©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România (www.csm1909.ro) şi al Institutului European din România” (www.ier.ro). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania (www.csm1909.ro) and the European Institute of Romania (www.ier.ro). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA (ADUNAREA PLENARĂ)
CAUZA HUBER ÎMPOTRIVA ELVEŢIEI
(Cererea nr. 12794/87)
Hotărâre
Strasbourg
23 octombrie 1990
În cauza Huber,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în plen, în temeiul art. 51 din Regulamentul Curţii, şi compusă din următorii judecători:
Dl R. Ryssdal, Preşedinte,
Dl J. Cremona,
Dl Thór Vilhjálmsson,
Dna D. Bindschedler-Robert,
Dl F. Matscher,
Dl J. Pinheiro Farinha,
Dl L.-E. Pettiti,
Dl B. Walsh,
Sir Vincent Evans,
DlR. Macdonald,
DlC. Russo,
Dl R. Bernhardt,
Dl A. Spielmann,
Dl J. De Meyer,
Dl N. Valticos
Dl S.K. Martens,
Dna E. Palm,
Dl I. Foighel,
Dl R. Pekkanen,
Dl A.N. Loizou,
Dl J.M. Morenilla Rodriguez,
şi dl M.-A. Eissen, grefier, şi dl H. Petzold, grefier adjunct,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 24 mai şi 25 septembrie 1990,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. Cauza a fost trimisă Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) şi de către Guvernul Confederaţiei Elveţiene („Guvernul”) la 13 şi, respectiv, 28 iulie 1989, în termenul de trei luni prevăzut la art. 32 § 1 şi art. 47 (art. 32-1, art. 47) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”). La originea cauzei se află cererea nr. 12794/87 îndreptată împotriva Elveţiei, prin care un resortisant al acestui stat, doamna Jutta Huber, a sesizat Comisia la 27 februarie 1987, în temeiul articolului 25 (art. 25) din Convenţie.
Cererea Comisiei a făcut trimitere la articolele 44 şi 48 (art. 44, art. 48) din Convenţie şi la declaraţia prin care Elveţia a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46) (art. 46); cererea Guvernului a făcut trimitere la articolele 45, 47 şi 48 (art. 45, art. 47, art. 48). Scopul celor două cereri este obţinerea pronunţării unei decizii prin care să se stabilească dacă faptele cauzei constituie sau nu o încălcare de către statul pârât a obligaţiilor care îi revin în temeiul articolului 5 § 3 (art. 5-3).
2. Ca răspuns la cererea adresată în temeiul art. 33 § 3 (d) din Regulamentul Curţii, reclamanta a declarat că doreşte să participe la procedură şi a desemnat avocaţii care urmau să o reprezinte (art. 30).
3. Camera care urma să fie constituită îi includea, în calitate de membri ex officio, pe doamna D. Bindschedler-Robert, judecătorul ales de cetăţenie elveţiană (articolul 43 din Convenţie) (art. 43), şi domnul R. Ryssdal, Preşedintele Curţii [art. 21 § 3 (b)]. La 23 august 1989, în prezenţa grefierului, Preşedintele i-a desemnat prin tragere la sorţi pe ceilalţi cinci membri, şi anume dl J. Cremona, dl F. Gölcüklü, Sir Vincent Evans, dl A. Spielmann şi dl J.A. Carrillo Salcedo (art. 43 in fine din Convenţie şi art. 21 § 4) (art. 43). Ulterior, dl B. Walsh, judecător supleant, l-a înlocuit pe dl Carrillo Salcedo, care demisionase înainte de şedinţă (art. 2 § 3).
4. Dl Ryssdal şi-a asumat funcţia de preşedinte al camerei (art. 21 § 5) şi, prin intermediul grefierului, a consultat agentul guvernamental, delegatul Comisiei şi avocaţii reclamantei cu privire la necesitatea unei proceduri scrise (art. 37 § 1). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 31 octombrie 1989. În ceea ce o priveşte, reclamanta a decis să nu prezinte un memoriu, ci, la 13 februarie 1990, a depus cererea sa de acordare a unei reparaţii echitabile. La 18 ianuarie, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul urma să îşi prezinte observaţiile în cursul şedinţei.
5. La 11 ianuarie 1990, după ce a consultat, prin intermediul grefierului, persoanele care urmau să se prezinte în faţa Curţii, preşedintele a stabilit pentru 28 martie 1990 data deschiderii procedurii orale (art. 38).
6. La 1 martie, Secretariatul Comisiei a prezentat documentele care priveau procedura care se desfăşurase în faţa sa, astfel cum îi solicitase grefierul, la instrucţiunile preşedintelui.
7. Şedinţa a fost publică şi a avut loc în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, Strasbourg, la data stabilită. Curtea organizase anterior o şedinţă pregătitoare.
S-au prezentat în faţa Curţii:
- pentru Guvern:
dl O. Jacot-Guillarmod, Subsecretar al Oficiului Federal al Justiţiei, Directorul departamentului pentru Afaceri Internaţionale, Agent,
dl R. Levi, fost judecător federal,
dl B. Münger, Oficiul Federal al Justiţiei, Director Adjunct al Departamentului pentru Afaceri Internaţionale, Avocaţi;
- pentru Comisie:
dl H.G. Schermers, delegat,
- pentru reclamantă:
dl E. Schönenberger, Rechtsanwalt,
dl K. Mäder, Rechtsanwalt, Avocaţi.
Curtea a ascultat declaraţiile domnilor Jacot-Guillarmod şi Levi pentru Guvern, ale domnului Schermers pentru Comisie şi ale domnilor Schönenberger şi Mäder pentru reclamantă, precum şi răspunsurile acestora la întrebarea adresată de Curte.
Ulterior şedinţei şi la cererea Curţii, delegatul a furnizat copia unui document.
8. La 30 martie 1990, în temeiul art. 51, camera a decis să se desesizeze cu efect imediat în favoarea adunării plenare a Curţii.
9. Luând notă de acordul Guvernului şi de avizul favorabil al Comisiei şi al reclamantei, Curtea a decis, la 24 mai 1990, să se pronunţe fără să mai organizeze altă şedinţă (art. 26).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
10. Doamna Jutta Huber, resortisant elveţian, locuieşte în Zürich.
Un procuror districtual (Bezirksanwalt) al Cantonului Zürich, dl J., a emis un mandat de aducere (Vorführungsbefehl) pe numele reclamantei, pentru a fi ascultată în calitate de martor la 10 august 1983. Acesta a acţionat în cadrul urmăririi penale începute împotriva a două persoane - dl K. din Hamburg şi dl B. din Zürich – pentru proxenetism şi obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei.
