul împotriva unei decizii de preemţiune în baza articolului 668 din codul general de impozite este în competenţa jurisdicţiilor de ordin judiciar.

Pe de o parte, într-o hotărâre din 22 decembrie 1950 (Dalloz 1951, jurisprudenţă, pag. 547), Consiliul de Stat s-a declarat incompetent considerând „că din cauza atingerii grave pe care puterea acordată administraţiei (...) de a exercita un drept de preemţiune asupra imobilului vândut a adus-o atingerea dreptului de proprietate, (...) tribunalelor de ordin judiciar (...) le aparţine să examineze litigiile relative la dreptul de preemţiune”. Pe de altă parte, jurisdicţiile de ordin judiciar au acceptat să se pronunţe asupra contestaţiilor deciziilor de preemţiune. Mai întâi ele au examinat doar conformitatea formală a preemţiunii (curtea de apel din Lyon, hotărârea din 14 aprilie 1947, Gazette du Palais 1947, 2, 48). Ulterior ele au aprofundat controlul său asigurându-se ca această măsură nu urmărea un scop speculativ şi nu dădea dovadă de vreun abuz de putere (Curtea de casaţie, camera comercială, hotărârea Lucan din 5 februarie 1957, Juris-Classeur périodique 1957, I, 9875, 9876).

Având la bază caracterul discreţionar al dreptului de preemţiune, Curtea de casaţie a considerat totodată că judecătorul nu ar putea controla aprecierea făcută de administraţie cu privire la insuficienţa preţului declarat.

Prin aceste patru hotărâri de principiu din 16 iunie 1987 (paragraful 18 de mai sus), Curtea de casaţie a lărgit considerabil controlul judiciar. Abandonând explicit opinia sa referitoare la caracterul discreţionar al dreptului de preemţiune, ea a declarat că motivarea deciziei de exercitare a acestui drept trebuie să fie prezentată în scris şi să cuprindă declararea consideraţiunilor de drept şi de fapt care au stat la baza ei. Astfel ea a dedus că motivarea „prea sumară şi prea generală”, era singura motivare conform căreia „administraţia estimează preţul de vânzare insuficient”, „pe când [aceasta] trebuia să precizeze elementele care erau la baza sa pentru a estima ca fiind insufient preţul de vânzare stipulat (...) pentru a permite cumpărătorului expropriat să contesteze această apreciere şi să stabilească că preţul convenit corespunde valorii comerciale reale a bunului”.

În două din cauzele sale Curtea de casaţie a acceptat recursul pentru încălcarea dispoziţiilor astfel interpretate; în altele două, printre care cea a Dnei Hentrich şi a soţilui ei, ea l-a respins. Ei fusese singurii cumpărători expropriaţi care nu au obţinut câştig de cauză în faţa Curţii supreme.

 Practica de preemţiune

 În 1980, administraţia şi-a exercitat dreptul de preemţiune o singură dată în departamentul Bas-Rhin – cu privire la reclamantă şi soţul ei – şi de douăzeci şi cinci de ori în restul Franţei.

Între 1980 şi 1986, ea a efectuat optzeci şi opt de operaţiuni de acest tip.

După hotărârile din 1987 (paragraful 18 de mai sus), ea s-a abţinut de la recurgerea la această practică.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dna Hentrich a sesizat Comisia la 14 decembrie 1987. În opinia ei, exercitarea dreptului de preemţiune constituise o ingerinţă nejustificată în dreptul său la proprietate, încălcând articolul 1 din Protocolul nr. 1. Astfel împotriva ei era îndreptată o prezumţie de fraudă fiscală, în contradicţie cu articolul 6 § 2 din Convenţie. Beneficierea de dreptul de acces la un tribunal care îi asigura un proces echitabil în termen rezonabil îi fusese refuzată, în pofida articolelor 6 şi 13 din Convenţie. În fine, îi fusese aplicat un tratament discriminatoriu, contrar articolului 14 din Convenţie, în ceea ce priveşte respectarea drepturilor recunoscute de dispoziţiile menţionate mai sus.

 Comisia a declarat cererea (nr. 13616/88) admisibilă la 5 decembrie 1991. În raportul său din 4 mai 1993 (articolul 31), ea a decis:

a)     că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 (douăsprezece voturi împotriva la unu);

b)     că a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte echitatea şi durata procedurii (douăsprezece voturi împotriva la unu);

c)     că nu a avut loc încălcarea articolelor 6 § 2 şi 14 din Convenţie (douăsprezece voturi împotriva la unu);

d)     că nu este necesar de a examina separat plângerea în baza articolului 13 din Convenţie (unanim).

Textul integral al avizului său şi patru opinii parţial separate care îl însoţesc figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].

CONCLUZIILE PREZENTATE DE GUVERN

 În memoriul său Guvernul invită Curtea

„să aibă bunăvoinţa de a respinge cererea introdusă de Dna Hentrich, considerând că plângerile bazate pe încălcarea articolelor 6 § 1 din Convenţia şi 1 din Protocolul nr. 1 nu sunt admisibile din cauza neepuizării căilor interne de recurs şi prin urmare nu sunt întemeiate, că articolul 6 § 2 din Convenţie nu este aplicabil în speţă şi, prin urmare, că plângerea referitoare la el nu este destul de întemeiată, că plângerea care decurge din depăşirea termenului rezonabil al procedurii nu este fondată şi, în fine, că plângerile bazate pe încălcarea articolelor 13 şi 14 din Convenţie nu sunt întemeiate”.

