CASE OF HUSSAIN v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA HUSSAIN contra REGATULUI UNIT

Cererea nr. 21928/93

Hotărâre

21 februrie 1996

În cauza Hussain împotriva Regatului Unit[1],

Curtea Europeană a Drepturilor Omului întrunită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului („Convenţia”) şi cu dispoziţiile relevante ale Regulamentului Curţii A[2], în Cameră formată din judecătorii:

dl R. Ryssdal, preşedinte,

dl F. Gölcüklü,

dl R. Macdonald,

dl A. Spielman,

dl N. Valticos,

dna E. Palm,

dl F. Bigi,

Sir John Freeland,

dl P. Jambrek,

şi, de asemenea dl Petzold, grefier, şi dl P.J: Mahoney, grefier adjunct,

după deliberarea care a avut în camera de consiliu la data de 28 septembrie 1995 şi 26 ianuarie 1996,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

               Cazul a fost deferit Curţii de către Comisia Europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 8 decembrie 1994 şi de către guvernul Regatului Unit al Marii Britaniei şi Irlandei de Nord („Guvernul”) la 23 decembrie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolul 32 paragraful 1 şi articolul 47 din Convenţie. La origine se află cererea (nr. 21928/93) formulată împotriva Regatului Unit, prin care Comisia fusese sesizată în temeiul articolului 25 de către un cetăţean pachistanez, dl Abed Hussain, la data de 31 martie 1993.

Cererea face trimitere la dispoziţiile articolelor 44 şi 48 şi la declaraţia prin care Regatul Unit a recunoscut jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46); reclamaţia guvernului face trimitere la articolul 48. Obiectul cererii şi a reclamaţiei a fost obţinerea unei decizii prin care să se stabilească dacă, în funcţie de situaţia de fapt, statul respondent a încălcat exigenţele articolului 5 paragraful 4 din Convenţie. De asemenea, Comisia a invitat Curtea să stabilească dacă a avut loc o încălcare a articolului 14 din Convenţie.

2. Ca urmare a anchetei desfăşurate în conformitate cu regula 33 paragraful 3 (d8 din Regulamentul Curţii A, reclamantul şi-a exprimat dorinţa de a participa la procedură şi a desemnat un avocat care urma să-l reprezinte (regula 30).

3. În scopul administratii adecvate a justiţiei, Preşedintele Curţii a decis că cauza în litigiu şi cauza Singh c. Regatului Unit (nr. 56/1994/503/585) să fie audiate de aceeaşi Cameră (regula 21 paragrfaul 6) în timpul unei audieri comune.

Camera, care urma să se constituie, include ex officio pe Sir John Freeland, judecător ales din partea Regatului Unit (articolul 43 din Convenţie) şi dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (Regula 21§ 3 (b) din Regulamentul Curţii). La 27 ianuarie 1995, în prezenţa Grefierului, Preşedintele Curţii a tras la sorţi numele celorlaţi şapte membri, şi anume, dl F. Gölcüklü, dl R. Macdonald, dl A. Spielman, dl N. Valticos, dna E. Palm,dl F. Bigi şi dl P. Jambrek, (articolul 43 in fine din Convenţie şi regula 21 paragraful 1).

4. În calitate de Preşedinte al Camerei (Regula 21paragraful 5), dl R. Ryssdal, acţionând prin grefierul adjunct, s-a consultat cu Agentul Guvernamental („Guvernul”), avocatul reclamantului şi Delegatul Comisiei asupra organizării procedurii (regula 37 paragraful 1 şi 38) . În conformitate cu ordinul emis în consecinţă, grefierul a primit memoriul guvernului la 13 aprilie 1995, iar memoriul reclamantului la 18 aprilie 1995. Secretarul Comisiei a notificat grefierul că delegatul îşi va depune observaţiile la audiere.

5. În conformitate cu decizia Preşedintelui, audierea a avut loc în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 27 septembrie 1995. Curtea a ţinut înainte o ledinţă preliminară.

În faţa Curţii s-au prezentat:

(a)  din partea guvernului

dl I. Christie, Ministerul Afaceri Externe şi Comunitare                   Agent;

dl D. Pannick QC,

dl M. Shaw, avocat pledant                                         Consilier;

dl H. Carter,

dl H. Bayne,

dl R. Harrington, Ministerul de Interne                                Consilieri;

(b)  din partea Comisiei

dl N. Bratza,                                                      Delegat;

(c)   din partea reclamantului

dl E. Fitzgerald QC

dl J. Cooper, avocat pledant                                          consilier;

dl K. Akester                                                 avocat consultant

Curtea a audiat pledoariile dlui Bratza,dlui Fitzgerald şi a dlui Pannick.

ÎN FAPTCircumstanţele cauzei

6. Dl Abed Hussain s-a născut în 1962 şi în prezent este deţinut în închisoarea din Lindholme.

7. La 12 decembrie 1978, reclamantul, în vărstă de 16 ani, a fost condamnat de Curtea regală din Leeds pentru omorul fratelui lui mai mic în vârstă de doi ani. Reclamantul a cauzat leziuni grave copilului în timp ce-l supraveghea. El a primit o senţinţă de detenţie  obligatorie „pentru durata plăcerii Magestăţii Sale” (during her Magesty's pleasure) în conformitate cu articolul 53 (1) din legea cu privire la copii şi adolescenţi din 1933 (aşa cum a fost amendată) (a se vedea paragrfaul 23). Efectul senţinţei a fost de a permite detenţia reclamantului „în localui şi în condiţiile ordonate de către ministrul de interne”.

8. Pronunţând sentinţa, judecătorul a declarat:

„Vă consider a fi un tânăr care a dat dovadă de cruzime şi lipsă de orice sentimente. În opinia mea, cu cerittudine la momentul de faţă, sânteţi o persoană periculoasă.”

Reclamantul a depus recurs împotriva condamnării şi pedepsei. Curtea de Apel a respins recusrul la 5 martie 1980.

9. Dl Hussain a fost la început deţinut în aripa pentru tineri a închisorii din Liverpool şi, ulterior, în instituţia pentru infractorii juvenili înainte de a fi transferat în închisoarea pentru adulţi.

10. Conform procedurii administrative care reglementează sentinţele similare cu cea primită de reclamant, o perioadă „de pedeapsă” fixează numărul anilor de detenţie necesar pentru a satisface exigenţele pedepsei şi intimidării (a se vedea paragraful 27).

În această privinţă, în 1978 judecătorul de prima instanţă a adresat în scris ministrului următorul mesaj:

„Este cert faptul că, pe parcursul a două sau trei zile înaintea decesului copilului, reclamantul l-a supus unui tratament extrem de violent, lovindu-l cu palma, cu piciorul şi zdruncinându-l. Copilul avea pe corp circa 50 de vînătăi, iar creierul şi coloana vertebrală îi erau lezate. Din moment ce reclamantul a negat orice abuz fizic al fratelului lui, era imposibil de a stabili motivele unei astfel de violenţe.

