©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 2 iunie 2015
În Cauza Erla Hlynsdóttir împotriva Islandei (nr. 3)
(Cererea nr. 54145/10)
Strasbourg
definitivă la 2/09/2015
Hotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Erla Hlynsdottir (nr. 3) împotriva Islandei
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din András Sajó, preşedinte, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kūris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 20 ianuarie şi 12 mai 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 54145/10 îndreptată împotriva Republicii Islanda, prin care un resortisant islandez, doamna Erla Hlynsdóttir („reclamanta”), a sesizat Curtea la 31 august 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de domnul Gunnar Ingi Jóhannsson, avocat în Reykjavík. Guvernul islandez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Ragnhildur Hjaltadóttir, din cadrul Ministerului de Interne.
3. Reclamanta a susţinut că decizia Curţii Supreme islandeze din 11 martie 2010 a reprezentat o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare în temeiul art. 10 din Convenţie, încălcare ce nu era „necesară într-o societate democratică”.
4. La 6 septembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamanta, doamna Erla Hlynsdóttir, este resortisant islandez, s-a născut în 1978 şi locuieşte în Reykjavík. Ea lucrează ca jurnalist la ziarul DV.
6. În mai 2007, Procurorul General a trimis în judecată două persoane pentru introducerea de cocaină în Islanda. Cocaina fusese ascunsă într-un automobil Mercedes Benz, unde a fost descoperită de ofiţerii vamali. Agenţii de poliţie au scos cocaina şi au înlocuit-o cu o altă substanţă. Unul dintre inculpaţi, domnul A., a recuperat automobilul din vamă şi a plătit taxele vamale. Acesta împreună cu cel de-al doilea inculpat au condus automobilul până la un garaj, unde substanţa a fost însuşită.
7. Ziarul DV a publicat un articol la 5 iulie 2007 despre procesul penal aflat în desfăşurare în faţa Judecătoriei Reykjavík împotriva lui A. şi a celuilalt coinculpat. Pe prima pagină a ziarului a apărut o fotografie înfăţişându-l pe domnul A. intrând în sala de judecată. Sub fotografie era scris un titlu mare „Traficanţi de cocaină speriaţi”, iar mai jos scria că ambii inculpaţi se temeau de o răzbunare din partea complicilor lor şi, de aceea, refuzau să îi identifice. Pe prima pagină apărea şi numele domnului A., într-o relatare în care se preciza că acesta împreună cu coinculpatul său puteau primi între 7 şi 8 ani de închisoare, respectiv între 3 şi 4 ani de închisoare pentru însuşirea substanţei.
8. Articolul a apărut pe pagina a doua a ziarului, iar reclamanta semna ca autor. Alături de articol a apărut o altă fotografie a domnului A., folosind din nou numele lui. În articol se afirma că domnul A. se temea să dezvăluie identitatea bărbatului despre care susţinea că s-ar fi aflat de fapt în spatele traficului, precum şi că se temea pentru siguranţa lui şi a familiei sale. Articolul cuprindea următorul fragment:
„Procurorul General cere o pedeapsă cu închisoarea de 7 până la 8 ani în cazul [domnului A.], care a fost acuzat de traficarea a aproape 3,8 kg de cocaină destinată vânzării, împreună cu un complice a cărui identitate nu este cunoscută. Şi în cazul domnul B., care a fost, de asemenea, trimis în judecată pentru însuşirea pretinselor stupefiante din automobil, în complicitate cu [domnul A.], s-a cerut pedeapsa cu închisoarea de 3 până la 4 ani.”
9. În următorul paragraf se preciza:
„Cocaina fusese ascunsă într-un automobil pe care [domnul A] îl importase în ţară şi intrase în posesia sa în februarie 2007, crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil, însă poliţia confiscase deja cocaina şi o înlocuise cu droguri false.”
Această frază a fost o reproducere exactă a unui fragment din descrierea faptelor din rechizitoriu, fără a face trimiteri explicite la acel document.
10. Prin hotărârea din 12 iulie 2007, judecătoria i-a achitat pe domnul A. şi coinculpatul său de toate acuzaţiile, iar la 29 mai 2008, Curtea Supremă a menţinut hotărârea primei instanţe.
11. La 21 octombrie 2008, domnul A. a formulat o plângere penală pentru calomnie în faţa Judecătoriei Reykjavík împotriva reclamantei şi a domnului S.M.E, la vremea respectivă editorul ziarului DV. În plângere, domnul A. a cerut ca titlul („Traficanţi de cocaină speriaţi”) care apăruse pe prima pagină a ziarului publicat de DV la 5 iulie 2007 şi pasajul citat anterior la punctul 9 să fie declarate nule. De asemenea, a solicitat ca inculpaţii să fie obligaţi la plata în solidar a sumei de 2 500 000 coroane islandeze (ISK) pentru daune morale şi 500 000 ISK pentru a acoperi cheltuielile de publicare a hotărârii judecătoreşti în trei ziare.
12. Domnul A. a susţinut că reclamanta, în calitate de autor al articolului, este răspunzătoare pentru afirmaţiile făcute, în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Legea presei nr. 57/1956. Nimeni nu a fost identificat ca fiind autorul titlului de pe prima pagină, aşadar editorul sau redactorul erau cei răspunzători pentru acesta [a se vedea art. 15 alin. (3) din aceeaşi lege, infra, pct. 23].
13. Prin hotărârea din 26 iunie 2009, instanţa s-a pronunţat în favoarea reclamantei şi a editorului. În motivare, s-a menţionat dreptul la libertatea de exprimare şi la respectarea vieţii private şi de familie, garantate de Constituţia islandeză. În continuare, se afirma:
„Atunci când există un conflict de interese între libertatea de exprimare a inculpatei şi dreptul reclamantului la respectarea vieţii private şi de familie, trebuie stabilit dacă publicarea materialului, pentru care inculpaţii sunt răspunzători, a avut loc în contextul unei dezbateri publice şi, de aceea, poate fi considerată ca fiind de interes public. Comentariile în litigiu au apărut în cadrul unui reportaj pe marginea unui proces penal public în care reclamantul fusese acuzat de săvârşirea unei infracţiuni grave. Procesul a fost deschis publicului şi celor care doreau să asiste, în conformitate cu practica uzuală, iar relatările inculpatei coincid cu dezvăluirile din timpul procesului. Reportajele despre cauzele penale judecate în faţa instanţelor naţionale trebuie considerate ca fiind o parte normală a muncii de jurnalist.
Nu se poate pretinde ca reportajele să fie publicate abia după pronunţarea verdictului în proces.
Nu are nicio importanţă că reclamantul a fost ulterior achitat cu privire la toate capetele de acuzare. Prin urmare, trebuie reţinut că, la data publicării, materialul publicat era de interes public şi relevant. Cu toate că titlul de pe prima pagină este senzaţionalist, trebuie să se ţină seama că acesta făcea referire la dezvăluirile făcute în timpul mărturiei reclamantului în cadrul procesului penal, şi anume că nu dorea să dezvăluie numele persoanei în numele căreia acţiona în ceea ce priveşte acuzaţia de trafic de droguri, întrucât se temea pentru siguranţa lui şi a familiei sale. Astfel, afirmaţiile nu pot fi considerate ca fiind calomnioase sau jignitoare la adresa reclamantului, conform art. 234 Cod penal, sau că ar conţine anumite insinuări, conform art. 235 din acelaşi cod. De asemenea, ele nu au adus atingere onoarei şi demnităţii sale [...]”
Domnul A. a declarat recurs împotriva hotărârii judecătoriei la Curtea Supremă.
14. Prin hotărârea din 11 martie 2010, Curtea Supremă a anulat hotărârea primei instanţe. Sintagma „traficanţi de droguri” de pe prima pagină şi afirmaţia „[...] crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil” au fost declarate nule, iar reclamanta şi editorul au fost obligaţi la plata în solidar a sumei de 100 000 ISK [aproximativ 575 euro (EUR)] către recurent cu titlu de prejudiciu moral, la care se adaugă şi dobânda, şi 50 000 ISK pentru cheltuielile de publicare a deciziei. Hotărârea avea următoarea motivare:
„La momentul în care afirmaţiile în litigiu din prezenta cauză au apărut în ziarul DV la 5 iulie 2007, procesul penal împotriva recurentului şi a celeilalte persoane se afla pe rolul judecătoriei. Acest lucru era precizat în mod clar în articol, care relata natura acuzaţiilor aduse împotriva lor, împreună cu alte informaţii-cheie legate de dovezile acuzării şi cu declaraţiile date în timpul audierilor. Nu s-a susţinut că cele descrise erau neadevărate, cu excepţia afirmaţiilor în litigiu în această cauză. Materialul publicat făcea referire la o cauză penală importantă, care era judecată în şedinţă publică. Astfel, aceasta nu era supusă limitărilor prevăzute la art. 10 Cod de procedură penală nr. 19/1991, în vigoare la vremea respectivă, ale cărui dispoziţii opreau mass-media să apeleze la libertatea [de exprimare], astfel cum era definită la art. 73 din Constituţie, pentru a relata cazul, inclusiv libertatea de a identifica persoana acuzată. Totuşi, în acest sens, trebuie subliniat faptul că instanţele de judecată, şi nu mass-media, sunt cele în măsură să stabilească dacă o persoană acuzată este vinovată de săvârşirea unei infracţiuni.