ÎN DREPT

 INTRODUCERE

28. În esenţă, Dna Hentrich se pretindea victima unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr. 1 din cauza că administraţia fiscală a exercitat dreptul de preemţiune prevăzut în articolul 668 din codul general de impozite. În afară de aceasta, ea afirma că procedura naţională nu i-a oferit ocazia adecvată pentru a-şi apăra cauza în faţa jurisdicţiilor franceze, ceea ce contravine articolului 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie.

 CU PRIVIRE LA EXCEPŢIILE PRELIMINARE ALE GUVERNULUI

 Guvernul pleda, după cum procedase şi în faţa Comisiei, pentru lipsa epuizării căilor interne de recurs.

Prima latură a celui de-al doilea motiv al apelului înaintat în faţa Curţii de casaţie menţiona articolul 1 din Protocolul nr. 1, dar nu se referea la utilitatea publică şi proporţionalitatea ingerinţei. Ea tindea să critice articolul 668 din codul general de impozite pentru că acesta nu autorizează cumpărătorului expropriat să-şi demonstreze bunăcredinţa, şi nu susţinea că dreptul de preemţiune încalcă dreptul indivizilor la respectarea bunurilor lor.

De altfel, Dna Hentrich nu a pus Curtea de casaţie în situaţia de a verifica greşelile procedurii naţionale, deoarece ea a pretins în faţa ei încălcarea legii nr. 79-587 din 11 iulie 1979.

 Curtea reaminteşte mai întâi că articolul 26 din Convenţie trebuie să se aplice „cu o anumită supleţe şi fără formalităţi excesive” (hotărârea Castells c. Spaniei din 23 aprilie 1992, seria A nr. 236, pag. 19, § 27).

Curtea şi Comisia au constatat că reclamanta a invocat expres, la toate etapele procedurii naţional, dispoziţiile pertinente ale Convenţiei şi a indicta în esenţă în faţa jurisdicţiilor interne plângerile pe care le-a formulat în prezent la Strasbourg.

 În ceea ce priveşte argumentele Dnei Hentrich bazate pe incompatibilitatea articolului 668 din codul general de impozite cu articolul 1 din Protocolul nr. 1, Curtea menţionează că aici nu este vorba de plângeri noi, persoana vizată limitându-se la dezvoltarea în faţa organelor Convenţiei a tezei deja examinate de către jurisdicţiile franceze, mai precis cea de neconformitate a articolului 668,printre altele, cu dispoziţiile articolului 1 din Protocolul nr. 1.

 Cât priveşte plângerile relative la procedură, Dns Hentrich, cu siguranţă, nu s-a bazat în casaţie, după cum a procedat în apel, pe legea nr. 79-587. Nu ar trebui totuşi să ignorăm că curtea din Colmar (paragraful 15 de mai sus), ca şi alte curţi de apel la epocă, se conforma doctrinei restrictive care până acum era cea a Curţii de casaţie. Omisiunea reclamantei nu poate deci justifica această latură a excepţiei conform căreia dacă Guvernul avea să convingă Curtea că în perioada introducerii recursului o alegaţie a încălcării acestei legi i-ar fi permis o speranţă de succes pe care o are un recurs efectiv. Or, la epoca faptelor, a fost menţionată nu o singură decizie a Curţii de casaţie adoptată în acest sens

În fine, Guvernul nu a explicat într-un mod convingător poziţia Curţii de casaţie: pe de o parte, ea nu punea la îndoială compatibilitatea exercitării dreptului de preemţiune cu articolele 6 din Convenţie şi 1 din Protocolul nr.1, atâta timp cât cumpărătorul expropriat avea posibilitatea de a pretinde ca un tribunal să examineze întrunirea condiţiilor de exercitare (paragraful 18 de mai sus); pe de altă prate, ea nu putea ignora faptul că în speţă, în aplicarea propriei sale doctrine anterioare, cumpărătorii expropriaţi erau lipsiţi de această facultate. Or ea nu a anulat hotărârea curţii de apel pentru încălcarea acestor dispoziţii.

 Astfel, Dna Hentrich a oferit jurisdicţiilor franceze ocazia că articolul 26 are drept scop de a menaja în principiu Statele contractante: evitarea sau redresarea încălcărilor pretinse împotriva lor (vezi, printre altele, hotărârea Guzzardi c. Italiei din 6 noiembrie 1980, seria A nr. 39, pag. 27, § 72).

Excepţiile ar trebui deci să fie respinse.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1

 În opinia reclamantei, preemţiunea bunului său de către administraţia fiscală echivala de fapt cu o expropriere şi încălca articolul 1 din Protocolul nr. 1, care prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Numeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

 Din cauza exercitării dreptului de preemţiune, Dna Hentrich a fost lipsită de proprietatea sa în sensul celei de-a doua fraze a primului alineat din articolul 1, fapt pe care Guvernul nu l-a contestat.

 Curtea trebuie deci să verifice dacă exigenţele dispoziţiei în cauză au fost respectate.

