CASE OF HYDE PARK AND OTHERS v. MOLDOVA (No. 4) - [Romanian Translation] by the P.A. "Lawyers for Human Rights"

Traducere neoficială a variantei engleze a hotărârii,

efectuată de către asociaţia obştească „Juriştii pentru drepturile omului”

SECŢIUNEA A PATRA

CAUZA HYDE PARK ŞI ALŢII (nr. 4) c. MOLDOVEI

(Cererea nr. 18491/07)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

7 aprilie 2009

DEFINITIVĂ

07/07/2009

Această hotărâre poate fi subiect al revizuirii editoriale.

În cauza Hyde Park şi Alţii (nr. 4) c. Moldovei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţiunea a Patra), întrunită în cadrul unei Camere compuse din:

Nicolas Bratza, Preşedinte,
Lech Garlicki,
Giovanni Bonello,
Ljiljana Mijović,
David Thór Björgvinsson,
Ledi Bianku,
Mihai Poalelungi, judecători,
şi Lawrence Early, Grefier al Secţiunii,

Deliberând la 17 martie 2009 în şedinţă închisă,

Pronunţă următoarea hotărâre, care a fost adoptată la acea dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 18491/07) depusă împotriva Republicii Moldova la Curte, în conformitate cu prevederile articolului 34 al Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale („Convenţia”), de către Hyde Park şi opt cetăţeni ai Republicii Moldova, dl Oleg Brega, dl Anatolie Juraveli, dl Roman Cotelea, dna Mariana Galescu, dl Radu Vasilascu, dl Vitalie Dragan, dna Angela Lungu şi dl Anatol Hristea-Stan („reclamanţii”), la 21 februarie 2007. La 2 iunie 2008, organizaţia non-guvernamentală Hyde Park a încetat să existe. Succesorul său, Hyde Park, o asociaţie obştească neînregistrată, şi-a exprimat intenţia de a menţine cererea depusă la Curte.

2. Reclamanţii au fost reprezentaţi de către dl A. Postică şi dl P. Postică, avocaţi din Chişinău şi membri ai organizaţiei non-guvernamentale Promo-Lex. Guvernul Republicii Moldova („Guvernul”) a fost reprezentat de către Agentul său, dl V. Grosu.

3. Reclamanţii s-au plâns de mai multe pretinse încălcări ale drepturilor lor garantate de articolele 3, 5, 6, 8, 11 şi 13 ale Convenţiei.

4. La 8 aprilie 2008, Preşedintele Secţiunii a Patra a decis să comunice Guvernului cererea. De asemenea, s-a decis ca fondul cererii să fie examinat concomitent cu admisibilitatea acesteia (articolul 29 § 3 al Convenţiei).ÎN FAPTI.CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

5. În timpul evenimentelor care au determinat această cerere, Hyde Park (primul reclamant) era înregistrat la Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova ca o organizaţie non-guvernamentală care pleda, inter alia, pentru libertatea de exprimare şi dreptul la întruniri paşnice. În anul 2007, membrii săi au decis să sisteze înregistrarea organizaţiei din cauza pretinselor presiuni şi intimidări din partea statului. În special, ei s-au plâns, printre altele, de refuzul Ministerului Justiţiei de a înregistra modificările la statutul organizaţiei, de aplicarea repetată a sechestrului pe contul său bancar, de arestarea arbitrară a membrilor săi şi de tentative de a sista activitatea ziarului său. Câţiva din liderii organizaţiei au solicitat azil politic în ţările occidentale. S-a decis ca organizaţia să-şi continue activitatea sub aceeaşi denumire, însă fără a se înregistra la autorităţile de stat. S-a mai decis ca noua asociaţie neînregistrată să devină succesoarea fostei organizaţii. După excluderea organizaţiei din Registrul de stat al asociaţiilor obşteşti la 2 iunie 2008, activităţile Hyde Park au continuat ca şi mai înainte, în baza noului statut al acesteia. Asociaţia a continuat să-şi editeze ziarul, să menţină pagina sa în internet şi să organizeze proteste şi demonstraţii.

6. Ceilalţi reclamanţi sunt membri şi adepţi ai Hyde Park-ului: Oleg Brega, Anatolie Juraveli, Roman Cotelea, Mariana Galescu, Radu Vasilascu, Vitalie Dragan, Angela Lungu şi Anatol Hristea-Stan. Ei s-au născut în 1973, 1988, 1987, 1982, 1983, 1967, 1988 şi, respectiv, 1953 şi locuiesc în Pepeni, Durleşti şi Chişinău.

7. La 30 iunie 2006, primul reclamant a depus la Consiliul municipal Chişinău o cerere pentru autorizarea desfăşurării unei întruniri paşnice la intersecţia străzilor Bănulescu-Bodoni şi Ştefan cel Mare, în apropierea clădirii Guvernului, în perioada 1-31 august 2006, pentru a protesta împotriva refuzului Ministerului Culturii de a instala bustul poetului Liviu Rebreanu, donat de către Guvernul României.

8. La 18 iulie 2006, Consiliul municipal Chişinău a autorizat în scris desfăşurarea întrunirii, însă doar pentru 1 august 2006. Consiliul a menţionat că el consideră că o zi de protest este suficientă pentru a aduce îngrijorările Hyde Park-ului în atenţia Guvernului.

9. La 25 iulie 2006, Hyde Park a contestat decizia Consiliului municipal în instanţa de judecată.

10. La 29 august 2006, Curtea de Apel Chişinău a constatat că refuzul Consiliului municipal era ilegal, a anulat decizia acestuia din 18 iulie 2006 şi a obligat Consiliul municipal să autorizeze desfăşurarea întrunirii de către primul reclamant în faţa clădirii Guvernului în perioada 29-31 august 2006. Instanţa a dispus ca hotărârea sa să fie executată imediat.

11. La 30 august 2006, reclamanţii au solicitat de la Consiliul municipal eliberarea autorizaţiei în temeiul hotărârii judecătoreşti din 29 august 2006. Totuşi, Consiliul municipal a refuzat să se conformeze hotărârii pe motiv că aceasta nu era definitivă.

