CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAZUL HOKKANEN contra FINLANDEI
Cererea nr. 19823/92
Hotărâre
23 septembrie 1994
În cauza Hokkanen c. Finlandei[1],
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente ale regulamentului său, într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
Thór Vilhjálmsson,
C. Russo,
J. De Meyer,
I. Foighel,
R. Pekkanen,
J.M. Morenilla,
J. Makarczyk,
K. Jungwiert,
precum şi Dnii M.-A. Eissen, grefir, şi H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 25 martie şi la 24 august 1994,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 9 decembrie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 19823/92) îndreptată împotriva Republicii Finlandeze, introdusă la Comisie la 10 aprilie 1992 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Teuvo Hokkanen, în virtutea articolului 25, în numele său şi al fiicei sale, Dra Sini Hokkanen, de asemenea finlandeză. Cererea totuşi a fost declarată inadmisibilă în ceea ce o priveşte pe Sini (paragraful 50 de mai jos).
Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Finlandei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46)[2]. Cererea Comisiei are drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a exigenţelor articolelor 6 § 1, 8 şi 13 din Convenţie şi 5 din Protocolul nr. 7.
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la procesul şi a desemnat un reprezentant (articolul 30).
Camera constituită îi includea cu drepturi depline, pe Dl R. Pekkanen, judecător ales cu cetăţenie finlandeză (articolul 43 al Convenţiei), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 7 ianuarie 1994, acesta a desemnat prin tragere la sorţi numele celorlalţi şapte membri: Dnii Thór Vilhjálmsson, C. Russo, J. De Meyer, I. Foighel, J.M. Morenilla, J. Makarczyk şi K. Jungwiert, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului Finlandei („Guvernul”), avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă la 26 ianuarie 1994, grefierul a primit memoriul reclamantului, iar la 21 februarie 1994 cel al Guvernului. La 18 martie, secretarul Comisiei a indicat că delegatul nu intenţionează să răspundă în scris.
La 22 februarie 1994, fiind sesizat cu o cerere de către Sini şi bunicii de pe linia maternă, Dl Reino şi Dna Sinikka Nick, preşedintele, după ce a consultat în aceeaşi zi camera, a autorizat Dl şi Dna Nick, dar nu şi pe Sini Hokkanen, să prezinte observaţii scrise (articolul 37 § 2 din regulament) cu privire la faptele pe care ei le considerau inexact expuse în raportul Comisiei din 22 octombrie 1993. La 8 martie, grefierul a primit observaţiile lor.
La date diferite cuprinse între 17 februarie şi 16 martie 1994, Comisia a elaborat diverse documente, după cum a invitat-o grefierul urmând instrucţiunile preşedintelui.
În conformitate cu decizia preşedintelui, dezbaterile s-au desfăşurat în public la 21 martie 1994, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil, Curtea a avut o reuniune de pregătire.
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dnii T. Grönberg, ambasador, director general
pentru Afaceri juridice,
Ministerul Afacerilor externeagent,
A.Kosonen, consilier juridic,
Ministerul Afacerilor externe,coagent,
M. Helin, consilier în problemele legislaţiei,
ministerul Justiţiei, consilier,
- pentru Comisie
Dna J. Liddy, delegat,
- pentru reclamant
Dnii H. Salo, avocat,consilier,
J. Kortteinen, avocat,
A. Rosas, profesor de drept la Åbo Akademi,consilieri.
Curtea a audiat declaraţiile făcute de Dna Liddy, Dnii Salo, Rosas şi Grönberg, precum şi răspunsul lor la întrebările sale.
ÎN FAPT
CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
Evenimentele care au generat prima serie de proceduri relative la custodie
Dl Hokkanen, cetăţean finlandez născut în 1953, locuieşte la Tuusula.
El are o fiică, Sini, născută în septembrie 1983. În rezultatul decesului, în aprilie 1985, a Dnei Tuula Hokkanen (mama copilului, cu care reclamantul fusese căsătorit din 11 iunie 1983), Sini a fost îngrijită de către bunicii pe linie maternă, Dl Reino şi Dna Snikka Nick („bunicii”). După spusele reclamantului, el acceptase această soluţie ca un aranjament provizoriu care i-ar permite că rezolve unele probleme ca rezultat al decesului soţiei sale, inclusiv reorganizarea activităţilor sale de fermier.
La finele anului 1985, bunicii au informat reclamantul că ei nu intenţionează s-o întoarcă pe Sini. În scopul reconcilierii Dlui Hokkanen cu bunicii au fost întreprinse tentative la care a participat consiliul social (sosiaalilautakunta, socialnämnden) din Tuusula, dar în van.
La 2 mai 1986, prefectura (lääninhallitus, länsstyrelsen) din Uusimaa, în calitate de executor şef (ulosotonhaltija, överexekutor) competent (paragraful 44 de mai jos), a respins cererea Dlui Hokkanen care viza restituirea lui Sini, în aplicarea articolului 8 § 2 din legea din 1975 cu privire la executarea deciziilor relative la custodia copiilor şi la dreptul de vizită a lor (laki 523/75 lapsen huollosta ja tapaamisoikeudesta annetun päätöksen täytäntöönpanosta, lag 523/75 om verkställighet av beslut som gäller vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1975”). Ea a menţionat că reclamantul a fost de acord cu aranjamentul care o lăsa pe Sini în grija bunicilor. Ţinând cont de timpul petrecut cu bunicii şi contactele foarte puţine cu el, reântoarcerea fiicei putea fi împotriva intereselor copilului; ea a ordonat în consecinţă celor două părţi să sesizeze tribunalul de circumscripţie (kihlakunnanoikeus, häradsrätten) din Tuusula pentru ca el să se pronunţe în privinţa custodiei copilului, ceea ce a şi fost făcut.
B. Prima serie de proceduri relative la custodie
Procedura în faţa tribunalului de circumscripţie
După o audiere, la 16 iulie 1986, tribunalul de circumscripţie a decis provizoriu ca Sini să locuiască la bunici; de asemenea el a acordat Dlui Hokkanen un drept de vizită: Sini urma să stea la el un sfârşit de săptămână din patru şi, începând cu 8 august 1986, o săptămână din patru.
La 30 septembrie 1986, prefectura a ordonat bunicilor să respecte dreptul de vizită al reclamantului, sub pedeapsa unei amenzi administrative (uhkasakko, vite) de 2 000 mărci finlandeze fiecăruia. Cu toate aceasta, ei nu s-au supus.
La 31 octombrie 1986, tribunalul de circumscripţie a avut o nouă audiere. El a amânat cauza şi a acordat din nou reclamantului un drept de vizită provizoriu: începând cu 5 noiembrie, el putea viziza fiica la bunici timp de două ore în fiecare miercure şi şase ore în fiecare duminică apoi, începând cu 1 decembrie, ea trebuie să-l viziteze, la aceleaşi date şi pentru aceeaşi durată, la domiciliul lui. Bunicii au refuzat să se conforme acestor modalităţi.
La 21 ianuarie 1987, prefectura a respins cererea Dlui Hokkanen privind executarea forţată a dreptului de vizită acordat de tribunalul de circumscripţie la 16 iulie 1986. Ea a menţionat că tribunalul, în decizia sa din 31 octombrie 1986, modificase acest drept. Ea considera deci că decisia sa din 30 septembrie 1986, conform căreia bunicii erau pasibili de amenzi în cazul în care nu ar fi respectat ordonanţa relativă la dreptul de vizită (paragraful 11 de mai sus), nu mai era în vigoare.
La 26 ianuarie 1987, tribunalul de circumscripţie a confirmat că custodia îi aparţinea reclamantului şi a ordonat ca Sini să-i fie restituită. El a ţinut cont, printre altele, de un raport din 22 ianuarie 1987 al centrului de îndrumare a copiilor (kasvatusneuvola, uppfostringsrådgivningen – „centrul”) din Uusimaa central.
