©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
SECŢIA A TREIA
CAUZA HORIA JEAN IONESCU contra României
(Cerere nr. 11116/02)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
31 mai 2007
Această hotărâre va deveni definitivă în condiţiile prevăzute de articolul 44 § 2 din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.
În cauza Horia Jean Ionescu contra României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secţia a treia), reunită într-un complet format din:
D-l.B.M. Zupančič, preşedinte,
C. Bîrsan,
D-neleE. Fura-Sandström,
A. Gyulumyan,
D-l.E. Myjer,
David Thór Björgvinsson,
D-naI. Berro-Lefèvre, judecători,
şi D-l S. Quesada, grefier al secţiei,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 10 mai 2007,
A pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la această dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 11116/02) îndreptată împotriva României, al cărei cetăţean, dl. Horia Jean Ionescu (« reclamantul»), a sesizat Curtea la 6 martie 2002 în temeiul articolului 34 din Convenţia de Protecţie a Drepturilor şi a Libertăţilor Fundamentale ale Omului (« Convenţia »).
2. Guvernul român (« Guvernul ») a fost reprezentat de co-împuternicita sa, d-na Ruxanda Paşoi, de la Ministerul Afacerilor Externe.
3. La 24 mai 2005, curtea a decis să comunice cererea Guvernului român. Prevalându-se de articolul 29 § 3 din Convenţie, aceasta a decis că vor fi examinate în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
4. Reclamantul s-a născut în 1930 şi domiciliază în Bucureşti.
5. Tatăl reclamantului era proprietarul unui imobil constituit din trei apartamente, un garaj şi un teren, situate în strada Ion Călin numărul 20 din Bucureşti. In 1950 Statul a preluat posesia acestui imobil în temeiul decretului de naţionalizare cu numărul 92/1950.
6. La 7 martie 1997, în temeiul dispoziţiilor legii cu numărul 112/1995, societatea A., în calitate de administratoare a bunurilor Statului, a vândut soţilor D. apartamentul nr. 2 situat în imobilul aflat în litigiu pe care l-au ocupat ca locatari.
1. Acţiunea în revendicare
7. La 2 octombrie 1995, reclamantul, în calitate de moştenitor al tatălui său, a înaintat judecătoriei Bucureşti o acţiune de revendicare imobiliară îndreptată împotriva consiliului local al oraşului Bucureşti, menţionând că naţionalizarea a fost ilegală.
8. Prin hotărârea din 8 noiembrie judecătoria a respins acţiunea.
9. Printr-o sentinţă din 20 mai 1997, tribunalul municipal din Bucureşti a admis acţiunea. Tribunalul a dispus în temeiul decretului nr. 92/1950 că bunurile aparţinând anumitor categorii sociale au fost scutite la naţionalizare şi că tatăl reclamantului făcea parte din aceste categorii. Prin urmare tribunalul a considerat că naţionalizarea imobilului a fost ilegală şi a dispus ca consiliul local să-l restituie reclamantului.
10. În absenţa recursului părţilor această hotărâre a devenit definitivă.
11. Prin decizia din 25 mai 1998 primarul oraşului Bucureşti a cerut restituirea imobilului reclamantului. Procesul verbal care atestă primirea imobilului de către reclamant menţionează faptul că apartamentul numărul 2 al imobilului era ocupat de către soţii D., care îl cumpăraseră în temeiul dispoziţiilor legii nr. 112/1995.
2. Acţiunea în anulare a contractului de vânzare
12. La 20 septembrie 1998, reclamantul a introdus la judecătoria din Bucureşti o acţiune îndreptată împotriva municipalităţii bucureştene, împotriva societăţii A. şi împotriva soţilor D., în anulare a contractului de vânzare încheiat între aceştia din urmă. Reclamantul a menţionat că părţile contractante erau de rea credinţă la încheierea contractului în măsura în care ştiau că acţiunea de revendicare era în curs.