12. În aceeaşi zi, la ora 17.00, reclamanţii au început desfăşurarea întrunirii în locul indicat în hotărârea Curţii de Apel. La ora 17.15, un grup de colaboratori de poliţie s-a apropiat de reclamanţi şi a întrebat dacă ei aveau autorizaţie. Reclamanţii le-au arătat hotărârea Curţii de Apel. Dintr-o înregistrare video făcută de poliţie şi care face parte din dosarul naţional, se vede cum un colaborator de poliţie încearcă să-l convingă pe dl Brega să oprească întrunirea. Cel din urmă refuză şi susţine că Hyde Park are o hotărâre judecătorească prin care întrunirea respectivă era autorizată. În acelaşi timp, dl Brega vorbea printr-un megafon şi declara că Republica Moldova este un stat totalitar unde nu există libertatea de exprimare şi că aceasta va trebui să răspundă pentru comportamentul său ilegal în faţa Curţii de la Strasbourg. El a acuzat poliţia şi autorităţile de stat de comportament ilegal. Deodată, o persoană în uniforma forţelor speciale l-a atacat din spate pe unul din membrii Hyde Park şi l-a trântit violent la pământ. Ceilalţi participanţi au observat atacul şi au fost imediat înconjuraţi de un grup de colaboratori de poliţie şi urcaţi într-o maşină a poliţiei. Nimeni nu părea să opună rezistenţă, iar o voce de femeie, probabil a uneia din participanţi, strigă cuiva să nu opună rezistenţă. Potrivit reclamanţilor, doi dintre participanţi (dl Juraveli şi dl D.) au fost trântiţi la pământ de către angajaţii forţelor speciale.

13. La comisariatul de poliţie, colaboratorii de poliţie au ridicat lucrurile reclamanţilor, inclusiv telefoanele lor mobile. Procesele-verbale de reţinere indică, inter alia, că lucrurile reclamanţilor au fost predate la păstrare. Reclamanţii au fost închişi în diferite celule în grupe a câte trei sau patru persoane. Cele două femei reclamante au fost închise în celule separate. Potrivit reclamanţilor, lor nu li s-a permis să sune sau să se consulte cu un avocat. Celulele erau mici, umede şi murdare. În ele era miros de urină şi fecale. Celulele nu aveau geamuri, lumina electrică era aprinsă tot timpul şi înăuntru erau doar două laviţe din lemn. Reclamanţii au fost ţinuţi în detenţie aproximativ patruzeci de ore, timp în care nu li s-a dat mâncare. Li s-a dat doar apă şi, ocazional, ei erau duşi la veceu. Doar după intervenţia a câtorva organizaţii non-guvernamentale active în domeniul drepturilor omului şi doar după şaisprezece ore de detenţie, rudelor li s-a permis să le aducă mâncare. Guvernul a contestat descrierea condiţiilor de detenţie făcută de reclamanţi.

14. La 1 septembrie 2006, aproximativ la ora 10.00, reclamanţii au fost aduşi în faţa instanţei de judecată, unde li s-au întors telefoanele mobile şi camerele, şi unde ei au aflat pentru prima dată despre învinuirile aduse lor, şi anume organizarea unei întruniri neautorizate (articolul 174/1 al Codului cu privire la Contravenţiile Administrative („CCA”)), opunerea de rezistenţă în timpul reţinerii (articolul 174/5 CCA) şi ultragierea colaboratorilor de poliţie (articolul 174/6 CCA). După ce le-au fost întoarse lucrurile, reclamanţii au declarat că toate înregistrările video şi audio privind întrunirea au fost şterse din telefoanele lor de către poliţie.

15. În timpul procesului, dl Brega şi dna Galescu au solicitat instanţei să dispună efectuarea unei expertize a înregistrărilor făcute cu telefoanele lor mobile pentru a stabili dacă poliţia a şters înregistrări de pe acestea; cererea lor, însă, a fost respinsă şi procesul a fost amânat. Reclamanţii au fost eliberaţi la amiază.

16. La 3 octombrie 2006, Judecătoria Buiucani a continuat procesul administrativ împotriva reclamanţilor şi a constatat vinovăţia lor (cu excepţia primului reclamant) în organizarea şi participarea la o întrunire neautorizată, contrar articolului 174/1 al CCA. Instanţa de judecată a constatat că, după obţinerea unei hotărâri favorabile a Curţii de Apel, ei trebuia să solicite eliberarea autorizaţiei de la Consiliul municipal. Instanţa de judecată a amendat pe fiecare reclamant, cu excepţia dlui O. Brega (preşedintele Hyde Park la acea dată) cu 200 lei moldoveneşti (MDL). Dl O. Brega a fost amendat cu MDL 500. După ce instanţa de judecată a vizionat înregistrarea video a reţinerii efectuată de către poliţie, toţi reclamanţii au fost achitaţi de învinuirile privind ultragierea colaboratorilor de poliţie şi opunerea de rezistenţă la reţinere, constatând că nu exista vreo justificare pentru formularea unor asemenea învinuiri.

17. Toţi reclamanţii au contestat această hotărâre în ceea ce priveşte participarea lor la o întrunire ilegală şi au susţinut, inter alia, că Hyde Park a solicitat Consiliului municipal la 30 august 2006 eliberarea unei autorizaţii; cererea lor, însă, a fost respinsă pe motiv că hotărârea Curţii de Apel din 29 august 2006 încă nu intrase în vigoare. De asemenea, ei au înaintat în mod repetat cererea lor privind efectuarea unei expertize a înregistrărilor făcute cu telefonul lor mobil.

18. La 26 octombrie 2006, Curtea de Apel Chişinău a admis plângerea reclamanţilor, constatând că întrunirea reclamanţilor era legală în temeiul hotărârii Curţii de Apel din 29 august 2006 (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus). Reclamanţii au fost achitaţi de învinuirile privind participarea lor la o întrunire ilegală.

19. Între timp, la 18 septembrie 2006, reclamanţii au depus o plângere penală împotriva colaboratorilor de poliţie care i-au arestat. Suplimentar la refuzul de a executa hotărârile judecătoreşti, ei s-au plâns de faptul că au fost abuzaţi, deţinuţi în mod ilegal, că dreptul lor la confidenţialitatea corespondenţei a fost încălcat, că dreptul lor la libertatea întrunirii a fost încălcat şi că ei au fost supuşi unui tratament inuman şi degradant.