Reclamantul este fără îndoială un tânăr minciunos fără scrupule, dar trăsătura cea mai neobişnuită este impasivitatea lui. El nu a manifestat nici un sentiment în legătură cu decesul şi leziunile cauzate fratelui lui.

Aceasta mi-a provocat sentimentul că el este un tânăr foarte periculos, totalmente impasabil de brutalitate. Sânt preocupat de faptul ca acest aspect al caracterului lui să fie luat în consideraţie la eventuala examinare a posibilitîţii de punere în libertate. El încă mai are trei surori şi fraţi mai mici şi siguranţa lor trebuie să constituie un argument predominant. Sânt profund preocupat de aparenţa de normalitate pe care o manifestă acest tânăr; ea fiind probabil extrem de amăgitoare.

Nu pot recomanda vreo perioada pentru detenţia lui. Ea trebuie să continuie până va fi posibil de a afirma cu certitudine rezonabilă că odată cu atingerea maturităţii, pericolul pe care-l prezenta pentru cei din jur va dispărea. Problema este că el este deja „matur pentru anii lui”, după cum l-a descris un ofiţer de poliţie. În cazul dat, a fi matur implică mai mult decât doar a fi un băiat în creştere. Nu pot recomanda nimic alteceva decât să se ţină cont de acest avertisment.”

11. Numai în 1986 a fost fixată perioada de detenţie a reclamantului, cincisprezece ani de detenţie, de către ministrul de interne după un proces confidenţial de consultaţii la care au participat judecătorul de prima instanţă şi Lord Chief Justice. Pe parcursul acestui proces, în care reclamantul nu a beneficiat de posibilitatea de a consulta vre-un document, judecătorul care a pronunţat sentinţa a recomndat o perioadă de zece ani „ţinând cont de vârsta deţinutului la epoca infracţiunii”, Lord Chief Justice a fost de acord cu această propunere dar a declarat că perioada recomandată trebuie să fie o „perioadă minimală absolută”. Oricum, ministrul de interne a comentat astfel: „Nu pot accepta perioada fixată de către judecător ca fiind proporţională cu gravitatea unei din cele mai infiorătoare crime cu care m-am confruntat vre-odată.” Respectiv, el a mărit perioada propusă cu cinci ani.

Aceste detalii i-au fost pentru prima dată comunicate reclamantului printr-o scrisoare trimisă de ministerul de interne la 6 octombrie 1994 în conformitate cu hotărârea Camerei Lorzilor din 24 iunie 1993 (a se vedea paragraful 30).

12. Pe parcursul detenţiei reclamantului Comisia pentru eliberarea condiţionată (Parole Board) (a se vedea paragraful 37) examinase necesitatea recomandării eliberării reclamantului cu patru ocazii.

13. Comisia pentru eliberare condiţonată a efectuat primul control în decemrbie 1986. Rapoartele au evidenţiat un progres pozitiv şi după cum, ulterior, i-a fost comunicat reclamantului:

„Comitetul local de control (a se vedea paragraful 38), apreciind riscul ca fiind acceptabil, a consiedrat oportun de a fixa o dată penrtu eliberarea condiţionată a dlui Hussain”.

Cu toate acestea, comisia pentru eliberare condiţonată nu a recomandat punerea în libertate a reclamantului, dar transferul lui într-o închisoare de categoria C, cu un regim mai puţin strict, şi a preconizat efectuarea următorului control în august 1990. La acea epocă, reclamantul nu a consultat nici unul din rapoartele prezetate comisiei şi nu a avut posibilitatea de a fi audiat de comisie.

14. Comisia pentru eliberare condiţonată a examinat din nou cazul reclamantului în 1990. Un rezumat al procedurii de control emis de ministerul de interne, care i-a fost comunicat ulterior reclamantului, declara:

„Comisia locală pentru eliberare condiţonată a recomandat fixarea unei date provizorii pentru eliberarea condiţionată a dlui Hussain (...)

Comisia nu a recomandat punerea dlui Hussain în libertate, ci transferul lui într-o închisoare cu un regim deschis şi declanşarea unei noi proceduri de control la un interval de optsprezece luni. Cu toate acestea, ministrul de interne a respins recomandările comisiei şi a dispus transferul reclamantului într-o închisoare de categoria C şi efectuarea unui control unlterior începând cu luna octombrie 1992.”

Din nou, reclamantul nu a avut posibilitatea de a consulta rapoartele care-l vizau şi nu a fost audiat de către comisie. De asemenea, motivele deciziei adoptate nu i-au fost divulgate.

15. După încheierea celei de-a treia proceduri de control în decembrie 1992, comisia pentru eliberare condiţonată a recomandat transferul reclamantului într-o închisoare cu un regim deschis şi efectuarea unui control ulterior după un interval de şase luni. Cu toate acestea, ministrul de interne, în exerciţiul puterii sale reglementare (a se vedea paragraful 29), a respins această recomandare, ordonând menţinerea reclamantului în închisoare cu regim închis şi efectuarea unui control ulterior în martie 1995. Reclamantului i s-a comunicat în martie 1993 numai faptul că eliberarea lui nu a fost recomandată, precum şi data următorului control.

16. În iunie 1993, dl Hussain a solicitat un control jurisdicţional (judicial review) (a se vedea paragraful 39) a deciziei comunicate în martie 1993, pentru motivul că nu a avut posibilitatea să consulte rapoartele elaborate cu privire la cazul lui şi prezentate comisiei. El a invocat hotărârea în cauza Prem Singh (a se vedea paragrfaul 24), prin care s-a stabilit că, conform dreptului comun, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale (during Her Magesty's pleasure) aveau dreptul de a consulta aceste rapoarte.

17. La 13 octombrie 1993, comisia pentru eliberare condiţonată a solicitat Curţii Supreme să reexamineze neîntârziat cauza reclamantului şi să-i comunice ansamblul documentelor anexate la dosar cu scopul ca acesta să-şi prezinte observaţiile în cunoaşterea cauzei. Reclamantul şi-a retras cererea privind controlul jurisdicţional.

18. În timpul ultimului control din ianuarie 1994, reclamantului i s-a acordat posibilitatea de a consulta rapoartele prezentate comisiei pentru eliberare condiţionată, dar nu şi oportuinitatea de a se înfăţişa în faţa comisiei. Ca urmare a controlului în litigiu, ministrul de interne a acceptat recomandările comisiei pentru eliberare condiţionată de a transfera reclamantul într-o închisoare cu regim deschis, transferul fiind efectuat în februarie 1996.