[...] Recurentul a fost achitat de [...] acuzaţiile penale prin hotărârea judecătoriei la o săptămână după publicarea afirmaţiilor din ziarul DV, această concluzie nefiind schimbată după pronunţarea hotărârii Curţii Supreme din 29 mai 2008. În temeiul acelei hotărâri, instanţele au respins acuzaţia conform căreia recurentul şi coinculpatul său ar fi fost „traficanţi de cocaină” şi, de asemenea, că, în februarie 2007, recurentul ar fi intrat în posesia automobilului menţionat „crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil”. Aceste două afirmaţii au fost făcute însă în cadrul declaraţiilor pe care recurentul a solicitat să fie declarate nule, fără a exista rezerve în legătură cu faptul că afirmaţiile se bazau pe un rechizitoriu care fusese contestat în instanţă. Având în vedere rezultatul procesului penal declanşat prin rechizitoriul respectiv, afirmaţiile respective conţineau o insinuare la adresa recurentului, aşadar nu există motive pentru respingerea cererii sale de a le declara nule. În ceea ce priveşte celelalte afirmaţii despre care recurentul susţine ca ar trebui declarate nule, trebuie reţinut că termenul „speriaţi” din titlul de pe prima pagină conţinea o judecată de valoare şi era, de asemenea, susţinut de comentariile făcute de recurent şi coinculpatul acestuia în timpul procesului penal. Relatarea din articolul de ziar, în care se preciza că pachetele de cocaină fuseseră ascunse în automobilul pe care recurentul îl importase în ţară şi în posesia căruia intrase în februarie 2007, după ce poliţia confiscase drogurile şi le înlocuise cu o altă substanţă, era o simplă descriere a faptelor care au fost ulterior justificate în timpul procesului penal. Prin urmare, nu există motive pentru a declara aceste afirmaţii nule. Afirmaţiile care au fost declarate nule au fost publicate într-un articol, al cărui autor fusese [reclamanta], cu excepţia cuvântului [kókaínsmyglarar] din titlul de pe prima pagină. Aceasta este obligată să plătească despăgubiri, în conformitate cu art. 15 alin. (2) din Legea presei. Pe de altă parte, din moment ce autorul titlului de pe prima pagină nu a fost identificat, obligaţia de a plăti daune pentru afirmaţia respectivă îi revine inculpatului [domnul S.M.E.] în calitate de editor al ziarului, în conformitate cu art. 15 alin. (3) din aceeaşi lege. Din moment ce s-a stabilit o legătură [voru þau tengs] între afirmaţia din titlul de pe prima pagină şi cele din articolul de pe pagina a doua, ambii inculpaţi vor fi obligaţi în solidar la plata despăgubirilor. Având în vedere că, în cauza de faţă, simpla declarare a afirmaţiilor ca fiind nule clarifică în mare măsură situaţia recurentului, se consideră că este suficientă acordarea de despăgubiri în valoare de 100 000 ISK, cu dobânzi moratorii, aşa cum este specificat în dispozitivul prezentei hotărâri. În conformitate cu art. 241 alin. (2) Cod penal, inculpaţii trebuie, de asemenea, să fie obligaţi la plata sumei de 50 000 ISK către recurent pentru a acoperi costurile de publicare a hotărârii în cauză; nu s-a solicitat acordarea de dobânzi la această sumă.ˮ
15. După achitarea sa, domnul A. a formulat o acţiune civilă în faţa instanţelor naţionale, solicitând statului islandez plata de despăgubiri pentru detenţie nelegală pe parcursul anchetei penale sus-menţionate, fără succes însă. Curtea Supremă, prin hotărârea din 16 iunie 2010, a decis că detenţia a fost justificată, chiar dacă acesta a fost ulterior achitat.
16. În aprilie 2009, domnul A. a fost din nou arestat pentru trafic de droguri în Islanda, iar în decembrie 2009, a fost condamnat printr-o decizie definitivă la zece ani de închisoare pentru această infracţiune.
II. Dreptul intern relevant
17. Art. 70 din Constituţia Republicii Islanda, Legea nr. 33/1944, prevede:
„Orice persoană are dreptul de a-i fi examinată cauza în mod echitabil şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa. Audierile în faţa instanţei se desfăşoară în şedinţă publică, cu excepţia cazului în care accesul în sala de şedinţă poate fi interzis la cererea judecătorului în interesul moralei, al ordinii publice, al securităţii naţionale sau în interesul părţilor.
Orice persoană acuzată de comiterea unei infracţiuni este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.”
18. Art. 71 din Constituţie prevede:
„Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi fără ingerinţe în viaţa sa personală, domiciliu sau viaţa familială.
Percheziţiile corporale, percheziţiile domiciliare sau a bunurilor personale se pot efectua doar în temeiul unei hotărâri judecătoreşti sau a unei dispoziţii legale. În mod similar vor fi examinate documentele şi corespondenţa, convorbirile telefonice şi prin alte mijloace, precum şi orice altă ingerinţă în dreptul unei persoane la viaţă privată.”
19. Art. 73 din Constituţie prevede:
„Orice persoană are dreptul la libertatea de opinie şi de credinţă.
Orice persoană este liberă să-şi exprime ideile, dar răspunde pentru acestea în faţa instanţei. Dispoziţiile legale nu pot prevedea cenzura sau alte limitări similare ale libertăţii de exprimare.
Libertatea de exprimare poate fi restrânsă prin lege numai în interesul ordinii publice sau al siguranţei statului, pentru protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protejarea drepturilor sau a reputaţiei altora, în cazul în care astfel de restricţii sunt considerate necesare şi în conformitate cu tradiţiile democratice.”
20. Capitolul XXV din Codul penal – Legea nr. 19/1940 –, intitulat „Calomnia şi încălcarea vieţii private”, conţine următoarele prevederi relevante:
Art. 234
„Atingerea adusă reputaţiei unei persoane prin cuvinte sau orice mijloace, precum şi afirmarea în public a unor astfel de insulte se pedepseşte cu până la un an închisoare de sau cu amendă.”
Art. 235
„Afirmarea sau imputarea în public a unei fapte determinate privitoare la o persoană care ar putea aduce atingere onoarei acesteia se pedepseşte cu până la un an de închisoare sau cu amendă.”
Art. 236
„Afirmarea sau difuzarea cu intenţie a unor insinuări cu caracter vătămător se pedepseşte cu închisoarea de până la 2 ani.
În cazul insinuărilor publicate sau difuzate public, chiar dacă persoana care a difuzat afirmaţiile nu a avut un motiv probabil să le considere reale, fapta se pedepseşte cu închisoarea de până la 2 ani sau cu amendă.”
Art. 241
„Într-o acţiune de calomnie, afirmaţiile calomnioase pot fi declarate nule la cererea părţii vătămate.
Persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii de calomnie poate fi obligată la plata către persoana vătămată, la cererea acesteia din urmă, a unei sume rezonabile pentru a acoperi costurile de publicare a hotărârii, a dispozitivului sau a motivării acesteia, în funcţie de circumstanţe, în unul sau mai multe ziare sau publicaţii.”
21. Art. 25 alin. (1) din Legea nr. 50/1993 privind răspunderea civilă delictuală prevede:
„Dacă două sau mai multe părţi trebuie să răspundă in solidum pentru prejudicii, răspunderea va fi împărţită în mod rezonabil în funcţie de natura ei şi de circumstanţele speciale de altă natură.”
22. Art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege prevede:
„Persoana care
a. cu intenţie sau din neglijenţă gravă cauzează o vătămare fizică sau
b. este răspunzătoare pentru cauzarea unei vătămări ilegale împotriva libertăţii, păcii, onoarei sau integrităţii fizice a unei alte persoane
poate fi obligată la plata de daune morale către partea vătămată.”
23. Art. 15 din Legea presei nr. 57/1956 prevede:
Art. 15
„În cazul răspunderii pentru ziare sau reviste altele decât cele enumerate la art. 14, se aplică următoarele reguli:
Răspunderea penală şi răspunderea civilă delictuală pot fi angajate împotriva autorului în cazul în care acesta este identificat şi are domiciliul în Islanda la momentul apariţiei publicaţiei sau se află sub jurisdicţie islandeză la momentul introducerii acţiunii.
În cazul în care autorul nu este identificat, răspunderea revine editurii, vânzătorului sau distribuitorului publicaţiei şi, în cele din urmă, tipografiei care a imprimat sau inscripţionat publicaţia.”