1. Arestarea preventivă
11. La 11 august 1983, reclamanta a fost condusă de Poliţia municipală din Zürich la parchetul (Bezirksanwaltschaft) din acest oraş, unde a fost ascultată în calitate de martor de către procurorul districtual J., cu toate că nu fusese citată pentru a se înfăţişa în această calitate (Vorladung zur Zeugeneinvernahme). Răspunzând la întrebările procurorului districtual, reclamanta a recunoscut că trăia din foloasele patrimoniale obţinute de pe urma practicării prostituţiei, dar a declarat că nu îi cunoştea pe domnii K. şi B. decât după nume şi că nu le-a remis o parte a câştigurilor sale.
12. La finalul interogatoriului, procurorul districtual a semnat un mandat de arestare (Verhaftsverfügung) prin care reclamanta era pusă în stare de arest preventiv sub învinuirea de grave suspiciuni de mărturie mincinoasă.
Conform mandatului, existau suspiciuni importante că membrii grupului „Îngerii Iadului” din Zürich şi Hamburg aduseseră în Zürich prostituate germane, dintre care unele se căsătoriseră cu resortisanţi elveţieni care fuseseră plătiţi în acest scop. Ulterior, femeile au fost încurajate, parţial prin ameninţări, să practice prostituţia sub protecţia „Îngerilor Iadului”, primind în schimb o parte din câştigurile lor. Existau motive serioase pentru a suspecta că doamna Huber era una dintre femeile respective. Atunci când a depus mărturie, negase orice legătură cu „Îngerii Iadului”, ceea ce părea puţin probabil să fie adevărat.
Mandatul făcea referire în special la pericolul de coluziune şi la posibilitatea ca mijloacele materiale de probă să fie alterate. De asemenea, preciza că reclamanta putea să introducă o cale de atac în faţa Ministerului Public (Staatsanwaltschaft) al Cantonului Zürich în termen de 48 de ore.
13. Doamna Huber a fost pusă în libertate la 19 august 1983.
2. Procedura penală
(a) Procedura în faţa Tribunalului Cantonului Zürich
14. La 12 octombrie 1984, procurorul districtual J. a dispus trimiterea în judecată, în primă instanţă, în faţa judecătorului unic cu competenţe în materie penală (Einzelrichter in Strafsachen) din cadrul Tribunalului Cantonului Zürich (Bezirksgericht). Conform actului de trimitere în judecată (Anklageschrift) reclamanta ar fi depus mărturie mincinoasă în cadrul unei proceduri judiciare şi, ca o posibilă învinuire suplimentară (eventualiter), ar fi fost complice la săvârşirea unei infracţiuni. Acesta solicita obligarea doamnei Huber la plata unei amenzi de 5 000 de franci elveţieni.
Procesul a avut loc la 10 ianuarie 1985, după ce actul de trimitere în judecată a fost admis (zugelassen, articolul 165 din Codul de procedură penală al Cantonului Zürich - Strafprozessordnung, „StPO”); procurorul districtual nu s-a prezentat. Avocatul inculpatului a declarat cu această ocazie (traducere):
„În prezenta cauză, ne confruntăm în primul rând cu o încălcare a [...] art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care prevede că orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de § 1 (c) (art. 5-1-c) [...] trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare. În prezenta cauză, acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. În plus, persoana care a dispus arestarea inculpatei, procurorul districtual al cantonului Zürich, J., este procuror în prezenta cauză [Ankläger].”
15. La 10 ianuarie 1985, tribunalul a achitat-o pe doamna Huber, pe motiv că nu fusese niciodată citată în mod valid să se înfăţişeze ca martor (vorgeladen zur Zeugeneinvernahme), ceea ce făcea mărturia acesteia nelegală şi inadmisibilă. Hotărârea nu făcea referire la argumentul apărării bazat pe art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie.
(b) Procedura în faţa Curţii de Apel a Cantonului Zürich
16. În cadrul apelului (Berufung) formulat de Ministerul Public, Curtea de Apel (Obergericht) a Cantonului Zürich a dispus amendarea reclamantei cu 4 000 de franci elveţieni pentru tentativă la infracţiunea de mărturie mincinoasă.
În hotărârea sa din 13 septembrie 1985, curtea de apel a considerat că mărturia acuzatei nu a fost obţinută în mod nelegal şi, prin urmare, putea fi folosită ca mijloc de probă. În plus, aceasta a făcut referire la monitorizarea convorbirilor telefonice dintre dna Huber şi dl K., efectuată de autorităţile germane şi ale căror stenograme fuseseră trimise de acestea autorităţilor judiciare elveţiene, în conformitate cu sistemul de asistenţă reciprocă în materie penală. Pe baza acestor probe, instanţa a dedus că reclamanta îi cunoştea în realitate pe domnii K. şi B.
În ceea ce priveşte problema invocată în temeiul art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, curtea de apel a declarat (traducere):
„În cele din urmă, [...] obiecţia avocatului apelantului, conform căreia, la arestarea sa şi prin încălcarea art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, inculpata nu a fost adusă înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare este nefondată. Conform jurisprudenţei Tribunalului Federal, procurorul districtual al Cantonului Zürich exercită şi atribuţii judiciare în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, în etapa cercetării penale [ATF (Arrêts du Tribunal fédéral suisse) 102 Ia 179].”
3. Căile de atac formulate de doamna Huber
(a) Recursul în casaţie formulat la Curtea de Casaţie a Cantonului Zürich
17. La 1 iulie 1986, Curtea de Casaţie (Kassationsgericht) a Cantonului Zürich a respins recursul în casaţie (Nichtigkeitsbeschwerde) formulat de doamna Huber.
Aceasta a considerat că argumentul referitor la art. 5 § 3 (art. 5-3) nu putea fi luat în considerare în prezenta cauză. Dacă doamna Huber ar fi dorit să solicite recuzarea procurorului districtual din acest motiv, ar fi trebuit să facă acest lucru în cursul cercetării penale.