 Finalitatea ingerinţei

 În viziunea reclamantei, lupta împotriva fraudei fiscale nu poate constitui un scop de utilitate publică decât în cazul în care proprietarul ar fi presupus vinovat de fraudă fiscală, iar bunul său ar fi destinat unei utilităţi publice. Administraţia nu ar putea prelua de la un cumpărător un bun imobiliar eventualul beneficiu fiind realizat la momentul cumpărării, cu excepţia unei modalităţi frauduloase. Or insufieinţa preţului ar putea fi explicată prin considerente inofensive, cum ar fi bunăvoinţa, ignoranţa sau urgenţa.

 Guvernul din contra afirmă că procedura de preemţiune este unicul mijloc de care dispune administraţia pentru a moraliza şi a regla piaţa imobiliară, şi a lupta împotriva evaziunii fiscale. Interesul acestei proceduri, considerată de fisc ca fiind în special eficientă, se datorează caracterului său de intimidare şi excepţional, deoarece ea era utilizată – ca în cazul speţei – doar în cazul insuficienţei manifestate de preţ.

 Curtea notează, la fel ca Comisia, că doar preţul neadecvat declarat al valorii recunoscute de administraţie pentru bunul imobiliar procurat antrenează exercitarea dreptului de preemţiune. Acesta din urmă nu vizează sancţionarea unei fraude fiscale, dar se aplică doar dacă preţul declarat corespunde cu preţul efectiv plătit, şi tinde să prevină neperceperea impozitelor superioare de înregistrare. Bunăvoinţa sau reavoinţa cumpărătorului nu are deci nici o incidenţă.

Curtea reaminteşte că noţiunea de „utilitate publică” este amplă prin natura sa şi că Statele dispun de a anumită marjă de apreciere pentru a defini şi a organiza propriile politici în materie fiscală şi a elabora macanisme – cum ar fi dreptul de preemţiune – pentru a asigura plata impozitelor. Ea recunoaşte că prevenirea fraudei fiscale constituie un obiectiv legitim care se referă la utilitatea publică. Ea nu ar trebui să decidă în speţă dacă dreptul de preemţiune ar putea viza de asemenea legitimilitatea reglării pieţii de imobile.

 Legalitatea ingerinţei

 În opinia Dnei Hentrich, procedura de preemţiune este arbitrară, deoarece administraţia nu prezintă motivele deciziei sale iar contribuabilii nu pot cunoaşte şi supune criticilor aceste motive.

 Guvernul susţine că măsura de preemţiune trebuie să corespundă exigenţelor legii nr. 79-587 din 11 iulie 1979 şi putea fi controlată de jurisdicţii. Noţiunea de insufieinţă a preţului este cu certitudine puţin exactă, dar ea se apreciază prin referirea la transferurile de acelaşi tip operate în circumstanţe similare, şi evaluarea ar putea fi contestată de proprietarul expropriat.

 Spre deosebire de Comisie, Curtea a considerat necesar să se pronunea asupra chestiunii legalităţii ingerinţei.

Dacă sistemul dreptului de preemţiune nu poate fi suspus criticilor în calitate de atribut al suveranităţii unui Stat, acelaşi lucru se referă şi la faptul că exercitarea sa este discreţionară şi totodată procedura nu este echitabilă.

În speţă, măsura de preemţiune a fost operată în mod arbitrar, selectiv şi deloc previzibil, şi ea nu a oferit garanţii procedurale elementare: în particular, articolul 668 din codul general de impozite, interpretat până la epoca faptelor de Curtea de casaţie şi aplicat reclamantei, nu satisafăcea în suficientă măsură exigenţele de precizie şi previzibilitate implicate de noţiunea de lege în sensul Convenţiei.

O decizie de preemţiune nu poate fi legitimă dacă lipseşte o dezbatere contradictorie şi respectuoasă a principiului egalităţii armelor, care permite de a discuta chestiunea subevaluării preţului şi, în consecinţă, poziţia administraţiei; toate aceste elemente lipsesc în prezenta cauză.

Curtea ia act de faptul că sistemul juridic francez a fost de fapt modificat în acest sens, de acum înainte incluzând obligaţia de a supune principiului contradictoriu motivarea deciziei administrative de preemţiune. Totodată, ea trebuie să constate că această evoluţie nu a fost în favoarea reclamantei, pe când ar fi putut. fi

 Proporţionalitatea ingerinţei

 În opinia Dnei Hentrich, imposibilitatea de a se apăra împotriva efectului, considerat de ea dezonorant, al măsurii de preemţiune l-a făcut neproporţional, la fel ca şi insuficienţa compensării plătite pentru expropriere.

 Guvernul, din partea sa, contestă avizul Comisiei, care stabileşte neproporţionalitatea măsurii în raport cu obiectivul urmărit din cauza existenţei procedurii contradictorii de redresare fiscală. El afirmă că aceasta nu are nici acelaşi scop nici aceleaşi efecte. Preemţiunea, care avea o valoare de exemplu remarcabil, tindea în mod esenţial să împiedice ca preţul de vânzare al imobilului vizat să servească drept bază de referinţă, pe când redresarea fiscală, având o aplicare mai generală, era neadaptată acestui tip de situaţii. Redresarea constituia o sancţiune fiscală, fără vreun impact asupra economiei generale a pieţii imobiliare şi asupra consecinţelor juridice limitate la părţile vânzării, mai concret la cumpărător.