24. Codul deontologic al Asociaţiei Jurnaliştilor Islandezi include următoarele prevederi:
Art. 1
„Jurnalistul va depune toate eforturile pentru a nu face nimic care să discrediteze profesia sa sau asociaţia profesională, ziarul sau redacţia. Jurnalistul va evita orice acţiuni care ar putea submina opinia publică privind activitatea jurnaliştilor sau care ar dăuna intereselor profesiei. Jurnalistul trebuie să demonstreze întotdeauna corectitudine în relaţiile cu colegii.”
Art. 2
„Jurnalistul este conştient de răspunderea sa personală faţă de ceea ce scrie. Acesta trebuie să aibă în vedere faptul că va fi, în general, privit ca jurnalist în textele scrise şi vorbite, chiar şi atunci când acţionează în afara profesiei sale. Jurnalistul va respecta confidenţialitatea surselor.”
Art. 3
„Jurnalistul va fi atent la modul în care colectează materialele, utilizează materialele şi la prezentarea acestora, în măsura în care este posibil, şi va arăta atenţia cuvenită în chestiuni sensibile. Jurnalistul va evita orice acţiuni care ar putea provoca suferinţă inutilă sau dezonoarea.”
Art. 4
„[...] În relatarea cauzelor penale, jurnaliştii vor respecta principiul că o persoană este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită.ˮ
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 10 din Convenţie
25. Reclamanta s-a plâns că hotărârea Curţii Supreme islandeze din 11 martie 2010 a dus la o ingerinţă în dreptul său la libertatea de exprimare, care nu era „necesară într-o societate democratică” şi a încălcat astfel art. 10 din Convenţie, care prevede:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
26. Guvernul a contestat acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
27. Potrivit Guvernului, răspunderea pentru publicarea titlului „Traficanţi de cocaină speriaţi” de pe prima pagină a ziarului i-a aparţinut editorului, domnul S.M.E, care nu a luat parte la procedura din faţa Curţii Europene. În argumentele lor, reclamanta a fost declarată răspunzătoare „doar” pentru articolul de la pagina 2 a ziarului, care conţinea sintagma „crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil”. Faptul că reclamanta şi editorul au fost obligaţi la plata în solidar a despăgubirilor reprezintă un aspect separat, ceea ce însemna că, în conformitate cu art. 25 alin. (1) din Legea privind răspunderea civilă delictuală, reclamanta va putea cere rambursare parţială din partea editorului dacă aceasta a plătit întreaga sumă. Legea presei nu a exclus plata despăgubirilor în solidar. Însă, după cum precizează reclamanta, răspunderea penală pentru materiale tipărite nu poate fi angajată în solidar, ceea ce nu este cazul în prezenta cauză. Guvernul a afirmat că nu există nicio probă la dosar care să demonstreze că reclamanta a plătit întreaga sumă sau o doar parte din ea. Aşadar, această parte a cererii trebuie să fie declarată inadmisibilă ratione personae.
28. Reclamanta a contestat acest argument, subliniind că ea şi domnul S.M.E. au fost obligaţi la plata de daune în solidar. Domnul S.M.E. nu a plătit întreaga sumă, dar chiar dacă ar fi făcut-o, acest lucru nu ar fi adus atingere dreptului acesteia de a solicita recunoaşterea faptului că hotărârea Curţii Supreme i-a încălcat dreptul la libertatea de exprimare. Ar aduce atingere doar pretenţiilor sale pentru acordarea unei reparaţii echitabile.
29. Curtea observă că, deşi Curtea Supremă a atribuit sintagma în litigiu traficanţi de cocaină din titlul de pe prima pagină editorului, şi nu reclamantei, s-a considerat că această afirmaţie şi cea de la pagina 2, atribuită reclamantei, sunt legate, astfel încât îi poate obliga pe ea şi pe redactor la plata în solidar de daune pentru ambele afirmaţii. Prin urmare, obiecţia Guvernului trebuie respinsă.
30. De asemenea, Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie şi nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
31. Curtea consideră că măsura în litigiu a constituit o „ingerinţă din partea [unei] autorităţi publice” în dreptul reclamantei la libertatea de exprimare, garantat în temeiul primului paragraf al art. 10.
32. Această ingerinţă s-a întemeiat pe art. 235 şi art. 241 alin. (1) Cod penal, art. 15 alin. (2) şi (3) din Legea presei şi art. 25 alin. (1) din Legea privind răspunderea civilă delictuală (supra, pct. 20-23) şi a fost, în acest sens, „prevăzută de lege” în sensul celui de-al doilea paragraf al art. 10.
33. Referitor la ultimul punct, trebuie observat că, pentru prima dată în observaţiile sale din 27 martie 2013 ca răspuns la cele ale Guvernului din 15 ianuarie 2013, reclamanta a precizat, în ceea ce priveşte criteriul sus-menţionat, şi anume cel în care se precizează că a fost „prevăzută de lege”, că ierarhia responsabilităţii prevăzută la art. 145 din Legea presei (supra, pct. 23) nu a fost respectată de către Curtea Supremă. Având în vedere că autorul titlului de pe prima pagină nu a fost identificat, editorul a fost următorul la rând considerat răspunzător. Deşi Legea presei nu stipula în mod clar cine ar fi trebuit să fie identificat drept autorul unei afirmaţii sau al unui reportaj, era clar că răspunderea, în sensul acestei legi, presupunea răspundere fiscală şi penală care, din punctul de vedere al reclamantei, nu puteau fi angajate în solidar. Cu alte cuvinte, ea susţine că ingerinţa nu era prevăzută în lege. Cu toate acestea, Curtea nu consideră că interpretarea şi aplicarea dreptului naţional efectuate de Curtea Supremă ar trebui disputate. Le revine în primul rând autorităţilor naţionale, în special instanţelor, sarcina să soluţioneze problemele de interpretare a legislaţiei interne. Prin urmare, rolul Curţii se limitează la a analiza dacă efectele unei astfel de interpretări sunt compatibile cu Convenţia [a se vedea, printre altele, Pérez de Rada Cavanilles împotriva Spaniei, 28 octombrie 1998, pct. 43, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑VIII; Rekvényi împotriva Ungariei (MC), nr. 25390/94, pct. 35, CEDO 1999‑III; Centro Europa 7 S.r.l. şi Di Stefano împotriva Italiei (MC), nr. 38433/09, pct. 140, CEDO 2012]. Argumentul reclamantei va fi luat în considerare infra, după verificarea necesităţii.
34. Curtea este, de asemenea, convinsă că ingerinţa a urmărit scopul legitim de a proteja „reputaţia sau drepturile altora”.
35. Rămâne de stabilit dacă ingerinţa era „necesară într-o societate democratică”.
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanta
36. Reclamanta a contestat descrierea Guvernului a dreptului comun islandez, care, în opinia ei, este incorectă şi/sau de natură a induce în eroare. În timp ce art. 73 din Constituţia Islandei garantează într-adevăr dreptul la libertatea de exprimare, iar Convenţia a fost incorporată în dreptul comun în Islanda, instanţele naţionale au aplicat proviziile Convenţiei contrar jurisprudenţei Curţii şi au recurs rareori la aplicarea art. 73 din Constituţie, în conformitate cu Convenţia şi cu jurisprudenţa Curţii.
37. În hotărârea din 11 martie 2010, Curtea Supremă a stabilit că există o încălcare a dreptului jurnalistic de a comunica publicului informaţii în legătură cu procese penale aflate pe rol. De asemenea, a considerat că procesele penale ar trebui să fie publice, iar mass-media sunt o parte importantă a societăţilor democratice într-un stat de drept. Procesul penal împotriva domnului A. a fost unul de notorietate, întrucât cantitatea de droguri care a fost confiscată de poliţie l-a transformat în una dintre cele mai mari procese care au implicat traficul de cocaină din Islanda. Prin urmare, procesul a atras atenţia mass-mediei şi s-a transformat într-o problemă de interes public.
38. Articolul de ziar nu conţinea nicio afirmaţie în legătură cu domnul A. care să contrazică acuzaţiile aduse împotriva lui. Reclamanta a contestat concluzia Curţii Supreme conform căreia o citare exactă a rechizitoriului ar putea constitui o insinuare. În plus, atunci când articolul era citit în întregime, era evident că acesta descria acuzaţiile aduse împotriva domnului A. de către Procurorul General. De asemenea, articolul preciza în mod clar că procesul se judeca la Judecătoria Reykjavík la data apariţiei publicaţiei şi că hotărârea urma să fie pronunţată în viitorul apropiat.
39. Reclamanta a contestat decizia Curţii Supreme conform căreia afirmaţiile în litigiu trebuie să fie declarate nule, din moment ce domnul A. a fost ulterior achitat cu privire la toate capetele de acuzare. Această decizie nu poate fi compatibilă cu faptul că, în urma cererii de acordare a despăgubirilor formulată de domnul A. împotriva statului islandez, Curtea Supremă a dat câştig de cauză celui din urmă, în ciuda faptului că primul fusese achitat (supra, pct. 15).