(b) Recursul formulat la Tribunalul Federal
18. La 22 august 1986, doamna Huber a formulat un recurs în materie de drept public la Tribunalul Federal. Între altele, aceasta s-a plâns că, în ciuda art. 5 § 3 (art. 5-3), acelaşi procuror districtual a dispus arestarea sa preventivă şi ulterior a redactat actul de trimitere în judecată.
19. Tribunalul Federal a respins recursul prin hotărârea din 24 noiembrie 1986, care a fost comunicată la 18 decembrie. În ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 5 § 3 (art. 5-3), acesta a declarat următoarele (traducere):
{0>"As the appellant has long since been released from detention on remand, she no longer has a current, practical interest in a ruling on [her] complaint, for which reason the Court can no longer deal with it.<}0{>„Având în vedere că reclamanta a fost pusă în libertate cu mult timp în urmă din arestul preventiv, aceasta nu mai are un interes practic actual de a obţine pronunţarea unei hotărâri cu privire la capătul [său] de cerere, motiv pentru care nu mai este necesară examinarea acestuia de către Curte.<0} {0>The objection would in any event be unfounded since both the Federal Court (ATF 102 Ia 179 et seq.) and the European Court of Human Rights (the Schiesser judgment of 4 December 1979) have declared that at the stage of the investigation the Zürich District Attorney qualifies as an ‘officer authorised by law to exercise judicial power’ within the meaning of Article 5 para.<}0{>În orice caz, obiecţia ar fi nefondată, deoarece atât Tribunalul Federal (ATF 102 Ia 179 şi următoarele), cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului (hotărârea Schiesser din 4 decembrie 1979) au hotărât că, în etapa cercetării penale, procurorul districtual al Cantonului Zürich are calitatea de „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare” în sensul art. 5 §<0} {0>3 (art. 5-3) of the Convention."II.<}0{>3 (art. 5-3) din Convenţie.”
II.<0} {0>THE ZÜRICH DISTRICT ATTORNEY<}0{>PROCURORUL CANTONULUI ZÜRICH<0}
20. Cantonul Zürich este împărţit în unsprezece districte, dotat fiecare cu câte un parchet în compunerea căruia intră unul sau mai mulţi procurori. Statutul şi atribuţiile procurorilor sunt definite în Legea din 13 iunie 1976 privind organizarea judiciară (Gerichtsverfassungsgesetz, „GVG”), care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1977 şi care, în esenţă, a reluat dispoziţiile unei legi din 29 ianuarie 1911.
{0>Ordinary District Attorneys are elected by universal suffrage for a term of office of four years (section 80 GVG).<}0{>Procurorii districtuali ordinari sunt aleşi prin vot universal pentru un mandat de patru ani (art. 80 GVG).<0} {0>If necessary, the Cantonal Government appoints Special District Attorneys for a specified period (sections 81 and 87 GVG).<}0{>Dacă este necesar, guvernul cantonal numeşte procurori districtuali extraordinari pentru o anumită perioadă (art. 81 şi 87 GVG).<0} {0>Both Ordinary and Special District Attorneys are subordinate to the Principal Public Prosecutor who in turn comes under the authority of the Department of Justice and the Government (Regierungsrat) of the Canton of Zürich.1.<}0{>Atât procurorii districtuali ordinari, cât şi cei extraordinari, sunt subordonaţi procurorului general, care, la rândul său, este subordonat Departamentului de Justiţie şi Guvernului (Regierungsrat) Cantonului Zürich.
<0} {0>The functions of District Attorneys<}0{>1.Natura funcţiilor procurorilor<0}
21. Procurorii districtuali exercită trei tipuri de funcţii.
(a) Cercetarea penală (l’instruction)
22. Cercetarea penală (instruction) a cauzelor penale este de competenţa organelor de urmărire penală (art. 73 GVG). Activitatea de cercetare penală este coordonată de procurorul districtual, cu excepţia cazurilor în care aceasta este încredinţată prin lege procurorului general sau unui judecător (art. 25 StPO).
23. Procurorul districtual poate emite un mandat de arestare (Verhaftsbefehl – Art. 55 StPO), pe care este obligat să îl motiveze. În termen de 24 de ore, acesta trebuie să asculte persoana arestată (art. 64 StOP). În cursul primului interogatoriu, la care avocatul acesteia nu este de regulă prezent, persoana arestată trebuie să fie informată clar cu privire la motivele care stau la baza suspiciunilor la adresa sa (art. 65 StPO) şi cu privire la existenţa dreptului de a contesta mandatul de arestare (Circulara din 1965 a Parchetului General). Arestarea preventivă dispusă de procurorul districtual nu poate depăşi 14 zile; acest termen poate fi prorogat de preşedintele tribunalului districtual sau, în cauzele de competenţa Curţii cu juri, de preşedintele camerei de acuzare din cadrul curţii de apel (art. 51 StPO).
24. În desfăşurarea activităţii de cercetare penală, procurorul are obligaţia de a strânge la fel de temeinic atât probele incriminatorii, cât şi probele exoneratorii (art. 31 StPO).
(b) Urmărirea penală
25. Procurorul districtual este organul de urmărire penală în faţa judecătorului unic cu competenţe în materie penală şi în faţa tribunalelor districtuale în cauze care privesc infracţiunile minore şi de o gravitate medie; în faţa instanţelor cantonale superioare (Curtea de Apel şi Curtea cu juri – art. 72 GVG), această funcţie este îndeplinită de procurorul general.
26. Cu excepţia cazului în care se dispune încetarea urmăririi penale, procurorul sau, în funcţie de gravitatea infracţiunii, procurorul general trebuie să dispună trimiterea în judecată (Hauptverfahren), redactând actul de inculpare (Art. 161 StPO). La redactarea actului de inculpare, acesta trebuie să ţină seama atât de probele incriminatorii, cât şi de cele exoneratorii (art. 178 par. 2 StPO), fără să enunţe motivele suspiciunilor sau considerente juridice (art. 162 par. 3 StPO).
Preşedintele tribunalului districtual sau preşedintele camerei de acuzare din cadrul curţii de apel, după caz, hotărăşte cu privire la admisibilitatea actului de inculpare (art. 165 StPO).
27. În faţa instanţei de judecată, procurorul are calitatea de parte la procedură (art. 178 par. 1 StPO). Acesta are rolul de organ de urmărire penală, dar nu este obligat să participe la şedinţă, cu excepţia cazului în care pedeapsa solicitată depăşeşte optsprezece luni de închisoare sau sunt dispuse măsuri de cercetare suplimentare.