Cumpărătorul expropriat nu a suportat nici o pierdere financiară deoarece el a primit, pe lângă preţul plătit pentru procurarea imobilului, o majorare de 10 % şi poate pretinde la rambursarea cheltuielilor şi costurilor loiale ale contractului şi, în baza pieselor justificative, la rambursarea sumelor stabilite înainte de preemţiune. Prejudiciul pur moral eventual suportat nu era, cu certitudine, neproporţional în raport cu scopul urmărit.

Oricare ar fi cauza insufienţei preţului declarat, colectivitatea suferea un prejudiciu important în materie de drept de transfer, fapt ce necesita un răspuns adaptat.

 Pentru a aprecia proporţionalitatea ingerinţei, Curtea a examinat gradul de protecţie oferit împotriva arbitrarului prin procedurile puse în aplicare în speţă.

 În circumstanţele speţei, jurisdicţiile de fond au interpretat legea internă ca autorizând Statul să facă uz de dreptul său de preemţiune fără a indica motivele, în drept şi în fapt, ale deciziei sale.

 Curtea a constatat mai întâi că administraţia fiscală poate, prin exercitarea dreptului său de preemţiune, să se substituie oricărui cumpărător, chiar cu o bunăcredinţă perfectă, cu unicul scop de a preîntâmpina alte persoane împotriva oricărei tentative de fraudă fiscală. Acest drept de preemţiune, care nu pare a avea echivalent în sistemele fiscale ale altor State părţi la Convenţie, nu intervine sistematic, altfel spus de fiecare dată are loc o subestimare mai mult sau mai puţin clară a preţului, dar foarte rar şi într-o modalitate puţin previzibilă. În afară de aceasta, Statul dispune de alte tehnici proprii să descurajeze frauda fiscală, când există motive serioase de a o presupune; el poate de asemenea urmări în judecată reîncasarea taxelor evitate şi poate aplica, în caz de necesitate, amenzi fiscale. O utilizare sistematică a acestor acţiuni, combinată cu pericolul urmăririlor penale, ar trebui să constituie o armă suficientă.

 Curtea consideră că trebuie studiată şi problema proporţionalităţii faţă de riscul oricărui cumpărător de a fi pe neaşteptate ameninţat de măsura de preemţiune şi deci de a fi sancţionat cu privarea bunului său, în singurul scop de a discuraja eventualele subestimări. Or, exercitarea dreptului de preemţiune atrage consecinţe suficient de serioase pentru ca măsura să atingă un anumit prag de severitate. Doar rambursarea preţului plătit – majorat cu 10 % - şi cheltuielile şi costurile loiale ale contractului nu sunt suficiente pentru a compensa pierderea unui bun achiziţionat fără intenţie frauduloasă.

 Ţinând cont de toate aceste elemente, Curtea a considerat că, fiind victima selectivă a exercitării dreptului de preemţiune, reclamanta a „suportat o pedeapsă specială şi exorbitantă”, care singură putea face legitimă posibilitatea, care îi fusese refuzată, de a contesta ulterior măsura luată împotriva sa: există deci o ruptură a „echilibrului just care trebuie să domine între apărarea dreptului la proprietate şi exigenţele interesului general” (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Sporrong şi Lönnroth c. Suediei din 23 septembrie 1982, seria A nr. 52, pag. 28, § 73, şi AGOSI c. Regatului Unit din 24 octombrie 1986, seria A nr. 108, pag. 19, § 55, şi pag. 21, § 62).

 Concluzie

 Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 2 DIN CONVENŢIE

 Dna Hentrich a pretins că a fost victima încălcării articolului 6 §§ 1 şi 2 din Convenţie, care prevede:

„1. orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî, fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...).

2. Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”

 La fel care s-au înfăţişai în faţa sa, Curtea a considerat că articolul 6 § 1 este aplicabil în speţa dată.

 Caracterul echitabil al procedurii

 Reclamanta a reproşat administraţiei şi jurisdicţiilor competente faptul că nu au audiat cauza sa „în mod echitabil”. Ea nu a putut discuta eficient aprecierea autorităţii publice furnizând dovada bunăcredinţei sale şi justeţei preţului plătit. Pe scurt, nu a fost respectat principiul egalităţii armelor.

 Opinia Comisiei este aceeaşi.

 Guvernul a recunoscut că Dna Hentrich s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra în faţa tribunalului de mare instanţă de la Strasbourg şi curţii de apel de la Colmar, acestea considerând că articolul 668 din codul general de impozite acordau o putere discreţionară administraţiei fiscale, şi astfel un cumpărător expropriat nu putea contesta în mod valabil o măsură de preemţiune. Totuşi, el consideră că ea nu a profitat de ocazia oferită de recursul în anulare pentru a obţine redresarea eventualelor greşeli ale judecătorilor fondului, şi susţine în orice caz că procesul a purtat un caracter echitabil.

 Mai întâi Curtea constată că, pentru orice apărare privind acest punct, Guvernul se limitează la reiterarea excepţiei care fusese deja respinsă (paragrafele 32 şi 33 de mai sus).