19. Reclamantul a fost deţinut pentru o perioadă de mai mult de şaptesprezece ani.

 Dreptul şi practica internă relevantă

 Categoriile de detenţie în caz de omor

20. O persoană care provoacă în mod ilegal moartea unei alte persoane din intenţia de a o ucide sau de a-i cauza traume corporale grave este culpabilă de omor. Dreptul englez impune o pedeapsă obligatorie pentru omor: „detenţie la discreţia Magestăţii Sale” în cazul în care acuzatul nu a atins vârsta de 18 ani (articolul 53 paragraful 1 din Legea din 1933 versiune amendată) privind Copiii şi Adolescenţii (a se vedea paragraful 23); „plasarea în custodie pe durata vieţii” în cazul în care autorul crimei are vârsta între 18-20 ani (articolul 8 paragraful 1 din legea din 1982 privind justiţia penală şi „închisoare pe viaţă” în cazul în care inculpatul a atins vârsta de 21 de ani (articolul 1 paragraful 1 din legea din 1965 cu privire la omucidere (abolirea pedepsei cu moartea).

Sentinţele pe viaţă obligatorii sânt fixate de lege, pe când sentinţele permanente discreţionare, pot fi impuse de către un tribunal în mod independent persoanelor condamnate de anumite infracţiuni cu caracter violent sau sexual, cum ar fi omorul prin imprudenţă, violul, furtul calificat. Principiile care impun pronunţarea unei sentinţe discreţionare pe viaţă sânt:

(i)                 infracţiunea trebuie să aibă un caracter grav şi

(ii)                trebuie să existe circumstanţe excepţionale care să demonstreze că criminalul prezintă un pericol pentru societate şi că este imposibil de a preciza când acest pericol va dispărea.

Pedepsele pe viaţă discreţionare sânt de durată nedeterminată cu scopul de a „monitoriza progresul deţinutului... pentru a asigura că el va fi ţinut în închisoare atâta timp cât va fi considerat de a perezenta un pericol securităţii publice în cazul eliberării din închisoare” (R. c. Wilkinson (1983) 5 Rapoarte privind apelul penal 105, 108).

 Detenţia la discreţia Magestăţii Sale

21. La originea noţiunii de detenţie la discreţia Magestăţii Sale se află o lege din 1800 privind „internarea a persoanelor alienate acuzate de comiterea unor infracţiuni” (Crminal Lunatics Act), care prevedea că condamnaţii achitaţi de acuzaţia de omor, trădare sau crimă pentru motive de alienare mintală la epoca comiterii infracţiunii trebuiau deţinuţi „sub supraveghere strictă până va fi făcută cunoscută dorinţa Magestăţii Sale” . Acest tip de pedeapsă este calificat ca internare „la discreţia Magestăţii Sale”.

22. În 1908, detenţia la discreţia Maiestăţii Sale a fos introdusă cu privire la acuzaţii cu vârsta cuprinsâ între 10 şi 16 ani. Ea a fost extinsă asupra celor care erau în vârstă de 18 ani la momentul condamnării (1993) şi, ulterior, se aplica persoanelor sub vârsta de 18 ani la epoca comiterii infracşiunilor (1948).

23. Dispoziţia in vigoare în prezent este articolul 53 paragraful 1 din Legea din 1933 cu privire la Copii şi Adolescenţi (variantă amendată) („Legea din 1933”) care prevede:

„În cazul în care autorul unei infracţiuni este recunoscut culpabil de omor şi tribunalul constată că el avea mai puţin de 18 ani la momentul comiterii infracţiunii, tribunalul nu-l poate condamna la închisoare pe viaţă şi nici nu poate pronunţa împotriva lui sau înscrie în cazierul lui juridic condamnarea la pedeapsa cu moartea, dar în loc de acesta tribunalul îl poate.... condamna la detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, adică la detenţia în locul şi în condiţiile ordonate de Ministrul Afacerilor Interne.”

24. În cauza R. c. Ministrul Afacerilor Interne, ex parte Prem Singh (20 aprilie 1993, nepublicată) judecătorul Evans, de la Curtea Divizională a declarat vizavi de acest subiect următoarele:

„La momentul pronunţării sentinţei, ordinele de detenţie impuse în virtutea articolului 53 aveau un carcater obligatoriu. De fapt, acesta este echivalentul legal al sentinţei obligatorii pe viaţă pentru comiterea unui omor în cazul tinerilor. Dar, în esenţă sa, pedeapsa dată este mai aproape de pedeapsa discreţionară, o parte a căreia are un caracter punitiv (represiune şi intimidare), iar restul este justificat de interesele securităţii publice decât dacă este verificat criteriul pericolului. Faptul că deţinutul condamnat la detenţie obligatorie pe viaţă poate beneficia de drepturi similare în materie de liberarea pe cauţiune nu schimbă faptul că acest tip de pedeapsă este justificabil ca pedeapsă pentru întreaga sa durată: a se vedea R. c. Ministrului Afacerilor Interne, Ex. p. Doody şi alţii (1993), Q.B: 157 şi Wynne v. UK /C:E:D:O: 1 decembrie 1992). Ordinul de detenţie emis în conformitate cu articolului 53 este atât discreţionar cât şi nedeterminat: el prevede detenţia la discreţia Miestăţii Sale..., aş decide asupra cazului de faţă, adoptând o interpretare restrictivă că, făcând abstracţie de practica ministerului de interne şi a comisiei pentru liberare condiţonată, reclamantul trebuie considerat echivalent cu un deţinut care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă pentru a stabili dacă prezenta speţă relevă mai curând jurisprudenţa din cauza Wilson decât cea din cazul Payne.” (reproducerea stenogramei, pp. 24C-25B)

Respectiv, Curtea a delarat că reclamantul, aflat în detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, trebuie să beneficieze de acceeaşi posibilitate acordată unui deţinut care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă de a consulta dosarul disponibil comisiei pentru eliberare condiţonată la momentul adoptării deciziei asupra posuibilităţii eliberării lui după revocarea liberării lui pe cauţiune.

Comisia pentru eliberare condiţonată şi-a schimbat politica corespunzător.

25. Oricum, în declaraţie făcută în Parlament la 27 iulie 1993 (a se evdea paragraful 32), Secretarul de stat, dl Michael Howard, a explicat că el a inclus în categoria „deţinuţilor care-şi execută pedeapsa discreţionară pe viaţă” acele „persoane care sânt, sau sânt susceptibile de a fi deţinuţi la discreţia Miestăţii Sale în conformitate cu articolul 53 paragrfaul 1 din Legea din 1933 privind Copiii şi Adolescenţii...”

26. În cauza R. c. Ministrului de Interne, ex. parte T. şi alţii (1994) Queens Bench 378, 390D, judecătorul Kennedy la Curtea Divizională (la care s-a alăturat şi judecătorul Pill) a declarat:

„Nu văd nici un motiv de a-l considera ca având un statut special din cauza condamnării sale la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale şi nu la închisoare pe viaţă, în pofida declaraţiei judecătorului Evans la pronunţarea hotărârii în cauza Reg c. Comisia de eliberarea condiţionată, ex parte Singh (Prem) (20 aprilie 1993, nepublicată). Problemele abordate în cazul menţionat erau diferite de cele din speţă. Dacă Hickey nu ar fi fost internat în spital, el ar fi putut spera să beneficieze de prevederile articoului 35 paragrfaul 2 din Legea din 1991 cu privire la deţinuţii care-şi execută pedeapsa obligatorie pe viaţă... trebuie de reamintit faptul că in cazul lui Hickey era vorba de omor, prin urmare sentinţa avea un caracter obligatoriu şi nu discreţionar.”