40. De asemenea, în conformitate cu art. 145 Cod procedură penală, organele de anchetă penală erau obligate să închidă dosarul în cazul în care considerau că probele nu erau suficiente pentru a justifica o condamnare în instanţă. Astfel, se poate deduce că Procurorul General a considerat că probele din cauza penală împotriva domnului A. erau suficiente pentru a-l condamna. Având în vedere toate acestea, este greu de înţeles decizia Curţii Supreme din procesul de calomnie, conform căreia instanţele, şi nu mass-media, sunt cele care decid dacă o persoană acuzată este vinovată de comiterea unei infracţiuni.
41. De asemenea, atunci când a considerat că sintagma „traficanţi de cocaină” este calomnioasă, Curtea Supremă nu a ţinut cont de faptul că libertatea de exprimare se referea şi la cazurile în care s-ar putea recurge la o doză de exagerare sau chiar la provocări [a se vedea, de exemplu, Prager şi Oberschlick împotriva Austriei, 26 aprilie 1995, Seria A nr. 313, şi Stoll împotriva Elveţiei (MC) nr. 69698/01, CEDO 2007‑V]. Contrar afirmaţiilor Guvernului, principiile respective erau într-adevăr relevante în prezenta cauză. Astfel, reclamanta a afirmat că domnul A. ar fi trebuit să se aştepte să îndure derularea unor dezbateri publice pe marginea acestei cauze şi că nu putea să beneficieze de acelaşi nivel de protecţie ca în alte cazuri. În plus, ea a subliniat faptul că nu a fost implicată în redactarea titlului de pe prima pagină, pe care, de altfel, nu l-a văzut decât după publicarea ziarului. Însă, deşi conţinea, într-o oarecare măsură, o doză de exagerare sau o provocare, acest lucru ţinea de libertăţile jurnalismului.
42. În opinia reclamantei, restricţiile care i-au fost impuse nu pot fi considerate nici ca fiind un răspuns la anumite nevoi sociale stringente, nici necesare într-o societate democratică. Din concluzia Curţii Supreme reiese că mass-media nu putea face reportaje în legătură cu procesele penale sau să citeze faptele de la dosar dacă nu s-a pronunţat un verdict şi nu s-a stabilit vinovăţia persoanelor implicate. În acest context, reclamanta a subliniat că afirmaţia în litigiu din articolul de ziar a fost un citat exact dintr-un document oficial – rechizitoriul ‒ şi acum apărea în hotărârea finală în cauză, hotărâre care a fost publicată pe internet.
43. Reclamanta a subliniat, în continuare, că a acţionat cu bună-credinţă şi bazându-se pe fapte concrete. Dacă articolul era citit în întregime, nimeni nu putea crede că subiectul dezbătut era altul decât un proces penal aflat în derulare.
Articolul începea prin afirmaţia că domnul A. ar putea fi condamnat la 7 sau 8 ani de închisoare pentru trafic de cocaină.
În încheiere, se preciza că acesta se află în arest preventiv până la 13 iulie 2007 şi era de aşteptat ca hotărârea în cauză să fie pronunţată înainte de data respectivă. Reclamanta a avut ca sursă un document oficial – rechizitoriul ‒ şi articolul nu conţinea exagerări sau provocări. A făcut referire la cauzele Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei [(MC) nr. 21980/93, CEDO 1999‑III], Colombani şi alţii împotriva Franţei (nr. 51279/99, CEDO 2002‑V) şi, în special, la cauza Thoma împotriva Luxemburgului (nr. 38432/97, CEDO 2001‑III), în care Curtea a stabilit că un jurnalist putea utiliza conţinutul documentelor publice şi oficiale fără să fie necesar să facă cercetări suplimentare. Se pare că principala ei vină a fost că nu s-a distanţat de fraza în litigiu care fusese citată din rechizitoriu. Cu toate acestea, a făcut din nou referire la cauza Thoma, citată anterior, în care Curtea a reţinut că o astfel de cerinţă nu putea fi comptabilă cu rolul presei de a furniza informaţii în legătură cu evenimente, opinii şi idei de actualitate. De asemenea, invocând cauza Verlagsgruppe News GmbH împotriva Austriei (nr. 76918/01, 14 decembrie 2006), a susţinut că o astfel de cerinţă ar fi prea formalistă pentru a fi considerată adecvată.
44. Aceasta a precizat, de asemenea, invocând cauza Perna împotriva Italiei [(MC) nr. 48898/99, CEDO 2003‑V), că era de datoria Curţii Supreme să vegheze la respectarea principiilor libertăţii de exprimare prin evaluarea întregului articol şi nu prin condamnarea reclamantei pentru calomnie doar pentru o parte dintre afirmaţiile făcute.
45. Având în vedere cele precizate anterior, a susţinut că interesul domnului A. de a îşi proteja reputaţia nu putea fi considerat mai important decât interesul public vital de a transmite informaţii despre procesul penal.
46. În plus, reclamanta a precizat că suma la plata căreia a fost obligată, inclusiv dobândă, nu putea fi considerată accesibilă, având în vedere salariile relativ mici ale jurnaliştilor din Islanda şi faptul că, pe lângă această sumă, ea trebuia să plătească atât dobânzi moratorii, cât şi cheltuielile de judecată. În orice caz, aşa cum Curtea a afirmat în cauza Jersild împotriva Danemarcei (hotărâre din 23 septembrie 1994, Seria A nr. 298), caracterul limitat al unei amenzi nu este relevant; ceea ce contează era că jurnalista fusese condamnată.
47. Prin urmare, hotărârea din prezenta cauză ameninţă dezbaterile libere şi deschise şi rolul fundamental al mass-media, şi anume cel de a difuza informaţii şi idei în legătură cu probleme importante de interes public. Prin urmare, concluzia Curţii Supreme reprezintă o încălcare a art.10 din Convenţie.
b) Guvernul
48. Guvernul subliniază, de la bun început, faptul că dreptul islandez a incorporat Convenţia şi că o metodă recunoscută de interpretare în practica judiciară islandeză era interpretarea clauzelor Constituţiei în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei şi ale jurisprudenţei Curţii.
49. Instanţele islandeze au confirmat în mod repetat că rolul mass-media într-o societate democratică şi drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor sunt foarte importante la stabilirea aspectului dacă un jurnalist ar trebui sau nu să fie tras la răspundere pentru afirmaţiile sale publicate. Totuşi, Curtea a admis faptul că jurnaliştii au, de asemenea, anumite responsabilităţi, cum ar fi de a acţiona „cu bună-credinţă şi cu o bază factuală concretă” şi să furnizeze „informaţii corecte şi precise în conformitate cu etica jurnalistică” (Guvernul se referă, cu titlu de exemplu, la cauzele Bladet Tromsø şi Stensaas, citate anterior, pct. 65, şi Godlevskiy împotriva Rusiei nr. 14888/03, pct. 42, 23 octombrie 2008).
50. Guvernul face, de asemenea, referire la cauzele Ruokanen şi alţii împotriva Finlandei (nr. 45130/06, 6 aprilie 2010) şi News Verlags GmbH & Co.KG împotriva Austriei (nr. 31457/96, pct. 56, CEDO 2000‑I). În ultima hotărâre, Curtea a precizat că este posibil ca limitele comentariilor admise în legătură cu procesele penale aflate în derulare să nu se aplice şi afirmaţiilor care ar putea să reducă şansele unei persoane de a beneficia de un proces echitabil sau care ar putea diminua încrederea opiniei publice în rolul instanţelor în administrarea justiţiei. În opinia Guvernului, fiecare cauză în parte trebuie examinată în lumina acestor principii atunci când sunt evaluate drepturile şi obligaţiile jurnaliştilor.
51. În prezenta cauză, Curtea Supremă a subliniat datoria mass-media de a relata despre procesele penale importante, iar articolul reclamantei a fost considerat, în mare parte, conform normelor acceptate pentru astfel de relatări. Totuşi, afirmaţiile prezente în articol şi pe prima pagină care prezentau vinovăţia domnului A. drept o realitate au atras atenţia Curţii Supreme, care a subliniat faptul că instanţele, şi nu mass-media, sunt cele care au rolul de a stabili aspectul vinovăţiei.
52. De asemenea, afirmaţia reclamantei în legătură cu vinovăţia domnului A. nu a fost o contribuţie necesară în relatarea procesului penal. În consecinţă, declararea acestor afirmaţii izolate ca fiind nule nu au afectat dreptul şi datoria importantă a mass-media de a relata publicului ştiri despre procese penale într-o manieră corectă şi precisă.