La 10 martie 1987, prefectura a ordonat bunicilor, sub pedeapsa unei amenzi de 8 000 mărci pentru fiecare, de a se conforma hotărârii tribunalului de circumscripţie din 26 ianuarie. Bunicii au continuat să nu se supună.
Sesizarea curţii de apel de către bunici şi măsurile luate de prefectură
La 6 mai 1987, fiind sesizată de bunici, curtea de apel (hovioikeus, hovrätten) din Helsinki a confirmat hotărârea tribunalului de circumscripţie din 26 ianuarie. La 23 iunie, ea a refuzat recursul lor împotriva deciziei prefecturii din 10 martie.
La 7 mai 1987, prefectura din nou a ordonat buncilor să o restituie pe Sini Dui Hokkanen în timp de o săptămână şi să plătească fiecare câte 2 000 mărci suplimentar la amenzile la care fusese condamnaţi anterior. Dacă ei nu o vor restitui pe Sini tatălui său, prefectura va ordona executorului să procedeze la executare forţată.
Recursul bunicilor în faţa Curţii supreme
La 30 iulie 1987, Curtea supremă (korkein oieus, högsta domstolen) a autorizat bunicii să o sesizeze cu un recurs împotriva hotărârilor curţii de apel din 6 mai şi 23 iunie 1987. Ea a ordonat amânarea executării lor sau, ca măsură alternativă, suspendarea lor (paragraful 16 de mai sus).
În două hotărâri separate, din 17 mai 1988, Curtea supremă a respins recursul şi a permis amânarea executării celor două decizii.
Bunicii au invitat consiliul social să determine dacă executarea hotărârilor Curţii supreme serveau intereselor lui Sini. Consiliul a făcut referire la direcţia naţională pentru protecţie socială (sosiaalihallitus, socialstyrelsen).
Concomitent, ei au rugat Curtea supremă să suspende executarea hotărârilor sale din 17 mai 1988 şi de a le amâna, ceea ce ea a refuzat la 13 septembrie.
C. Cererile reclamantului la poliţie şi plângerea la Cancelaria Justiţiei.
În intervalul dintre 13 şi 18 mai 1987, Dl Hokkanen a cerut şefului poliţiei de district din Järvenpää să execute decizia prefecturii din 7 mai (paragraful 17 de mai sus). La 28 mai, autorităţile au realizat că bunicii au dus-o pe Sini într-un loc necunoscut. Poliţia din Järvenpää a luat contact cu cea din Mäntyharju, unde bunicii aveau o casă de vară. Ei au descoperit prin urmare că Sini era cu ei. La 10 iunie, tatăl a solicitat şefului poliţiei din Mäntyharju să-i restituie fiica, dar funcţionarul a refuzat, considerând că întreruperea vacanţei estivale contravine intereselor copilului.
La 29 mai 1987, reclamantul a depus plângere la Cancelaria Justiţiei (oikeuskansleri, justitiekanslern), în care pretindea că autorităţile nu au luat măsurile suficiente pentru a o găsi şi a o restitui pe Sini. La 6 iulie 1988, Cancelarul a răspuns că nu vede necesitatea unei acţiuni, în primul rând, din cauza măsurilor luate pentru executarea deciziei prefecturii din 7 mai 1987 şi, într-al doilea rând, din cauza deciziei ulterioare a Curţii supreme de a amâna executarea hotărârilor curţii de apel din 6 mai şi 23 iunie 1987 (paragrafele 16 şi 18 de mai sus) şi, într-al treilea rând, din cauza cererii bunicilor de a amâna executarea şi a anula hotărârile Curţii supreme din 17 mai 1988 (paragraful 19 de mai sus).
D. Cea de-a doua serie de proceduri relative la custodie
Procedura administrativă
La 30 mai 1990, direcţia naţională pentru protecţie socială a recomandat consiliului social din Tuusula să ia măsuri în vederea transferului custodiei lui Sini de la Dl Hokkanen la bunici, de a acorda reclamantului un drept de vizită şi de a numi o altă persoană ca tutorele lui Sini în locul lui.
La 25 iulie 1990, la cererea consiliului social, consiliul de tutelă (holhouslautakunta, förmyndarenämnden) din Tuusula a indicat în avizul său cu privire la problemele de mai sus că reclamantul şi-a exercitat într-un mod satisfăcător funcţiile de tutore. El nu considera oportun să transfere custodia şi tutela lui Sini, şi a conchis că tatăl trebuie să continuie să le asigure.
Procedura în faţa tribunalului de circumscripţie şi cererile reclamantului referitoare la punerea în aplicare a dreptului său de vizită
La 13 august 1990, consiliul social din Tuusula a invitat tribunalul de circumscripţie să transfere custodia la bunici. El menţiona că Dl Hokkanen era în stare s-o crească pe Sini şi îi putea oferi un mediu sănătos; el punea accentul pe faptul că din 1985, copilul locuia cu bunicii săi cu care avea legături strânse. Având în vedere că Sini nu şi-a văzut tatăl mai mulţi ani, ar trebui ca întâlnirile lor din toamna anului 1990 să fie bine pregătite şi să aibă loc pe un teren neutru. El de asemenea preconiza ca tatăl să rămână tutorele lui Sini.
La 19 septembrie 1990, tribunalul de circumscripţie s-a întrunit într-o şedinţă, dar a amânat cauza pentru 14 noiembrie, după ce a decis să obţină avizul consiliului de tutelă. Acesta i-a comunicat un raport la 31 octombtie; el recomanda să i se menţină reclamantului calitatea de tutore al copilului.
La audierea fixată pentru 14 noiembrie 1990, tribunalul de circumscripţie din nou a amânat cauza, de data aceasta pentru 8 mai 1991, în aşteptarea avizului centrului de îndrumare a copiilor din Uusimaa central. La 7 mai 1991, centrul de îndrumare a copiilor şi familiei (perhe- ja kasvatusneuvola, familje – och uppfostringsrådgivningen) din Tuusula, care îl înlocuia pe cel precedent, a confirmat opiniile exprimate de către acest centru în avizul său din 22 ianuarie 1987 (paragraful 14 de mai sus). El menţiona că bunicii refuzase s-o prezinte pe Sini unui examen (solicitat de direcţia naţională pentru protecţie socială) şi să-i permită să participe la întrevederile în cadrul acestuia. El reaminteşte de asemenea o declaraţie din 13 decembrie 1989 al unui grup de lucru de la clinica infantilă din Lastenlinna: chiar dacă Sini îi considera pe bunicii săi ca părinţi psihologici, nu exista, în opinia ei, nici un obstacol de ordin psihologic ca ea să se întâlnească cu Dl Hokkanen; asemenea întâlniri ar fi, din contra, în interesul ei.
Pe parcursul procesului în faţa sa, tribunalul de circumscripţie a decis în mod provizoriu, la 14 noiembrie 1990, ca Sini să rămână la bunici şi a recunoscut unele drepturi de vizită pentru reclamant: în decembrie 1990 şi ianuarie 1991, el trebuia să se poată întâlni cu fiica sa timp de şase ore prima duminică a fiecărei luni într-un loc ales de consiliu şi în prezenţa unuia dintre agenţii săi; începând cu ianuarie, tatăl şi fiica se vor întâlni supimentar de sâmbătă la prânz până duminică la prânz la sfârşitul celei de-a treia săptămâni a lunii şi, începând cu februarie, şi la sfârşitul primei săptămâni.
Totuşi bunicii au refuzat să-i permită Dlui Hokkanen să-şi vadă copilul în afara domiciliului lor. La 20 decembrie 1990, tatăl a cerut prefecturii să ia măsurile de executare. El şi-a reiterat cererea din 31 ianuarie 1991.