În apel, Curtea de apel a declarat că în cazul unei persoane condamnate la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale, prevăzută de articolul 53 paragraful 1 din Ledea din 1933 pentru omucidere, dispoziţiile relevante în materie de eliberare erau cele care se conţineau în articolul 35 paragraful 2 din Legea privind justiţia penală din 1991 (a se vedea paragrfaul 29), şi nu cele relative la deţinuţii care execută pedeapsa cu detenţie discreţionară pe viaţă (R. c. Ministrului de Interne, ex parte Hickey (1995) 1 All England Law Reports 479, 488).

 Liberarea condiţionată

27. Pentru persoanele condamnate la inchisoare pe viaţă obligatorie şi discreţionară, la internare pe viaţă şi celor care sânt deţinuţi la discreţia Maiestăţii sale este fixată o perioadă punitivă („tariff”), care corespunde perioadei de detenţie necesare pentru a satisface exigenţele de persecutare şi intimidare. După expirarea perioadei „ tariff”, deţinutul poate pretinde a beneficia de eliberare condiţionată. Dispoziţiile şi practica aplicabile la stabilirea perioadei punitive şi a eliberării condiţionate au fost supuse unor modificări pe parcursul ultimilor ani, în special după intrarea în vigoare la 1 octombrie 1992 a legii din 1991 cu privire la Justiţia Penală („Legea din 1991”).

 Procedura generală

28. Articolul 61 paragraful 1 din legea cu privire la justiţia penală din 1967 („Legea din 1967”), prevedea, printre altele, că ministrul, la recomandarea comisiei pentru eliberare condiţionată şi după ce s-a consultat cu Preşedinţele secţiunii penale a Curţii de Apel şi judecătorul de prima instanţă, poate „libera condiţionat o persoană care-şi execută pedeapsa de închisoare pe viaţă sau de internare pe viaţă sau o persoană deţinută în conformitate cu articolul 53 din Legea cu privire la copii şi adolescenţi din 1933”. În acest context nici o diferenţă nu a fost trasată între deţinuţii care-şi execută pedeapsa de închisoare obligatorie sau cea discreţionară.

29. În virtutea articolului 35 pargarfaul 2 din legea din 1991, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale şi cei condamnaţi la închisoare pe viaţă nu fac parte din categoria condamnaţilor la pedeapsă discreţionară cu inchisoare pe viaţă (a se vedea pargrfaul 20), pot fi eliberate condiţionat de către Ministrului Afacerilor Interne în baza recomandării comisiei pentru eliberare condiţionată şi în urmă unor consultaţii cu Preşedinţele secţiunii penale a Curţii de Apel şi judecătorul de prima instanţă. Prin urmare, decizia finală asupra eliberării este adoptată de către Ministrul de Interne.

30. De asemenea, Ministrul Afacerilor Interne decide durata perioadei punitive impusă deţinutului. Ulterior hotărârii Camerei Lorzilor din 24 iunie 1993 (R c. Ministrului de Interne, ex parte Doody (1994) 1 Apeal Cases 531, 567 G), opinia judecătorului de prima instanţă este comunicată deţinutului după proces, precum şi opinia Preşedintelui secţiunii penale a Curţii de apel. Deţinutului i se acordă posibilitatea de a adresa observaţiile sale ministrului afacerilor interne, care ulterior procedează la fixarea perioadei de pedepsire (tariff). În cazul în care ministrul decide să neglijeze recomandarea judiciară, el este obligat să indice motivele sale. În practică, deţinutului i se comunică decizia definitivă a ministrului.

În cea de-a două fază de detenţie, post-punitivă, deţinutul ştie că „consecinţa penală a crimei comise s-a epuizat” (ibid., 557A)-

31. În declaraţia referitoare la politică din 13 noimebrie 1983 Sir Leon Britain, apoi Ministrul Afacerilor Interne, au precizat că eliberarea condiţionată după expirarea perioadei punitive depinde de faptul dacă persoana nu mai este considerată a prezenta un pericol celor din jur.

32. La 27 iulie 1993, Ministrul de Interne, dl Michael Howard, a făcut o declaraţie de politică referitor la deţinuţii care-şi execută pedeapsa pe viaţă obligatorie, declarând, printre altele, că înainte de a elibera condiţionat un astfel de deţinut el

„va examina nu numai (a) dacă perioada ispăşită de deţinut este adecvată şi satisface exigenţele represiunii şi intimidării şi (b) dacă eliberarea deţinutului nu încalcă exigenţa securotăţii, dar de asemenea dacă eliberarea anticipată a deţinutului va fi acceptabilă pentru public. Aceasta înseamnă că eu îmi voi exercita doar puterea discreţionară în cazul în care voi fi convins că această decizie nu va compromite încrederea publicului în justiţia penală.

33. Într-o serie de cazuri recente care implică persoane deţinute la discreţia Maiestăţii Sale, s-a declarat că criteriul de aplicare pentru faza de detenţie „post-punitivă” este stabilirea faptului dacă acuzatul constituie în continuare un pericol pentru public (R. c. Ministrului afacerilor interne, ex. parte Cox, 3 septembrie 1991; R. c. Ministrului afacerilor interne, ex parte Prem Singh, 20 aprilie 1993 – citat în paragraful 24; R. c. Ministrului afacerilor interne, ex parte Prem Singh (nr. 2), 16 martie 1995).

 Procedura aplicabilă condamnaţilor la o pedeapsă discreţionară viaţă

34. Ca urmare a deciziei Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Thynne, Wilson şi Gunneli c. Regatului Unit (hotărârea din 25 octombrie 1990, seria A nr. 190-A), legea din 1991 a instituit schimbări la procedura de eliberarea a deţinuţilor condamnaţi la pedeapsă discreţionară pe viaţă.

35. În virtutea articolul 34 din legea din 1991, perioada punitivă impusă condamnatului la o pedeapsă discreţionară pe viaţă este acum fixată în timpul unei audieri publice de către judecătorul de prima instanţă după pronunţarea sentinţei. După expirarea perioadei punitive, deţinutul poate solicita ministrului de interne să difere cauza lui comisiei pentru eliberarea condiţionată, care este competentă să dispună eliberarea lui în cazul în care este convinsă că menţinerea lui în detenţie nu mai este necesară pentru protecţia publicului.

  În conformitate cu Regulamentul comisiei pentru eliberare condiţionată din 1992 care a intrat în vigoare la 1 octombrie 1992, deţinutul are dreptul la o audiere orală, la accesului la ansamblul probelor puse la dispoziţia juraţilor (a se vedea pargarful 37) şi la reprezentare legală. Dispoziţiile acestui regulament îi permit deţinutului să solicite citarea martorilor în numele lui şi de a supune unui interogatoriu contradictoriu pe cei care au scris rapoarte cu privire la cazul lui.