13. Prin sentinţa din 2 mai 1999, judecătoria a respins acţiunea reclamantului, pe motiv că contractul nu avea o cauză ilicită în măsura în care, în momentul vânzării, apartamentul era în patrimoniul Statului. Judecătoria a validat contractul considerând că cumpărătorii au fost de bună credinţă la încheierea contractului şi că reclamantul nu dovedise că ar fi informat cumpărătorii cu privire la acţiunea de revendicare care era în curs de judecată.
14. Prin hotărârea din 7 decembrie 1999, tribunalul municipal din Bucureşti a dat curs apelului reclamantului şi a trimis cauza spre rejudecare la judecătorie.
15. Prin hotărârea din 3 mai 2000, judecătoria a respins acţiunea reclamantului. Judecătoria a admis calitatea de proprietar al Statului şi buna credinţă a cumpărătorilor la momentul încheierii contractului de vânzare. Judecătoria a apreciat că anularea ulterioară a titlului Statului a eşuat ca urmare a principiului protecţiei cumpărătorului de bună credinţă.
16. Tribunalul municipal din Bucureşti a răspuns la recursul reclamantului prin hotărârea din 7 februarie 2001 şi a confirmat hotărârea primei instanţe. Tribunalul a considerat că dovezile prezentate arătau că soţii D. erau de bună credinţă la momentul încheierii şi prin urmare contractul lor era valabil cu toate că respectivul contractul de vânzare fusese încheiat în timp ce acţiunea de revendicare era în curs. Prin hotărârea definitivă din 19 aprilie 2001 curtea de apel din Bucureşti a respins recursul reclamantului şi a confirmat hotărârea dată în primă instanţă.
3. Demersuri făcute în temeiul legii nr. 10/2001
17. La 3 octombrie 2001, reclamantul a înaintat o înştiinţare la prefectura oraşului Bucureşti prin care solicita restituirea apartamentului nr. 2 din imobilul în litigiu, conform prevederilor legii nr. 10/2001.
18. La 4 iulie 2002, prefectura a retrimis cererea reclamantului la primăria oraşului Bucureşti care avea competenţa de a se pronunţa asupra cererii în temeiul legii mai sus citate.
19. La 10 ianuarie 2006, la cererea reclamantului, primăria l-a informat că dosarul său era incomplet şi că trebuia să aducă copiile anumitor documente. La data adoptării prezentei hotărâri cererea reclamantului nu a fost încă soluţionată de autorităţile competente.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNĂ APLICABILĂ
20. Prevederile legale şi jurisprudenţa internă pertinente sunt descrise în hotărârile Străin şi alţii contra României (nr. 57001/00, §§ 19‑26, 21 iulie 2005), Păduraru contra României (nr. 63252/00, §§ 38‑53, 1 decembrie 2005) Porteanu contra României (nr. 4596/03, §§ 23-25, 16 februarie 2006) şi Radu contra României (nr. 13309/03, §§ 18-20, 20 iulie 2006).
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA REPETATĂ A ARTICOLULUI 1 DIN PROTOCOLUL Nr. 1
21. Reclamantul susţine că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor având în vedere imposibilitatea de a se folosi de apartamentul al cărui proprietar fusese recunoscut printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, imposibilitate ce decurgea din vânzarea apartamentului de către Stat terţilor care l-au ocupat ca locatari. Reclamantul invocă articolul 1 din Protocolul nr. 1, care este formulat astfel:
« Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi privat de proprietatea sa decât din motive de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale de drept internaţional.
Prevederile precedente nu prejudiciază dreptul pe care îl au Statele de a promulga legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosirea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuţii sau amenzi. »
A. Cu privire la admisibilitate
22. Curtea observă că cererea a fost înaintată la 6 martie 2002, adică la 6 luni de la încheierea procedurii în anulare a contractului de vânzare care a avut loc la 19 aprilie 2001.
23. Curtea reaminteşte că în temeiul articolului 35 § 1 al Convenţiei nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne şi numai la o întârziere de şase luni de la hotărârea internă definitivă. Deoarece pretinsa încălcare constă într-o situaţie continuă, termenul de şase luni a început să curgă începând cu data la care această situaţie continuă a luat sfârşit. (a se vedea mutatis mutandis, Hornsby contra Greciei, hotărâre din 19 martie 1997, Registrul hotărârilor şi deciziilor 1997-II, p. 508, § 35 şi Marinakos contra Greciei(decembrie.) nr. 49282/99, 29 martie 2000).