La 28 martie 1991, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze deciziei provizorii a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990, în caz contrar vor fi supuşi unei amenzi administrative de 5 000 mărci fiecare. Bunicii persistau în refuzul lor. Reclamantul nu a cerut deloc încasarea amenzilor, condiţie fixată de către lege.
La 8 mai 1991, tribunalul de circumscripţie a respins cererea consiliului social care viza transferul tutelei şi custodiei. El a precizat de asemenea că decizia sa provizorie din 14 noiembrie 1990 cu privire la vizite nu mai era aplicabilă.
Recursurile în faţa curţii de apel şi refuzul Curţii supreme de a-i autoriza sesizarea sa
La 24 iulie 1991, fiind sesizată cu apeluri diferite de către bunici şi consiliul social, curtea de apel a amânat executarea hotărârii tribunalului de circumscripţie din 8 mai 1991 (paragraful 24 de mai sus).
Printr-o hotărâre din 25 septembrie 1991, curtea de apel a decis, cu majoritatea voturilor, că Dl Hokkanen trebuie să rămână tutorele lui Sini, dar a transferat custodia la bunici; ea considera că faptul că copilul trăia cu ei de la 30 aprilie 1985 vorbea mult în favoarea acestei soluţii. Ea se referea la avizul precitat din 13 decembrie 1989 al clinicii infantile (paragraful 24 de mai sus) conform căruia Sini avea legături strânse de securitate, încredere şi afecţiune cu bunicii săi, casa cărora ea o considera ca propria casă. Nu era cazul de a modifica substanţial această situaţie; fetiţa trebuie să-şi poată vedea tatăl şi stabili cu el relaţii normale. Din cauza vârstei sale fragede (opt ani la epoca faptelor) şi din cauza că ea nu era în măsură să-şi formeze o opinie, curtea de apel considera că nu ar trebui acordată o importanţă esenţială propriei dorinţe a lui Sini de a nu-şi vedea tatăl, menţionată în avizul din 7 mai 1991 al centrului de îndrumare a copiilor şi familie (paragraful 24 de mai sus).
Hotărârea prevedea următoarele modalităţi referitoare la vizite: pe parcursul primilor trei ani, Dl Hokkanen şi fiica sa se vor întâlni timp de patru ore o sâmbătă în fiecare lună, într-un loc ales de către biroul pentru protecţia socială din Tuusula şi în prezenţa unuia dintre agenţii săi, apoi la sfârşitul unei săptămâni din două, de sâmbătă la prânz până duminica la prânz. La Crăciun ea va fi cu bunicii şi vara următoare două săptămâni la tatăl său; în continuare, ea va petrece sărbătorile pe rând la reclamant şi la bunici.
La 19 decembrie 1991, curtea de apel a anulat decizia prefecturii din 28 martie 1991 prin care bunicii erau invitaţi să se conforme celei provizorii, adoptate de tribunalul de circumscripţie la 14 noiembrie 1990 relativă la dreptul de vizită (paragraful 25 de mai sus). Curtea de apel a luat în considerare decizia din 8 mai 1991 a primei jurisdicţii (paragraful 27 de mai sus), care în realitate se referea la decizia sa din 14 noiembrie 1990.
La 21 ianuarie 1992, Curtea supremă a refuzat reclamantului permisiunea de a o sesiza.
E. Procedurile ulterioare referitoare la dreptul de vizită
Cererea de executare adresată consiliului social local
La 25 iunie 1992, consiliul social din Järvenpää a răspuns unei cereri de executare cu care a fost sesizată de Dl Hokkanen. El a menţionat că centrul de îndrumare a copiilor şi familiei din Järvenpää le-a oferit bunicilor „posibilitatea de a obţine un ajutor şi de a discuta despre problema dreptului de vizită”, dar ei au refuzat să se întâlnească cu el. Într-o scrisoare din 16 iunie 1992 către consiliu, acesta declara că, în aceste condiţii, „Centrul nu mai putea face nimic altceva”.
Cererea de executare adresată prefecturii şi procedura judiciară care a urmat
Între timp, la 22 iunie 1992, reclamantul a invitat prefectura să ia măsuri în vederea executării hotărârii curţii de apel din 25 septembrie 1991 (paragraful 29 de mai sus). El indica în special că în 1991, nici una din cele trei întâlnici programate cu fiica sa nu a avut loc, bunicii refuzând să-i aducă fetiţa. În afară de aceasta, ei au neglijat tentativele înteprinse pentru organizarea altor întâlniri.
La 23 iunie 1992, prefectura a luat o decizie provizorie prin care ordona Dlui Hokkanen să comunice documentele pertinente bunicilor pentru a le permite să prezinte observaţiile lor cu privire la cererea sa adresată prefecturii. Ceea ce ei au făcut la 21 iulie. Ea a precizat că cauza va fi scoasă de pe rol dacă reclamantul nu-şi va reînnoi cererea de executare în termen de un an.
La 10 noiembrie 1992, Dl Hokkanen şi-a reiterat cererea din 22 iunie către prefectură. După ce aceasta, conform prevederilor legislative în materie, a deferit cauza conciliatorului (paragraful 45 de mai jos). Acesta din urmă i-a comunicat un raport la 2 decembrie şi reclamantul i-a răspuns la 7 decembrie.
La 31 decembrie 1992, prefectura a ordonat bunicilor să se conformeze dciziei curţii de apel din 25 septembrie 1991, sub pedeapsa unei amenzi administrative de 5 000 mărci pentru fiecare.
Pe de altă parte ea a respins o cerere în care reclamantul solicita ca Sini să locuiască la el; o asemenea măsură nu putea fi luată decât în executarea unei decizii cu privire la custodie. Prefectura a menţionat totodată că bunicii au refuzat categoric să fie cooperanţi în tentativele întreprinse pentru a lăsa tatăl să se întâlnească cu fiica. Având în vedere vârsta acesteia şi influenţa puternică exercitată asupra ei de către bunici, nu se putea ţine cont de dorinţa ei deoarece ea nu era suficient de matură.
Astfel, prefectura a luat în considerare raportul conciliatorului menţionat mai sus (paragraful 34 de mai sus), comunicat consiliului social din Järvenpää. Conform acestui document, bunicii au acceptat ca Dl Hokkanen să se întâlnească cu Sini la domiciliul lor, dar tatăl categoric a refuzat să aibă vreo afacere cu ei. Conciliatorul a văzut-o pe Sini doar la bunici, în prezenţa lor, la 27 noiembrie 1992. Întrebată despre tatăl său, ea s-a închis în sine dar a declarat că nu doreşte să-l vadă. Conciliatorul a considerat că ar trebui să se ţină cont de opinia ei.
Bunicii nu au acceptat s-o conducă pe Sini la o întâlnire cu tatăl, prevăzută de consiliul social din Järvenpää pentru 3 aprilie 1993.
Printr-o hotărâre din 21 octombrie 1993, curtea de apel, referindu-se la articolul 6 din legea din 1975 (paragraful 47 de mai jos), a primit un recurs din partea bunicilor împotriva deciziei prefecturii din 31 decembrie 1992 (paragraful 35 de mai sus). Ea a menţionat că, conform unui raport medical al Dr Arajärvi din 8 septembrie 1992, Sini era într-o condiţie fizică şi mintală bună şi că, conform unui test psihologic, ea poseda cu certitudine o inteligenţă superioară pentru vârsta de doisprezece ani; nu ar trebui deci să fie forţată să-şi vadă tatăl, dar ar trebui lăsată să decidă ea personal. În afară de aceasta, conform raportului conciliatorului (paragrafele 34 şi 35 de mai sus), ea cu siguranţă şi într-un mod persistent refuza să-l vadă pe Dl Hokkanen şi era suficient de matură pentru a se ţine cont de dorinţele ei. Hotărârea conchidea că, ţinând cont de maturitatea copilului, nu ar putea fi pus în aplicare un drept de vizită împotriva voinţei sale; el a anulat amendele aplicate bunicilor.