20. În perioada septembrie 2006 - septembrie 2007, procesul penal pornit la cererea reclamanţilor a fost încetat şi redeschis de patru ori. De fiecare dată, procuratura respingea plângerea, iar, ulterior, instanţele judecătoreşti sau procurorul ierarhic superior anulau decizia procurorului şi dispuneau o nouă reexaminare. Motivele refuzului reprezentau declaraţiile colaboratorilor de poliţie şi martorii lor, care confirmau faptul că reclamanţii au insultat poliţia şi au opus rezistenţă la reţinere. În ceea ce priveşte pretenţia privind ridicarea telefoanelor mobile ale reclamanţilor şi ştergerea înregistrărilor de pe acestea, procuratura a acceptat mărturia unui colaborator de poliţie care a confirmat că cele două telefoane mobile au fost ridicate în timpul detenţiei reclamanţilor, însă a negat declaraţiile cu privire la ştergerea informaţiei. În ceea ce priveşte înregistrarea video a evenimentului efectuată de către poliţie (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus), procuratura a susţinut că aceasta a fost pierdută şi că, prin urmare, nu putea fi examinată. La 27 septembrie 2007, Judecătoria Rîşcani a casat ultima încheiere prin care pretenţiile reclamanţilor au fost respinse şi a dispus o reexaminare. După acea dată, reclamanţii nu au mai fost informaţi de către procuratură despre faza la care se află examinarea plângerii lor. La 10 ianuarie 2008, reclamanţii au solicitat în scris Procuraturii Generale să-i informeze la ce etapă se află procedura pornită pe marginea plângerii lor, însă nu au primit vreun răspuns. O copie a acestei scrisori cu ştampila Procuraturii Generale a fost anexată la observaţiile reclamanţilor. Potrivit lor, abia din observaţiile Guvernului ei au aflat despre respingerea repetată a plângerii lor la 12 noiembrie 2007. Guvernul a contestat declaraţiile reclamanţilor privind scrisoarea din 10 ianuarie 2008, care a fost expediată, potrivit reclamanţilor, Procuraturii Generale. Ei nu au pus însă la îndoială autenticitatea ştampilei Procuraturii Generale de pe copia acestei scrisori.

21. La 1 noiembrie 2006, Curtea Supremă de Justiţie a examinat recursul înaintat de Consiliul municipal împotriva hotărârii Curţii de Apel din 29 august 2006. Ea a casat această hotărâre şi a respins cererea reclamanţilor, constatând că decizia Consiliului municipal din 18 iulie 2006 a fost legală. Curtea Supremă de Justiţie a mai constatat că hotărârea Curţii de Apel cu privire la executarea imediată a hotărârii sale a fost ilegală.

II.DREPTUL INTERN RELEVANT

22. Prevederile relevante ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor din 21 iunie 1995 sunt următoarele:

Articolul 6

„(1) Întrunirile trebuie să se desfăşoare în mod paşnic, fără nici un fel de arme, fiind asigurată protecţia participanţilor şi a mediului înconjurător, fără să împiedice folosirea normală a drumurilor publice, circulaţia rutieră, funcţionarea unităţilor economice, fără a degenera în acţiuni violente care ar pune în primejdie ordinea publică, integritatea corporală şi viaţa persoanelor, bunurile lor.”

Articolul 7

„Se sistează întrunirile la care se constată fapte sau acţiuni de:

(a) contestare sau defăimare a statului şi poporului;

(b) îndemn la război de agresiune, la ură naţională, rasială sau religioasă;

(c) incitare la discriminare, la separatism teritorial, la violenţă publică;

(d) atentare la regimul constituţional.”

Articolul 8

„(1) Întrunirile se pot desfăşura în pieţe, străzi, parcuri, scuaruri şi în alte locuri publice din municipii, oraşe, comune, sate, precum şi în localuri publice.

(2) Nu se admite desfăşurarea întrunirilor în localurile autorităţilor publice, autorităţilor administraţiei publice locale, procuraturii, instanţelor judecătoreşti, în unităţi economice cu regim special de securitate a muncii sau cu pază armată.

(3) Sunt interzise întrunirile:

a) la o distanţă mai mică de 50 de metri de sediul Parlamentului, reşedinţa Preşedintelui Republicii Moldova, de sediul Guvernului, Curţii Constituţionale, Curţii Supreme de Justiţie;

b) la o distanţă mai mică de 25 de metri de sediul organelor administraţiei publice centrale de specialitate, autorităţilor administraţiei publice locale, instanţelor judecătoreşti, procuraturii, poliţiei, instituţiilor penitenciare şi de reabilitare socială, unităţilor şi obiectivelor militare, de gări, aeroporturi, spitale, unităţi economice cu instalaţii, utilaje sau maşini având un grad ridicat de pericol în exploatare, instituţii diplomatice.

(4) Accesul liber în sediul organelor şi instituţiilor enumerate la alin.(3) este garantat.

(5) Autorităţile administraţiei publice locale, cu acordul organizatorilor întrunirilor, pot stabili pentru întruniri în locuri sau localuri permanente, după caz.”

Articolul 11

„(1) Organizatorul întrunirii va depune la primărie, cel mai târziu cu 15 zile înainte de data întrunirii, o declaraţie prealabilă, al cărui model este expus în anexă, ce face parte integrantă din prezenta lege.

(2) Declaraţia prealabilă trebuie să indice:

a) denumirea organizatorului întrunirii, scopul întrunirii;

b) data, ora la care începe întrunirea şi ora la care se încheie;

c) locul întrunirii, traseele spre el şi de la el;

d) forma desfăşurării întrunirii;

e) numărul aproximativ de participanţi;

f) persoanele împuternicite să asigure buna desfăşurare a întrunirii şi să răspundă de ea;

g) serviciile pe care organizatorul întrunirii le solicită primăriei.

(3) Primăria, în cazuri justificate, poate să modifice, cu acordul organizatorului întrunirii, unele elemente din declaraţia prealabilă.”

Articolul 12

„(1) Declaraţia prealabilă se examinează de primăria oraşului (municipiului), satului (comunei) cel mai târziu cu 5 zile înainte de data întrunirii.

(2) Primăria, în cadrul examinării declaraţiei prealabile în şedinţă ordinară sau extraordinară, discută forma, timpul, locul şi alte condiţii de desfăşurare a întrunirii şi ia decizia respectivă. ...

(6) Primăria poate interzice întrunirea numai în cazul în care consultă organul de poliţie şi deţine probe convingătoare că la întrunire vor fi încălcate condiţiile art.6 şi art.7 cu consecinţe grave pentru societate.”

Articolul 14

„(1) Decizia privind refuzul eliberării autorizaţiei trebuie să fie argumentată şi prezentată în scris. În ea se indică din ce motive s-a decis refuzul eliberării autorizaţiei: ...”