Apoi ea aminteşte că una din exigenţele unui „proces echitabil” este „egalitatea armelor”, care implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care nu-l vor plasa într-o situaţie net dezavantajoasă în raport cu adversarul său (vezi hotărârea Dombo Beheer B.V. c. Regatului Unit din 27 octombrie 1993, seria A nr. 274, pag. 19, § 33). Or, în speţă, procedura asupra fondului nu i-a oferit reclamantei o asemenea posibilitate: pe de o parte, judecătorii fondului au permis administraţiei să se limiteze la motivarea deciziei sale de exercitare a dreptului de preemţiune prin calificarea „insufieinţa preţului de cesiune declarat în act” (paragrafele 9 şi 15 de mai sus), motivaţie prea sumară şi generală pentru a-i permite Dnei Hentrich să prezinte o contestaţie rezonabilă a acestei aprecieri; pe de altă parte, judecătorii fondului nu au dorit să permită reclamantei să stabilească că preţul convenit între părţi corespundea valorii comerciale reale a bunului.

A avut loc deci o încălcare a articolului 6 § 1 în acest sens.

 Durata procedurii

 Reclamanta a denunţat de asemenea durata procedurii.

 Perioada luată în considerare a început la 31 martie 1980, data începutului procedurii în faţa tribunalului de mare instanţă de la Strasbourg, pentru a se încheia la 16 iunie 1987, cu pronunţarea hotărârii Curţii de casaţie. Ea a durat deci şapte ani şi aproape trei luni.

 Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază cu ajutorul criteriilor stabilite în jurisprudenţa Curţii şi urmărind circumstanţele cauzei, care determină în circumstanţele speţei o evaluare globală.

 În opinia Guvernului, cauza nu prezintă un caracter complex, cu excepţia procedurii în faţa Curţii de casaţie; Dna Hentrich a contribuit la prelungirea desfăşurării procesului, şi autorităţile judiciare nu puteau fi învinuite de depăşirea anormală a termenului, ţinând cont de supraaglomerarea curţii de apel din Colmar.

 De rând cu Comisia, Curtea notează că dacă la etapa primei instanţe procesul s-a desfăşurat într-un ritm acceptabil, procedura a cunoscut întârzieri mai mult la etapa apelului (ea a durat patru ani), şi într-o măsură mai mică în faţa Curţii de casaţie (ea a durat doi ani). În mare parte, durata procedurii în apel a fost cauzată de suprasolicitarea rolului cuţii din Colmar, circumstanţă care, conform jurisprudenţei stabilite, nu putea fi o scuză. În schimb, durata lungă a procedurii în casaţie se datora mai curând dorinţei Curţii supreme de a reuni patru cauze care impuneau probleme similare, fapt ce putea fi înţeles dar care, în lumina articolului 6 din Convenţie, nu putea justifica o asemenea întârziere substanţială.

Astfel, şi având în vedere impactul litigiului asupra reclamantei, Curtea nu a putut considera „rezonabilă” durata de timp din această speţă.

Prin urmare, a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 în acest sens.

 Prezumţia nevinovăţiei

 Reclamanta pretindea în fine că măsura litigoasă de preemţiune echivala, în contradicţie cu prezumţia nevonovăţiei, cu o acuzaţie de fraudă fiscală. Ea se referea la doctrina franceză conform căreia preemţiunea este o sancţiune care vizează pedepsirea eventualilor delapidatori fără ca administraţia să aibă sarcina de a dovedi această infracţiune.

 Guvernul a conchis, ca bază legală principală, neaplicabilitatea articolului 6 § 2 în speţă: procedura de preemţiune nu prezenta nici un caracter penal, atât în viziunea dreptului intern cât şi în lumina Convenţiei; ea nu se referea decât la un fapt material, insuficienţa preţului la un transfer de proprietate, şi nu implica în mod obligatoriu o fraudă ca element constitutiv al unei infracţiuni penale. În plus, el susţinea că plângerea este neîntemeiată, cumpărătorul expropriat având posibilitatea de a contesta decizia de preemţiune în faţa jurisdicţiilor judecătoreşti.

 La fel ca şi Comisia, Curtea consideră că punerea în aplicare a măsurii de preemţiune nu echivala cu o declaraţie de culpabilitate.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 DIN CONVENŢIE

 Având în vedere decizia sa relativă la articolul 6 § 1, Curtea a considerat că este inutil de a examina cauza din punctul de vedere al articolului 13 din Convenţie; exigenţele acestei dispoziţii sunt în rezultat mai puţin stricte decât cele ale articolului 6 § 1 şi absorbite de ele în această speţa (vezi, printre altele, hotărârea Pudas c. Suediei din 27 octombrie 1987, seria A nr. 125-A, pag. 17, § 43).

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT U ARTICOLELE 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1, ŞI 6 ŞI 13 DIN CONVENŢIE

 Constatările din paragrafele 50, 56, 61, 64 şi 65 de mai sus determină Curtea că nu este necesar de a examina şi plângerea conform căreia reclamanta a fost supusă unei discriminări contrar articolului 14 din Convenţie în ceea ce priveşte beneficierea de drepturile sale garantate de articolele 1 din Protocolul nr. 1, şi 6 şi 13 din Convenţie.

VII. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

 În termenii articolului 50 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

În virtutea acestui text, Dna Hentrich a solicitat reparaţia unui prejudiciu şi rambursarea cheltuielilor.