53. Curtea Supremă a făcut distincţia dintre judecăţi de valoare şi expunerea faptelor. S-a considerat că afirmaţia în litigiu din articol şi ultimele cuvinte din titlul de pe prima pagină („traficanţi de cocaină”) sunt mai degrabă o expunere a faptelor decât judecăţi de valoare. În plus, instanţa supremă a făcut distincţia între declaraţiile date de domnul A. şi de coinculpatul acestuia în timpul procesului penal şi alte declaraţii care fuseseră incluse de reclamantă în articol. Declaraţiile respective au presupus vinovăţia domnului A. fără rezerve asupra faptului că acestea se bazau pe un rechizitoriu care era contestat în faţa instanţei. Pe de altă parte, cuvântul „speriaţi” pe de prima pagină a fost considerat o judecată de valoare care, în plus, era susţinută de declaraţiile făcute în timpul procesului penal. În consecinţă, Curtea Supremă nu l-a declarat nul. Cu toate acestea, s-a considerat că afirmaţia conform căreia domnul A. a intrat în posesia maşinii „crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil” conţinea o insinuare la adresa acestuia, insinuare care a fost declarată nulă.
54. De asemenea, Guvernul a evidenţiat faptul că natura şi severitatea sancţiunilor impuse reclamantei erau factori care ar fi trebuit să fie luaţi în calcul în aprecierea proporţionalităţii ingerinţei. În prezenta cauză, sancţiunile nu au fost de natură penală. De asemenea, valoarea totală a daunelor morale era modestă în comparaţie cu cele acordate în mod normal în procesele de calomnie islandeze şi nu a presupus o cenzură menită să descurajeze presa de la exprimarea criticilor asupra problemelor de interes public.
55. În opinia Guvernului, restricţia contestată asupra libertăţii de exprimare a reclamantei a corespuns unei nevoi sociale stringente, şi anume drepturile unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, viaţa sa privată şi reputaţia sa. Statul a fost obligat să protejeze aceste drepturi. Argumentele pe care Curtea Supremă şi-a întemeiat hotărârea au fost relevante şi suficiente şi, în lumina sancţiunii uşoare, proporţionale cu scopul legitim urmărit.
2. Motivarea Curţii
a) Principii generale
56. Verificarea „necesităţii într-o societate democratică” impune Curţii să stabilească dacă ingerinţa în cauză a corespuns unei „nevoi sociale stringente”. Statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere în a evalua dacă o astfel de nevoie există, însă aceasta se face sub control european. Prin urmare, Curtea este abilitată să pronunţe o hotărâre definitivă cu privire la aspectul dacă o „restricţie” poate fi reconciliată cu libertatea de exprimare protejată de art. 10 [a se vedea, între alte autorităţi, Association Ekin împotriva Franţei, nr. 39288/98, pct. 56, CEDO 2001-VIII; Perna, citată anterior, pct. 39; Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 68, CEDO 2004‑XI].
57. Cu toate acestea, rolul Curţii nu este de a înlocui instanţele naţionale, ci să examineze deciziile acestora din perspectiva art. 10 [a se vedea Fressoz şi Roire împotriva Franţei (MC), nr. 29183/95, pct. 45, CEDO 1999-I şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 69]. Acest lucru nu echivalează cu limitarea controlului la a stabili dacă statul pârât şi-a exercitat puterea discreţionară în mod rezonabil, cu atenţie şi cu bună-credinţă. Sarcina Curţii este de a analiza ingerinţa incriminată în lumina cauzei în ansamblu, inclusiv conţinutul comentariilor reproşate reclamanţilor şi contextul în care aceştia le-au făcut (a se vedea News Verlags GmbH & Co. KG, pct. 52, şi Pedersen şi Baadsgaard, pct. 69, ambele citate anterior).
58. În special, Curtea trebuie să stabilească dacă autorităţile naţionale s-au bazat pe motive „relevante şi suficiente” pentru a justifica ingerinţa şi dacă măsura luată a fost „proporţională cu scopurile legitime urmărite” (a se vedea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, nr. 64915/01, pct. 70, CEDO 2004-VI, şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 70). Curtea trebuie să se convingă de faptul că autorităţile naţionale, bazându-se pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante, au aplicat standarde conforme principiilor prevăzute de art. 10 (a se vedea, între multe alte autorităţi, Zana împotriva Turciei, 25 noiembrie 1997, Culegere 1997-VII şi Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 70).
59. În evaluarea caracterului relevant şi suficient al concluziilor instanţelor naţionale, Curtea, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, ia astfel în calcul măsura în care acestea au pus în balanţă drepturile conflictuale implicate în cauză, în lumina jurisprudenţei consacrate a Curţii în domeniu. Dacă motivarea instanţei naţionale se dovedeşte a nu coincide în totalitate cu principiile generale ale art. 10 din Convenţie, gradul marjei de apreciere acordată autorităţilor va fi neapărat redus. Într-adevăr, aşa cum a reţinut Curtea anterior în cadrul art. 10, „calitatea [...] controlului judiciar al gradului de necesitate a măsurii este foarte important în acest sens, inclusiv aplicarea marjei de apreciere relevantă” [a se vedea Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase)].
60. În hotărârea în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei [(MC), nr. 39954/08, pct. 83, 7 februarie 2012)], Curtea a reamintit faptul că dreptul la protecţia reputaţiei este un drept protejat de art. 8 din Convenţie ca parte a dreptului la respectarea vieţii private [a se vedea Chauvy şi alţii, citată anterior, pct. 70; Cumpănă şi Mazăre împotriva României (MC), nr. 33348/96, pct. 91, CEDO 2004-XI; Pfeifer împotriva Austriei, nr. 12556/03, pct. 35, 15 noiembrie 2007; Polanco Torres şi Movilla Polanco împotriva Spaniei, nr. 34147/06, pct. 40, 21 septembrie 2010]. Cu toate acestea, după cum a subliniat şi Curtea în hotărârea respectivă, pentru ca art. 8 să fie aplicabil, atacul adus reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să aducă atingere exercitării de către o persoană a dreptului la respectarea vieţii sale private (a se vedea, de asemenea, A. împotriva Norvegiei, nr. 28070/06, pct. 64, 9 aprilie 2009, şi Sidabras şi Džiautas împotriva Lituaniei, nr. 55480/00 şi 59330/00, pct. 49, CEDO 2004‑VIII).
61. În cauza Axel Springer AG (citată anterior), Curtea a rezumat în continuare criteriile relevante în situaţia în care dreptul la libertatea de exprimare este pus în balanţă cu dreptul la respectarea vieţii private, şi anume: contribuţia la o dezbatere de interes general; cât de cunoscută este persoana în cauză şi care este subiectul reportajului; comportamentul anterior al acesteia; metoda de obţinere a informaţiei şi veridicitatea ei; conţinutul, forma şi consecinţele publicării; gradul de severitate a sancţiunii impuse [a se vedea pct. 89-95; a se vedea de asemenea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 108-113, CEDO 2012].
62. Un factor central pentru analiza Curţii în prezenta cauză îl reprezintă funcţia esenţială pe care presa o îndeplineşte într-o societate democratică. Deşi presa nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile celorlalţi şi necesitatea de a preveni divulgarea de informaţii confidenţiale, sarcina sa este totuşi de a transmite – într-un mod compatibil cu obligaţiile şi responsabilităţile sale – informaţii şi idei cu privire la toate aspectele de interes public. Nu numai că presa are sarcina de a transmite informaţii şi idei; publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. În plus, Curtea este conştientă de faptul că libertatea jurnalistică include, de asemenea, posibila recurgere la o doză de exagerare sau chiar la provocare. În cazuri precum cel de faţă, marja de apreciere naţională se circumscrie interesului unei societăţi democratice de a permite presei să-şi exercite rolul său vital de „gardian public” în transmiterea de informaţii de interes public deosebit [a se vedea Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 59 şi 62, şi Tønsbergs Blad AS şi Haukom împotriva Norvegiei, nr. 510/04, pct. 82, 1 martie 2007, cu trimiterile suplimentare].
63. Cu toate acestea, art. 10 din Convenţie nu garantează libertate de exprimare nelimitată chiar şi în ceea ce priveşte relatările presei pe marginea aspectelor de interes public deosebit. Exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, se aplică şi în cazul presei, conform celui de-al doilea paragraf al articolului. Aceste „îndatoriri şi responsabilităţi” au însemnătate atunci când, în mod similar prezentei cauze, se pune problema atacului asupra reputaţiei persoanelor fizice şi subminarea „drepturilor celorlalţi”. Astfel, se impun motive speciale înainte ca mass-media să poată fi scutită de la obligaţia sa obişnuită de a verifica declaraţiile de fapt prin care sunt calomniate persoane particulare. Un astfel de motiv ar apărea în cazul în care afirmaţia în cauză nu are ca sursă ziarul în sine, ci se bazează pe sau este o citare directă dintr-un document oficial, dar acest lucru depinde de natura şi de gravitatea calomniei în cauză şi de măsura în care mass-media îşi consideră sursele ca fiind de încredere în ceea ce priveşte afirmaţiile respective (a se vedea, printre altele, Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 65-66; Pedersen şi Baadsgaard, citată anterior, pct. 78; McVicar împotriva Regatului Unit, nr. 46311/99, pct. 84, CEDO 2002-III; Campos Dâmaso împotriva Portugaliei, nr. 17107/05, pct. 35-38, 24 aprilie 2008; Björk Eiðsdóttir împotriva Islandei, nr. 46443/09, pct. 70, 10 iulie 2012).