La 4 februarie 1994, Curtea supremă a refuzat reclamantului autorizaţia de a înainta recurs în faţa sa.
F. Contactele între reclamant şi Sini
Dl Hokkanen a mers s-o vadă pe Sini la bunici de câteva ori până în 1986. El a văzut-o pentru ultima dată la 14 ianuarie 1987.
DREPTUL INTERN PERTINENT
Custodia şi dreptul de vizită
Gustodia copiilor este reglementată de legea din 1983 cu privire la drepturile de custodie şi vizită cu privire la copii (laki 361/83 lapsen huollosta ja tapaamisoikeudesta, lag 361/83 ang. Vårdnad om barn och umgängesrätt – „legea din 1983”). În articolul său 1, ea prevede că custodia are drept scop de a asigura dezvoltarea echilibrată şi bunăstrarea copilului, ţinând cont de necesităţile şi dorinţele sale particulare, precum şi de a favoriza legături strânse între el şi părinţii săi. Protectorul reprezintă copilul în afacerile sale particulare, dacă legea nu dispune altfel (articolul 4).
Părinţii, sau orice altă persoană căreia îi este încredinţată îngrijirea copilului, sunt protectorii săi (articolul 3). Părinţii care sau căsătorit unul cu altul la momentul naşterii copilului sunt protectorii acestuia (articolul 6).
Tribunalul de circumscripţie poate decide să încredinţeze custodia unei sau mai multor persoane pe lângă sau în locul părinţilor (articolul 9 § 1). El poate transfera custodia de la părinţi la alte persoane numai dacă, din punctul de vedere al copilului, există motive în special serioase de a proceda astfel (articolul 9 § 2).
Tribunalul de circumscripţie este abilitat să decidă asupra vizitelor (articolul 9). Acestea au drept scop de a garanta copilului dreptul de a menţine contacte cu părintele cu care el nu locuieşte (articolul 2).
Dacă este solicitat să se pronunţe în probleme de custodie şi drept de vizită, tribunalul competent trebuie să ţină cont de dorinţele şi interesele copilului în funcţie de următoarele considerente: consideraţiunea primordială este interesul copilului şi pe viitor ar trebui să fie prevăzute în particular mijloacele cele mai eficiente de punere în aplicare a dreptului de vizită (articolele 9 § 4 şi 10 §1); ar trebui întrebat copilul cu privire la opiniile şi dorinţele sale, dacă este posibil şi în conformitate cu vârsta şi maturitatea sa, dacă părinţii nu pot ajunge la un acord în această problemă, dacă copilul este încredinţat altei persoane decât protectorul său sau dacă din alte motive ar trebui consultat copilul în interesul său; consultarea trebuie să aibă loc într-o modalitate tacticoasă, care ar ţine cont de maturitatea copilului şi fără a dăuna relaţiilor sale cu părinţii (articolul 11).
Când o procedură judiciară cu privire la problemele de custodie şi drept de vizită este suspendată, tribunalul competent poate emite o ordonanţă provizorie cu privire la locul unde copilul trebuie să locuiască, modalităţile de vizită şi, în anumite circumstanţe, cu privire la custodie (articolul 17 §§ 1 şi 29.
O decizie cu privire la custodie, vizite şi locul de reşedinţă a copilului este executată imediat, cu excepţia unei declaraţii în sens contrar (articolul 19).
B. Punerea în aplicare a drepturilor de custodie şi de vizită
În conformitate cu articolul 1 (pentru referinţă, vezi paragraful 9 de mai sus), legea din 1975 se aplică executării unei decizii judiciare, inclusiv o ordonanţă provizorie, relativă la custodie şi vizite. Ea se poate aplica de asemenea dacă este vorba de executarea unei decizii care ordonă ca copilul să trăiască cu o persoană determinată sau să fie transmis protectorului său.
O cerere de executare poate fi prezentată executorului şef din aria unde locuieşte copilul (articolul 2), funcţie cu care este investită prefectura (articolul 1 din legea din 1895 cu privire la căile de executare – ulosotto taki 1985/37, utsöknindslagen 1895/37).
În aplicarea articolului 4, modificat prin legea nr. 366/83, înainte de a ordona executarea, executorul şef numeşte o persoană desemnată de consiliul social sau o altă persoană care îndeplineşte condiţiile cerute pentru a servi ca conciliator între părţi, astfel încât decizia să fie executată. Medierea are drept scop de a determina persoana care îngrijeşte de copil să se conforme în mod voluntar obligaţiilor prevăzute de decizia pertinentă.
Concilierea nu trebuie să fie ordonată dacă tentativele precedente demonstrează că ea este sortită eşecului sau, în cazul unei decizii cu privire la custodie, dacă este în interesul copilului ca această decizie să fie, din motive serioase, executată imediat.
Executorul şef poate însoţi o decizie de executare cu o amendă administrativă sau, dacă este vorba de custodia unui copil sau transmiterea acestuia protectorului său, el poate ordona executorului să transfere copilul (articolul 5).
O amendă similară cu cea vizată mai sus este calculată în funcţie de resursele persoanei vizate (capitolul 2, articolul 4 b) § 2, din codul penal din 1889). În lipsa plăţii, amenda este convertită în pedeapsă cu închisoarea (articolul 5 § 1, modificat prin legea nr. 650/86).
Executarea nu poate fi făcută împotriva voinţei copilului dacă el are mai mult de doisprezece ani sau este destul de matur pentru ca să se poată lua în considerare voinţa sa (articolul 6 din legea din 1975, modificat prin legea nr. 366/83).
O decizie luată de executorul şef în aplicarea legii din 1975 este executată imediat, dacă nu există indicaţii contrare (articolul 13 § 1).
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
În cererea sa (nr. 19823/92) din 10 aprilie 1992 către Comisie, Dl Teuvo Hokkanen, în numele său şi cel al fiicei Sini, s-a plâns de faptul că autorităţile publice, încălcând articolul 8 din Convenţie, nu au luat măsurile adecvate pentru a facilita reunirea lor rapidă. În acestă privinţă, el invoca şi articolul 5 din Protocolul nr. 7 (dreptul la egalitatea soţilor în relaţiile lor cu copiii). El se plângea de asemenea că nu a fost audiat în cadrul unei şedinţe şi în mod echitabil în faţa curţii de apel şi Curţii supreme, în perioada 1991-1992, după cum prevede articolul 6 § 1 din Convenţie. El alega pe deasupra o încălcare a acestei dispoziţii deoarece procedura relativă la custodie nu s-a desfăşurat într-un termen rezonabil şi că Curtea supremă nu şi-a motivat refuzul, din 21 ianuarie 1992, de a autoriza sesizarea sa. În fine el pretindea că nu a dispus de un recurs efectiv, după cum prevede articolul 13, în ceea ce priveşte lipsa măsurilor care să faciliteze reunirea, că durata procedurii a fost excesivă, iar amenzile administrative aplicate bunicilor au fost ineficiente din cauza situaţiei lor financiare.
La 9 februarie 1993, Comisia a acceptat plângerile formulate de Dl Hokkanen care îl vizau personal, în baza articolului 8 din Convenţie, şi a articolului 5 din Protocolul nr. 7 şi, în măsura în care ele vizau durata celei de-a doua serie de proceduri relative la custodie, cele în baza articolelor 6 § 1 şi 13 din Convenţie. Ea le-a respins pe cele formulate în numele lui Sini, pe motiv că Dl Hokkanen nu putea introduce vreo cerere deoarece nu era protectorul ei la epoca faptelor.