(c) Sancţionarea
28. În cele din urmă, procurorul este împuternicit să dispună o măsură cu caracter sancţionator (Strafbefehl) dacă inculpatul şi-a recunoscut vina şi dacă se consideră suficientă o amendă (Busse) sau o pedeapsă cu închisoarea de maxim o lună (art. 317 StPO); totuşi, persoana în cauză, precum şi procurorul general au dreptul să conteste (Einsprache) măsura respectivă (art. 321 StPO).
2. Cumulul de funcţii
29. Cumularea funcţiilor de cercetare şi de urmărire penală a dat naştere unei jurisprudenţe – la nivel cantonal şi federal – recent confirmată.
(a) Jurisprudenţa Cantonului Zürich
30. Într-o hotărâre din 13 iunie 1988 (Ante Djukic gegen Staatsanwaltschaft des Kantons Zürich), Curtea Cantonală de Casaţie s-a pronunţat după cum urmează (traducere):
„În această privinţă, Tribunalul Federal a reţinut că procurorul Cantonului Zürich exercită atribuţii judiciare (ATF 102 Ia 180, confirmată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Publicaţiile Curţii Europene a Drepturilor Omului, seria A nr. 34, ...; a se vedea şi ATF 107 Ia 254). Totuşi, recurentul consideră că [...] trimiterea la aceste precedente nu este relevantă, deoarece, în prezenta cauză, procurorul care a întocmit actul de trimitere în judecată era una şi aceeaşi persoană cu cea care a dispus arestarea.
Acest capăt de cerere este neîntemeiat. Este decisiv să se stabilească dacă, la momentul arestării, magistratul care a luat decizia a îndeplinit condiţiile prevăzute la art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţia europeană a drepturilor omului, cu alte cuvinte dacă acesta exercita atribuţii judiciare. Înaltele instanţe menţionate anterior au răspuns afirmativ la această întrebare. Constatarea conform căreia atribuţiile exercitate de magistratul în cauză sunt compatibile cu dispoziţiile Convenţiei nu poate fi contestată ulterior doar pe motiv că, odată încheiate cercetările, procurorul îşi asumă rolul de organ de urmărire penală. Statutul magistratului la momentul la care se dispune arestarea şi în raport cu aceasta rămâne acelaşi, iar arestarea, considerată iniţial legală, nu poate deveni ulterior nelegală doar pentru acest motiv. De asemenea, este normal ca procurorul, în calitate de organ de cercetare penală şi acţionând în cadrul competenţelor sale, să întocmească un act de trimitere în judecată după încheierea cercetării, dacă acesta consideră că dispune de suficiente probe privind vinovăţia persoanei acuzate. Nu este clar ce ar avea de câştigat persoana acuzată dacă actul de trimitere în judecată ar trebui să fie întocmit de un alt magistrat decât procurorul care a dispus arestarea la începutul cercetării penale. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, faptul că acelaşi magistrat a dispus arestarea şi a întocmit actul de trimitere în judecată nu este decisiv.”
(b) Jurisprudenţa federală
31. Sesizat cu un recurs în materie de drept public, formulat împotriva hotărârii citate la punctul anterior, Tribunalul Federal a declarat la 14 martie 1989 (traducere):
„În mod cert, trebuie să se admită că este posibil – astfel cum prezenta cauză o demonstrează – ca procurorul să aibă ocazia să întocmească actul de trimitere în judecată şi chiar să reprezinte Ministerul Public în faţa instanţei. Simplu fapt că există această posibilitate nu este totuşi decisiv în această privinţă. În primul rând, această eventualitate nu poate contesta sau nega independenţa procurorului în raport cu părţile la momentul arestării. Astfel cum s-a arătat deja, este necesar ca situaţia să fie analizată prin raportarea la momentul în care a fost dispusă arestarea. În al doilea rând, posibilitatea în cauză a fost considerată nedecisivă de către Curtea Europeană în hotărârea pronunţată în cauza Schiesser. Şi în această cauză exista posibilitatea ca procurorul să întocmească ulterior actul de trimitere în judecată, deoarece competenţa Ministerului Public nu fusese încă stabilită la începutul cercetării sau la momentul arestării. Totuşi, această posibilitate nu a împiedicat Curtea Europeană să concluzioneze că nu a fost încălcat art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie în cauza Schiesser. Acest lucru arată, de asemenea, că independenţa şi imparţialitatea trebuie să fie examinate exclusiv la momentul arestării, fără să se ţină seama de simpla posibilitate ca acesta să joace un rol ulterior procedurii şi să întocmească actul de trimitere în judecată.”
3. Statistici
32. În 1989, 108 procurori districtuali din Cantonul Zürich au efectuat 17 647 de cercetări penale, dintre care 20,3% au avut ca rezultat întocmirea unui act de trimitere în judecată, 33,8% neînceperea urmăririi penale în cauză, 42,2% emiterea unui ordin de sancţionare şi 3,7% trimiterea în judecată la un grad de jurisdicţie superior.
33. Numărul cauzelor în care procurorul a reprezentat personal Ministerul Public în instanţă nu este menţionat în statistici, dar, conform Guvernului, este foarte scăzut.
Procedura în faţa Comisiei
34. În cererea din 27 februarie 1987 adresată Comisiei (nr. 12794/87), doamna Huber a invocat art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie. Aceasta s-a plâns că acelaşi procuror districtual s-a pronunţat cu privire la arestarea sa şi ulterior a dispus trimiterea în judecată. Aceasta a argumentat că procurorul în cauză nu putea fi considerat un „magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
35. La 9 iulie 1988, Comisia a declarat cererea admisibilă. În raportul său din 10 aprilie 1989 (art. 31 din Convenţie), aceasta a concluzionat, cu douăsprezece voturi la două, că a fost încălcat art. 5 § 3 (art. 5-3). Textul integral al avizului Comisiei şi al celor trei opinii separate incluse în raport figurează în anexa la prezenta hotărâre.[*].
Argumentele finale prezentate Curţii
36. În cadrul şedinţei, Guvernul a confirmat argumentele formulate în memoriul său. În documentul respectiv, acesta solicita Curţii să hotărască „că Elveţia nu a încălcat Convenţia [...] ca urmare a circumstanţelor care au dat naştere cererii doamnei Jutta Huber.