64. Un alt punct relevant pentru punerea în balanţă a intereselor de către Curte este faptul că, potrivit art. 6 § 2 din Convenţie, domnul A. avea dreptul de a fi prezumat nevinovat până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. Ca urmare a „îndatoririlor şi responsabilităţilor” inerente în exercitarea libertăţii de exprimare, garanţia acordată de art. 10 jurnaliştilor care relatează chestiuni de interes general este supusă condiţiei ca aceştia să acţioneze cu bună-credinţă pentru a furniza informaţii exacte şi credibile în conformitate cu etica jurnalismului (a se vedea Goodwin împotriva Regatului Unit, 27 martie 1996, pct. 39, Culegere 1996-II; Fressoz şi Roire, citată anterior, pct. 54; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 65).
65. În hotărârea Kyprianou împotriva Ciprului [(MC), nr. 73797/01, CEDO 2005-XIII], Curtea a afirmat că sintagma „autoritatea puterii judecătoreşti” include noţiunea conform căreia instanţele sunt instituţia potrivită pentru soluţionarea disputelor legale şi pentru stabilirea vinovăţiei sau a nevinovăţiei unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni (a se vedea, de asemenea, Worm împotriva Austriei, decizia din 29 august 1997, pct. 40, Culegere 1997-V). Punctul de interes în legătură cu protejarea autorităţii puterii judecătoreşti este încrederea pe care instanţele dintr-o societate democratică trebuie să le-o inspire inculpaţilor, în ceea ce priveşte procesele penale, şi, de asemenea, publicului larg (a se vedea Kyprianou, citată anterior, pct. 172, şi, mutatis mutandis, între alte autorităţi, Fey împotriva Austriei, decizia din 24 februarie 1993, pct. 30, Seria A nr. 255-A).
b) Aplicarea acestor principii în prezenta cauză
66. Curtea observă, în primul rând, că problema calomniei de care reclamanta a fost găsită răspunzătoare s-a bazat pe o parte dintr-o afirmaţie apărută în articolul de la pagina 2 a ziarului şi care a fost preluată din rechizitoriu (denumită în continuare „proba 1”):
„[...] crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil [...]ˮ
Ea a fost, de asemenea, obligată la plata de despăgubiri în solidar cu editorul, condamnat şi el pentru calomnie pentru o parte din titlu (denumit în continuare „proba 2”), „traficanţi de cocaină” (kókaínsmyglarar), care a apărut pe prima pagină a ziarului.
67. În decizia din 11 martie 2010, Curtea Supremă a precizat că tema articolului sus-menţionat a fost procesul penal aflat în derulare, după cum se menţiona în mod clar în articol. Curtea nu vede nici un motiv pentru a nu fi de acord cu aceste constatări în legătură cu faptul că cele două probe menţionate conţineau o insinuare, şi anume că domnul A. era vinovat de săvârşirea infracţiunii respective. Nu se preciza în mod clar că se bazau pe rechizitoriul contestat în procedurile respective. De asemenea, Curtea nu vede niciun motiv pentru a contesta evaluarea Curţii Supreme şi că motivele invocate de aceasta din urmă erau relevante pentru scopul legitim de protejare a drepturilor şi a reputaţiei domnului A.
68. În ceea ce priveşte următorul aspect, dacă motivele respective au fost suficiente în sensul art. 10, Curtea trebuie să ia în considerare contextul global în raport cu care au fost publicate declaraţiile. Constată, conform precizărilor reclamantei, că datorită cantităţii de droguri confiscate, procesul penal împotriva domnului A. a fost unul dintre cele mai mari procese pentru trafic de cocaină din Islanda, iar infracţiunea de care a fost acuzat este considerată o infracţiune gravă. Astfel, Curtea este de acord cu reclamanta că publicul larg avea un interes legitim de a fi informat în legătură cu procesul penal important care se afla în derulare în momentul publicării articolului.
69. Curtea trebuie să efectueze o analiză atentă atunci când, precum în cauza prezentă, măsurile luate sau sancţiunile impuse de autoritatea naţională pot descuraja participarea presei în dezbateri pe teme de interes public legitim (a se vedea Björk Eiðsdóttir, citată anterior, pct. 69; a se vedea de asemenea Jersild, citată anterior, pct. 35; Bergens Tidende şi alţii împotriva Norvegiei, nr. 26132/95, pct. 52, CEDO 2000‑IV; Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom, citată anterior, pct. 88; a se compara MGN Limited împotriva Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155; 18 ianuarie 2011; Von Hannover, citată anterior, pct. 106-107; Axel Springer AG, citată anterior, pct. 87-88, 7 februarie 2012).
70. Astfel, Curtea va lua în considerare în întregime articolul disputat şi va acorda o atenţie deosebită cuvintelor folosite în partea disputată a articolului şi contextul în care acesta a fost publicat, precum şi modul în care a fost conceput [a se vedea Sürek împotriva Turciei (nr. 1) (MC), nr. 26682/95, pct. 62, CEDO 1999‑IV].
71. În opinia Curţii, buna-credinţă a unui jurnalist ar trebui să fie evaluată în funcţie de cunoştinţele şi de informaţiile aflate la dispoziţia sa la momentul redactării articolului sau articolelor respective. Astfel, faptul că domnul A. a fost ulterior achitat de acuzaţiile aduse împotriva sa de către Procurorul General nu este relevant pentru prezenta cauză. În conformitate cu jurisprudenţa sa (supra, pct. 67), Curtea este de acord în totalitate cu raţionamentul Curţii Supreme, conform căruia instanţele şi nu mijloacele mass-media sunt cele în măsură să stabilească dacă un inculpat este vinovat de săvârşirea unei infracţiuni (supra, pct. 14).
72. În ceea ce priveşte proba 1 („crezând că pachetele de cocaină se aflau încă în automobil”) este important de precizat, în sensul art. 10 din Convenţie, că scopul articolului publicat în ziar şi al cărui autor a fost reclamanta a fost de a relata informaţii în legătură cu procesul împotriva domnului A. şi a coinculpatului său în faţa Judecătoriei Reykjavik. În articol se preciza în mod clar că procedura se afla în derulare şi că nu se pronunţase o hotărâre.
73. De asemenea, proba 1 era – aşa cum s-a mai precizat – o citare exactă din rechizitoriu, dar fără a se face trimiteri specifice la acesta în pasajul respectiv din articol (supra, pct. 9). Nu se poate susţine, nici nu există dovezi pentru aceasta, că rechizitoriul, în forma în care se afla la momentul în care reclamanta a publicat articolul, nu era o sursă pe care ea se putea baza fără a fi nevoie să facă cercetări pe cont propriu. Într-adevăr, redarea unui rechizitoriu în presă după ce acesta a fost citit la o şedinţă de judecată este o situaţie în care ar putea exista motive speciale pentru a scuti presa de la obligaţia uzuală de a verifica declaraţiile de fapt calomnioase la adresa persoanelor fizice (a se vedea Worm, citată anterior, pct. 55; Bladet Tromsø şi Stensaas, citată anterior, pct. 66 şi 68; Colombani şi alţii, citată anterior, pct. 65; Cumpǎnǎ şi Mazǎre, citată anterior, pct. 108), cu condiţia ca sursa să fi fost verificată în prealabil [Worm, citată anterior, pct. 55; a se vedea, de asemenea, McVicar citată anterior, pct. 84; Thoma, citată anterior, pct. 64; Verdens Gang şi Aase împotriva Norvegiei (dec.), nr. 45710/99, CEDO 2001-X; Tønsbergs Blad A.S. şi Haukom, citată anterior, pct. 95].
74. În plus, făcând referire la rechizitoriu, pasajul precedent al articolului relata descrierea obiectivă a infracţiunii comise şi pedeapsa solicitată de Procurorul General. Atunci când este citită în legătură imediată cu această informaţie şi în cadrul întregului articol şi, de asemenea, în contextul publicării, afirmaţia în litigiu prezentă în pasajul următor ar putea, în opinia Curţii, să fie înţeleasă de către un cititor normal ca fiind o continuare a citatului din rechizitoriu prezent în articol (supra, pct. 8). Curtea nu este convinsă că neluarea unor măsuri suplimentare de precauţie pentru a îi reaminti cititorului că această părere legată de domnul A. reprezenta doar o continuare a citatului din rechizitoriu l-ar determina pe cititor să înţeleagă afirmaţia în litigiu ca fiind părerea personală a reclamantei şi a ziarului în legătură cu vinovăţia domnului A. (a se compara cu Worm, citată anterior, pct. 51-53) sau versiunea acestora a evenimentelor (a se compara Thoma, citată anterior, pct. 64; în sens contrar, cauza Verdens Gang şi Aase, citată anterior).