Articolul 15

„(1) Organizatorul întrunirii poate reclama în instanţa de contencios administrativ competentă refuzul eliberării autorizaţiei.”

23. Prevederile relevante ale Codului Penal sunt următoarele:

Articolul 166. Privaţiunea ilegală de libertate

„(1) Privaţiunea ilegală de libertate a unei persoane, dacă acţiunea nu este legată cu răpirea acesteia, se pedepseşte cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 la 130 ore sau închisoare de până la 2 ani.

(2) Aceeaşi acţiune săvârşită:

b) asupra a două sau mai multor persoane;

d) de două sau mai multe persoane;

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 8 ani.”

Articolul 184. Violarea dreptului la libertatea întrunirilor

„(1) Violarea dreptului la libertatea întrunirilor prin împiedicarea ilegală a desfăşurării mitingului, demonstraţiei, manifestaţiei, procesiunii sau oricărei alte întruniri ori a participării cetăţenilor la acestea . ..:

a) săvârşită de o persoană cu funcţie de răspundere;

b) săvârşită de două sau mai multe persoane;

c) însoţită de violenţă nepericuloasă pentru viaţă sau sănătate,

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de până la 2 ani.”

24. Prevederile relevante ale Codului cu privire la contravenţiile administrative, în vigoare în perioada relevantă, sunt următoarele:

Articolul 174/1

„2. Organizarea şi desfăşurarea întrunirii fără avizarea primăriei sau fără autorizaţia ei, precum şi încălcarea condiţiilor (forma, locul, timpul) desfăşurării întrunirii, indicate în autorizaţie - atrage după sine aplicarea unei amenzi organizatorilor (conducătorilor) întrunirii în mărime de la douăzeci şi cinci la cincizeci unităţi convenţionale. ...

4. Participarea activă la întrunirea desfăşurată în condiţiile alineatului doi din prezentul articol - atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de la zece la cincisprezece unităţi convenţionale.”

Articolul 174/ 5

„Opunerea de rezistenţă unui colaborator al poliţiei [...] aflate în exerciţiul datoriei de serviciu sau obşteşti de menţinere a ordinii publice şi de combaterei a criminalităţii - atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de până la cincisprezece unităţi convenţionale, sau arest administrativ pe un termen de până la treizeci de zile.”

Articolul 174/ 6

„Ultragierea colaboratorului poliţiei ... aflat în exerciţiul datoriei de serviciu ... - atrage după sine aplicarea unei amenzi în mărime de până la zece unităţi contravenţionale, sau arest administrativ pe un termen de până la cincisprezece zile.”

Articolul 249

„Persoanele ... care au încălcat modul de organizare şi de desfăşurare a adunărilor, mitingurilor, procesiunilor şi demonstraţiilor de stradă ... care au opus rezistenţă colaboratorului poliţiei sau au ultragiat un colaborator al poliţiei ... pot fi reţinute până la examinarea cazului de către instanţa judecătorească respectivă. ...”

25. Prevederile relevante ale Legii nr. 1226 cu privire la arestarea preventivă sunt următoarele:

Articolul 12. Cerinţele principale ale regimului din locurile de arest preventiv

„(3) Preveniţii sunt supuşi percheziţiei corporale. ... Nu li se permite să aibă asupra lor bani, lucruri de preţ şi obiecte a căror păstrare şi utilizare în locurile de arest preventiv este interzisă. Banii care le-au fost confiscaţi la intrarea în locurile de arest preventiv se transferă la conturile lor personale, iar lucrurile de preţ şi obiectele se predau la păstrare.”

26. Reguli mai detaliate cu privire la lucrurile persoanelor aflate în detenţie şi păstrarea lor de către autorităţile responsabile de locul privării de libertate se conţin în Hotărârea Guvernului nr. 583, din 26 mai 2006:

Secţiunea a 29-a. Modul de ridicare de la deţinuţi a obiectelor şi substanţelor a căror utilizare este interzisă în instituţie şi a celor procurate pe cale nelegitimă

„373. Sunt supuse ridicării şi confiscării banii, obiectele de valoare şi bunurile interzise aflate în posesia deţinutului. ...

375. Pe parcursul aflării în penitenciar, bunurile şi valorile enumerate în pct. 373 al prezentului Statut, care aparţin deţinuţilor, urmează a fi predate în contabilitatea penitenciarului ... pentru păstrare ... .

376. Obiectele, articolele şi substanţele, utilizarea cărora este interzisă în penitenciar, se ridică în momentul depistării lor la deţinuţi.

377. Dreptul de a ridica obiectele interzise se acordă reprezentanţilor administraţiei, reprezentanţilor subdiviziunilor de pază ... şi altor colaboratori ai sistemului penitenciar.

378. Ridicarea bunurilor se realizează de către cel puţin doi reprezentanţi ai administraţiei, în prezenţa deţinutului de la care se ridică bunul.

379. Ridicarea bunurilor este consemnată în procesul-verbal de ridicare a bunurilor, care este întocmit în trei exemplare de către persoanele care au participat la ridicare. Primul exemplar i se oferă persoanei de la care s-au ridicat bunurile, al doilea se transmite în contabilitate şi al treilea se păstrează în dosarul personal.

380. Procesul-verbal de ridicare va conţine date referitoare la:

denumirea instituţiei;

data, ora şi locul de ridicare a bunurilor;

temeiul ridicării bunurilor;

numele, prenumele, funcţia şi gradul persoanelor care au participat la ridicarea bunurilor;

numele, prenumele deţinutului de la care s-a efectuat ridicarea;

lista exhaustivă a bunurilor sau valorilor ridicate, cu indicarea denumirii, cantităţii (volumului), asortimentului, mărcii, valutei, seriei şi numărului, numărul de înregistrare ...;

semnăturile tuturor participanţilor, inclusiv a deţinutului. ...

381. În procesul-verbal ... se mai indică: costul, marca, numărul, materialul din care este fabricat obiectul şi alte semne distinctive.

382. În cazul în care deţinutul nu este de acord cu conţinutul procesului-verbal, el este în drept să facă obiecţii scrise nemijlocit în procesul-verbal respectiv.

383. Mijloacele băneşti şi bunurile de valoare ridicate conform procesului-verbal sunt predate urgent (nu mai tîrziu de o zi) de către ofiţerul de serviciu în contabilitate (unitatea financiară). Bunurile ridicate sunt înregistrate în registrul evidenţei obiectelor şi lucrurilor de valoare.