 Prejudiciul

 Reclamanta afirmă că terenul confiscat a devenit constructibil şi că valoarea lui este de acum înainte aproximativ 1 000 000 f. Ea a conchis că exercitarea dreptului de preemţiune a permis îmbogăţirea nemotivată a Statutului din contul său cu cel puţin 800 000 f, şi reclamă această sumă în calitate de reparaţie a prejudiciului material.

Ea a mai pretins un prejudiciu moral, dar a lăsat la discreţia Curţii aprecierea mărimii lui.

 Guvernul contestă existenţa prejudiciului financiar pretins şi consideră că, în orice caz, calcului trebuie să se bazeze pe elementele existente la data preemţiunii, fără a recunoaşte caracterul pur speculativ al achiziţionării.

 Cât priveşte delegatul Comisiei, el a lăsat problema la discreţia Curţii.

 Curtea consideră că Dna Hentrich a putut suferi un prejudiciu moral, dar prezenta cauză îi oferă o compensaţie suficientă în această privinţă.

În schimb, problema nu este pregătită pentru evaluarea prejudiciului material. Având în vedere încălcarea constatată a articolului 1 din Protocolul nr. 1, cea mai bună formă de reparaţie ar consta în principiu în retrocedarea terenului de către Stat. În caz contrar, calculul prejudiciului material ar trebui să pornească de la valoarea comercială actuală a terenului. Cei prezenţi în faţa Curţii nu au furnizat totuşi informaţii foarte exacte cu privire la acest punct . Astfel, este necesar de a rezerva chestiunea şi de a fixa o procedură ulterioară ţinând cont de eventualitatea unui acord între Statul pârât şi reclamantă (articolul 54 §§ 1 şi 4 din regulament).

 Costuri şi cheltuieli

 Dna Hentrich solicită rambursarea cheltuielilor de reprezentare în faţa jurisdicţiilor franceze (29 075 f) apoi în faţa organelor Convenţiei (27 000 f).

 Guvernul nu se pronunţă asupra sumei onorarului avocatului, dar reaminteşte că ar putea fi rambursate doar cheltuielile real suportate.

 Delegatul Comisiei, la rândul său, nu a considerat exorbitante sumele reclamate.

 Curtea a acceptat în întregime cererea reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Respinge, în unanimitate, excepţiile preliminare ale GuvernuluişHotărăşte, cu cinci voturi pentru şi patru împotrivă, că a avut loc o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1;Hotărăşte, în unanimitate, că din lipsa unui proces echitabil, a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din Convenţie;Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc încălcarea articolului 6 § 1 din cauza duratei procedurii;Hotărăşte, în unanimitate, că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 2 din Convenţie;Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina separat plângerile în baza articolelor 13 şi 14 din Convenţie;Hotărăşte, în unanimitate, că prezenta hotărâre constituie ea însăşi o satisfacţie echitabilă suficientă în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins;Hotărăşte, în unanimitate, că Statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în trei luni, 56 075 (cincizeci şi şase de mii şaptezeci şi cinci) franci francezi pentru costuri şi cheltuieli;Hotărăşte, în unanimitate că problema articolului 50 nu este pregătită pentru decizia cu privire la prejudiciul moral;

În consecinţă,

a)     problema respectivă este rezervată în acest sens;

b)     invită Guvernul şi reclamanta să-i prezinte în scris, în termen de trei luni, observaţiile cu privire la această problemă şi în special să o informeze despre orice acord care ar putea fi stabilit;

c)     rezervează procedura ulterioară şi delegează preşedintele să o fixeze, dacă va fi necesar.

Redactată în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, de la Strasbourg, la 22 septembrie 1994.

Semnat: Rolv RYSSDAL

Preşedinte

Semnat: Herbert Petzold

Grefier în exerciţiu

La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:

-          opinia parţial separată a Dlor Ryssdal şi Baka;

-          opinia parţial separată a Dlor Pettiti şi Valticos.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A DLOR JUDECĂTORI RYSSDAL ŞI BAKA

Noi împărtăşim opinia Curţii conform căreia în speţă a avut loc o încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie atât prin lipsa unui proces echitabil cât şi prin durata procedurii.

Totodată, noi am votat împotriva stabilirii unei încălcări a articolului 1 din Protocolul nr.1.

În rezultat, considerăm că a avut loc o privare de proprietate în sensul celei de-a doua fraze a articolului1. Deci, ar trebui examinată întrebarea de a şti dacă această privaţiune a intervenit din cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege, după cum prevede această dispoziţie.

Preemţiunea reclamantei de bun se baza pe articolul 668 din codul general de impozite, care acordă serviciilor fiscale dreptul de a procura prin preemţiune orice proprietate al cărei preţ de cesiune î-l consideră insuficient. În acest caz, autorităţile pot exercita acest drept în folosul Trezoreriei publice „oferindu-se să plătească reclamanţilor cu drepturi depline valoarea acestui preţ majorată cu o zecime”. Dreptul de preemţiune vizează prevenirea evaziunii fiscale şi, de rând cu majoritatea Curţii (paragraful 39), considerăm că prevenirea generală a evaziunii fiscale constituie un obiectiv legitim ce ţine de utilitatea publică.