75. Având în vedere cele enumerate mai sus, Curtea decide că reclamantei nu i se poate reproşa că nu a specificat sursa oficială – rechizitoriul – a probei 1 sau că se justifica să fie considerată răspunzătoare ca şi cum acuzaţiile i-ar fi aparţinut.
76. Lucrurile stau diferit în cazul probei 2 – sintagma în litigiu „traficanţi de cocaină”, care a apărut într-un titlu scris cu litere mari într-un loc vizibil de pe prima pagină. Guvernul a solicitat Curţii să ia în considerare această sintagmă la evaluarea capătului de cerere al reclamantei în temeiul art. 10 (supra, pct. 51 şi 53). În opinia Curţii, aceste cuvinte nu fac trimitere directă la pasajul sus-menţionat din articolul din ziar pentru a îi permite cititorului să înţeleagă că acestea aveau ca sursă rechizitoriul. Totuşi, foarte important de precizat, afirmaţia respectivă a fost atribuită, în mod incontestabil, nu reclamantei, ci editorului care a fost astfel acuzat de calomnie la adresa domnului A. Prin urmare, Curtea nu poate fi de acord, în sensul art. 10 din Convenţie, cu decizia Curţii Supreme conform căreia cele două probe erau legate într-o asemenea măsură încât să justifice angajarea răspunderii reclamantei ‒ chiar dacă doar financiară şi în solidar cu editorul ‒ şi obligarea acesteia să-i plătească despăgubiri domnului A., precum şi, implicit, să-i îngrădească libertatea de exprimare.
77. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că statul pârât nu a reuşit să demonstreze că reclamanta a acţionat cu rea-credinţă sau într-o manieră incompatibilă cu diligenţa de care trebuie să dea dovadă un jurnalist care face o relatare pe marginea unui subiect de interes public [a se vedea Erla Hlynsdottir împotriva Islandei (nr. 2), nr. 54125/10, pct. 75, 21 octombrie 2014].
78. Reclamanta a fost prejudiciată prin faptul că procesul penal iniţiat de domnul A. a sfârşit prin decizia Curţii Supreme prin care afirmaţia sa (proba 1) a fost declarată nulă. De asemenea, a fost obligată la plata în solidar cu editorul a sumei de 100 000 ISK către domnul A. cu titlu de despăgubiri, atât pentru proba 1, cât şi pentru proba 2, atribuită editorului, şi să acopere costurile în valoare de 50 000 ISK pentru publicarea hotărârii Curţii Supreme.
79. În aceste condiţii, motivele invocate de statul pârât, deşi relevante, nu sunt suficiente pentru a demonstra că ingerinţa invocată a fost „necesară într-o societate democratică”. Curtea consideră că nu a existat niciun raport rezonabil de proporţionalitate între restricţiile care decurg din măsurile aplicate de Curtea Supremă în ceea ce priveşte dreptul reclamantei la libertatea de exprimare şi scopurile legitime urmărite.
Prin urmare, a fost încălcat art. 10 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
80. Art. 41 din Convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu material
81. Reclamanta a solicitat despăgubiri pentru prejudiciu material reprezentând jumătate din sumele la plata cărora a fost obligată (în solidar cu editorul) de către Curtea Supremă (supra, pct. 14). De asemenea, a solicitat dobânzi moratorii (infra, pct. 90).
82. Guvernul nu a contestat rambursarea sumelor pe care reclamanta a trebuit să le plătească domnului A. cu titlu de despăgubiri şi pentru publicarea hotărârii Curţii Supreme, dar a subliniat faptul că suma în euro trebuie calculată în funcţie de cursul de schimb aplicat la data efectuării plăţii, informaţie care nu a fost depusă la dosar. Întrucât redactorul a plătit jumătate din suma de 100 000 coroane islandeze (ISK) şi 50 000 ISK, reclamanta putea solicita doar rambursarea celeilalte jumătăţi, respectiv 50 000 ISK [aproximativ 320 euro (EUR)] şi 25 000 ISK (aproximativ 160 EUR).
83. Curtea, considerând că nu există o legătură de cauzalitate între încălcarea produsă şi prejudiciul material pretins şi ţinând cont de incertitudinea legată de data efectuării plăţii, acordă reclamantei 450 EUR.
B. Prejudiciu moral
84. Reclamanta a pretins, în continuare, 5 500 EUR cu titlu de prejudiciu moral suferit ca urmare a încălcării Convenţiei prin hotărârea Curţii Supreme din 11 martie 2010. Procesul prin care a trecut a supus-o unei grele poveri ca jurnalist care trăieşte dintr-un venit modest. Ea a fost numită „jurnalista condamnată”, iar onoarea şi reputaţia sa au avut de suferit. Mai mult, problema a cauzat reclamantei şi familiei sale dureri şi suferinţe, în plan emoţional si psihologic. Aceasta a mai solicitat dobânzi moratorii (infra, pct. 90).
85. Guvernul a contestat această pretenţie, considerând că o constatare a încălcării de către Curte ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă. În orice caz, dacă în intenţia Curţii ar fi să se acorde o despăgubire materială, suma solicitată ar fi în mod clar excesivă şi mai mare decât cele acordate de Curte în cauze similare. Având în vedere jurisprudenţa Curţii, o sumă mai adecvată ar reprezenta 2 000 EUR.
86. Curtea acceptă faptul că reclamanta a suferit stres şi frustrare ca rezultat al încălcării Convenţiei care nu pot fi compensate în mod corespunzător prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunţându-se în echitate, în contextul pretenţiilor reclamantei, Curtea îi acordă acesteia 4 000 EUR cu acest titlu.
C. Cheltuieli de judecată
87. Reclamanta a mai solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată, pentru următoarele aspecte:
(a) 1 452 425 ISK (aproximativ 8 500 EUR) reprezentând cheltuieli de judecată proprii în faţa instanţelor naţionale;
(b) 12 500 EUR cu titlu de onorariu avocat în procedura în faţa Curţii.
De asemenea, reclamanta a solicitat dobânzi moratorii (infra, pct. 90).
88. Guvernul a considerat această pretenţie excesivă. În ceea ce priveşte punctul (a), acesta a precizat că nu există documente la dosar care să demonstreze că reclamanta a plătit sumele respective. Punctul (b) este, în opinia acestuia, excesiv, şi a solicitat Curţii să reducă suma.
89. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând cont de criteriile enumerate, de lipsa documentaţiei adecvate, în special de faptul că niciuna dintre pretenţiile de mai sus nu este însoţită de documente justificative depuse în intervalul de timp stabilit în acest sens, Curtea respinge cererea reclamantei cu acest titlu.
D. Dobânzi moratorii
90. Curtea a luat act de solicitarea reclamantei de a aplica dobânzi moratorii, în temeiul art. 41, „egale cu rata lunară aplicabilă dobânzii publicată de Banca Centrală a Islandeiˮ.
91. Cu toate acestea, Curtea este de părere că dobânda în ce priveşte valoarea prezentelor sume a fost menţinută şi a fost suficient luată în considerare în evaluarea făcută mai sus şi de la pct. 4 lit. (b) din dispozitiv. În conformitate cu practica standard, Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în coroane islandeze la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 450 EUR (patru sute cincizeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material;
(ii) 4 000 EUR (patru mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;
(b) că, de la expirarea termenului menţionat de trei luni şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 2 iunie 2015, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Stanley NaismithAndrás Sajó,
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi cu art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a judecătorului Sajó este anexată la prezenta hotărâre.
A.S.
S.H.N.
Opinia concordantă a judecătorului Sajó
Sunt de acord cu ceea ce au concluzionat colegii mei, şi anume că, în cauză, a fost încălcat art. 10 pentru motivele exprimate în hotărâre. Aş dori doar să adaug o notă explicativă în legătură cu sensul pct. 59 din hotărâre. Am votat acest text în urmă cu câteva luni, dar având în vedere că ar putea exista anumite neînţelegeri, consider că este necesar să explic înţelesul paragrafului, astfel încât acesta să se conformeze fără echivoc jurisprudenţei Curţii.