36. În termenii legii din 1991, persoanele deţinute la discreţia Maiestăţii Sale nu sânt considerate

  deţinuţi care-şi execută pedeapsa discreţionară viaţă (articolul 43 paragrfaul2)).

 Comisia pentru eliberare condiţionată şi Comitetul local de control

37. Articolul 59 din legea din 1967 a definit compoziţia şi funcţiile comisiei pentru eliberare condiţionată:

„(1) În vederea exercităţii funcţiie atribuite comisiei de această parte a legii pentru Anglia şi Wales, va exista un organ denumit comisia pentru eliberare condiţionată... compusă dintr-un preşedente şi nu mia puţin de patru alţi membri desemnaţi de ministrul afacerilor interne.

...

(4) Dacă, într-un caz particular, comisia consideră necesar de a interoga persoana vizată înainte de pronunţarea deciziei, comisia poate solicita unuia din membrii săi s-o interogheze şi va lua în consideraţie de raportul membrului asupra interviului...

(5) Documentele pe care ministrul trebuie să le furnizeze comisiei în conformitate cu paragraful precedent vor include:

(a)  în cazul în care cauza este diferită comisiei vizează eliberarea în virtutea articolului 60 sau 61 din prezenta lege, toate observaţiile scrise făcute de persoana în cauză în legătură cu ultimul său interviu efectuat în conformitate cu dispoziţiile următorului paragraf;

(b)  dacă cauza deferită vizează o persoană revocată în virtutea articolului 62 din prezenta lege, toate observaţiile făcute în scris în conformitate cu prezentul articol.”

Cât priveşte compoziţia comisiei, anexa 2 la Legea din 1967 prevede în continuare:

„1. Comisia pentru eliberare condiţionată trebuie să includă

(a)  o persoană care exercită sau a exercitat o funcţie judiciară;

(b)  un psihiatru înscris în registrul medicilor;

(c)   o persoană aleasă de ministru pentru cunoştinţele şi experineţa de supraveghere sau asistenţă a deţinuţilor puşi în libertate;

(d)  o persoană aleasă de către ministru , care a studiat cauzele delicvenţei sau tratamentul delicvenţilor.”

În mod tradiţional, în compoziţia comisiei intră trei judecători ai Curţii Supreme, trei judecători itineranţi şi un judecător temporar. cauzele diferite comisiei pot fi examinate de trei sau mai mulţi membri ai comisiei (Regulamentul comisiei din 1967). În practică, Comisia se întruneşte în şedinţă în grupuri mici, care, în cazul condamnaţilor pe viaţă, includ şi un judecător al Curţii Supreme şi un psihiatru. Judecătorii membri ai comisiei sânt numiţi de ministrul de interne (articolul 59 paragraful 1 din Legea din 1976) în urma unor consultări cu Preşedinţele secţiei penale a Curţii de Apel.

Cu excepţia unor reguli noi cu privire la condamnaţii la pedeapsa pe viaţă discreţionară, dispoziţii similare se aplică în conformitate cu legea din 1991.

38. În virtutea articolului 59 paragraful 6 din legea din 1967 ministrul afacerilor interne a stabilit pentru fiecare închisoare un comitet local de control care are funcţia de a-l consulta cu privire la oportunitatea eliberării condiţionate a deţinuţilor. Se practica obţinerea acestei evaluări înainte de deferirea unui caz la comisia pentru eliberare condiţionată. Înainte ca comitetul local de control să examineze o cauză, un membru al comitetului trebuia să interogheze deţinutul cu consimţământul acestuia.

Primul examen al comitetului local de control era fixat în mod normal de a fi efectuat cu trei ani înainte de expirarea perioadei punitive.

Regulamentul din 1992 privind Comisia pentru eliberare condiţionată a suprimat comitetele locale de control, în prezent deţinuţii sânt interogaţi de către un membru al comisiei.

 Controlul judiciar

39. Persoanele care îşi execută pedeapsa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale pot intenta o procedură la Curtea Supremă pentru a obţine controlul judiciar al tuturor deciziilor adoptate de comisia pentru eliberare condiţionată sau de ministrul afacerilor interne, în cazul în care deciziile în litigiu încalcă exigenţele relevante prevăzute de lege sau dacă ele sânt corupte de ilegalitate, iraţionalitate sau iregularitate procedurală (Consiliul Uiunii Serviciilor Sociale c. Ministrului pentru Serviciile Sociale (1984) 3 All England Law Reports 935, 950-51).

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

40. Dl Hussain a sesizat Comisia la 31 martie 1993. El a invocat dispoziţiile articolului 5 paragrfaul 4 din Convenţie, reclamnând că, în virtutea regulamentului în vigoare:

(a)  el nu a avut dreptul la un exam periodic al detenţiei sale continue efectuat de către un tribunal;

(b)  decizia finală privind eliberarea lui aparţine executivului;

(c)   el nu a avut dreptul de a fi audiat în timpul unei audieri orale sau de a interoga şi cita martorii;

(d)  nu a avut dreptul de a consulta rapoartele prezentate comisiei pentru eliberarea condiţionată.

Reclamantul s-a plâns de asemenea, invocând dispoziţiile articolului 14 din Convenţie că a fost supus discriminării in mod iraţional bazată pe statutul lui de persoană condamnate de omor.

41. Comisia a declarat cererea (nr. 21928/93) admisibilă la 30 iunie 1994. În raportul său din 11 octombrie 1994 )articolul 31), ea a conchis în unanimitate că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 în ceea ce priveşte lipsa unui examen juducuar a detenţiei continue a reclamantului şi că nu era necesar de a examina plângerile sub aspectul articolului 14 din Convenţie.

Textul integral al opiniei Comisiei este anexat la prezenta hotărâre [3]

ARGUMENTELE FINALE ÎN FAŢA CURŢII

42. La audiere, agentul guvernamental a invitat Curtea să decidă că în prezentul caz nu a avut loc nici o încălcare a dispoziţiilor Convenţiei.

Reclamantul a solicitat Curţii să confirme plângerile lui şi să declare că drepturile lui garantate de articolul 5 paragraful 4 au fost violate, atât prin refuzul de a efectua un cotrol judiciar de către un organ de tip juridicţional şi prin refuzul de a desfăşura o audiere contradictorie la care el ar fi putut să expună personal cererea lui de eliberare.

ÎN DREPT

 OBIECTUL LITIGIULUI

43. În memoriul său adresat Curţii şi în timpul audierii, reclamantul s-a plâns de maniera secretă şi neechitabilă în care a fost fixată perioada lui punitivă (a se vedea paragraful 27).