24. Curtea apreciază că imposibilitatea pretinsă de către reclamant de a se folosi, de mai mulţi ani, de dreptul său de proprietate recunoscut printr-o decizie definitivă şi irevocabilă se analizează ca situaţie continuă. Simplul fapt că a încercat –fără succes-să pună capăt prin intermediul acţiunii în justiţie, anulării contractului de vânzare încheiat de Stat cu locatarii nu ar schimba această constatare în fapt. Nici în ziua de azi reclamantului nu i s-a restituit bunul disputat şi nici nu a primit o indemnizaţie la valoarea actuală a pieţei. Prin urmare întârzierea de şase luni prevăzută în articolul 35 § 1 al Convenţiei nu a început să se scurgă în speţă.
25. Curtea constată, de asemenea, că această plângere are fundament legal în temeiul articolului 35 § 3 din Convenţie. Aceasta consideră că nu există nici un motiv pentru care plângerea să nu fie admisibilă.
B. Cu privire la fond
26. Guvernul consideră că hotărârea din 19 aprilie 2001, care a confirmat buna credinţă a cumpărătorilor, nu a avut nici o incidenţă asupra dreptului de proprietate al reclamantului care ar fi trebuit să înainteze o acţiune de revendicare contra soţilor D. Chiar dacă constatarea validităţii contractului de vânzare constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamantului, aceasta era prevăzută de lege, conform articolului 948 din codul civil, urmărea un scop legitim, mai exact respectarea dreptului de proprietate a altcuiva. Guvernul consideră că această ingerinţă era proporţională cu scopul urmărit, în măsura în care, în temeiul articolului 574 din codul de procedură civilă, reclamantul ar fi putut înainta o acţiune contra Statului pentru a cere transformarea obligaţii de restituire în daune-interese.
27. Guvernul subliniază de asemenea că reclamantul avea posibilitatea de a se adresa autorităţilor competente pentru a cere o despăgubire în temeiul legii nr. 10/2001. Legea nr. 247/2005 prevede, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, un drept la despăgubiri printr-o participare, în calitate de acţionari, la un organism de plasare de valori mobiliare « Proprietatea », organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni, despăgubire echivalentă cu valoarea bunului stabilită prin expertiză. Guvernul consideră că despăgubirea prevăzută de legislaţia română răspunde exigenţelor articolului 1 din Protocolul nr. 1 şi întârzierea despăgubirii reclamantului nu dăunează echilibrului intereselor prezente.
28. Reclamantul contestă argumentele Guvernului. Acesta consideră că autorităţile i-au vândut bunul ilegal naţionalizat în pofida legislaţiei naţionale care interzicea vânzarea acestui tip de bunuri în timp ce acţiunea sa era în curs de judecată. Reclamantul consideră că despăgubirea Guvernului nu reprezintă o reparare efectivă, având în vedere absenţa oricărei indicaţii cu privire la întârzierea cu care ar fi putut avea loc.
29. Curtea reaminteşte că a considerat că vânzarea de către Stat a bunului altcuiva unor terţi de bună credinţă, chiar dacă era anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al altuia, asociată cu absenţa totală a despăgubirilor, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1(Străin şi alţii mai sus citată, , §§ 39, 43 şi 59).
30. În plus, în cauza Păduraru citată mai sus (§ 112) Curtea a constatat că Statul nu-şi respectase obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi cu coerenţă în faţa chestiunii de interes general care este constituită de restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în posesia sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Ea a considerat de asemenea că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a văzut în imposibilitatea de a recupera ansamblul bunului său, deşi dispunea de o hotărâre definitivă care condamna Statul să i-l restituie.
31. Curtea reaminteşte că a hotărât deja că, după intrarea în vigoare a legii nr. 10/2001, soarta unei acţiuni în revendicare nu era sigură şi că de atunci reclamanţii nu trebuiau să urmeze această cale (Păduraru, mai sus citat § 69). De altfel o acţiune având ca temei articolul 574 din codul de procedură civilă nu ar fi determinat restituirea apartamentului în cauză.