În opinia noastră, preemţiunea a fost exercitată de asemenea în condiţiile legii. Mai exact, articolul 668 din codul general de impozite era în mod adecvat accesibil şi formulat cu o exactitate suficientă.

Conform jurisprudenţei Curţii, „ar trebui să existe şi un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat” (hotărârea Lithgow şi alţii c. Regatului Unit din 8 iulie 1986, seria A, nr. 102, pag. 50, § 120). Or, un element important pentru aprecierea caracterului proporţional al măsurii este indemnizaţia plătită. După cum a fost indicat, în caz de preemţiune, suma acesteia din urmă este fixată de lege la preţul de cumpărare majorat cu o zecime. În plus, administraţia fiscală trebuie să achite cheltuielile şi costurile loiale ale contractului.

Ţinând cont de indemnizaţia plătită şi de marja de apreciere pe care articolul 1 din Protocolul nr. 1 o lasă autorităţilor naţionale, noi am ajuns la concluzia că în speţa dată nu a avut loc încălcarea acestei dispoziţii.

OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ

A DNILOR JUDECĂTORI PETTITI ŞI VALTICOS

Noi am votat în favoarea stabilirii încălcării articolului 6 § 1 din Convenţia europeană a Drepturile Omului deoarece procedura nu a fost echitabilă şi durata a fost excesivă. Noi nu am votat stabilirea încălcării Protocolului nr. 1.

Ni s-a părut că examinarea mecanismului adoptat în Franţa în materie de drept de preemţiune referitor la vânzările imobiliare ar trebui înainte de toate să ţină cont de dreptul naţional aplicabil în această materie şi de particularităţile sale, diferite de cele ale altor State membre ale Consiliului Europei.

Vânzătorii şi cumpărătorii sunt informaţi corect despre obligaţiile de sinceritate a declaraţiilor preţului. Astfel, pentru declaraţii false de sinceritate: mai multe dispoziţii ale codului general de impozite (CGI) obligă părţile la un act de vânzare a impobilului sau a fondurilor de comerţ, la un drept de arendă sau la o promisiune de arendă, precum şi la contracte de partajare sau schimb de imobile sau fonduri de comerţ, să introducă în subsolul actului o menţiune care ar certifica că actul „exprimă, sub pedepsele prevăzute de legea din 18 aprilie 1918 (articolul 1837 din CGI), preţul integral sau soldul convenite” (articolul 850 din CGI).

O obligaţie similară este impusă în articolul 863 din CGI notarului care primeşte un act de vânzare, de schimb sau de partajare, de a atenţiona părţile despre existenţa sancţiunilor prevăzute de articolele 850 şi 1837 din acelaşi cod precum şi prin articolul 366 din codul penal. În aceeaşi modalitate, articolul 864 obligă notarul care alcătuieşte un act ce prevede un transfer de imobil, fond de comerţ sau oficiu profesional (office ministériel), să informeze părţile despre sancţiunile relative la disimulări, să menţioneze această informaţie în act şi să afirme că „conform informaţiilor de care dispune acest act nu este denaturat sau contrazis prin nici un document secret care ar prevedea o majorare a preţului” (Bruron, Droit pénal fiscal, Paris, Librairie générale de droit et de jurisprudence).

Aceasta este diferit de dreptul de preemţiune dar are cu siguranţă acelaşi scop de previzibilitate şi descurajare. Dreptul de preemţiune intervine pentru a asigura o repartiţie a taxelor de înregistrare prin reglarea pieţei imobiliare. Pentru a evita subestimările sau diminuările care în final penalizează declaranţii totalmente sinceri modificând masa veniturilor fiscale, fiecare Stat adoptă un sistem particular care face parte din politica sa fiscală generală.

Aceste politici fiscale, ca atare, nu sunt vizate de Convenţia europeană şi Protocolul nr. 1. În opinia noastră, doar în măsura în care dispoziţiile fiscale care ar putea constitui o ingerinţă în bunurile sau utilizarea bunurilor nu ar fi însoţite de posibilităţi de recurs conforme articolului 6 din Convenţie, ar putea avea loc, probabil, o încălcare combinată a Protocolului nr 1 şi articolului 6, dar nu încălcarea separată a Protocolului nr. 1.

Am dori să cităm câteva mecanisme adoptate de către alte State pentru lupta împotriva disimulării, diminuării sau subestimării.

Germania

Contravenţiile fiscale (Steuerordnungswidrigkeiten) cuprind, spre exemplu, diminuarea fiscală fără intenţie frauduloasă, semnarea declaraţiilor inexacte, actele ce vizează compromiterea colectării impozitelor fără intenţie frauduloasă sau obţinerea sau menţinerea avantajelor fiscale nejustificate, neîndeplinirea obligaţiilor de a reţine şi a transfera impozitul reţinut la sursă, etc. Ele sunt sancţionate cu amende administrative.

Delictul de evaziune fiscală este defint de către articolul 370 din legea cadrului fiscal după cum urmează:

„Este pasibilă de o pedeapsă privativă de libertate până la 5 ani sau de o amendă penală, orice persoană:

 care furnizează autorităţilor financiare sau altor autorităţi informaţii inexacte sau incomplete cu privire la cheltuielile care prezintă importanţă din punct de vedere fiscal;contrar obligaţiilor sale, nu informează autorităţle financiare despre faptele care prezintă o importanţă din punct de vedere fiscal;(...)”