44. Curtea notează că această plângere nu a fost examinată de Comisie în raportul său şi nici în decizia sa cu privire la admisibilitate şi că, după cum a subliniat delegatul Comisiei, este neclar dacă ea poate fi considerată de a fi relevantă obiectului litigiului în faţa Curţii, aşa cum a fost delimitat de decizia Comisiei cu privire la admisibilitate (a se vedea, printre altele, hotărârea din 21 februarie 1990 în cauza Powell şi Rayner c. Regatului Unit, seria A nr. 172, p. 13, paragraful 29).

În orice caz, dat fiind faptul că perioada punitivă impusă reclamantului a expirat deja, Curtea nu consideră necesar de a examina această plângere.

Prin urmare, obiectul litigiului deferit Curţii este limitat la chestiunile litigioase în temeiul articolul 5 paragrfaul 4 care au fost ridicate în legătură cu situaţia curentă a reclamantului, adică detenţia post-punitivă.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5 PARAGRAFUL 4 DIN CONVENŢIE

45. Dl Hussain s-a plâns că de faptul că nu a fost efectuată, la intervale rezonabile de timp, o examinare a motivelor menţinerii lui în detenţie la discreţia Maiestăţii Sale de către un tribunal. El a invocat articolul 5 paragraful 4 din Convenţie care prevede:

„Orice persoană privată de libertatea sa prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală.”

46. În primul rând, Curtea va examina dacă, ţinând cont de cracteristicile particulare a detenţiei la discreţia Maiestăţii Sale, exigenţele articolului 5 paragraful 4 au fost satisfăcute de procesul inţial şi de procedura de apel sau, din contra, dacă această dispoziţie conferă unn drept suplimentar de a contesta legalitatea detenţiei continue în faţa unui tribunal.

 Dacă controlul judiciar cerut a fost incorporat în condamnarea iniţială

47. Potrivit reclamantului, sentinţa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale era diferită de pedeapsa obligatorie pe viaţă impusă adulţilor (a se vedea paragraful 20), care a fost examinată de Curte în hotărârea sa din 18 iulie 1994 în cauza Wynne c. Regatului Unit (seria A nr. 294-A), prin accea că primul tip nu se bazează numai pe gravitatea infracţiunii dar ţine cont şi de vârsta autorului infracţiunii. Principiul, conform căruia crimele comise de minori nu trebuie pedepsite la fel de sever ca cele comise de adulţi, se conţine, după cum a afirmat reclamantului, în toate codurile penale civilizate. În acest context, scopul sentinţei de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale nu are un caracter în exclusivitate punitiv dar parţial punitiv şi parţial preventiv.

În sprijinul acestui argument, reclamantul s-a referit la originea istorică a expresiei „la discreţia Maiestăţii Sale (the Criminal Lunatics Act 1800 şi Legea cu privire la Copii din 1908 – a se vedea paragrafele 21 şi 23) în contextul căreia ea urmărea un scop clar preventiv. În continuare, el s-a referit la formularea articolului 53 din Legea din 1933 („o persoană sub 18 ani....nu va fi, dacă....condamnată pentru omor, condamnată la închisoare pe viaţă”- a se vedea paragraful 23) şi la caracterul nedeterminat al formulei folosite în propoziţie („la discreţia Maiestăţii Sale”).

Reclamantul a conchis că o sentinţă de detenţie impusă în conformitate cu articolul 53 se aproapie prin caracterul său nedeterminat şi obiectivele sale de prevenire mai curând de o senţinţă pe viaţă discreţionară, aşa cum a fost examinată de Curtea în cauza Thynne, Wilson şi Gunnel citată anterior decât de o sentinţă pe viaţă obligatorie. La fel ca în cazul citat, după expirarea perioadei punitive, unicul motiv legitim al detenţiei continue a reclamantului ar fi constatarea pericolului pe care-l prezintă în continuare, o caracteristică susceptibilă de schimbare pe parcursul timpului (ibid., p. 30, paragrfaul 76). Aceasta a fost în special adevărat în cazul autorilor infracţiunii în vîrstă de zece ani la momentul comterii infracţiunii. Prin urmare, la această fază a executării sentinţei sale, reclamantul avea dreptul în conformitate cu articolul 5 paragraful 4 la stabilirea legalităţii detenţiei continue la intervale rezonabile de către un tribunal.

48. Comisia a fost de acord în substanţă cu argumentele reclamantului şi a adăugat că absenţa cuvântului „viaţă” în expresie numai a consolidat caracterul ei nedeterminat. În continuare, Comisia a notat comentariile judecătorului de prima instanţă asupra pericolului prezentat de către reclamant (a se vedea paragraful 8).

49. Guvernul a susţinut că sentinţa de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale are, în mod esenţial, un caracter punitiv şi este impusă automat tuturor minorilor acuzaţi de omor în funcţie de gravitatea crimelor comise şi indiferent de starea lor mintală sau de gpericolul pe care-l prezintă. Această explică motivul pentru care în conformitate cu legea privind justiţia penală din 1991 aceeaşi procedură de eliberare reglementează sentinţele obligatorii pe viaţă impuse adulţilor şi cele de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale, precum şi motivul pentru care politici administrative similare sânt aplicate ambelor (a se vedea paragrafele 25 şi 29). În continuare, după expirarea perioadei punitive, nu numai caracterul periculos al reclamantului dar şi acceptarea de către public a eliberării anticipate trebuie să fie examinată cu scopul de anu compromite încrederea publicului în sistemul justiţiei penale (a se vedea paragraful 32).

În continuare, s-a afirmat că, separat de faptul că persoanele condamnate la detenţie la discreţia Maiestăţii Sale nu vor fi deţinute pe parcursul etapelor incipiente într-o închisoare, dar într-o instituţie specială pentru infractori minori, sentinţa nu era altceva decât un echivalent legal a sentinţei obligatorii pe viaţă impusă adulţilor. În aceste circumstanţe, chestiunile în litigiu în speţă erau identice cu cele din Cauza Wynne (citată în paragrfaul 47) în care Curtea a constatat că procesul iniţial şi procedura de apel a satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 4 din Convenţie.

50. La început, Curtea notează că, după cum a fost recunoscut în mod general, chestiunea de centrală în litigiu este dacă detenţia la discreţia Maiestăţii Sale, dată fiind natura şi scopul ei, trebuie să fie asimilată, conform jurisprudenţei Convenţiei, cu o sentinţă obligatorie de închisoare pe viaţă sau mai curând cu o sentinţă discreţionară de închisoare pe viaţă. La examinarea acestei întrebări Curtea trebuie, prin urmare, să decidă dacă sentinţa impusă în virtutea articolului 53 se aproprie în substanţă la cea care constituie esenţa cauzelor Weeks c. Regatului Unit (hotărârea din 2 martiei 1987, seria A nr. 114) şi Tynne, Wilson şi Gunnel (citate în paragrafull 34) sau a unei cauze mai recente Wynne c. Regatului Unit (citată în paragraful 47).