În drept
I. Pretinsa încălcare a art. 5 § 3 (art. 5-3).
37. Reclamanta a pretins că a fost încălcat art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, în măsura în care acesta garantează „oricărei persoane arestate sau deţinute, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c)” din art. 5 (art. 5-1-c), dreptul de a fi „adusă de îndată în faţa unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”.
Aceasta susţine că procurorul districtual J. nu a asigurat garanţia de independenţă necesară deoarece a dispus arestarea sa preventivă, ulterior a trimis-o în judecată şi, în cele din urmă, a acţionat ca organ de urmărire penală în faţa instanţei de judecată.
De asemenea, doamna Huber a argumentat că, în general, un procuror (Ankläger) nu poate fi considerat niciodată un „magistrat” în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3). În prezenta cauză, dintre diversele funcţii pe care trebuia să le îndeplinească un procuror, predomina aceea acuzatorie; obligaţia de a aduna la fel de temeinic atât probele incriminatorii, cât şi probele exoneratorii nu avea nicio relevanţă în acest sens.
38. Comisia a apreciat că domnul J. nu putea fi considerat independent în raport cu părţile la proces deoarece acesta putea fi una dintre părţi şi chiar a fost.
Delegatul Comisiei a solicitat Curţii să nu ţină seama de hotărârea Schiesser din 4 decembrie 1979 (seria A nr. 34), care privea, de asemenea, statutul şi atribuţiile procurorului districtual al Cantonului Zürich. În opinia delegatului, jurisprudenţa Curţii a evoluat în direcţia principiului conform căruia fucnţiile de urmărire penală şi cele judiciare trebuie să fie complet separate; acesta considera că o astfel de separare era necesară în stadiul actual al protecţiei drepturilor omului în Europa.
În această privinţă, a remarcat o diferenţă între cauzele Schiesser şi Huber. În prima cauză, procurorul districtual nu şi-a asumat calitatea de autoritate de urmărire penală, în vreme ce în a doua cauză acesta a întocmit actul de trimitere în judecată. Totuşi, delegatul nu a acordat o importanţă decisivă acestui aspect, deoarece circumstanţele de această natură depindeau de cursul ulterior al procedurii penale, iar legalitatea acţiunii procurorului în raport cu art. 5 § 3 (art. 5-3) ar trebui, în opinia acestuia, să fie clară de la început.
39. Guvernul a susţinut că, în esenţă, procurorul districtual era, în ciuda titlului său, un judecător de instrucţie. Acest lucru îl diferenţia clar de membrii Ministerului Public, a căror situaţie a trebuit examinată de Curte în cauzele Skoogström (hotărârea din 2 octombrie 1984, seria A nr. 83) şi Pauwels (hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 135). În mod evident, întocmirea actului de trimitere în judecată intra în competenţa sa, dar legea cantonală îi impunea să ia în considerare atât probele exoneratorii, cât şi probele incriminatorii, fără să enunţe motivele suspiciunilor sau considerente juridice (a se vedea supra, pct. 26).
În prezenta cauză, acesta a dispus arestarea doamnei Huber acţionând cu deplină independenţă şi, în etapa respectivă, nu avea obligaţia de a se pronunţa cu privire la vinovăţia acesteia. Simplul fapt că, paisprezece luni mai târziu, acesta a prezentat actul de trimitere în judecată nu putea să îi compromită independenţa retrospectiv; Guvernul aderă în totalitate la raţionamentul Tribunalului Federal din hotărârea pronunţată la 14 martie 1989, conform căruia poziţia procurorului trebuia examinată exclusiv în funcţie de momentul arestării, fără să se ţină seama de posibilitatea ca acesta să intervină ulterior în calitate de organ de urmărire penală (a se vedea supra, pct. 31).
În plus, reclamanta nu contestase mandatul de arestare sau legalitatea arestării sale preventive, în temeiul art. 5 § 4 (art. 5-4), şi nici nu contestase actele de cercetare penală. Totuşi, aceasta ştiuse că domnul J. putea juca ulterior alt rol. Şi nici nu susţinuse niciodată că acesta avea prejudecăţi în ceea ce o priveşte. În general, în opinia Guvernului, era dificil de conceput ce ar avea de câştigat un inculpat dacă actul de trimitere în judecată ar fi întocmit de un alt magistrat decât cel responsabil pentru arestarea sa.
Conform Guvernului, hotărârea Schiesser a lăsat deschisă problema compatibilităţii cu Convenţia a cumulului funcţiilor de cercetare penală şi de urmărire penală. În plus, la vremea respectivă, Comisia şi Curtea îşi întemeiaseră decizia pe un ansamblu de factori; un element izolat – întocmirea actului de trimitere în judecată – nu putea justifica nerespectarea jurisprudenţei lor. Prin urmare, autorităţile elveţiene aveau dreptul de a invoca hotărârea menţionată anterior în astfel de circumstanţe, cu excepţia cazului în care existau motive imperioase, precum o neîndeplinire evidentă de către procuror a obligaţiilor sale sau o acţiune ultra vires a acestuia. În cele din urmă, Guvernul a atras atenţia asupra a două caracteristici ale sistemului Cantonului Zürich, care, în opinia sa, puteau să garanteze, dacă era cazul, imparţialitatea obiectivă şi subiectivă a procurorilor: adoptarea Codului cantonal de procedură penală prin referendum şi alegerea persoanelor în cauză prin vot universal direct pentru un mandat de patru ani, care poate fi reînnoit.
40. Curtea remarcă, în primul rând, că singurul aspect controversat este imparţialitatea procurorului districtual al Cantonului Zürich la emiterea mandatului de arestare. Doamna Huber nu a contestat faptul că acesta era independent de puterea executivă, că a audiat-o el însuşi înainte să o plaseze în arest preventiv şi că a examinat la fel de temeinic faptele care militau pentru şi împotriva arestării sale.
41. În prezenta cauză, domnul J. a intervenit prima dată în etapa cercetării penale. Acesta a examinat dacă era necesară trimiterea în judecată a reclamantei şi a dispus arestarea sa preventivă, apoi a instrumentat dosarul (art. 31 StPO).