În raportul său din 22 octombrie 1993 (articolul 31), Comisia a formulat următorul aviz:
a) cu nouăsprezece voturi împotriva la două, că a avut o încălcare a articolului 8;
b) în unanimitate, că nici o altă problemă separată nu se impune în baza articolului 5 din Protocolul nr. 7;
c) cu şaisprezece voturi împotriva la cinci, că nu a avut loc încălcarea articolului 6 § 1;
d) cu douăzeci de voturi împotriva la unul, că nu este necesar de a examina plângerile referitoare la articolul 13.
Textul integral al avizului său şi opiniile concordante şi separate care îl însoţesc figurează în anexa la prezenta hotărâre.[*]
CONCLUZIILE PREZENTATE CURŢII DE CĂTRE GUVERN
La audierea din 21 martie 1994, Guvernul a reiterat concluziile din memoriul său invitând Curtea să hotărască că „în speţă nu a avut loc nici o încălcare a Convenţiei”.
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 8 DIN CONVENŢIE
Reclamantul reproşează autorităţilor finlandeze că nu au favorizat reunirea sa rapidă cu fiica. Ele au permis bunicilor s-o păstreze pe Sini la ei şi să-l împiedice s-o viziteze, în pofida deciziilor judecătoreşti, şi le-au transferat custodia. El a pretins încălcarea articolului 8 din Convenţie, care are următorul conţinut:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său sau a corespondenţei sale.
Nu este admis amestecum unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a morale, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Guvernul nu a fost de acord cu această teză. Comisia l-a susţinut în ceea ce se referă la neexecutarea pretinsă a drepturilor părinteşti, dar nu s-a pronunţat privind transferul custodiei.
Curtea precizează cu uşurinţă că, Convenţia intrând în vigoare pentru Finlanda la 10 mai 1990, ea se va limita, după cum a procedat Comisia, la examinarea dacă faptele intervenite după această dată au scos în evidenţă o încălcare a Convenţiei (vezi, spre exemplu, hotărârile Moreira de Azevedo contra Portugaliei din 23 octombrie 1990, seria A nr. 189, pag. 17-18, § 70, şi Stamoulakatos contra Greciei din 26 octombrie 1993, seria A nr. 271, pag. 13-14, §§ 32-33). Ea nu va lua în considerare evenimentele care au avut loc înainte de 10 mai 1990 decât în contextul problemelor cu care este sesizată, în particular numărul mare de demersuri administrative şi judiciare întreprinse de către reclamant, circumstanţa că bunicii s-au opus în mod efectiv tuturor deciziilor în favoarea reclamantului şi că relaţiile ostile dintre ei şi reclamant nu au favorizat o atmosferă cooperantă pentru reglementarea diferendului.
Cu privire la aplicabilitatea articolului 8
Sini s-a născut în căsătorie şi face parte deci cu drepturi depline din această celulă de „familie” din momentul naşterii sale şi chiar în virtutea acestui fapt. Ea a locuit cu Dl Hokkanen şi mama sa după naşterea din septembrie până la momentul în care ea fusese transmisă bunicilor pe linie maternă după decesul mamei sale din aprilie 1985. După care, tatăl său a văzut-o de câteva ori până în ianuarie 1987. Fiica s-a aflta în custodia lui până în septembrie 1991 şi el a rămas tutorele ei legal. Din 1983, el nu a încetat să ceară autorităţilor dreptul de vizită şi restituirea ei.
Aceste legături fără îndoială sunt suficiente pentru a constitui o „viaţă de familie” în sensul articolului 8, care deci este aplicabil. Această aplicabilitate de altfel nu a fost discutată în faţa Curţii.
B. Conformitatea cu articolul 8
Articolul 8 are drept scop esenţial protejarea individului împotriva ingerinţelor arbitrare din partea autorităţilor publice; suplimentar el poate antrena obligaţii pozitive inerente unei „respectări” efective a vieţii de familie. Frontiera dintre obligaţiile pozitive şi negative ale Statului în baza acestei dispoziţii nu se supune unei definiţii precise; cu toate acestea, principiile aplicabile sunt similare. În particular, în ambele cazuri, trebuie de avut în vedere echilibrul just care trebuie să existe între interesele concurente ale individului şi societatea în ansamblul său; de asemenea în ambele contexte, Statul beneficiază de o anumită marjă de apreciere (hotărârea Keegan c. Irlandei din 26 mai 1994, seria A nr. 290, pag. 19, § 49).
Sarcina Curţii nu constă în substituirea autorităţilor finlandeze competente pentru reglementarea problemelor de custodie şi de vizită în Finlanda, dar de a aprecia din punctul de vedere al Convenţiei deciziile pe care ele le adoptă în exercitarea puterii lor de apreciere (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Handyside c. Regatului Unit din 7 decembrie 1976, seria A nr. 24, pag. 23, § 50). Realizând aceasta, ea trebuie să cerceteze dacă motivele presupuse că justifică măsurile adoptate eficient în ceea ce priveşte beneficierea de către reclamant de dreptul său la respectarea vieţii de familie sunt pertinente şi suficiente în viziunea articolului 8.
În cauzele anterioare cu privire la plasarea forţată a copiilor în serviciile de asistenţă şi implemetarea măsurilor de întreţinere, Curtea permanent menţiona că articolul 8 implică dreptul unui părinte la măsuri în vederea reunirii cu copilul său şi obligaţia autorităţilor naţionale de a le lua (vezi, spre exemplu, hotărârile Eriksson c.a Suediei din 22 iunie 1989, seria A nr. 156, pag. 26, § 71, Margareta şi Roger Andersson c. Suediei din 25 februarie 1992, seria A nr. 226-A, pag. 30, § 91, şi Olsson contra Suediei (nr. 2), din 27 noiembrie 1992, seria A nr. 250, pag. 35-36, § 90). Conform Curţii, este cazul de a considera acest principiu ca aplicabil de asemenea cauzelor similare cu aceasta unde transferul provizoriu al întreţinerii îşi are originea într-un acord între persoane particulare.
Pentru Dl Hokkanen şi Comisie, o obligaţie pozitivă pentru Statul contractant de a opri măsurile coercitive se impune în prealabil când copilul este luat la întreţinere de facto în pofida legii şi a deciziilor judecătoreşti doar după sfârşitul unei întreţineri de jure. Nerespectarea drepturilor de custodie ale reclamantului de la 10 mai 1990 până la transferul custodiei lui Sini la 25 septembrie 1991, precum şi a drepturilor sale de vizită, au constituit o încălcare a „respectării” „vieţii de familie” a reclamantului, în pofida articolului 8. În ciuda demersurilor sale rezonabile pentru a face aplicabile drepturile sale părinteşti, a avut loc o lipsă gravă a răspunsului efectiv. Această circumstanţă, combinată cu durata procedurii de executare, au creat o situaţie care a făcut dificlă reunirea sa cu fiica.
În plus, cît priveşte transferul custodiei, reclmantul susţine că hotărârea curţii de apel din 25 septembrie 1991 a conferit legitimitate întreţinerii de facto ilegale de către bunici. Chiar dacă ei au ţinut copilul ilegal, această jurisdicţie a văzut în perioada de timp cât copilul s-a aflat la ei o justificare importantă a transferului custodiei. Această măsură a făcut şi mai vulnerabilă protecţia drepturilor părinteşti ale reclamantului, mai ales în ceea ce priveşte vizitele la fiica sa.