Punctul respectiv precizează următoarele:
„În evaluarea caracterului relevant şi suficient al concluziilor instanţelor naţionale, Curtea, în conformitate cu principiul subsidiarităţii, ia astfel în calcul măsura în care acestea au pus în balanţă drepturile conflictuale implicate în cauză, în lumina jurisprudenţei consacrate a Curţii din acest domeniu. Dacă motivarea instanţei naţionale se dovedeşte a nu coincide în totalitate cu principiile generale ale art. 10 din Convenţie, gradul marjei de apreciere acordată autorităţilor va fi neapărat redus. Într-adevăr, aşa cum a reţinut Curtea anterior în cadrul art. 10, „calitatea [...] controlului judiciar al gradului de necesitate a măsurii este foarte important în acest sens, inclusiv aplicarea marjei de apreciere relevantă” [a se vedea Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC), nr. 48876/08, pct. 108, CEDO 2013 (extrase)].[1]
Din câte ştiu (în baza unei căutări în baza de date HUDOC), există doar un singur caz (dintr-o cauză introdusă de aceeaşi reclamantă) în care cuvântul „subsidiaritate” este menţionat printre celelalte principii generale din jurisprudenţa Curţii în ceea ce priveşte art. 10.[2] Pe de altă parte, trimiterea la subsidiaritate este un argument standard sau preferat de unele guverne. De exemplu, în cauza Rubins împotriva Lituaniei (nr. 79040/12, pct. 66, 13 ianuarie 2015), guvernul lituanian a făcut trimitere la principiul subsidiarităţii pretins reiterat în hotărârea Palomo Sánchez.[3] Bazându-se pe această reglementare, Guvernul a susţinut că instanţa naţională „analizase în detaliu probele ce i-au fost prezentate, sancţiunea fiind astfel proporţională cu scopul legitim de protejare [...] a reputaţiei şi a demnităţii” (pct. 66).
Deşi subsidiaritatea nu este menţionată în determinarea necesităţii pentru o limitare a drepturilor, Curtea trebuie să ţină seama de rolul instanţelor naţionale în aspecte privind punerea în balanţă a drepturilor din Convenţie. Din acest motiv, statelor li se acordă o „anumită” (şi nu o largă!) marjă de apreciere. De asemenea, este clar că atunci când Curtea trebuie să soluţioneze o problemă de drepturi contradictorii din Convenţie (precum în prezenta cauză), acest lucru se realizează în funcţie de marja de apreciere.[4] În astfel de circumstanţe, Curtea cere ca autorităţile naţionale să găsească un echilibru just (cu alte cuvinte, nu unul corect, optim etc.) [a se vedea Aksu împotriva Turciei (MC), nr. 4149/04 şi 41029/04, pct. 66, CEDO 2012, citând jurisprudenţă suplimentară]. În consecinţă, „acolo unde punerea în balanţă a celor două drepturi a fost realizată de autorităţile naţionale în conformitate cu criteriile enunţate în jurisprudenţa Curţii, Curtea va avea nevoie de motive solide pentru a substitui opinia instanţelor naţionale cu cea proprie [a se vedea Axel Springer AG împotriva Germaniei (MC), nr. 39954/08, pct. 88, 7 februarie 2012].
Probabil că termenul de „subsidiaritate” nu ar fi trebuit introdus la pct. 59 din hotărârea din prezenta cauză, întrucât ar putea duce la neînţelegeri doctrinare sau chiar la o deviere de la jurisprudenţa Marii Camere. Subsidiaritatea nu poate schimba marja de apreciere. Subsidiaritatea este prezentă în toate cauzele, ea este o parte integrantă a sistemului de protecţie a drepturilor omului în temeiul Convenţiei. Cele două concepte se vor transforma probabil treptat în „concepte paralele” odată ce Protocolul Nr. 15 va fi ratificat.[5] Dar chiar şi în acest protocol sunt în continuare distincte.
În fond, regula aplicabilă este articulată în cauza Palomo Sánchez (citată anterior, pct. 57): „Dacă motivarea hotărârilor instanţelor naţionale priveşte limitarea libertăţii de exprimare în cazurile ce implică reputaţia unei persoane este suficientă şi respectă criteriile stabilite de jurisprudenţa Curţii, Curtea va avea nevoie de motive solide pentru a substitui punctul de vedere al instanţelor naţionale cu cel propriu.” Faptul că această regulă nu a fost citată în hotărâre nu denotă o intenţie de a devia de la ea.[6]
Totuşi, trebuie să recunosc că ar fi fost mai potrivit dacă s-ar fi folosit limbajul utilizat în hotărârile Marii Camere[7], mai ales în cazul celei de-a doua fraze din punctul contestat 59, formularea folosită în cauza Aksu (citată anterior, pct. 67):
„Dacă echilibrul obţinut de autorităţile juridice naţionale este nesatisfăcător, în special dacă importanţa sau incidenţa unuia dintre drepturile fundamentale în cauză nu au fost examinate în mod corespunzător, marja de apreciere acordată hotărârilor instanţelor naţionale ar fi mai restrânsă. Cu toate acestea, dacă evaluarea a fost făcută în cadrul principiilor rezultate din jurisprudenţa sa consacrată, Curtea va avea nevoie de motive întemeiate să substituie opinia instanţelor naţionale cu cea proprie, care, în consecinţă, va dispune de o marjă de apreciere mai largă [a se vedea MGN Limited împotriva. Regatului Unit, nr. 39401/04, pct. 150 şi 155, 18 ianuarie 2011, şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 107, CEDO 2012].
[1] Doar ultima frază din paragraf este un citat direct din cauza Animal Defenders International. În plus, citatul nu este complet, iar acest lucru poate provoca, de asemenea, neînţelegeri. În cauza Animal Defenders, o cauză despre o măsură generală (care, din punctul meu de vedere, reprezintă o interdicţie generală), autorităţile judiciare au lucrat împreună cu legislativul pentru a stabili proporţionalitatea; acest proces amplu a fost utilizat pentru a satisface criteriile din cauza Hatton, care iniţial se limitau la o reexaminare a dezbaterilor parlamentare [a se vedea Hatton şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 36022/97, pct. 104, CEDO 2003‑VIII]. În cauza Animal Defenders, proporţionalitatea analizei efectuate de instanţele naţionale a fost luată în considerare alături de dezbaterile legislative, în care este posibil ca problema proporţionalităţii să nu fi fost atent analizată.
Poate că este timpul pentru Curte să revină la primele principii. Legislaţia nu dispune de imunitate în cazul reexaminărilor efectuate de Curte. Acest lucru a fost precizat în mod clar cu mult timp în urmă: „monitorizarea Curţii priveşte atât obiectivul măsurii contestate, cât şi «necesitatea» sa; aceasta nu cuprinde doar legislaţia de bază, ci şi hotărârea de a o aplica, chiar şi cea pronunţată de o instanţă independentă” (a se vedea Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, Seria A nr. 24).
Această poziţie nu a fost niciodată infirmată în mod explicit.
[2] Erla Hlynsdottir împotriva Islandei (nr. 2), nr. 54125/10, 21 octombrie 2014.
[3] Un alt astfel de argument al Guvernului poate fi găsit în cauza Stoll împotriva Elveţiei (MC), nr. 69698/01, pct. 77, CEDO 2007‑V. A fost infirmat în mod corespunzător.
[4] „Datorită contactului lor direct, continuu cu realităţile ţării, instanţele statului sunt în mai mare măsură decât o instanţă internaţională să stabilească în ce mod poate fi găsit un echilibru just, la un anumit moment. Din acest motiv, în problemele din cadrul art. 10 din Convenţie, statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere în evaluarea necesităţii şi a domeniului de aplicare a oricărei ingerinţe în libertatea de exprimare protejată de acel articolˮ (a se vedea Palomo Sánchez, citată anterior, pct. 54). Acest principiu a pornit de la cauza Handyside (citată anterior, pct. 48).
Este clar că utilizarea în acest context a termenului excesiv şi aspru criticat de „marjă de apreciere” a creat probleme suplimentare în ceea ce priveşte doctrina juridică.
[5] A se vedea, de asemenea, trimiterea la aceste rânduri făcută de Preşedintele Spielmann,
[6] Măsura în care „instanţele naţionale au ţinut cont în mod vădit de jurisprudenţa relevantă a Curţii” este discutabilă [a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 125, CEDO 2012]. Dar faptul că criteriile au fost respectate nu trebuie să fie înţeles drept o zădărnicire a rolului de supraveghere al Curţii. În cauza Axel Springer, cinci judecători cu opinii separate au decis că doar în cazul în care instanţele naţionale au aplicat criteriile relevante într-un mod vădit nerezonabil sau nu au evaluat în mod corespunzător un factor important, Curtea îşi va exercita rolul de supraveghere (a se vedea Axel Springer AG, citată anterior, opinia separată comună a judecătorilor López Guerra, Jungwiert, Jaeger, Villiger şi Poalelungi). Această cale nu a fost susţinută de o majoritate substanţială.
[7] Trebuie admis că există mici probleme de coerenţă în formulările utilizate în cauzele examinate de Marea Cameră, iar paragraful citat din cauza Aksu prezintă mici diferenţe comparativ cu limbajul folosit în cauzele Von Hannover şi Axel Springer, pronunţate cu şase săptămâni mai devreme. Regret că nu am observat acest lucru din timp, având încredere în autoritatea cauzei Animal Defenders International (citată anterior, pct. 108). După cum s-a precizat, cauza Palomo Sánchez şi urmările sale soluţionează problema în mod corespunzător.
Full & Egal Universal Law Academy