Ulterior, la paisprezece luni de la arestare, acesta a acţionat în calitate de organ de urmărire penală, întocmind actul de trimitere în judecată. Totuşi, acesta nu şi-a asumat rolul Ministerului Public în faţa instanţei de judecată, Tribunalul Cantonului Zürich, deşi ar fi putut face acest lucru, având în vedere că prin Codul cantonal de procedură penală îi este atribuită calitatea de parte în proces (art. 178 par. 1 StPO – a se vedea supra, pct. 27 şi 33).
42. În mai multe hotărâri pronunţate ulterior hotărârii din cauza Schiesser din 4 decembrie 1979 şi care se referă la legislaţia olandeză în materie de arestare şi detenţie a personalului militar (hotărârea Jong, Baljet şi van den Brink din 22 mai 1984, seria A nr. 77, p. 24, pct. 49; hotărârea van der Sluijs, Zuiderveld şi Klappe pronunţată la aceeaşi dată, seria A nr. 78, p. 19, pct. 44; hotărârea Duinhof şi Duijf pronunţată la aceeaşi dată, seria A nr. 79, p. 17, pct. 38), Curtea a constat că era posibil să i se solicite auditorului militar (auditeur-militair), care dispusese arestarea reclamanţilor, să îşi asume, în aceeaşi cauză, rolul de organ de urmărire penală, după trimiterea cauzei la tribunalul militar. Aceasta a dedus că auditorul nu putea fi „independent de părţi” în etapa preliminară tocmai pentru că era „posibil” să devină una din părţi în etapa următoare a procedurii.
43. Curtea nu identifică niciun motiv pentru a ajunge la o concluzie diferită în prezenta cauză în ceea ce priveşte justiţia penală de drept comun. În mod cert, Convenţia nu exclude posibilitatea ca magistratul care dispune arestarea să exercite şi alte funcţii, dar imparţialitatea acestuia poate să fie pusă la îndoială (a se vedea hotărârea Pauwels, citată anterior, seria A nr. 135, p. 18-19, pct. 38, şi, mutatis mutandis, hotărârea Piersack din 1 octombrie 1982, seria A nr. 53, p. 16, pct. 31, hotărârea De Cubber din 26 octombrie 1984, seria A nr. 86, p. 16, pct. 30, şi hotărârea Hauschildt din 24 mai 1989, seria A nr. 154, p. 23, pct. 52 in fine) dacă are dreptul de a interveni în procedura penală ulterioară în calitate de parte acuzatoare.
Având în vedere că aceasta era situaţia în prezenta cauză (a se vedea supra, pct. 26-27), a fost încălcat art. 5 § 3 (art. 5-3).
II. Cu privire la aplicarea articolului 50 (art. 50)
44. În conformitate cu articolul 50 (art. 50) din Convenţie:
„În cazul în care Curtea constată că o decizie sau o măsură adoptată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Înalte Părţi Contractante este total sau parţial în conflict cu obligaţiile care decurg din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al părţii respective nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor deciziei sau măsurii în cauză, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
În temeiul acestei dispoziţii, reclamanta a solicitat despăgubirea pentru prejudiciul suferit şi rambursarea cheltuielilor de judecată.
A. Prejudiciu
45. Doamna Huber a pretins că a suferit un prejudiciu ca urmare a încălcării cerinţei de la art. 5 § 3 (art. 5-3) şi a solicitat suma de 24 000 de franci elveţieni în ceea ce priveşte „detenţia arbitrară” şi 1 200 de franci elveţieni pentru cele opt zile în care nu a putut să lucreze.
Guvernul a negat că exista vreo legătură de cauzalitate între încălcarea în litigiu şi prejudiciul cauzat doamnei Huber ca urmare a detenţiei sale, a cărei legalitate nu fusese contestată de aceasta în niciun fel la vremea respectivă.
Delegatul Comisiei a subscris la opinia Guvernului în ceea ce priveşte prejudiciul material, lăsând Curtea să se pronunţe cu privire la existenţa şi amploarea unui prejudiciu moral.
46. În opinia Curţii, poate fi acordată o reparaţie echitabilă doar în ceea ce priveşte prejudiciul rezultat ca urmare a privării de libertate, pe care reclamanta nu ar fi suferit-o dacă ar fi beneficiat de garanţiile art. 5 § 3 (art. 5-3). Totuşi, probele aflate la dosar nu permit să se presupună că arestarea preventivă incriminată nu ar fi avut loc dacă emiterea unui mandat de arestare ar fi fost de competenţa unui magistrat care oferea aceste garanţii (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârea Pauwels, citată anterior, seria A nr. 135, p. 20, pct. 43-44). Pe scurt, nu s-a stabilit existenţa niciunui prejudiciu material rezultat în urma încălcării constatate.
Rămâne să se stabilească existenţa unui prejudiciu moral. Chiar presupunând că reclamanta a suferit într-adevăr un astfel de prejudiciu, prezenta hotărâre îi oferă o reparaţie echitabilă suficientă în circumstanţele cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, mutatis mutandis, hotărârea Lamy din 30 martie 1989, seria A nr. 151, p. 19, pct. 42).
B. Cheltuieli de judecată
47. Doamna Huber a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată suportate în cursul procedurii desfăşurate în faţa instanţelor elveţiene şi ulterior în faţa organelor Convenţiei.
1. Cheltuieli aferente procedurilor naţionale
48. Reclamanta a solicitat, în primul rând, jumătate din cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată de instanţele interne, şi anume 732 de franci elveţieni, împreună cu 360 de franci elveţieni pentru onorariul avocatului ei.
Guvernul a acceptat prima sumă şi nu a ridicat obiecţii cu privire la a doua. Delegatul Comisiei a acceptat ambele sume.
Curtea este de acord. Prin urmare, Elveţia trebuie să îi ramburseze doamnei Huber 1 092 de franci elveţieni.
2. Cheltuieli aferente procedurilor europene
49. În ceea ce priveşte cheltuielile suportate în legătură cu procedurile europene, reclamanta a solicitat, în primul rând, pentru avocaţii săi, suma de 3 395,50 franci elveţieni (dl Schönenberger) şi 9 565 de franci elveţieni (dl Mäder).
Guvernul a considerat aceste sume „în mod vădit excesive”, având în vedere caracterul concis al observaţiilor scrise şi faptul că nu s-a ţinut nicio şedinţă în faţa Comisiei, precum şi faptul că nu a fost prezentat Curţii niciun memoriu; acesta a fost de acord cu acordarea sumei totale de 3 000 franci elveţieni pentru cei doi avocaţi.