Conform Guvernului, este cazul de a face o distincţie între, pe de o parte, custodia şi dreptul de vizită al unui părinte faţă de copilul său şi, pe de altă parte, punerea în aplicare a acestor drepturi. Dacă există motive valabile în favoarea acordării unui părinte a custodiei şi unui drept de vizită, nu este neapărat să urmeze executarea acestora, mai ales în cazul în care aceasta nu este compatibil cu interesele şi bunăstarea copilului. Aceasta era poziţia în dreptul finlandez, care percepea custodia copilului său de către un părinte ca un drept care trebuie înainte de toate şi mai ales să servească bunăstării şi dezvoltării echilibrate a copilului şi nu în primul rând intereselor părintelui. Guvernul de asemenea face referire la articolul 3 din Convenţia Naţiunior Unite din 1989 cu privire la drepturile copilului, la articolul 19 § 1 b) din Convenţia europeană din 1980 cu privire la recunoaşterea şi executarea deciziilor în materie de custodie a copiior şi restabilira custodiei copiilor (Seria Tratatelor europene nr. 105), şi la articolele 1 şi 12 § 3 din Convenţia din 1980 cu privire la aspectele civile ale răpirii internaţionale a copiilor (semnată la Haga la 25 octombrie 1980). El îşi exprimă deci dezacordul cu Dl Hokkanen şi Comisia, care considerau că este cazul de a recurge prompt la măsuri coercitive într-o situaţie similară cu cea a reclamantului. Oricum, nu era oportun de a recurge la constrângere pentru a pune în aplicare drepturile părinteşti ale acestuia.
Recunoscând totuşi că Dl Hokkanen nu şi-a putut exercita drepturile sale de vizită după cum precizau deciziile judecătoreşti pertinente, Guvernul subliniază că aceasta nu a ţinut de nerespectarea acestor decizii de către bunici. Aceştia fiind persoane particulare, Statul nu era direct responsabil în dreptul internaţional de acţiunile sau omisiunile sale.
În orice caz, propriul comportament al reclamantului a fost un subiect al criticii: el nu s-a prevalat de posibilitatea de a merge în vizită la Sini la bunicii ei; el nu a ajuns până la încheierea procedurii de executare relativă la decizia tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990 cu privire la vizite, nereclamând aplicarea amenzilor pe care prefectura le-a fixat la 28 martie 1991; şi el mai multe luni nu şi-a reînnoit cererea sa pentru aplicarea dreptului de vizită pe care curtea de apel l-a recunoscut la 25 septembrie 1991 (paragrafele 26 şi 34 de mai sus).
Guvernul a conchis că, având în vedere circumstanţele dificile ale prezentei speţe, autorităţile naţionale au făcut totul ce se putea aştepta de la ele în mod rezonabil pentru a facilita reuniunea.
Curtea reaminteşte că obligaţia autorităţilor naţionale de a lua măsuri în acest scop nu este absolută deoarece reunirea unui părinte cu copilul care a trăit o anumită perioadă cu alte persoane nu poate avea loc imediat, şi necesită lucrări de pregătire. Natura şi amploarea lor depind de circumstanţele fiecărei speţe, dar înţelegerea şi cooperarea tuturor persoanelor vizate va constitui întotdeauna un factor important. Dacă autorităţile naţionale trebuie să se străduie să faciliteze o asemenea colaborare, obligaţia lor de a recurge la constrângere în aceată materie trebuie să fie limitată: ele trebuie să ţină cont de interesele, drepturile şi libertăţile acestor persoane, şi mai ales de interesele superioare ale copilului şi a drepturilor care îi sunt recunoscute de articolul 8 din Convenţie. În ipoteza că contactele cu părintele riscă că ameninţe aceste interese sau să prejudicieze aceste drepturi, autorităţile naţionale trebuie să urmărească echilibrul just între ei (vezi hotărârea Olsson (nr. 2) menţionată mai sus, pag. 35-36, § 90).
Punctul decisiv constă în cunoaşterea dacă autorităţile naţionale, pentru a facilita regruparea, au luat toate măsurile necesare care puteau fi cerute de la de ele în mod rezonabil în aceste circumstanţe (ibidem). Curtea nu crede că ar trebui să examineze argumentul general al reclamantului şi al Comisiei cu privire la obligaţia impusă de articolul 8 de a fixa măsuri coercitive (paragraful 56 de mai sus).
Cât priveşte faptele particulare ale speţei, Curtea va examina mai întâi nerespectarea pretinsă a drepturilor de vizită ale Dl Hokkanen, apoi cea a drepturilor sale de protector precum şi transferul custodiei la bunici.
Neexecutarea dreptului de vizită
Cât priveşte lipsa pretinsă a punerii în aplicare a dreptului de vizită, Curtea relevă că pe parcursul perioadei pertinente, autorităţile finlandeze, până la hotărârea curţii de apel din 21 octombrie 1993, au avut mai curând sentimentul că ar fi în interesul cel mai bun al copilului de a dezvolta contacte cu reclamantul, chiar dacă fetiţa nu dorea să-l întâlnească. În plus, cel puţin după la hotărârile Curţii supreme din 17 mai 1988 până la cea a curţii de apel din 25 septembrie 1991, jurisdicţiile finlandeze nu doar considerau că Dl Hokkanen era cel mai apt ca protector, dar şi că copilul ar trebui să se întoarcă să locuiască la el (paragrafele 14, 16, 18 şi 27 de mai sus). Decizia provizorie a tribunalului de circumscripţie din 14 noiembrie 1990 şi hotărârea curţii de apel din 25 septembrie 1991 precizează modalităţile de vizită ale tatălui la copil (paragrafele 25 şi 29 de mai sus). Deoarece bunicii nu respectau aceste modalităţi, prefectura a ordonat, la cererea reclamantului, executarea acestora sub pedeapsa amenzilor administrative (paragrafele 26 şi 35 de mai sus); dar aceste măsuri s-au dovedit a fi zadarnice în faţa refuzului persistent al bunicilor de a le îndeplini.
În faţa deciziilor judecătoreşti şi a ordonanţelor de executare inoperante, acţiunea autorităţilor de protecţie socială consta în mod esenţial de a prevederea trei reuniuni în 1991, de a lua măsuri pentru reconcilierea reclamantului şi a bunicilor la sfârşitul anului 1992, şi de a organiza o altă reuniune în primăvara anului 1993; niciuna dintre ele nu s-a materializat (paragrafele 33-36 de mai sus).
Dificultăţile întâmpinate în organizarea vizitelor proveneau cu siguranţă în mare parte din ostilitatea între bunici şi reclamant. Curtea nu poate totuşi admite că Dl Hokkanen este responsabil de neputinţa deciziilor sau măsurilor pertinente de a stabili contacte eficiente. Deciziile tribunalului de circumscripţie, dar şi a curţii de apel cu privire la vizite recunosc necesitatea de a le aranja într-un local neutru în afara domiciliului bunicilor (paragrafele 23, 25 şi 29 de mai sus). Odată ce aceştia din urmă nu încetează să le refuze, tatăl s-a angajat efectiv în executarea acestor decizii. Guvernul pretinde că situaţia putea fi puţin diferită dacă petiţionarul ar fi reclamat pronunţarea amenzilor administrative sau dacă nu ar fi omis pentru o anumită perioadă să reitereze cererea sa de executare; aceasta este foarte improbabil (paragrafele 26 şi 34 de mai sus).
Ţinând cont de interesele puse în joc, cele precedente nu permit de a spune că autorităţile competente, înaintea hotărârii curţii de apel din 21 octombrie 1993, au depus eforturi rezonabile pentru a facilita regruparea. Din contra, inacţiunea lor a forţat reclamantul să facă uz fără întrerupere de o serie lungă de recursuri îndelungate şi în final ineficiente pentru a face să fie respectate drepturile sale.
Din contra, în hotărârea sa din 21 octombrie 1993, curtea de apel a ajuns la concluzia că copilul devenise suficient de matur pentru a se ţine cont de opinia sa şi că aceste vizite nu puteau fi autorizate de acum înainte împotriva voinţei sale (paragraful 37 de mai sus). Curtea nu a găsit nici un motiv pentru a pune la îndoială această opinie.
Curtea a conchis în consecinţă că, în pofida marjei de apreciere de care beneficiau autorităţile competente, nerespectarea dreptului de vizită al Dlui Hokkanen între 10 mai 1990 şi 21 octombrie 1993 constituie o încălcare a dreptului său la respectarea vieţii de familie garantat de articolul 8. Totodată, o asemenea încălcare nu a avut loc pe parcursul perioadei posterioare.