51. Potrivit guvernului, este adevărat că o sentinţă de detenţie la discreţia Maiestăţii Sale are un caracter obligatoriu: ea este stabilită de lege şi impusă în mod automat în toate cazurile care vizează minorii sub vârsta de 18 ani condamnaţi pentru omor, în acest context judecătorul de prima instanţă nu dispune de o putere discreţionară. De asmeneea, este cert faptul că legea din 1991, precum şi declaraţiile recente de politică tratează sentinţa în litigiu în speţă la fel ca sentinţele obligatorii pe viaţă în ceea ce priveşte procedura pentru eliberare condiţionată şi reintegrare.

Pe de altă parte, este incontestabil faptul că, ţinând cont de originile ei legale, expresia „la discreţia Maiestăţii Sale” a vut un scop clar de prevenire şi că , spre deosebire de sentinţle de internare sau închisoare pe viaţă, cuvântul „viaţă” nu este menţionat în descrierea sentinţei.

52. Cu toate acestea, indiferent de cât de important ar putea fi aceste argumente pentru înţelegerea sentinţei de detenţie prevăzută de articolul 53 în dreptul englez, punctul litigios decisiv în prezentul context este dacă caracterul şi, în special, scopul sentinţei în cauză sânt de natură înt să impună necesitatea examinării legalităţii menţinerii în detenţie de către un tribunal respectând exigenţele articolului 5 paragraful 4.

53. Curtea reaminteşte faptul că reclamantul a fost condamnat la detenţie la discreţia maiestăţii Sale din cauza vârstei sale minore la momentul comiterii infracţiunii. În cazul minorilor condamnaţi de comiterea unor crime cu caracter grav, sentinţa corespunzătoare conţine cu siguranţă un element punitiv şi, respectiv, o perioadă punitivă este fixată pentru a reflecta exigenţele represiunii şi intimidării. Oricum, detenţia nedeterminată impusă unui tânăr condamnat, care poate fi menţinută pe parcursul întregii vieţi a acestui tânăr, poate fi justificată numai de necesitatea protecţiei publicului.

Aceste considerente, concentrate asupra unei evaluări a caracterului şi stării psihice a tânărului infractor şi a pericolului eventual pentru societate, trebuie în mod necesar să ţină cont de evoluţia constantă a personalităţii şi a comportamentului lui cauzate de maturizarea lui. Incapacitatea de a ţine cont de schimbările cauzate în mod inevitabil de procesul de maturizare ar însemna că condamnaţii tineri deţinuţi în conformitate cu articolul 53 ar fi trataţi ca fiind privaţi de libertatea lor pentru restul vieţiie, o situaţie care, după cum au subliniat reclamantul şi delegatul, ar putea cauza apariţia unor probleme sub aspectul articolului 3 din Convenţie.

54. În raport cu aceste argumente, Curtea conchide că sentinţa reclamnatului, după expirarea perioadei punitive, se compară mai mult cu o sentinţă dicreţionară pe viaţă. Deşi într-un context diferit, aceasta a fost opinia exprimată de curtea Divizională în hotărârea sa din 20 aprilie 1993 (R. c. Ministrului de Interne, ex parte Prem Singh, a se vedea paragraful 24).

Motivul decisiv pentru menţienrea detenţiei reclamantului a fost şi continuă să fie pericolul pe care-l prezintă pentru societate, o caracteristică susceptibilă de a evolua paralel timpului. Respectiv,  noi întrebări privind legalitatea pot părea în cursul detenţiei şi reclamantul are dreptul, în virtutea articolului 5 paragraful 4, de a sesiza un tribunal competent pentru a obţine o decizie, în intervale rezobnabile de timp,cu privire la legalitatea detenţiei sale (a se vedea nutatis mutandis, hotărârea în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell menţionată mai sus, p. 30, paragraful 76).

 dacă căile de recurs disponibile au satisfăcut exigenţele articolului 5 paragraful 4

55. Guvernul a acceptat că dacă, contrar argumentelor sale, articolul 5 paragraful 4 conferea drepturi suplimentare de a contesta legalitatea menţienrii reclamantului în detenţiei, ar fi existat o încălcare a acestei dispoziţii, dar numai în măsura în care comisia pentru eliberare condiţionată nu dispunea de putere generală de a dispune eliberarea reclamantului după expirarea perioadei punitive.

În răspuns la teza reclamantului că importanţa şi natura litigiului, cu alte cuvinte starea psihică a deţinutului, a impus necesitatea unei audiere contradictorie, inclusiv posibilitatea de a cita şi interoga martoeii, guvernul a reamintit că articolul 5 paragraful 4 nu conferă un drept absolut la o procedură contradictorie şi în măsura în care echitatea impunea necesitatea unei audieri orale, care putea fi garantată printr-un control judiciar.

56. Comisia a constatat că comisia pentru eliberarea condiţionată, lipsită de puterea de decizie, nu putea fi considerată un organ care satisface exigenţele articolului 5 paragraful 4. Cât priveşte necesitatea unei audieri contradictorii, delegatul Comisiei a adăugat că controlul judiciar „constituie un remediu nesigur, dat fiind faptul că în cazul deţinuţilor care-şi execută pedeapsa pe viaţă discreţionară audierea orală este prevăzută în mod express, dar nu şi în cazul persoanelor deţinute la discreţia Maiestăţii Sale.

57. Curtea reaminteşte că articolul 5 paragraful 4 nu garantează dreptul la un astfel de control judiciar care ar împuternici „tribunalul” să-şi substituie cu privire la ansamblului aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de oportunitate, propria libertate de apreciere cu cea a autorităţii care adoptă decizii; examenul trebuie să fie sificient de amplu pentru a se referi la/ase sprijini pe condiţiile care, sub aspectul Covenţiei, sânt esenţiale pentru detenţia legală a unei persoane supuse unui tip special de privaţiune de libertate aplicat reclamantului (a se vedea, printre altele, hotărârea în cauza Weeks, anterior citată, p. 29, paragraful 59, hotărârea din 29 august 1990 în cauza the E c. Norvegiei, seria A nr. 181-A, p. 21, paragrfaul 50, şi hotărârea anterior menţionată în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell, p. 30, paragraful 79).

58. La fel ca în cauza Thynne, Wilson şi Gunnell (p. 30, paragraful 80) şi în pofida unie noi politici care permite persoanelor deţinute în virtutea articolului 53 din legea din 1933 să consulte dosarul examinat de comisia pentru eliberare condiţionată (a se vedea paragrfaul 24), Curtea nu vede nici un motiv pentru a neglija constatarea făcută în cauza Weeks (citată mai sus, p. 29-33, paragrafele 60-69) că comisia pentru eliberare condiţionată nu satisface exigenţele articolului 5 paragraful 4. Guvernul nu contestă măsura în care comisia pentru eliberare condiţionată nu are competenţa să dispună eliberarea unui deţinut. Oricum, lipsa procedurii contradictorii în faţa acestui organ de asemenea îl impiedică de a fi considerat tribunal sau instanţă de judecată în sensul articolului 5 paragrafului 4.