Curtea împărtăşeşte opinia delegatului Comisiei, conform căreia această propunere este rezonabilă, şi o confirmă.
50. Doamna Huber a solicitat, de asemenea, 300 de franci elveţieni pentru înfăţişarea în faţa Curţii, care echivalează cu două zile în care nu a putut lucra, şi 400 de franci elveţieni pentru cheltuielile sale de deplasare şi de şedere. Guvernul şi delegatul Comisiei nu au formulat comentarii în această privinţă.
Curtea consideră că Elveţia trebuie să îi ramburseze reclamantei cheltuielile respective, dar că nu are obligaţia de a o despăgubi pentru foloasele nerealizate invocate.
Pentru aceste motive, Curtea
1. Hotărăşte, cu douăzeci şi unu de voturi la unu, că a fost încălcat art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie;
2. Hotărăşte în unanimitate că statul pârât trebuie să plătească reclamantei suma de 4 492 (patru mii patru sute nouăzeci şi doi) de franci elveţieni, cu titlu de cheltuieli de judecată;
3. Respinge în unanimitate cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limbile engleză şi franceză şi pronunţată în şedinţă publică în clădirea Curţii Europene a Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 23 octombrie 1990.
Rolv RYSSDAL
Preşedinte
Marc-André EISSEN
Grefier
În conformitate cu art. 51 § 2 (art. 51-2) din Convenţie şi art. 53 § 2 din Regulamentul Curţii, opinia separată a domnului Matscher se anexează la prezenta hotărâre.
R. R.
M.-A. E.
OPINIA SEPARATĂ A DOMNULUI JUDECĂTOR MATSCHER
(Traducere)
Am aprobat decizia camerei de a se desesiza astfel încât plenul Curţii să poată defini sfera art. 5 § 3 (art. 5-3) din Convenţie, clarificând astfel jurisprudenţa sa, care, într-o oarecare măsură, este vagă în materie, şi să stabilească orientări clare pentru statele contractante.
Totuşi, aveam în vedere o confirmare a hotărârii Schiesser (seria A nr. 34), prin eliminarea unor elemente ambigue, şi nu îndepărtarea de la aceasta. Din acest motiv nu pot subscrie la concluzia la care a ajuns majoritatea Curţii.
În această privinţă, propun să dezvolt o serie de argumente care mi se par relevante.
1. Problema în cauză este interpretarea sintagmei „judecător sau alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare”. În vreme ce sfera de aplicare a termenului „judecător” (sau „instanţă”) în sensul articolului 5 paragrafele 3 şi 4 şi al articolului 6 (art. 5-3, art. 5-4, art. 6) din Convenţie poate fi considerată drept stabilită, cea a termenului „alt magistrat...” este controversată.
Punctul de plecare al raţionamentului meu este următorul: dacă, pentru exercitarea atribuţiilor menţionate la art. 5 § 3 (art. 5-3) (adică primul control al legalităţii detenţiei în temeiul art. 5 § 1 c) (art. 5-1-c), persoanele responsabile de elaborarea Convenţiei au făcut referire la două organe alternative şi diferite, acestea nu trebuie să îndeplinească exact aceleaşi criterii, altfel alternativa nu ar avea niciun sens, ceea ce ar fi absurd. Un principiu al interpretării unui text juridic este acela că nu trebuie presupusă o interpretare absurdă a acestuia.
Prin urmare, este necesară definirea criteriilor pentru identificarea unui „magistrat”, sau, cu alte cuvinte, să se examineze în cel fel se distinge acest „alt magistrat” de „judecător”.
Criteriile stabilite de Curte în acest scop în hotărârea Schiesser (citată anterior, pct. 31) se pot rezuma astfel:
(a) garanţii instituţionale: independenţa în raport cu puterea executivă şi cu părţile;
(b) garanţii procedurale: obligaţia magistratului în cauză de a audia el însuşi inculpatul adus în faţa sa;
(c) garanţii de fond: decizia privind continuarea detenţiei sau punerea în libertate trebuie adoptată conform unor criterii legale, după examinarea circumstanţelor care militează pentru sau împotriva detenţiei; puterea de a dispune punerea în libertate dacă nu există suficiente motive pentru justificarea detenţiei.
Formularea şi aplicarea criteriilor (b) şi (c) nu ridică aproape deloc probleme; acest lucru este valabil şi pentru primul aspect al criteriului (a): independenţa în raport cu puterea executivă. În mod clar, nu se poate considera că un organ acţionează în calitate de „magistrat (care exercită) atribuţii judiciare” în cazul în care acesta se află sub autoritatea puterii executive, altfel spus, dacă este supus instrucţiunilor acesteia.
Totuşi, situaţia este diferită în ceea ce priveşte al doilea aspect al criteriului (a): independenţa în raport cu părţile. Mărturisesc că am îndoieli în această privinţă. Formula a fost împrumutată din hotărârea Neumeister (seria A nr. 8, p. 44), în care aceasta se referă la o instanţă în sensul art. 5 § 4 (art. 5-4) [şi al articolului 6 (art. 6)] şi în care este complet adecvată, în vreme ce în stadiul primei examinări a legalităţii detenţiei în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3), în opinia mea, nu se poate vorbi decât într-o mică măsură despre „părţi” în sensul judiciar al termenului. În acest stadiu, singurul aspect care trebuie luat în considerare este independenţa în raport cu puterea executivă a organului care se pronunţă cu privire la detenţie.
Într-adevăr, în hotărârea Schiesser (pct. 32 şi 33), Curtea a făcut o serie de observaţii cu privire la problema stabilirii dacă exercitarea simultană sau succesivă a funcţiei de urmărire penală, prin care autoritatea de urmărire penală obţine statutul de „parte”, ar putea afecta independenţa procurorului la adoptarea deciziei sale privind detenţia, care constituie un act de cercetare penală. Totuşi, observaţiile în cauză au fost făcute doar cu scopul de a răspunde unui argument prezentat de reclamant şi de minoritatea Comisiei, conform căruia un astfel de cumul de funcţii punea în pericol independenţa unui procuror. În cele din urmă, fără să se pronunţe cu privire la acest argument în abstract, Curtea l-a respins deoarece, în cauza respectivă, procurorul nu acţionase în calitate de autoritate de urmărire penală. Abia în cadrul unor hotărâri ulterioare, pronunţate într-un context foarte diferit – priveau justiţia militară în Ţările de Jos şi Belgia – Curtea a constatat că acest cumul de funcţii – efectiv sau pur şi simplu posibil în teorie – ar afecta independenţa magistratului care ar avea sarcina de a hotărî dacă detenţia unui inculpat ar trebui să continue.
