©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Hood împotriva Regatului Unit (MC) – 27267/95
Hotărârea din 18.02.1999
Art. 5 § 3: Judecător sau alt magistrat care exercită atribuţii judiciare
Imparţialitatea ofiţerului care a ordonat reţinerea unui militar: încălcare
Art. 5 § 5: Reparaţia
Absenţa unui drept executoriu la reparaţie pentru detenţie ilegală: încălcare
În fapt—Reclamantul, d. David Hood, resortisant britanic, s-a născut în 1970 şi locuieşte în Regatul Unit. În 1995, a fost judecat şi condamnat pentru mai multe capete de acuzare de natură penală de către o curte marţială, în temeiul legii din 1995 cu privire la forţele armate terestre (Army Act). A fost plasat în arest preventiv în urma deciziei comandantului corpului său şi a iniţiat fără succes o procedură habeas corpus în acest sens. În centrul dispozitivului prevăzut de legea din 1955 se afla „ofiţerul convocator” a cărui sarcină principală era de a convoca curtea marţială şi de a desemna membrii săi, precum şi pe procurorul militar. Acesta trebuia să decidă natura şi detaliile acuzaţiilor, iar atunci când acuzatul solicita să beneficieze de circumstanţe atenuante, cererea sa nu putea fi aprobată fără consimţământul său. În anumite circumstanţe, ofiţerul care efectuează convocarea putea dizolva curtea marţială înaintea sau în timpul procesului; în plus, întrucât în mod obişnuit, îndeplinea şi funcţia de ofiţer care confirmă (confirming officer), concluziile curţii marţiale nu produceau efecte până când nu erau autorizate de acesta. Conform legii din 1955 (şi regulamentelor şi decretelor pe care se întemeiază legea), comandantul corpului lua decizia de arestare preventivă a unui acuzat care se afla sub autoritatea sa.
Reclamantul se plânge în special, în temeiul art. 5 § 3 şi art. 5 § 5 de decizia de arestare luată de comandantul corpului său înaintea procesului la curtea marţială.
În drept - Art. 5 § 3 şi art. 5 § 5: Cât despre arestarea preventivă a reclamantului, Curtea reaminteşte mai ales hotărârea sa anterioară din 23 octombrie 1990, în cauza Huber împotriva Elveţiei, în care a considerat că dacă magistratul care este competent să decidă arestarea preventivă a unui acuzat, putea interveni în procedura ulterioară cu titlul de reprezentant al organului de urmărire penală, nu putea fi considerat independent faţă de părţi la data actului de arestare preventivă. Constatând că însuşi comandantul corpului său era susceptibil de a juca un rol hotărâtor în restul procedurii împotriva reclamantului, Curtea constată că îndoielile părţii în cauză cu privire la imparţialitatea comandantului corpului său sunt justificate în mod obiectiv. Aceasta consideră în plus, că responsabilităţile acestui ofiţer în materie de disciplină şi de ordine în cadrul unităţii sale, oferă un motiv suplimentar pentru a alimenta îndoieli cu privire la imparţialitatea sa. Prin urmare, Curtea concluzionează încălcarea art. 5 § 3 şi, având în vedere lipsa dreptului la reparaţie, precum şi încălcarea art. 5 § 5 din Convenţie.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Full & Egal Universal Law Academy