Rămâne de determinat dacă a avut loc de asemenea o încălcare din cauza neexecutării dreptului de custodie a reclamantului şi din cauza transferului custodiei la bunici.
Curtea notează că la data de 10 mai 1990, copilul, plasat la bunici de când împlinise un an şi jumătate, locuia la ei de vreo cinci ani. Pe parcursul acestei perioade, ea avuse foarte puţine contacte cu tatăl său, reclamantul, care nu o văzuse de la începutul anului 1987 (paragraful 38 de mai sus). La 30 mai 1990, direcţia naţională pentru protecţie socială a recomandat să se ia măsuri în vederea transferării custodiei la bunici (paragraful 22 de mai sus) şi, la 13 august 1990, consiliul social a intentat o procedură în acest scop în faţa tribunalului de circumscripţie. Cererea consiliului fusese respinsă la 8 mai 1991, dar curtea de apel i-a dat câştig de cauză la 25 septembrie 1991; la 21 ianuarie 1992, Curtea supremă a refuzat autorizaţia de a fi sesizată (paragrafele 23, 27, 29 şi 31 de mai sus).
Curtea consideră că, în aceste condiţii, existau motive suficiente pentru a nu aplica dreptul de custodie al reclamantului aşteptând rezultatul procedurii referitoare la problema în cauză.
Pe deasupra, cât priveşte această problemă, nimeni nu a contestat că transferul custodiei a constituit o ingerinţă în dreptul Dlui Hokkanen la respectarea vieţii sale de familie garantat de paragraful 1 al articolului 8, că această ingerinţă era „prevăzută de lege” şi urmărea scopul legitim de a proteja „drepturile” copilului în sensul paragrafului 2. Curtea nu a văzut nici un motiv pentru a pune la îndoială faptul că transferul custodiei a fost „necesar într-o societate democratică”. Hotărârea curţii de apel, care avea la bază o expertiză, ţinea cont de durata şederei fetiţei la bunici, de ataşamentul său puternic faţă de aceştia şi de sentimentul că casa lor era şi a ei (paragrafele 29 şi 31 de mai sus). Aceste motive nu erau doar pertinente dar şi suficiente în scopul paragrafului 2 din articolul 8. Autorităţile naţionale competente, în principiu având o poziţia mai favorabilă decât judecătorul internaţional pentru a evalua elementele de care dispun (vezi, printre numeroase decizii, hotărârea Olsson contra Suediei (nr. 2) menţionată mai sus, pag. 35-36, § 90), nu au depăşit marja de apreciere pentru a ajunge la deciziile adoptate. Chiar dacă să considerăm că ele nu au asigurat reclamantului posibilitatea de a-şi vedea fiica, măsura nu putea fi considerată neproporţională cu scopul legitim al protecţiei intereselor lui Sini.
Aceste aspecte ale plângerii reclamantului nu fac necesară examinarea unei infracţiuni separate a articolului 8.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 5 DIN PROTOCOLUL NR. 7
În faţa Comisiei, Dl Hokkanen a susţinut că faptele care constituiau o încălcare pretinsă a articolului 8 din Convenţie se analizează de asemenea şi ca o încălcare a articolului 5 din Protocolul nr. 7 (dreptul la egalitatea soţilor în relaţiile lor cu copiii). Comisia a decis că nu există nici o problemă separată în baza acestei dispoziţii.
Reclamantul nu a reluat această plângere în faţa Curţii, care nu a considerat s-o examineze din oficiu.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
Cu privire la obiectul litigiului
În viziunea articolului 6 § 1 din Convenţie, Dl Hokkanen afirmă la început că durata celei de-a doua serii de proceduri relative la custodie, apoi a procedurii respective de executare a depăşit durata rezonabilă. În fine, în cadrul acestei ultime instanţe, cauza sa nu a putut fi examinată într-un mod echitabil şi imparţial în faţa curţii de apel.
Or, Comisia a declarat admisibile doar faptele care stau la baza primei plângeri. În conformitate cu jurisprudenţa sa stabilită, Curtea s-a limitat la examinarea acesteia (vezi, spre exemplu, hotărârea helmers c. Suediei din 29 octombrie 1991, seria A nr. 212-A, pag. 13, § 25, şi hotărârea Olsson (nr. 29 menţionată mai sus, pag. 29-30, § 75).
B. Cu privire la caracterul rezonabil al duratei celei de-a doua serii de proceduri relative la custodie
Reclamantul a denunţat o încălcare a articolului 6 § 1, conform căruia:
„Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu carater civil (...)”
Guvernul şi Comisia nu au fost de acord cu această teză.
Caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază având în vedere criteriile consacrate prin jurisprudenţa Curţii, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului şi cel al autorităţilor competente. Cât priveşte ultimul punct, trebuie să fie luat în considerare impactul litigiului pentru reclamant (hotărârea Vallée c. Franţei din 26 aprilie 1994, seria A nr. 289-A, pag. 17, § 34).
În opinia Dlui Hokkanen, faptul că tribunalul de circumscripţie a suspendat procedura fără vreun motiv important de două ori, cea de-a doua pentru şase luni, cu siguranţă a încetinit-o. Investigaţia aprofundată solicitată de tribunal a fost superficială deoarece ea avea la bază doar piesele de care deja dispunea (paragrafele 14 şi 24 de mai sus). Autorităţile nu au satisfăcut deci exigenţa unei diligenţe excepţionale care trebuie respectată în asemenea cazuri.
Curtea consideră că perioada pertinentă care urmează a fi luată în considerare a început la 13 august 1990, dată la care consiliul social a solicitat tribunalului de circumscripţie să transfere custodia, pentru a se încheia la 21 ianuarie 1992, zi în care Curtea supremă a refuzat autorizaţia de a fi sesizată (paragrafele 23 şi 31 de mai sus).
Este important că cauzele de custodie să fie tratate rapid; Curtea nu a observat totodată vreun motiv de a critica tribunalul de circumscripţie pentru faptul că a suspendat de două ori procesul în scopul de a obţine avizul experţilor cu privire la problema cu care a fost sesizat.
Având în vedere întârzierea de şase luni, nu ar trebui neglijate dificultăţile cu care s-au confruntat serviciile sociale din cauza refuzului bunicilor de a autoriza o invesigaţie refritoare la Sini şi de a-i permite acesteia să participe la întrevederi (paragraful 24 de mai sus). Independent de punctul de a şti dacă au existat motive suficiente pentru suspendarea audierii pentru un interval de aproape şase luni, trebuie să relevăm că procedura a durat în total aproximativ optsprezece luni, ceea ce în sine nu este un termen excesiv pentru un proces care cuprinde trei niveluri de jurisdicţie.
Având în vedere circumstanţele speţei, şi Curtea, şi Comisia, au considerat că durata celui de-al doilea proces relativ la custodie nu a depăşit un „termen rezonabil” şi că nu a existat deci vreo încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţia.
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 13 DN CONVENŢIE
În opinia reclamantului, nerespectarea drepturilor sale de custodie şi vizită, precum şi durata procesului au încălcat articolului 13 din Convenţie, care prevede:
„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale, chiar şi atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acţionat în exercitarea artibuţiilor lor oficiale.”
Această plângere corespunde în esenţă celor formulate pe terenul articolelor 6 şi 8. Având în vedere aceste constatări, Curtea împărtăşeşte avizul Comisiei: nu este deci cazul de a examina această doleanţă.
CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE
În termenii articolului 50 din Convenţie,
„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”
Prejudiciul moral
Dl Hokkanen reclamă 200 000 marci finlandeze pentru reparaţia daunei morale datorată anxietăţii şi suferinţei cauzate de neexecutarea drepturilor sale părinteşti şi transferul custodiei.