În plus, în cauzele respective, alte circumstanţe au determinat Curtea să nege că – sau să conteste faptul că – „magistratul” îndeplinea cerinţele stabilite la art. 5 § 3 (art. 5-3).
Aş adăuga că doar în jurisprudenţa ulterioară Curtea – în mod întemeiat – a făcut referire şi la condiţia imparţialităţii, inerentă noţiunii de „magistrat” în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3) (a se vedea hotărârea Pauwels, seria A nr. 135, p. 18, pct. 37).
Concluzionez că „magistrat” în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3) trebuie să îndeplinească cerinţele stabilite în hotărârea Schiesser, excluzând-o pe cea referitoare la independenţa în raport cu părţile, care nu are nicio relevanţă în stadiul primei examinări a legalităţii detenţiei, şi adăugând condiţia foarte importantă a imparţialităţii.
În cazul în care magistratul îndeplineşte aceste condiţii, „scopul art. 5 § 3 (art. 5-3) (care) este să stabilească un sistem al controlului judiciar şi astfel să acorde garanţii specifice persoanelor private de libertatea lor” – pentru a cita cuvintele judecătorului Ryssdal din opinia separată a acestuia, anexată la hotărârea Schiesser (Seria A nr. 35, p. 19) – este atins. Impunerea mai multor condiţii ar echivala, în esenţă, cu aplicarea aceloraşi criterii pentru „magistrat” în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3) ca şi pentru „judecător” (sau „instanţă”) în sensul art. 5 § 4 şi al art. 6 (art. 5-4, art. 6), cu alte cuvinte, cu eliminarea oricărei diferenţe dintre ei şi nici textul Convenţiei, care face distincţie în mod expres între cele două posibilităţi, nici spiritul acesteia nu sprijină această idee; în plus, aceasta nu ar servi intereselor legitime ale justiţiabililor.
2. Jurisprudenţa recentă a Curţii în materie penală a abordat adesea problema cumulului funcţiilor de urmărire penală, cercetare penală şi judecare. În anumite cazuri, un astfel de cumul poate contraveni Convenţiei; în altele, poate doar să ridice probleme, fără să conducă totuşi în mod necesar la o incompatibilitate cu cerinţele acesteia.
În general, Convenţia nu impune o separare a funcţiilor respective, deşi, în interesul bunei administrări a justiţiei, este de dorit, deoarece le oferă justiţiabililor un maximum de garanţii.
Astfel, de exemplu, pentru infracţiunile minore, legislaţia mai multor ţări încredinţează cercetarea penală aceluiaşi judecător care, ulterior, conduce procesul şi pronunţă hotărârea. În alte sisteme juridice, instituţia judecătorului de instrucţie nu există şi astfel sarcina realizării cercetării penale revine parchetului, adică organului de urmărire penală. În aceste sisteme, se poate întâmpla şi ca anumite acte de cercetare penală să fie realizate de judecătorul cauzei.
În principiu, acestui cumul de funcţii nu i se poate reproşa nimic din punct de vedere al Convenţiei, deşi, astfel cum am declarat deja, este recomandabilă o separare a funcţiilor. Tocmai din acest motiv, împreună cu alţi colegi, nu am putut să fiu de acord cu majoritatea în cauza Hauschildt (seria A nr. 154, opinia separată, p. 30). În plus, cum rămâne cu situaţia în care judecătorul cauzei hotărăşte în cadrul şedinţei să plaseze inculpatul în arest preventiv? Nu mai este calificat să adopte această decizie în sensul art. 5 § 3 (art. 5-3) deoarece, în calitate de judecător al cauzei, nu este independent şi imparţial în această privinţă, sau nu mai îndeplineşte cerinţele privind independenţa şi imparţialitatea prevăzute la art. 6 § 1 (art. 6-1) deoarece a adoptat decizia privind detenţia?
Cu toate acestea, dacă un sistem juridic prevede separarea ca garanţie suplimentară a obiectivităţii şi imparţialităţii, exercitarea succesivă a funcţiei de judecare de către acelaşi organ al puterii judecătoreşti căruia i s-a încredinţat anterior urmărirea sau cercetarea penală în aceeaşi cauză încalcă articolul 6 (art. 6) din Convenţie (Piersack, Seria A nr. 53; De Cubber, Seria A nr. 86).
Totuşi, consider că o inversare a acestei ordini a ideilor este permisă, chiar şi „mutatis mutandis" (precum în prezenta hotărâre la punctul 43), având în vedere că situaţia este fundamental diferită în cele două cazuri. În opinia mea, pentru a stabili independenţa sau imparţialitatea unui membru al corpului judiciar, este necesar să se examineze situaţia în raport cu prima etapă, adică, în speţă, este decisivă doar poziţia procurorului la momentul deciziei sale privind continuarea detenţiei. În acest stadiu, el poate să adopte decizia respectivă – o măsură care ţine de etapa cercetării penale – în calitate de organ complet independent şi imparţial, fără să se ţină seama de faptul că, într-o etapă ulterioară a procedurii, acesta va fi – sau ar putea fi – obligat să exercite alte funcţii în aceeaşi cauză, în special redactarea actului de acuzare sau reprezentarea parchetului în cadrul procesului, obţinând astfel statutul de „parte”, astfel cum se prevede la art. 178 alin. 1 din Codul de procedură penală al Cantonului Zürich (care priveşte, între altele, procurorul).
Preluând – mutatis mutandis – raţionamentul care stă la baza hotărârilor Piersack şi De Cubber (supra), s-ar putea susţine că, într-o etapă ulterioară, având în vedere că anterior a jucat un anumit rol în cercetarea penală, procurorul nu ar mai fi un reprezentant independent şi imparţial al autorităţii de urmărire penală. Totuşi, nicio dispoziţie din Convenţie nu îndreptăţeşte persoana acuzată să aibă ca „oponent” un procuror independent şi imparţial.
[*]
Full & Egal Universal Law Academy