384. Banii ridicaţi de la deţinuţi vor fi depuşi pe contul de peculiu al deţinutului. ...”

Potrivit Anexei nr. 7 la această Hotărâre de Guvern, deţinuţilor le este interzisă deţinerea telefoanelor mobile.

ÎN DREPT

27. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plâns, în temeiul articolului 3 al Convenţiei, că condiţiile de detenţie la Comisariatul de Poliţie al sectorului Buiucani erau inumane şi degradante. Articolul 3 prevede următoarele:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

28. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plâns de încălcarea dreptului lor la libertate garantat de articolul 5 § 1 al Convenţiei, ca urmare a reţinerii lor fără vreun temei legal timp de aproximativ patruzeci de ore. Reclamanţii s-au mai plâns, în temeiul articolului 5 §§ 2 şi 3, de faptul că ei nu au fost informaţi în termenul cel mai scurt despre motivele arestării lor şi despre acuzaţiile aduse lor şi că ei nu au fost aduşi de îndată înaintea unui judecător. Prevederile relevante ale articolului 5 al Convenţiei sunt următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale:

...

(c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;

2. Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale şi asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva sa.

3. Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

29. În continuare, reclamanţii au susţinut că procedurile care au culminat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie din 1 noiembrie 2006 nu au fost echitabile, deoarece Curtea Supremă de Justiţie nu şi-a motivat decizia. Partea relevantă a articolului 6 § 1 al Convenţiei este următoarea:

„1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. ...”

30. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plâns, în temeiul articolului 8 al Convenţiei, de faptul că poliţia a şters înregistrările audio şi video din telefoanele lor mobile şi camerele lor. Articolul 8 al Convenţiei prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în executarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

31. Reclamanţii au mai pretins că refuzul de a autoriza întrunirea lor a constituit o încălcare a dreptului lor la libertatea de întrunire paşnică garantat de articolul 11 al Convenţiei, care prevede următoarele:

„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire paşnică şi la libertatea de asociere, inclusiv dreptul de a constitui cu alţii sindicate şi de a se afilia la sindicate pentru apărarea intereselor sale.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora. Prezentul articol nu interzice ca restrângeri legale să fie impuse exercitării acestor drepturi de către membrii forţelor armate, ai poliţiei sau ai administraţiei de stat.”

32. Reclamanţii (cu excepţia primului reclamant) s-au plâns, în temeiul articolului 13 al Convenţiei, că nu au avut parte de un recurs efectiv în privinţa pretinsei violări a articolului 8 al Convenţiei. Articolul 13 al Convenţiei prevede următoarele:

„Orice persoană, ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute de prezenta convenţie au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanţe naţionale ... .”

I. ADMISIBILITATEA CAUZEI

A. Notă preliminară

33. Curtea notează că, după depunerea acestei cereri, asociaţia Hyde Park a fost transformată, încetând să existe ca o organizaţie non-guvernamentală înregistrată şi reapărând ca o asociaţie neînregistrată (a se vedea paragraful 1 de mai sus). Nu este contestat faptul dacă noul Hyde Park era în drept să menţină cererea iar Curtea nu găseşte vreun motiv pentru a decide altfel (a se vedea, mutatis mutandis, David v. Moldova, nr. 41578/05, § 28, 27 noiembrie 2007). Mai mult, Curtea consideră că dreptul Hyde Park de a menţine cererea nu este afectat de faptul că aceasta nu este înregistrată (a se vedea, mutatis mutandis, Christians against Racism and Fascism v. the United Kingdom, nr. 8440/78, Decizia Comisiei din 16 iulie 1980, Decisions and Reports 21, p. 138).

B. Statutul de victimă

34. Guvernul a susţinut că, deoarece doar Hyde Park a depus cererea la Consiliul municipal pentru autorizarea întrunirii, ceilalţi reclamanţi nu pot pretinde că sunt victime, în sensul articolului 34 al Convenţiei, şi că, prin urmare, cererea lor era abuzivă.

35. Reclamanţii au susţinut că, potrivit articolului 11 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, doar organizatorul întrunirii este în drept să solicite autorizarea acesteia, nu şi participanţii. Mai mult, toţi reclamanţii (persoane fizice) au participat la întrunire şi au fost reţinuţi de către poliţie.

36. Curtea notează că toţi reclamanţii au participat la întrunire şi au fost reţinuţi şi deţinuţi de către poliţie. Prin urmare, statutul lor de victimă, în sensul articolului 34 al Convenţiei, nu poate fi pus la îndoială. Obiecţia Guvernului este respinsă.

C. Pretenţia formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei

37. Guvernul a contestat pretenţiile cu privire la condiţiile de detenţie şi a susţinut că, în orice caz, durata detenţiei a fost mult prea scurtă pentru a atinge nivelul minim de severitate cerut de articolul 3 al Convenţiei. Mai mult, reclamanţii nu au epuizat căile de recurs interne.

38. Reclamanţii au susţinut că ei au fost deţinuţi la Comisariatul de Poliţie al sectorului Buiucani în condiţii inumane şi degradante timp de aproximativ patruzeci de ore (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).

39. Curtea a avut deja ocazia să ia notă de constatările Comitetului European pentru prevenirea torturii şi tratamentelor sau pedepselor inumane sau degradante („CPT”) cu privire la condiţiile de detenţie în comisariatele de poliţie din Chişinău (a se vedea, spre exemplu, Malai v. Moldova, nr. 7101/06, § 15, 13 noiembrie 2008) şi a constatat de mai multe ori violări ale articolului 3 al Convenţiei în privinţa condiţiilor de detenţie în Moldova. În această cauză, însă, luând în consideraţie perioada scurtă de timp în care reclamanţii au stat în detenţie, precum şi jurisprudenţa Curţii cu privire la acest subiect, Curtea nu poate să constate că suferinţa cauzată reclamanţilor a atins nivelul de severitate cerut de articolul 3. Spre deosebire de cauza Fedotov v. Russia (nr. 5140/02, 25 octombrie 2005), reclamanţii au avut acces la veceu şi apă şi, după o anumită perioadă de timp, au avut dreptul să primească mâncare de la rudele lor. Din aceste motive, Curtea conchide că pretenţia reclamanţilor formulată în temeiul articolului 3 al Convenţiei este vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

D. Pretenţiile formulate în temeiul articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei

40. Reclamanţii s-au plâns că, în timpul detenţiei lor la Comisariatul de Poliţie al sectorului Buiucani, telefoanele lor mobile au fost ridicate, iar colaboratorii de poliţie au căutat prin memoria telefoanelor lor şi au şters înregistrările audio şi video ale sunetului şi imaginilor de la demonstraţie. Potrivit lor, poliţia a şters materialele care nu corespundeau versiunii lor a evenimentelor. Acest fapt a constituit o ingerinţă în dreptul lor la viaţa privată şi corespondenţă, care nu era prevăzută de lege şi nu era necesară într-o societate democratică.