Guvernul a considerat această sumă excesivă; delegatul Comisiei nu a formulat nici o observaţie.
Curtea nu a observat vreun motiv de a pune la îndoială faptul că reclamantul a suferit din cauza neexecutării drepturilor sale de vizită şi că constatarea unei încălcări nu ar constitui o satsifacţie echitabilă suficientă. Evaluând suma în mod echitabil conform articolului 50, ea a cordat Dlui Hokkanen 100 000 mărţi pentru daune morale, care urmează a fi sporită cu orice sumă datorată cu titlu de taxe pe valoare adăugată (vezi, spre exemplu, hotărârea Observer şi Guardian c. Regatului Unit din 26 noiembrie 1991, seria A nr. 216, pag. 38, § 84).
B. Costuri şi cheltuieli
Reclamantul a revendicat suplimentar rambursarea costurilor şi cheltuielilor, în total 229 906,47 mărci şi 2 700 franci francezi, după cum urmează:
a) 37 751,47 mărci pentru costuri şi cheltuieli pentru procedura internă, dintre care 31 692,20 mărci referitoare la perioada după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Finlanda; în plus, 15 000 mărci cel puţin care vor f incluşi în facturi dacă notele de plată a onorariilor nu au fost reduse avându-se în vedere veniturile sale modeste după expirarea unei poliţe de asigurare;
b) 161 600 mărci pentru 202 ore de lucru (reieşind din 800 de mărci pentru oră) ale avocaţilor săi pentru procesul la Strasbourg;
c) 15 555 mărci şi 2 770 franci pentru acoperirea cheltuielilor prezentate pentru înfăţişarea celor trei avocaţi la audieri din 21 martie 1994 în faţa Curţii.
El invită de asemenea Curtea să adauge „toate taxele eventuale pe valoarea adăugată”.
Guvernul consideră că trebuie luate în considerare doar costurile şi cheltuielile obligatorii suportate după 10 mai 1990 (data ratificării Convenţiei de către Finlanda) şi se opune sporirii cu 15 000 mărci pentru cheltuieli interne, această sumă având la bază doar calcule ipotetice. Numărul de ore de lucru şi tariful onorariului sunt excesive şi ar fi fost suficient ca reclamantul să fie reprezentant de un singur avocat. Guvernul s-a pronunţat şi împotriva includerii taxelor pe valoarea adăugată.
Delegatul Comisiei nu a formulat nici o observaţie.
Cât priveşte punctul a), Curtea reaminteşte că costurile sunt rambursate doar dacă ele au fost real şi în mod obligatoriu suportate pentru evitarea sau reparea nerespectării dreptului de vizită al Dlui Hokkanen între 10 mai 1990 şi 21 octombrie 1993. Aceasta nu include costurile aferente procesului în faţa curţii de apel care s-a încheiat cu adoptarea deciziei la acestă ultimă dată. Reclamantul se pare că nu a fost obligat să plătească 15 000 mărci reclamaţi suplimentar. Aceste costuri nu au fost suportate în realitate, partea respectivă a cererii urmând să fie de asemenea respinsă. Având în vedere cele precedente, Curtea a acordat Dlui Hokkanen 15 000 mărci pentru costurile procesului intern precum şi taxa evantuală pe valoarea adăugată.
Cât priveşte punctul b), Curtea, adoptând decizia în echitate, a alocat reclamantului 120 000 mărci (care urmează a fi majoraţi cu orice taxă eventuală pe valoarea adăugată), dar care trebuie să fie redusă cu 8 070 franci francezi deja plătiţi pentru onorarii de către Consiliul Europei pentru utilizarea asistenţei judiciare.
Dl Hokkanen a primit pe deasupra 13 654,43 franci francezi pentru punctul c) şi Curtea nu a considerat că trebuie abordată o sumă suplimentară în această calitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăşte, în unanimitate, că neexecutarea dreptului de vizită al reclamantului de la 10 mai 1990 până la 21 octombrie 1993 a încălcat articolul 8 din Convenţie;
Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că nu a existat o asemenea încălcare după această din urmă dată;
Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că nerespectarea, după 10 mai 1990, a dreptului de custodie al reclamantului şi transferul ulterior al custodiei la bunici nu au încălcat articolul 8 din Convenţie;
Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina alegaţiile reclamantului pe terenul articolului 5 din Protocolul nr. 7;
Hotărăşte, în unanimitate, că pe terenul articolului 6 § 1 din convenţie, ea se limitează la examinarea plângerii referitoare la durata celei de-a doua serii de procese relative la custodie şi că nu există o încălcare a acestei dispoziţii;
Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina alegaţiile reclamantului pe terenul articolului 13 din Convenţie;
Hotărăşte, în unanimitate, că Finlanda trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni şi suplimentar orice sumă datorată în calitate de taxă pe valoarea adăugată, 100 000 (una sută mii) mărci finlandeze pentru daune morale şi, pentru costuri şi cheltuieli, 135 000 (una sută treizeci şi cinci de mii) mărci fără 8 070 (opt mii şaptezeci) franci francezi convertiţi în mărci finlandeze la rata aplicabilă la data pronunţării prezentei hotărâri;
Respinge, în unanimitate, cererea de satisacţie echitabilă pentru surplus.
Alcătuită în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg , la 23 septembrie 1994.
Semnat: Rolv Ryssdal,
Preşedinte
Semnat: Herbert Petzold
Grefier în funcţie
La prezenta hotărâre se anexează, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea opiniei parţial separate a Dlui De Meyer, la care se alătură Dnii Russo şi Jungwiert.
OPINIA PARŢIAL SEPARATĂ
A DLUI JUDECĂTOR DE MEYER, LA CARE SE ALĂTURĂ
DNII JUDECĂTORI RUSSO ŞI JUNGWIERT
În opinia noastră, a fost încălcat dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale de familie atât în ceea ce priveşte dreptul de custodie, cât şi în ceea ce priveşte dreptul de vizită şi, referitor la ultimul, atât după 21 octombrie 1993 cât şi până la această dată.
Pe parcursul multor ani, autorităţile finlandeze s-au confruntat şi au tolerat menţinerea unei situaţii pe care ele au constatat-o, în mai multe reprize, că are un caracter ilicit şi pe care ele erau obligate s-o oprească[1]. Cedând de fiecare dată în faţa rezistenţei persistente a bunicilor, ele au permis acestora să creeze un fapt săvârşit pe care în final s-au resemnat să-l susţină atât referitor la dreptul de custodie cât şi la dreptul de vizită.
Fiind astfel supuse de către ele-însele acestei duble capitulări, ele ar fi putut cu siguranţă să prevadă acest punctul la care au ajuns lucrurile, când nu mai era în interesul copilului de a încerca remedierea situaţiei.
Nu le-a mai rămas decât la sfârşit să-l priveze pe reclamant de exercitarea dreptului care îi aparţinea în mod natural în calitatea sa de tată, pe când ele la început au susţinut cu mai multe ocazii, fapt ce nu putea fi negat de reclamant[2].
Departe de a face să înceteze încălcarea acestor drepturi, ele astfel au consumat-o în mod definitiv.
[1] Cazul poartă numărul 50/1993/445/527. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie
[2] Declaraţia este datată cu 10 mai 1990, care este de asemenea data ratificării Convenţiei de către Finlanda.
[*] Nota grefierului: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită (volumul 299- A din seria A a publicaţiilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.
[1] Nu este necesar de aface o distincţie între diverse autorităţi care au intervenit în speţă: ele toate, şi unele şi altele, angajează responsabilitatea Statului pârât.
[2] Vezi în special, în ceea ce priveşte dreptul de vizită, paragrafele 10, 12, 25 şi 29, şi, în ceea ce priveşte dreptul de custodie, paragrafele 14, 16, 18, 22, 24 şi 27 din prezenta hotărâre.
Full & Egal Universal Law Academy