59. În acest context Curtea reaminteşte că, în astfel de domenii de o importanţă crucială ca privarea de libertate şi în cazul în care apar întrebără care implică, spre exemplu, o evaluare a caracterului sau a stării psihice a reclamantului, prezenţa reclamantului la o audiere orală poate fi esenţială pentru caracterul echitabil al procedurii (a se vedea mutatis mutandis, hotărârea din 21 septembrie 1993 în cauza Kremzow c. Austriei, seria A nr. 268-B, p. 45, paragraful 67).

60. Curtea consideră că, în situaţii similare cu cea a reclamantului, în care o perioadă lungă de privaţiune de libertate poate fi în joc şi caracteristicile personalităţii lui, precum şi nivelul de maturitate prezintă importanţă la deciderea caracterului lui periculos, articolul 5 paragraful 4 impune necesitatea unei audieri orale în contextul unei proceduri contradictorii de citare şi interogare a martorilor.

61. Faptul că reclamantul ar putea obţine o audiere orală prin instituirea procedurii de control judiciar nu constituie un răspuns la această exigenţă. În primul rând, articolul 5 paragraful 4 presupune existenţa unei proceduri în conformitate cu exigenţele sale, excluzând necesitatea instituirii unei proceduri distincte pentru a o porni.În al doilea rând, la fel ca delegatul Comisiei, Curtea nu este convinsă că posibilitatea de care dispunea reclamantul de a obţine o audiere orală prin intermediul procedurii de control judiciar este suficient de sigură pentru a fi considerată de a satisface exigenţele articolului 5 paragraful 4 din Convenţie.

 Recapitulare

62. În concluzie, Curtea constată căa avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie prin accea că reclamantul, după expirarea perioadei punitive, nu a fost capabil să impună necesitatea examinării detenţiei lui continuie la discreţia Maiestăţii Sale în faţa unui tribunal cu putere şi garanţii procedurale care să satisfacă această prevedere.

 CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE

63. Atât în memoriul său scris cât şi în adresarea sa în faţa Curţii, reclamantul nu a făcut nici o referinţă la plângerea sa înaintată în virtutea articolului 1, care a fost declarată admisibilă de Comisie (a se vedea paragraful 41). În aceste circumstanţe şi din moment ce nici o chestiune separată nu pare a fi ridicată în virtutea aceste dispoziţii, Curtea nu are nici un motiv de a o examina din propria inţiativă.

 APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

64. Articolul 50 din Convenţie prevede: 

 „În cazul în care Curtea constată că o decizie luată de o autoritate juridică sau de orice altă autoritate a Înaltei Părţi Contractante este total sau parţial în conlict cu obligaţiunile impuse prin Convenţie, şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţii nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestor decizii sau măsuri, Curtea va acorda părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

Revendicările reclamantului în termenii acestei dispoziţii vizau compensaţia pentru daune morale şi rambursarea cheltuielilor şi costurilor suportate în timpul proceurilor în faţa instituţiilor Convenţiei.

 Daune morale

65. Recalmantul a solicitat compensaţie pentru viteza lentă cu care a progresat spre libertate pe parcursul ultimilor şaptesprezece ani şi, ca alternativă, pentru pierderea oportunităţii ca cazul lui să fie examinat de un tribunal independent şi echitabil şi prejudiciul, neliniştea şi întârzierea provocată de această pierdere. El a reclamat suma de 50, 000 lire sterline, invocând faptul că dincauza violării drepturilor sale garantate de Convenţie, el a trebuie să execute cinci ani suplimentari de detenţie.

66. În opinia Curţii, nu există nici o probă că reclamantul şi-ar fi redobândit libertatea în cazul neîncălcării articolului 5 paragraful 4. Chiar dacă s-ar presupune că el a suferite de „nelinişte”, Curtea împărtăşeşte opinia guvernului că, în circumstanţele speţei, constatarea unei încălcări constituie suficientă satisfacţie echitabilă în sensul articolului 50.

 Costuri şi cheltuieli

67. Pentru rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în timpul procedurii în faţa instituţiilor Convenţiei, reclamantul a reclamat suma de 32, 459. 58 lire sterline, inclusiv şi taxa pe valoare adăugată.

68. Guvernul consideră suma reclamată excesivă.

69. În lumina criteriilor care derivă din jurisprudenţa sa, Curtea decide acordarea reclamantului a sumei de 19, 000 lire sterline minus suma de 14, 475 franci francezi deja achitată cu titlu de asistenţă juridică pentru onorarii şi cheltuieli de transport şi cazare.

 Dobândă moratorie

70. Conform informaţiilor disponibile Curţii, rata legală de dobândă aplicabile în Regatul Unit la data adoptării prezentei decizii este de 8% anual.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE

 Decide că a avut loc o încălcare a articolului 5 paragraful 4 din Convenţie prin accea că reclamantul, după expirarea perioadei punitive, nu a fost capabil să sesizez un tribunal pentru a examina menţinerea sa în detenţie.Decide că nu este necesar de a examina plângerea înaintată în virtutea articolului 14 din Convenţie.Decide că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacţie echitabilă pentru daunele morale suportate;Decide

(a)  că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, cu titlu de cheltuieli şi costuri de judecată, suma de 19, 000 lire sterline (nouăsprezece mii lire sterline), minus suma de 14, 475 (paisprezece mii patru sute şaptezeci şi cinci) franci francezi care au fost deja plătiţi în calitate de asistenţă juridică, care urmează a fi convertiţi în lire sterline la rata de schimb la ziua pronunţării prezentei hotărâri;

(b)  că o simplă dobândă la o rată anuală de 8% trebuie să fie plătită după expirarea a termenului de trei luni menţionat mai sus;

 Respinge restul cererii pentru satisfacţie echitabilă.

Redactată în limbile engleză şi franceză, apoi pronunţată în public la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 21 februarie 1996.

Semnat: Rolv RYSSDAL, Preşedinte

Semnat: Herbert PETZOLD, grefier

[1]Note de la grefier:

  Cazul are numărul 55/1994/502/584. Primul număr indică poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii în anul relevant, iar al doilea număr indică anul în care cazul a fost deferit Curţii. Ultimele două numere  indică, respectiv, poziţia cazului pe lista cazurilor înaintate Curţii de la înfiinţarea acesteia şi pe lista respectivelor cereri către Comisie.

[2] Regulamentul A se plaică la toate cazurile deferite Curţii înainte de intrarea în vigoare a Protocolului nr. 9 (P9) şi ulterior numai cazurilor care vizează statele angajate în acest Protocol (P9).  Ele corespund Regulamentului care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983, amendat ulterior cu cîteva ocazii.

[3] Din considerente practice, această anexă nu  va apărea decât în versiunea publicată a hotărârii (Culegere de  Hotărîri şi Decizii 1996 III), dar o copie a raportului Comisiei este disponibil la arhivă.

 

Full & Egal Universal Law Academy