41. Guvernul a susţinut că reclamanţii nu au epuizat toate căile de recurs interne în privinţa acestei pretenţii. Alternativ, el nu a contestat faptul că telefoanele lor mobile au fost ridicate pe durata detenţiei lor. Totuşi, Guvernul a contestat acuzaţiile privitor la verificarea memoriei telefoanelor reclamanţilor şi ştergerea informaţiilor de pe acestea. Potrivit Guvernului, nu a avut loc vreo ingerinţă în dreptul reclamanţilor garantat de articolul 8 al Convenţiei şi, prin urmare, pretenţia era vădit nefondată.

42. Deoarece această pretenţie este, în orice caz, inadmisibilă, ca fiind vădit nefondată, Curtea nu consideră necesar de a ajunge la o concluzie asupra chestiunii dacă reclamanţii au epuizat căile de recurs interne. Curtea notează că reclamanţii nu au prezentat vreo probă în susţinerea acuzaţiei lor potrivit căreia poliţia a căutat prin telefoanele lor mobile şi a şters informaţii de pe acestea, fapte care ţin de chestiuni ce cad sub incidenţa articolului 8 al Convenţiei. În această privinţă, Curtea notează că, potrivit reclamanţilor, informaţiile care au fost şterse erau materiale audio şi video privind întrunirea în cauză. Nu a fost sugerat faptul că mesajele private sau alt gen de informaţii cu caracter personal au fost citite şi/sau şterse. Din aceste motive, această pretenţie este nesusţinută şi urmează a fi respinsă ca fiind vădit nefondată şi, prin urmare, inadmisibilă, în sensul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

43. În lumina constatărilor de mai sus, Curtea consideră că reclamanţii nu au formulat o pretenţie serioasă şi legitimă în temeiul articolului 13 al Convenţiei combinat cu articolul 8 al Convenţiei. Prin urmare, această pretenţie este, de asemenea, vădit nefondată şi urmează a fi respinsă în temeiul articolului 35 §§ 3 şi 4 al Convenţiei.

E. Celelalte pretenţii

44. Curtea consideră că celelalte pretenţii ale reclamanţilor formulate în temeiul articolelor 5, 6 şi 11 ale Convenţiei ridică chestiuni de fapt şi de drept care sunt suficient de serioase încât determinarea lor să depindă de o examinare a fondului şi că niciun alt temei pentru declararea acestora inadmisibile nu a fost stabilit. Prin urmare, Curtea declară aceste pretenţii admisibile. În conformitate cu decizia sa de a aplica articolul 29 § 3 al Convenţiei (a se vedea paragraful 4 de mai sus), Curtea va examina imediat fondul acestora.

II. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 11 AL CONVENŢIEI

45. Reclamanţii au susţinut că ingerinţa în dreptul lor la libertatea de întrunire nu a fost prevăzută de lege, deoarece motivul invocat de Consiliul municipal nu era compatibil cu articolul 12 alin. 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Mai mult, ingerinţa nu a urmărit un scop legitim şi nu a fost necesară într-o societate democratică.

46. Guvernul a acceptat că a avut loc o ingerinţă în dreptul reclamanţilor garantat de articolul 11 al Convenţiei. Totuşi, această ingerinţă a fost prevăzută de lege, şi anume de Legea cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, a urmărit un scop legitim şi a fost necesară într-o societate democratică.

47. Părţile susţin în comun, şi Curtea este de acord, că decizia de a respinge cererea Hyde Park cu privire la organizarea întrunirilor în perioada între 1 şi 31 august 2006 a constituit „un amestec al autorităţii publice” în dreptul reclamanţilor la libertatea de întrunire garantat de paragraful 1 al articolului 11 al Convenţiei. O astfel de ingerinţă reprezintă o violare a articolului 11 al Convenţiei, doar dacă este „prevăzută de lege”, urmăreşte un scop sau scopuri care sunt legitime conform paragrafului 2 al acestui articol, şi este „necesară într-o societate democratică” pentru atingerea acestui scop sau scopuri.

48. În ceea ce priveşte legalitatea ingerinţei, Curtea notează că, potrivit articolului 14 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, Consiliul municipal Chişinău era obligat să motiveze în scris respingerea cererii Hyde Park cu privire la organizarea întrunirii, ceea ce el a şi făcut prin decizia sa din 18 iulie 2006 (a se vedea paragraful 8 de mai sus). Potrivit articolului 12 alin. 6 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, o cerere poate fi respinsă doar dacă Consiliul municipal deţine probe că prevederile articolelor 6 şi 7 ale Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor ar putea fi încălcate cu consecinţe grave pentru societate. Se pare că decizia Consiliului municipal nu s-a bazat pe nici unul din temeiurile prevăzute de articolele 6 şi 7 al Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor. Acest lucru în sine poate constitui un temei suficient pentru a conchide că măsurile impuse nu au fost „prevăzute de lege”. Totuşi, în această cauză Curtea consideră că chestiunea respectării în practică a legii este indisolubil legată de faptul dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. Prin urmare, Curtea va examina această chestiune mai jos (a se vedea Christian Democratic People’s Party v. Moldova, nr. 28793/02, § 53, ECHR 2006-II).

49. Părţile nu au căzut de acord nici în ceea ce priveşte dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim. Din motivele expuse mai jos, Curtea nu consideră necesar să decidă nici această chestiune (a se vedea Christian Democratic People’s Party v. Moldova, citată mai sus, § 54).

50. În ceea ce priveşte proporţionalitatea ingerinţei, Curtea reaminteşte că ea a menţionat de mai multe ori în hotărârile sale că democraţia politică nu numai că este o trăsătură fundamentală a ordinii publice europene, dar şi Convenţia a fost menită să promoveze şi să menţină idealurile şi valorile unei societăţi democratice. Curtea a subliniat că democraţia este unicul model politic consfinţit în Convenţie şi unicul compatibil cu aceasta. Prin formularea celui de-al doilea paragraf al articolului 11, la fel ca şi în articolele 8, 9 şi 10 ale Convenţiei, unica necesitate capabilă să justifice o ingerinţă în oricare din drepturile garantate de aceste articole este una care trebuie să pretindă că a rezultat dintr-o „societate democratică” (a se vedea Refah Partisi (the Welfare Party) and Others v. Turkey [GC], nr. 41340/98, 41342/98, 41343/98 şi 41344/98, §§ 86‑89, ECHR 2003‑II, şi Christian Democratic People’s Party v. Moldova, citată mai sus, § 63).

51. Referindu-se la caracteristicile unei „societăţi democratice”, Curtea a acordat o importanţă specială pluralismului, toleranţei şi viziunilor largi. În acest context, ea a statuat că, deşi uneori interesele individuale trebuie subordonate celor ale unui grup, democraţia nu înseamnă pur şi simplu că opiniile majorităţii trebuie întotdeauna să prevaleze: trebuie să fie găsit un echilibru, care să asigure un tratament echitabil şi adecvat al minorităţilor şi să evite orice abuz al unei poziţii dominante (a se vedea Young, James and Webster v. the United Kingdom, 13 august 1981, § 63, Seria A nr. 44, şi Chassagnou and Others v. France [GC], nr. 25088/94, 28331/95 şi 28443/95, § 112, ECHR 1999‑III).

52. Atunci când efectuează controlul său prin prisma articolului 11, sarcina Curţii nu este de a substitui opiniile autorităţilor naţionale relevante cu opiniile proprii, ci mai degrabă să revizuiască prin prisma articolului 11 deciziile pe care acestea le-au emis în exercitarea discreţiei lor. Aceasta nu înseamnă că ea trebuie să se limiteze la stabilirea faptului dacă statul pârât şi-a exercitat discreţia sa în mod rezonabil, atent şi cu bună-credinţă; ea trebuie să examineze ingerinţa deplânsă în lumina cauzei în ansamblu şi să determine dacă aceasta a fost „proporţională scopului legitim urmărit” şi dacă motivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt „relevante şi suficiente”. Făcând acest lucru, Curtea trebuie să se convingă că autorităţile naţionale au aplicat standarde care au fost în conformitate cu principiile consfinţite prin articolul 11 şi, mai mult, că ele şi-au bazat deciziile pe o evaluare acceptabilă a faptelor relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Jersild v. Denmark, 23 septembrie 1994, § 31, Series A nr. 298).

53. Revenind la circumstanţele acestei cauze, Curtea observă că Consiliul municipal a respins cererea Hyde Park cu privire la desfăşurarea protestelor planificate pentru 1-31 august 2006 pe motiv că, în opinia sa, o zi de protest era suficientă. Curtea a notat mai sus că un astfel de motiv pare să fie incompatibil cu cerinţele Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, care, în articolele 6 şi 7, stabileşte temeiurile pentru respingerea cererii de autorizare a unei întruniri de către Consiliul municipal. Pentru Curte, motivele aduse de către Consiliul municipal nu pot fi considerate relevante şi suficiente, în sensul articolului 11 al Convenţiei. Ea observă că nu a existat vreo sugestie că organizatorii intenţionau să tulbure ordinea publică sau să provoace o confruntare cu autorităţile. Prin urmare, Curtea nu poate decât să conchidă că refuzul Consiliului municipal de a autoriza întrunirea nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase.

54. Luând în consideraţie circumstanţele sus-menţionate, Curtea conchide că ingerinţa nu a corespuns unei necesităţi sociale imperioase şi, astfel, nu era necesară într-o societate democratică. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei.

55. Prin urmare, a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei.

III.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

56. Reclamanţii au mai pretins o violare a articolului 6 § 1 al Convenţiei, susţinând că procedurile care au culminat cu decizia Curţii Supreme de Justiţie la 1 noiembrie 2006 nu au fost echitabile, deoarece Curtea Supremă nu a pronunţat o hotărâre motivată. Deoarece această pretenţie nu ridică chestiuni separate de cele care au fost examinate mai sus prin prisma articolului 11 al Convenţiei, Curtea nu consideră necesar de a o examina separat.

IV.PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 § 1 AL CONVENŢIEI

57. Reclamanţii au fost de acord că detenţia lor cade sub incidenţa paragrafului (c) al articolului 5 § 1 al Convenţiei. Totuşi, ei au susţinut că detenţia lor a fost ilegală şi arbitrară.

58. Guvernul a susţinut că acţiunile colaboratorilor de poliţie erau legitime conform legislaţiei naţionale şi a făcut referire la articolului 249 al CCA, care prevedea posibilitatea de a reţine o persoană pentru desfăşurarea unei întruniri neautorizate, ultragierea colaboratorilor de poliţie şi opunerea de rezistenţă în timpul arestării. Guvernul a insistat că nu a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei.

59 Curtea reiterează că sintagmele „legală” şi „potrivit căilor legale” din articolul 5 § 1 se referă în esenţă la legislaţia naţională şi la obligaţia statului de a se conforma prevederilor materiale şi procedurale ale acesteia. Totuşi, „legalitatea” detenţiei în conformitate cu legislaţia naţională nu este întotdeauna elementul decisiv. Mai mult, Curtea trebuie să fie convinsă că detenţia pe parcursul perioadei în cauză era compatibilă cu scopul articolului 5 § 1 al Convenţiei, care este de a preveni ca persoanele să fie private de libertatea lor într-un mod arbitrar (a se vedea Anguelova v. Bulgaria, nr. 38361/97, § 154, ECHR 2002-IV şi Fedotov v. Russia, citată mai sus, § 74).

60. Curtea este de acord cu părţile că reţinerea reclamanţilor cade sub incidenţa articolului 5 § 1 (c) al Convenţiei, deoarece această măsură a fost impusă cu scopul de a-i aduce în faţa unei autorităţi judiciare competente în baza bănuielii de comitere a câtorva contravenţii.

61. Nu se pune la îndoială faptul că, la reţinerea reclamanţilor şi aducerea lor în comisariatul de poliţie, poliţia a respectat procedura prevăzută de articolul 249 al CCA (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus).

62. Curtea notează că reclamanţii au fost învinuiţi, inter alia, de opunere de rezistenţă în timpul reţinerii şi ultragierea colaboratorilor de poliţie. Totuşi, după vizionarea înregistrării video a reţinerii reclamanţilor, instanţele judecătoreşti naţionale au constatat că aceste învinuiri erau neîntemeiate şi le-au respins (a se vedea paragrafele Error! Reference source not found. şi Error! Reference source not found. de mai sus). În asemenea circumstanţe, şi având în vedere lipsa „motivelor verosimile de a bănui” în comiterea unei abateri, în sensul articolului 5 § 1 (c), Curtea consideră că reţinerea reclamanţilor în baza unor învinuiri false, precum că ei au opus rezistenţă în timpul reţinerii şi ar fi ultragiat colaboratorii de poliţie, nu poate fi considerată „legală”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei.

63. În ceea ce priveşte ultimul motiv al reţinerii reclamanţilor, şi anume faptul organizării şi desfăşurării unei întruniri neautorizate, Curtea notează că ei aveau la mână o hotărâre judecătorească valabilă care autoriza acea întrunire. Mai mult, această hotărâre era de executare imediată. Faptul că Consiliul local a refuzat să o execute nu a scutit poliţia de obligaţia de a o lua în consideraţie. Aceste constatări corespund cu constatările Curţii de Apel, care, ulterior, a respins învinuirile aduse reclamanţilor în temeiul articolului 174 § 1 (a se vedea paragraful Error! Reference source not found. de mai sus). În asemenea circumstanţe, şi având în vedere constatările din paragraful Error! Reference source not found. de mai sus, Curtea constată că reţinerea reclamanţilor în baza acestui motiv, de asemenea, nu poate fi considerată „legală”, în sensul articolului 5 § 1 al Convenţiei.

64. Prin urmare, a avut loc o violare a acestei prevederi.

V. PRETINSA VIOLARE A ARTICOLULUI 5 §§ 2 ŞI 3 AL CONVENŢIEI

65. Reclamanţii au mai pretins că nu au fost informaţi în cel mai scurt timp despre motivele reţinerii lor şi despre învinuirile aduse împotriva lor şi că ei nu au fost aduşi de îndată înaintea unui judecător.

66. Curtea consideră că nu trebuie să examineze aceste pretenţii separat, deoarece a constatat deja că reţinerea în sine a fost contrară articolului 5 § 1 al Convenţiei (a se vedea, Stepuleac v. Moldova, nr. 8207/06, § 83, 6 noiembrie 2007).

VI. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

67. Articolul 41 al Convenţiei prevede următoarele:

„Dacă Curtea declară că a avut loc o violare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltelor Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei violări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

68. Primul reclamant a pretins 4,000 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. Dl Brega şi dna Galescu au pretins câte EUR 3,000 fiecare, iar ceilalţi reclamanţi câte EUR 2,500.

69. Guvernul nu a fost de acord cu aceste sume şi a susţinut că sumele pretinse erau excesive şi nesusţinute prin probe.

70. Curtea acordă Hyde Park EUR 4,000, care urmează a fi plătiţi reprezentanţilor săi, dl A. Postică sau dl P. Postică, şi urmează a fi încasaţi şi gestionaţi în numele Hyde Park. De asemenea, Curtea acordă dlui Brega EUR 3,000, dnei Galescu EUR 3,000 şi câte EUR 2,500 pentru fiecare din ceilalţi reclamanţi.

B. Costuri şi cheltuieli

71. Reclamanţii au mai pretins EUR 3,600 cu titlu de costuri şi cheltuieli angajate în faţa Curţii.

72. Guvernul nu a fost de acord cu suma pretinsă, susţinând că aceasta era excesivă.

73. Curtea acordă EUR 3,000 cu titlu de costuri şi cheltuieli. Această sumă urmează a fi plătită reprezentanţilor reclamanţilor, dl A. Postică sau dl P. Postică, şi urmează a fi încasată şi gestionată în numele Hyde Park.

C. Dobânda de întârziere

74. Curtea consideră că este corespunzător ca dobânda de întârziere să fie calculată în funcţie de rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană, la care vor fi adăugate trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1.Declară, în unanimitate, pretenţiile formulate în temeiul articolului 3 al Convenţiei inadmisibile;

2. Declară, cu majoritate de voturi, pretenţiile formulate în temeiul articolelor 8 şi 13 ale Convenţiei inadmisibile;

3. Declară, în unanimitate, restul cererii admisibil;

4. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 11 al Convenţiei;

5. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina separat pretenţia formulată în temeiul articolului 6 al Convenţiei;

6. Hotărăşte, în unanimitate, că a avut loc o violare a articolului 5 § 1 al Convenţiei;

7. Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina pretenţiile formulate în temeiul articolului 5 §§ 2 şi 3 al Convenţiei;

8. Hotărăşte, în unanimitate,

(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în termen de trei luni de la data la care această hotărâre devine definitivă în conformitate cu articolul 44 § 2 al Convenţiei:

- lui Hyde Park – EUR 4,000 (patru mii euro) cu titlu de prejudiciu moral şi EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de costuri şi cheltuieli. Aceste sume urmează a fi plătite reprezentanţilor reclamanţilor, dlui A. Postică sau dlui P. Postică şi urmează a fi încasate şi gestionate în numele Hyde Park;

- dlui Brega – EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Juraveli – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Cotelea – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dnei Galescu – EUR 3,000 (trei mii euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Vasilascu – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Dragan – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dnei Lungu – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

- dlui Hristea-Stan – EUR 2,500 (două mii cinci sute euro) cu titlu de prejudiciu moral;

(b) că sumele de mai sus urmează a fi convertite în valuta naţională a statului pârât conform ratei aplicabile la data executării hotărârii, la care mai urmează a fi plătită orice taxă care poate fi percepută la sumele de mai sus;

(c) că, de la expirarea celor trei luni menţionate mai sus până la executarea hotărârii, urmează să fie plătită o dobândă la sumele de mai sus egală cu rata minimă a dobânzii la creditele acordate de Banca Centrală Europeană pe parcursul perioadei de întârziere, plus trei procente.

9. Respinge, în unanimitate, restul pretenţiilor reclamanţilor cu privire la satisfacţia echitabilă.

Redactată în limba engleză şi comunicată în scris la 7 aprilie 2009, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 al Regulamentului Curţii.

Lawrence EarlyNicolas Bratza
GrefierPreşedinte

 

Full & Egal Universal Law Academy