Tentativa de evaziune este pedepsită în acelaşi mod ca şi infracţiunea de evaziune fiscală.

O infracţiune deosebit de gravă este comisă de o persoană care diminuează în măsură importantă veniturile sale sau pretinde la avantaje fiscale nejustificate prin intermediul propriilor sale acţiuni.

Olanda

Articolul 68 din legea generală cu privire la impozitul de Stat (Algemene Wet inzake Rijksbelastîngen) prevede urmărirea penală a evaziunii fiscale. Această este constituită de lipsa declaraţiei, declaraţiile incomplete sau inexacte, neprezentarea documentelor, lipsa contabilităţii, prezentarea documentelor falsificate, nepăstrarea documentelor sau cărţilor de contabilitate. Aceste fapte sunt pasibile de pedeapsă cu închisoarea până la 6 luni şi/sau o amendă de categoria a treia (articolul 68-1). Este vorba deci de o definiţie extrem de extinsă deoarece intenţia frauduloasă nu a fost demonstrată, şi că, în rigoarea principiilor, negligenţa sau eroarea pot constitui obiectul urmăririlor penale.

Italia

Evaziunea fiscală constituie o infracţiune prevăzută şi reprimată de legea nr. 4 din 7 ianuarie 1929 care prevede reguli generale pentru reprimarea încălcărilor legilor financiare, precum şi de legile fiscale speciale, în special în materie de TVA şi de impozite directe (decretul-lege nr. 429 din 10 iulie 1982, legea nr. 516 din 7 august 1982, legea nr. 154 din 15 mai 1991); în lipsa unui text special, urmăririle sunt efectuate în cadrul codului de procedură penală. Aceste texte enumeră într-un mod exhaustiv diferite infracţiuni şi sancţiunile care le pedepsesc. Aceleaşi pedepse se aplică pentru diminuarea declaraţiilor.

Cu certitudine aceste măsuri nu fixează un drept de preemţiune dar obiectul politicii fiscale este de acelaşi ordin. Numeroase State au de asemenea dispozitive de peemţiune pentru bunurile agricole sau bunurile aparţinând patrimoniului artistic.

Curtea pe bună dreptate a acceptat legitimitatea ingerinţei cu privire la scopul urmărit în viziunea Protocolului nr. 1

Dar noi considerăm că majoritatea a acceptat greşit o încălcare în ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei din cauza lipsei de precizie şi previzibilitate (paragrafele 40-42 din hotărâre), astfel criticând indirect calitatea legii care rezultă din legi şi jurisprudenţă (vezi hotărârile Kruslin şi Huvig c. Franţei din 24 aprilie 1990, seria A nr. 176-A şi B). Previzibiliatatea era asigurată atât de legile aplicabile cât şi de practica notarială stabilită de informare a vânzătorilor şi cumpărărtorilor înainte de încheierea vânzării.

De asemenea, în opinia noastră, majoritatea a acceptat în mod greşit încălcarea în ceea ce priveşte proporţionalitatea (paragrafele 45-48 din hotărâre). Ea se situează în raport cu noţiunea de arbitrar în proceduri şi cu riscul care urmăreşte orice cumpărător de a fi pedepsit prin măsura de preemţiune. Aceste consideraţiuni sunt mai relevante fie pentru previzibilitate, fie pentru echitatea procesului, decât pentru proporţionalitate.

Dreptul de preemţiune este în rezultat exercitat printr-o selecţie de cazuri care prezintă cele mai grave subestimări pe piaţa imobiliară. Aceasta este lipsa controlului judiciar asupra criteriilor de selectare după o anchetă comparativă care poate constitui o încălcare.

Majoritatea pare să fi fost influenţată de consideraţiunile referitoare la bunăstarea sau frauda sau exactitatea formală a declaraţiei preţului. Dar în sistemul francez, pot exista subestimări nu prin fraudă nici prin disimularea preţului plătit în realitate, dar printr-o subestimare care ascunde un avantaj consimţit de cumpărător şi care poate, spre exemplu, să fie asimilat cu o donaţie parţial deghizată, ceea ce ulterior duce la o sustragere a taxelor de înregistrare ce trebuie achitate. Dreptul de preemţiune nu este deci exercitat „cu unicul scop de a atenţiona persoanele împotriva oricărei tentaţii de evaziune fiscală”.

Este evident că mecanismul francez de exercitare a dreptului de preemţiune, până la evoluţia jurisprudenţei Curţii de casaţie, era defectuos în viziunea articolului 6 al Convenţiei; în această privinţă el putea fi în contradicţie cu Protocolul nr. 1 combinat cu articolul 6.

Exercitarea dreptului aproape nu se efectua dar textul îşi păstra caracterul de descurajare şi de moralizare a pieţei.

Legitimitatea îngrijorării majorităţii (paragraful 49 din hotărâre) cu privire la respectarea „echilibrului just între apărarea dreptului la proprietate şi exigenţele interesului general) era pe deplin satisfăcută prin constatarea încălcării articolului 6 § 1.

[1] Cazul poartă numărul 23/1993/418/497. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia lui pe lista cazurilor transmise Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie.

[*] 

Full & Egal Universal Law Academy