32. În speţă, Curtea nu vede nici un motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată mai sus, situaţia de fapt fiind sensibil aceeaşi. Aceasta menţionează că vânzarea de către Stat a bunului reclamantului în temeiul legii nr. 112/1995, lege care totuşi nu permitea vânzarea bunurilor naţionalizate ilegal, împiedică chiar şi astăzi pe reclamant să exercite dreptul său de proprietate recunoscut prin hotărârea definitivă şi irevocabilă. Nici o despăgubire nu a fost acordată reclamantului. În sfârşit, cu toate că a înaintat o cerere de restituire, în temeiul legii nr. 10/2001, lege completată prin legea 247/2005,reclamantul nu a obţinut nici revendicarea bunului disputat, nici despăgubirea la valoarea actuală a pieţei.
33. Guvernul susţine că ar fi de preferat să obţină acţiuni, la un organism de plasare de valori mobiliare « Proprietatea », la valoarea stabilită prin expertiza bunului. Curtea observă că « Proprietatea » nu funcţionează actualmente într-un mod susceptibil de a ajunge la acordarea efectivă a unei indemnizaţii reclamantului( a se vedea cauzele Radu mai sus citată şi Ruxanda Ionescu contra României, nr. 2608/02, 12 octombrie 2006). În plus nici legea nr. 10/2001, nici legea nr. 247/2005 nu iau în considerare prejudiciul suferit, din cauza absenţei prelungite a despăgubirii, de către persoane care nu s-au putut folosi de bunurile restituite în temeiul unei hotărâri definitive( a se vedea mutatis mutandis, Porteanu mai sus citat, § 34).
34. Prin urmare, Curtea apreciază că, nereuşita aplicării dreptului de proprietate a reclamantului asupra imobilului său vândut de către Stat terţilor care-l ocupau ca proprietari, asociat cu absenţa totala a despăgubirii de mai bine de nouă ani, constituia o privare contrară articolului 1 din Protocolul nr. 1.
1. Ca urmare, avem de a face cu o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENŢIE
36. Conform articolului 41 din Convenţie,
« Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor acesteia, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi contractante nu permite să se elimine decât imperfect consecinţele acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă. »
A. Despăgubiri
37. Reclamantul cere, cu titlul de prejudiciu material, restituirea apartamentului al cărui proprietar a fost recunoscut prin hotărârea din 20 mai 1997, sau acordarea sumei de 60 000 euro reprezentând valoarea actuală a apartamentului. El mai cere şi suma de 100 000 euro cu titlu de daună morală şi neplăceri cauzate de ingerinţa Statului în dreptul său de proprietate.
38. Referitor la cererea cu titlul de prejudiciu material, Guvernul consideră că valoarea actuală a pieţii a bunului disputat este de 39 003 euro şi cere un raport de expertiză datat martie 2006. Referitor la cererea cu titlul prejudiciu moral, Guvernul apreciază că prejudiciul pretins ar fi compensat suficient printr-o constatare de încălcare.
39. Curtea reaminteşte că o hotărâre care constată o încălcare antrenează pentru Statul acuzat obligaţia juridică, faţă de Convenţie, de a pune capăt încălcării şi de a înlătura consecinţele acesteia. Dacă dreptul intern nu permite să se înlăture decât imperfect consecinţele acestei încălcări, articolul 41 din Convenţie conferă Curţii puterea de a acorda o reparaţie părţii lezate de actul sau omisiunea legat de care s-a constatat o încălcare a Convenţiei. În exerciţiul acestei puteri, aceasta dispune de o anumită libertate; adjectivul „echitabil” şi expresia:”dacă este posibil” atestă acest lucru.
40. Printre elementele luate în considerare de Curte, când aceasta statuează în materie, figurează daunele materiale, adică pierderile efectiv suportate ca o consecinţă directă a încălcării repetate , şi daunele morale, adică reparaţia Statului pentru teama, neplăcerile şi incertitudinile care rezultă din această încălcare, precum şi alte daune nemateriale (a se vedea, printre altele, Ernestina Zullo contra Italiei, nr. 64897/01, § 25, 10 noiembrie 2004).
41. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea apartamentelor nr. 2 al imobilului situat în strada Ion Călin nr. 20 din Bucureşti, care a făcut obiectul contractului de vânzare din 7 martie 1997, ar plasa reclamantul pe cât posibil într-o situaţie echivalentă cu aceea în care el s-ar afla dacă cerinţele din articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost ignorate.
42. Dacă Statul acuzat nu va proceda la acea restituire într-un termen de trei luni de la data la care prezenta hotărâre va fi devenit definitivă, Curtea decide că Statul acuzat va trebui să plătească interesatului, pentru dauna materială, o sumă corespunzătoare valorii actuale a apartamentului mai sus menţionat. Ţinând seama de informaţiile de care dispune asupra preţurilor de pe piaţa imobiliară locală şi de elementele furnizate de către părţi Curtea apreciază valoarea de piaţă actuală a bunului la 45 000 euro.
43. Curtea consideră că evenimentele în cauză au provocat atingeri grave dreptului reclamantului legate de bunul lui şi că acesta nu ar fi suficient compensat prin simpla constatare a încălcării articolului 1 din Protocolul nr. 1. Curtea consideră că suma de 6 000 EURO reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit. Acţionând de drept, curtea acordă suma la 6 000 euro cu titlu de reparare pentru prejudiciul moral suferit.
B. Cheltuieli şi costuri judiciare
44. Reclamantul cere 2 000 EUR cu titlu de cheltuieli şi costuri judiciare. El aduce în sprijinul cererii sale două contracte de asistenţă judiciară încheiate la 1 respectiv 25 martie 2005 prin care era reprezentat în două proceduri interne, anterioare celor din prezenta cauză.
45. Guvernul afirmă că pretenţiile reclamantului sunt excesive, că nu a furnizat alte dovezi justificative în afara celor două documente care se referă la alte proceduri care fac obiectul prezentei cereri.
46. În măsura în care reclamantul nu a furnizat dovezi pertinente în sprijinul cererii sale de rambursare a cheltuielilor de judecată, Curtea nu îi va aloca respectiva sumă. Totuşi, curtea recunoaşte că reclamantul a efectuat cheltuieli în vederea reparării încălcării Convenţiei la nivel european. Ţinând cont de gradul redus de complexitate al prezentei cauze, Curtea consideră rezonabilă acordarea sumei de 500 euro reprezentând cheltuieli şi costuri de judecată, în temeiul articolului 41 al Convenţiei.
C. Dobânzi moratorii
2. Curtea consideră adecvat să bazeze nivelul dobânzilor moratorii pe nivelul de dobândă al facilităţii de împrumut marginal al Băncii centrale europene, majorat cu trei procente.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. Declară cererea admisibilă;
2 Hotărăşte că a existat o încălcare a articolul 1 din Protocolul nr. 1 ;
3. Hotărăşte
a) că Statul acuzat trebuie să restituie reclamantului apartamentul nr. 3 2 situat în Bucureşti str. Ion Călin 20, în termen de trei luni începând de la data la care hotărârea va fi devenit definitivă conform articolului 44 § 2 din Convenţie; ca în cazul nerestituirii, Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 45 000 EUR (patruzeci şi cinci de mii de euro);
b) că Statul acuzat trebuie să achite reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, 6 000 EURO (sase mii de euro) pentru prejudiciul moral şi 500 EURO (cinci sute de euro) pentru cheltuieli şi costuri de judecată;
c) că sumele în cauză urmează a fi convertite în moneda Statului acuzat la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;
d) că începând cu data de expirare a termenului menţionat şi până la achitare, aceste sume vor fi majorate cu o dobândă simplă cu o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii centrale europene aplicabilă în timpul acestei perioade, mărită cu trei procente.Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru celelalte.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 31 mai 2007, cu aplicarea articolului 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Santiago QuesadaBoštjan M. Zupančič
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy