CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
CAUZA JACUBOWSKI
Cererea nr. 15088/89
Hotărâre
23 iunie 1994
În cauza Jacubowski contra Germaniei[1],
Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră alcătuită din următorii judecători:
Dnii R. Ryssdal, preşedinte,
R.Bernhardt,
B.Walsh,
R. Macdonald,
R. Pekkanen,
M.A. Lopes Rocha,
L. Wildhaber,
G. Mifsud Bonnici,
D. Gotchev,
precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,
După ce a deliberat în camera de consiliu la 24 noiembrie 1993, apoi la 24 mai 1994,
A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:
PROCEDURA
Cauza a fost deferită Curţii de către guvernul Republicii federativă a Germaniei („Guvernul”), apoi de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 19 februarie şi 12 martie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o plângere (nr. 15088/89) îndreptate împortiva Germaniei, introduse la Comisie la 11 aprilie 1989 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Manfred Jacubowski, în virtutea articolului 25.
Plângerea Guvernului face trimitere la articolele 32 şi 48, cererea Comisiei la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Germaniei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului pârât a exigenţelor articolului 10 din Convenţie. .
Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30), căruia preşedintele i-a permis să utilizeze limba germană (articolul 27 § 3 din regulament).
Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl R. bernhardt, judecător ales cu cetăţenie germană (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 27 februarie 1993, Dl Bernhardt, vicepreşedintele Curţii, a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri: Dnii B. Walsh, R. Macdonald, R. Pekkanen, M.A. Lopes Rocha, L. Wildhaber, G. Mifsud Bonnici şi D. Gitchev, în prezenţa grefierului. (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament).
În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, agentul Guvernului, avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei referitor la organizarea procedurii (articolul 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 16 iulie 1993 şi cel al reclamantului la 19 iulie. La 30 iulie, secreatrul adjunct al Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima în cadrul audierii.
La 14 septembrie 1993, Comisia a pregătit dosarul procedurii desfăşurate în faţa sa, după cum a invitat-o grefierul urmând instrucţiile preşedintelui.
În conformitate cu decizia preşedintelui – care de asemenea a autorizat reprezentanţii Guvernului să-şi prezinte pledoariile în germană (articolul 27 § 2 din regulament) -, dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 noiembrie 1993, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil camera s-a întrunit într-o şedinţă de pregătire.
S-au prezentat:
- pentru Guvern
Dnii J. Meyer-Ladewig, Ministerialdirigent,
Ministerul federal al Justiţiei, agent,
A.von Mühlendahl, Ministerialrat
Ministerul federal al Justiţiei,consilier,
- pentru Comisie
Dl J. Frowein,delegat,
- pentru reclamanţi
Dnii W. Meilicke, avocat, consultant.
T. Heidel, avocat,consilier.
Curtea a audiat declaraţiile Dlui Meyer-Ladewig, Dlui von Mühlendahl, Dlui Frowein şi Dlui Meilicke,. precum şi răspunsul lor la întrebările sale.
ÎN FAPT
Dl Manfred Jacubowski locuieşte la Bonn şi exercită profesia de jurnalist. La epoca faptelor, el lucra în calitate de redactor şefla o agenţie de presă condusă de o societate comercială, Deutche Depeschendienst GmbH, a cărui asociat, cofondator şi manager el era. La 31 martie 1983 ea a înaintat cererea de falimentare (Eröffnung des Konkursverfahrens) . Ulterior a fost creată o nouă companie, Deutsche Depeschendienst AG („ddp”) şi Dl Jacubowski, la 3 mai 1983, a devenit unicul său director (Vorstand) şi redactor şef.În scurt timp, el a intentat două serii de procese. Prin prima (A), el denunţa concedierea sa şi prin a doua (B), el reclama dreptul de a răspunde la un comunicat de presă a patronului său. Aproape la acelaşi moment, el constituise obiectul celui de-al treilea proces (C) introdus în virtutea legii din 7 iunie 1909 împotriva concurenţei neloiale (Gesetz gegen den unlauteren Wettbewerb – „legea din 1909”).
Concedierea reclamantului
La 17 iulie 1984, din motive referitoare la gestionarea financiară a reclamantului, consiliul de supraveghere (Aufsichtsrat) al ddp l-a demis fără preaviz din toate funcţiile sale. La 25 august, el i-a adresat o nouă scrisoare de concediere pe motiv că furnizase informaţii confidenţiale terţilor. Dl Jacubowski a contestat validitatea acestei ultime concedieri, care fusese confirmată la 12 octombrie. O altă scrisoare de concediere îi fusese expediată la 28 octombrie, după ce fusese trimisă mediilor profesionale, la 25 septembrie, o scrisoare circulară însoţită de articole de ziar (paragraful 14 de mai jos). Ultimul aviz de concediere, bazat pe noi motive, îi fusese adresat la 12 februarie 1985.
La finele unui proces judiciar angajat de reclamant, curtea de apel (Oberlandesgericht) din Cologne a constatat la 11 octombrie 1988 că el a fost concediat legal.
În opinia ei, scrisoarea circulară şi articolele de presă difuzate demonstrau o încălcare atât de gravă a obligaţiei Dlui Jacubowski de loialitate, încât pentru patron era imposibil să continuie contractul cu el; o asemenea speranţă nu putea fi rezonabilă. Trimiţând unui mare număr de persoane influente articole de ziar şi menţionând în circulară declaraţii obiectiv negative pe care ele le menţionau referitor la competenţa şi situaţia comercială a ddp, Dl Jacubowski urmărise conştient riscul de a aduce companiei prejudicii importante; un asemenea comportament era inacceptabil din partea unui cadru superior şi nu putea fi deci autorizat de dreptul constituţional la libertatea de exprimare.
În afară de aceasta, din scrisoarea circulară nu reieşea că ea are drept obeictiv principal apărarea reputaţiei şi onoarei reclamantului; ea nu făcea nici o referire la alegaţiile ddp şi nu înainta nici un argument care să tindă spre apărarea Dlui Jacubowski. Ultimul său paragraf arăta clar că această scrisoare avea unicul scop de a difuza observaţii nefavorabile cu privire la fostul patron al reclamantului şi de a stabili contacte cu destinatarii.
Dl Jacubowski a atacta această hotărâre în faţa Curţii federale de Justiţie (Bundesgerichtshof) şi a Curţii constituţionale federale (Bundesverfassungsgericht), dar ele au refuzat să accepte recursurile sale la 26 iunie şi 25 octombrie, pe motiv că nu aveau nici o şansă de succes.
B. Răspunsul reclamantului la comunicatul de presă al patronului său
Între timp, agenţia a publicat la 16 august 1984 un comunicat de presă cu privire la propria sa restructurare. Ea critica gestionarea reclamantului în următorii termen:
„ (...) după ce S.A.R.L. [societatea cu răspundere limitată] (...) a înaintat cererea de falimentare la 31 martie 1983, S.A. [societatea anonimă] D. – dirijată din nou de către Manfred Jacubowski – şi-a început activitatea la 20 aprilie 1983 cu un capital de un milion de mărci germane. Practicile comerciale neschimbate ale lui Jacubowski şi comportamentul său neadecvat faţă de clienţi, pe de o parte, precum şi lipsa dirijării eficiente şi fibile a redacţiei, pe de alta, compromit şansele de relansare şi provoacă chiar piederea clientelei. Până în primăvara anului curent, Jacubowski a înşelat cosiliul de supraveghere în ceea ce priveşte elemente esenţiale ale acestei evoluţii. Spre exemplu, datoriile istorice ale S.A.R.L fusese atribuite S.A., fapt ce împingea agenţia D. În noi dificultăţi financiare. Doar datorită intervenţiei rapide a fostului responsabil de trezorerie şi a contabilităţii, actualul director K., a putut limita pagubele, astfel încât în prezent D. Şi-a recăpătat bazele economice solide. La 17 iulie – data adunării generale – Jacubowski fusese concediat fără preaviz din cauza incompetenţei sale economice (...) K. a fost numit director unic (...)”
La 29 august şi 4 septembrie 1984, reclamantul a invitat ddp să publice răspunsul său (Gegerdarstellung) la comunicat, dar fără succes. Atunci el a solicitat o hotărâre provizoie (einstweilige Verfügung) a tribunalului regional Landgericht) din Bonn care i-a fost refuzată la 17 septembrie 1984 pe motiv că răspunsul presupus nu se limita la prezentarea unei replici la alegaţiile de fapt (gegenteilige Tatsachenbehauptung) care figurau în comunicat, dar prezenta o versiune total nouă a cronologiei evenimentelor (Auflistung), care nu fusese abordată în comunicat.
La 11 octombrie, curtea de apel din Cologne a anulat această hotărâre şi a ordonat agenţiei să dea curs cererii Dlui Jacubowski, ceea ce fusese realizat o lună mai târziu. În răspunsul său astfel publicat, reclamantul răspundea detaliat la principalele acuzaţii cuprinse în comunicatul de presă al ddp.
C. Procedura în virtutea legii împotriva concurenţei neloiale
Între timp, la 25 septembrie 1984, Dl Jacubowski a adresat la patruzeci de editori şi redactori ai presei scrise şi audiovizuale, care au primit, în calitate de clienţi ai ddp, comunicatul din 16 august (paragraful 12 de mai sus), o compilaţie de treisprezece articole din ziarele cu tiraj mare. Ele ofereau o privire critică asupra concedierii sale, circumstanţele acesteia şi activitatea ddp în general.În particular se putea citi că situaţia financiară a acesteia mai era deteriorată după falimentul din aprilie 1983 (paragraful 7 de mai sus) şi că o parte din clienţi erau pregătiţi să renunţe la serviciile sale, în special din cauza calităţii lor mediocre şi lipsa anumitor echipamente tehnice.
El a anexat o scrisoare circulară cu următorul conţinut
„Selecţia inclusă – incompletă în mod inevitabil – de articole referitoare la cauza Jacubowski c. D. Ar putea clarifica unele aspecte rămase în umbră, chiar în cazul în care cunoaşteţi deja o prezantare sau alta a faptelor. Este adevărat că unele fapte nu sunt relatate corect, dar ele nu pot deloc modifica impresia generală. Acţiunile judiciare încă pendinte, intentate de către membrii personalului D. afectat de evoluţia sa actuală precum şi de mine însumi, vor scoate în evidenţă detaliile cauzei.
Sunt bucuros că voi putea curând să mă înt'lnesc cu dumneavoastră, nu doar pentru a discuta trecutul, dar şi evoluţiile viitoare cu privire la „piaţa informaţională” germană. Voi solicita în timp util o întrevedere în acest scop.”
În curând după aceasta, la 11 martie 1985, reclamantul a creat o agenţie numită de relaţii publice.
Între timp, societatea E., care a obţinut 25 % din capitalul ddp, a intentat un proces de „suspendare” (Unterlassung) împotriva Dlui Jacubowski. La 29 ianuarie 1986, tribunalul regional din Düsseldorf a respins cererea din lipsă de interes legal (rechtliches Interesse).
Pronunţându-se la 11 decembrie 1986 asupra apelului introdus de E., la care agenţia s-a alăturat (Eintritt in den Rechtsstreit), curtea din Düsseldorf a refuzat o cerere care solicita să i se interzică reclamantului orice critică sistematică a ddp, dar săi se ordone să se abţină, sub pedeapsa unei amenzi, de a contunia difuzarea scrisorii în cauză; ea decis în continuare că trebia acordată i „indemnizaţie [societăţii E.] pentru tot prejudiciul care a fost şi este provocat ddp de acţiunile [litigioase]”. Curtea s-a bazat pe articolul 1 din legea din 1909, formulată astfel: „O acţiune de suspendare şi de daune-interese poate fi introdusă împotriva oricărui care a recurs în afaceri, în scopuri de concurenţă, la acţiuni contrare standadelor morale acceptate.”
În opinia ei, pârâtul, în circulara sa, a repetat din numele său alegaţiile din articolele trimise. El cu siguranţă a dorit să corecteze eventualele afirmaţii greşite din comunicat la adresa sa, dar mai ales a acţionat în scopuri de concurenţă în cadrul relaţiilor de afaceri.
Curtea în special a declarat:
„Pârâtul a trimis (...) scrisoarea sa circulară din 25 septembrie 1984 în scopul exercitării unei concurenţe în cadrul relaţiilor de afaceri.
Un act urmăreşte un scop de concurenţă în cazul în care este în stare să promoveze vânzările unei persoane în detrimentul celor unei alteia şi în cazul în care este realizat în această intenţie, indiferent dacă aceasta trebui să fie singurul sau principalul motiv (jurisprudenţa stabilită; vezi Curtea federală de Justiţie în GRUP 1952, pag. 410 – Constanze I; Baumbach-Hefermehl, Wettewerbsrecht, ediţia 14, introducerea la legea împotriva concurenţei neloiale, note marginale 209 şi următ., cu alte referinţe).
Din remarcile pe care, conform martorului Leisner, pârâtul le-a făcut de câteva ori, rezultă că acesta presupunea, chiar înainte de trimiterea scrisorii sale circulare, să creeze propria agenţie de presă odată cu părăsirea [ddp]. Difuzarea, la adresa clienţilor efectivi ai [ddp] şi/sau potenţialilor clienţi ai acesteia şi ai agenţiei de presă protejate de pârât, scrisorii circulare care făcea trimitere la articolele de presă depreciative anexate la ea şi care se refereau printre altele la activitatea [ddp] în calitate de agenţie de presă, era de natură să favorizeze poziţia concurenţială a pârâtului şi să o diminueze pe cea a [ddp]. Cu certitudine, societatea pârâtului încă nu exista la epoca faptelor. Totodată, pentru a putea conchide existenţa raporturilor de concurenţă, este suficient ca comercianţii să aibă în prezent, sau să se asigure că vor avea pe viitor, aceiaşi potenţiali clienţi. Aceasta se referă la societatea pârâtului şi la [ddp] (...)
Comportamentul acestuia fusese inspirat şi de o (...) intenţie competitivă.
Experienţa demonstrează că faptul că o activitate în mod obiectiv este capabilă să favorizeze poziţia concurenţială a autorului său în detrimentul celeia a unei alte persoane nu este unicul element care permite să se presupună o intenţie competitivă. (...)
În speţă, această intenţie rezultă şi din alte circumstanţe apărute pe parcursul procedurii. Conform afirmaţiilor martorului Leisner, pârâtul intenţiona deja de mult timp să creeze propria agenţie în cazul în care va părăsi serviciul la [ddp]. La mijlocul lunii iulie 1984, [ddp] l-a demis din funcţia de director şi, la mijlocul lui august, a reziliat contractul lui de muncă. Aproximativ peste o lună, el a trimis scrisoarea circulară şi articolele de ziar destinatarilor selecţionaţi, printre care – şi aceasta nu provoacă controverse – clienţilor importanţi ai [ddp]. Peste câteva luni, fusese creată noua agenţie de presă a pârâtului. Această cronologie a evenimentelor furnizează un indiciu suplimentar al intenţiei pârâtului de a denigra [ddp] în faţa potenţialilor clienţi ai ambelor părţi şi de a facilita astfel implantarea pe piaţă a propriei agenţii, pregătind concurenţa cu [ddp].
Intenţia pârâtului de a face concurenţă rezultă de asemenea din ultimul paragraf al circularei. Acesta demonstrează că solicitând o întrevedere, reclamantul spera nu doar să corecteze eventualele afirmaţii greşite la adresa sa dar cel puţin astfel să-şi promoveze viitoarele sale activităţi în calitate de concurent al [ddp]. Nu este clar ce a dorit să spună pârâtul când a scris că va fi bucuros de a discuta „nu doar despre trecut”, dar şi despre „viitoarele evoluţii pe piaţa de informare germană”. Reluând aceste declaraţii defavorabile privind [ddp] şi difuzându-le în calitate de afirmaţii şi aprecieri proprii, el a prejudiciat în mod inutil concurenţa cu [ddp]. Faptul că aceste informaţii factuale defavorabile cu privire la activităţile [ddp] erau adevărate sau greşite şi că ele justificau sau nu aprecierile defavorabile care le însoţeau, nu schimba nimic. În rezultat, declaraţiile veridice pot servi la denigrarea unui concurent doar în cazul în care autorul lor are motive suficiente de a lega propria sa poziţie concurenţială cu deningrarea concurentului şi cu condiţia că, prin natura sau gradul său, critica nu depăşeşte măsura necesară (Curtea federală de Justiie în GRUR 1968, pag. 262 şi 265 – Fälschung). Un astfel de motiv de denigrare a [ddp] reluând observaţiile defavorabile referitoare la activităţile acesteia în articolul din Horizont nu era evident.”
Pe scurt, Dl Jacubowski a deranjat inutil (behinderie unnötig) un concurent şi, astfel, a încălcat articolul 1 din legea din 1909.
La 26 noiembrie 1987, Curtea federală de Justiţie a respins recursul în anulare (Revision) înaintat de reclamant, pe motiv că nu avea nici o şansă de succes.
După aceasta, Dl Jacubowski a sesizat Curtea constituţională federală denunţând în special un atentat la libertatea de exprimare (articolul 5 § 1, prima frază, din Legea fundamentală). La 4 octombrie 1988, ea a respins recursul pe motiv că acesta era neîntemeiat.
În primul rând, ea a notat că interdicţia litigioasă se referea doar la forma aleasă de reclamant de a difuza informaţia, care purta pe deasupra un caracter economic. Aceasta nu şi-a pierdut însă caracterul unei opinii a cărei exprimare este protejată de articolul 5 § 1, prima frază, din Legea fundamentală. Această dispoziţie trebuia deci examinată în raportu cu articolul 1 din legea din 1909, care a servit drept fundament al interdicţiei date.
Curtea s-a exprimat în următorii termeni:
„În conformitate cu jurisprudenţa Curţii constituţionale în cauze de apelare la boicot (deciziile Curţii constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 244 şi următ., împreună cu alte referinţe), pentru a cerceta legătura care urmează a fi stabilită între [libertatea de exprimare şi concurenţa loială] în caz de remarci prejudiciabile la adresa unui concurent, sunt determinante următoarele elemente.
În primul rând, sunt esenţiale motivele persoanei vizate şi, în relaţie cu aceasta, scopul şi obiectivul declaraţiilor sale. Dacă acestea din urmă sunt dictate, nu de interese persoanle de ordin economice, dar de preocuparea de interesele politice, economice, sociale sau culturale ale colectivităţii, dacă ele serves la influenţarea opiniei publice, poate fi considerat că apelul în cauză beneficiază de protecţia articolului 5 § 1 din Legea fundamentală, chiar dacă el are drept efect dăunarea intereselor private şi, în special, economice. Din contra, cu cât mai puţin comentariile contribuie la o dezbatere publică cu privire la un subiect major de interes general şi cu cât mai mult sunt direct îndreptate împotriva acestor interese private în cadrul relaţiilor de afaceri şi în căutarea unui obiectiv egoist (vezi decizia Curţii constituţionale [vol.] 66, pag. 116, 139) cum ar fi ameliorarea propriei poziţii concurenţiale, cu atât este mai importanţă protejarea acestor interese (...)
(...)
În lumina acestor fapte, expedierea scrisocii circuare a petiţionarului nu poate fi deloc considerată ca o tentativă de a influenţa opinia publică. Acesta din contra fusese un mijloc prin intermediul căruia acesta intenţiona să-şi promoveze aproape în exclusivitate interesele sale comerciale persoanle şi să-şi asigure sau să-şi amelioreze poziţia concurenţială pe piaţa informaţională.
Rezultă (...) că prejudiciul (Beeinträchtigungen) cauzat reclamanţilor de difuzarea scrisorii circulare era neproporţional cu scopul petiţionarului, mai exact elucidarea relaţiilor sale cu [ddp] precum şi „evoluţia actuală” a acesteia. În principiu, libertatea de exprimare se transpune asupra drepturilor (Rechtsgüter) pretejate prin legile ordinare, tot aşa cum o declaraţie participă la o dezbatere permanentă cu privire la un subiect de interes general, fapt ce constituie o piatră unghiulară a oricărui regim democratic liber. Această condiţie nu este îndeplinită în cazul în care este vorba de prevalarea anumitor interese comerciale asupra altora în cadrul concurenţei comerciale. Recurgerea, pentru prevalarea unuia din ele, la mijloace care în principiul beneficiază de protecţia articolului 5 § 1 din Legea fundamentală nu ar trebui deci să justifice subordonarea altor interese, protejate, la rândul său, de o lege ordinară ce impune restricţii libertăţii de exprimare, în speţă articolul 1 din legea împotriva conculenţei neloiale (deciziile Curţii constituţionale [vol.] 62, pag. 230, 247 şi următ.). Prin urmare, curtea de apel nu a încălcat articolul 5 § 1 din legea fundamentală prin faptul că, din contra, a calificat difuzarea circularei de către petiţionar ca fiind compatibilă cu standardele morale acceptate.”
Curtea constituţională a mai adăugat că, faptul că circulara era o continuare a unui comunicat al ddp îndreptat împotriva sa (paragraful 12 de mai sus) nu infirma această concluzie, deoarece pentru a beneficia de protecţia constituţională, reacţia sa trebuia să aibă drept scop influenţarea opiniei publice, ceea ce nu este adevărat.
La 30 noiembrie 1988, tribunalul regional din Düsseldorf a respins o cerere de prejudicii-interese înaintată de ddp în baza hotărârii curţii de apel din 11 decembrie 1986 (paragraful 17 de mai sus). Ea a considerat că ddp nu a motivat suficient pretenţiile sale, nici nu a demonstrat existenţa unei legături de cauzalitate între prejudiciul pretins şi difuzarea circularei Dlui Jacubowski.
PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI
Dl Jacubowski a sesizat Comisia la 11 aprilie 1989. Invocând articolul 10 al convenţiei, el s-a plând de un atentat la dreptul său lalibertatea de exprimare.
La 3 decembrie 1991, Comisia a declarat cererea (nr. 15088/89) admisibilă. În raportul său din 7 ianuarie 1993 (articolul 31), ea şi-a exprimat în unanimitate opinia cu privire la existenţa unei încălcări a articolului 10. textul integral al opiniei sale figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].
ÎN DREPT
CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 10
Reclamantul se plânge de ordonanţa curţii din 11 decembrie 1986, confirmată la 26 noiembrie 1987 de către Curtea federală de Justiţie, care îi interzicea să continuie difuzarea circularei sale din 25 septembrie 1984 (paragrafele 17-18 de mai sus). El a pretins încălcarea articolului 10, în termenii căruia:
„1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere. Prezentul articol nu împiedică Statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinematografie sau de televiziune unui regim de autorizare.
2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti.”
Ordonanţa din 11 decembrie 1986 l-a împiedicat să continuie difuzarea replicii sale din 25 septembrie 1984 la un comunicat de presă în care fostul patron a pus direct la îndoială competenţele sale profesionale. El în zadar a încercat să obţinp publicarea răspunsului său de către însăşi ddp, adresându-se mai întâi acesteia apoi tribunalului regional din Bonn (paragrafele 12-13 de mai sus). În faţa eşecului acestor demersuri el s-a văzut nevoit să recurgă la alte mijloace, fără a aştepta hotărârea curţii de apel din Cologne, deoarec era pusă în joc reputaţia sa. Oricum, circularea litigioasă nu cuprindea nimic excesiv, deoarece ea se limita la confirmarea în câteva rânduri esenţei articolelor anexate, extrase din ziare cu tiraj mare deja publicate.
Comisia în esenţă acceptă această opinie.
Guvernul nu a fost de acord. Pronunţând împotriva reclamantului o ordonanţă drept urmare a unui act de concurenţă neloială, curtea de apel din Düsseldorf nu a făcut decât să utilizeze puterea sa discreţionară în materie comercială, după cum a autorizat-o teoria marjei de apreciere. Fără a putea fi considerată unica posibilă, decizia sa apăruse ca fiind cel puţin argumentabilă în lumina textului circularei din 25 septembrie 1984, în care Dl Jacubowski mai întâi a expus pe larg criticile formulate la adresa ddp în articolele reproduse apoi, în ultimul paragraf, şi-a exprimat în mod voalat intenţia de a stabili relaţii de afaceri între destinantarii scrisorii sale şi noua agenţie pe care se pregătea s-o creeze. Mai curând decât de a se apăra, el astfel a denigrat un concurent pentru a ademeni mai uşor clientela, după cum de altfel a demonstrat diferenţa vizibilă de conţinut între circulară şi răspunsul până la urmă publicat în urma hotărârii din 11 octombrie 1984 (paragraful 13 de mai sus).
În afară de aceasta, jurisdicţiile naţionale au dat dovadă de modestie limitându-se la interzicerea oricărei noi difuzări a circularei din 25 septembrie 1984; astfel reclamantul şi-a păstrat întrega liberatate de a se exprima în altă modalitate.
Curtea menţionează că măsura incriminată este examinată fără îndoială ca un amestec în exercitarea de către Dl Jacubowski a libertăţii sale de exprimare; că utilizarea acesteia, într-un caz concret, altfel decât în cadrul unei dezbatere de interes public, nu-l privează de protecţia articolului 10 (vezi, mutatis mutandis, hotărârea casado Coca c.Spaniei din 24 februarie 1994, seria A nr. 285-A, pag. 16, § 35).
„Prevăzută de lege”, ingerinţa urmărea un scop legitim în viziunea convenţiei, mai exact, „protecţia reputaţiei sau drepturilor altora” (vezi, mutatis mutandis, hotărârile Barthold c. Germaniei din 25 martie 1985, seria A nr. 90, pag. 21-23, §§ 44-51, şi markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beermann c. Germaniei din 20 noiembrie 1989, seria A nr. 165, pag. 17-19, §§ 27-31). Prin urmare rămâne de a răspunde la întrbarea dacă ea putea fi considerată „necesară într-o societate democratică”.
Conform jurisprudenţei stabilite de Curte, s-ar cuveni să se recunoască Statelor contratcante o anumită marjă de apreciere pentru a decide asupra existenţei şi extinderii necesităţii nei ingerinţe, dar această marjă este paralelă cu controlul european asupra legislaţiei şi, în acelaşi timp, asupra deciziile aplicabile, chiar şi în cazul în care ele emană de la o jurisdicţie independentă.
O asemenea marjă de apreciere pare să fie indispensabilă în materie comercială, în particular într-un domeniul atât de complex şi fluctuant cum este cel al concurenţei neloiale. Curtea trebuie să se limiteze la cercetarea dacă păsurile luate la nivel naţional se justifică în principiu şi sunt proporţionale (vezi hotărârea markt intern Verlag GmbH şi Klaus Beerman menţionată mai sus, pag. 19-20, § 33).
În circumstanţele speţei, este necesar de a cântări exigenţele protecţiei reputaţiei şi drepturilor altora şi libertatea reclamantului de a difuza scrisoarea sa circulară şi articolele de ziar.
Cele trei jurisdicţii naţionale invitate să examineze în fond conduita Dlui Jacubowski au fost de aceeaşi părere să vadă un act de concurenţă neloial contrar „standardelor morale acceptate”, deoarece ea a urmărit în primul rând deturnarea clienţilor ddp în profitul noii agenţii de presă create în scurt timp. Deciziile lor se sprijină în principal pe conţinutul circularei, în particular pe ultimul său paragraf, unde autorul şi-a exprimat clar dorinţa de a stabili contacte comerciale personale cu destinatarii. De asemenea ele se bazau pe o mărturisire conform căreia, chiar înainte de a expedia circulara, reclamantul a planificat crearea propriei sale agenţii de presă (paragrafele 10, 15, 17 şi 19 de mai sus). Datele furnizate Curţii nu infirmă această concluzie.
Toate jurisdicţiile interne au ţinut cont de faptul că Dl Jacubowski a fost personal atacat în comunicatul fostului său patron. Având în vedere circumstanţele precitate, ele totoadă i-au acordat mai puţină importanţă decât elementului primordial în viziunea lor: scopul esenţial concurenţial al operaţiunii litigioase. În răspunsul pe care, până la urmă, l-a publicat, reclamantul replica detaliat la principalele acuzaţii aduse în comunicatul de presă al ddp, el totuşi avea un conţinut substabţial diferit de cel al circularei (paragraful 13 de mai sus).
În fine, ar trebui de subliniat că ordonanţa în cauză se limita la interzicerea continuării difuzării circularei; curtea de apel din Düsseldorf a respins cererea care tindea să interzică Dlui Jacubowski orice critică sistematică la dresa ddp (paragraful 17 de mai sus). Acesta din urmă astfel îşi păstrase dreptul de a se exprima şi de a se apăra prin orice alt mijloc. Ingerinţa invocată nu putea deci fi consierată neproporţională.
Astfel, nu se poate afirma că jurisdicţiile germane au depăşit marja de apreciere lăsată autorităţilor naţionale şi nici o încălcare a articolului 10 nu a fost stabilită.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
Hotărăşte, cu şase voturi împotriva la trei, că nu a avut loc încălcarea articolului 10.
Alcătuită în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg la 23 iunie 1994.
Semnat: Rolv Ryssdal
Preşedinte
Semnat: Herbert Petzold
Grefier în funcţie
La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea opiniei disidente comune a Dlor Walsh, macdonald şi Wildhaber.
OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ
A DLOR JUDECĂTORI WALSH, MACDONALD ŞI WILDHABER
Aceasta este o cauză importantă în care cu siguranţă a fost necesar de a cântări exigenţele protecţiei reputaţiei şi drepturilor altuia (potenţialii concurenţi comerciali) şi libertatea reclamantului de a difuza scrisoarea sa circulară din 25 septembrie 1984 însoţită de treisprezece articole de presă.
În opinia noastră, hotărârea majorităţii face să se înţeleagă că cazul speţei implică pur şi simplu o alegere între două principii contradictorii de importanţă similară. Ea s-a sprijinit în mare măsură pe constatările factuale a tribunalelor naţionale. Astfel, ea a cordat o importanţă excesivă teoriei privind marja de apreciere.
În speţă, libertatea de exprimare pentru noi este principiul director. Excepţiile la acest principiu fundamental necesită o interpretare exactă (vezi, mutatis mutandis, hotărârea Sunday Times c. Regatului Unit (nr. 1) din 26 aprilie 1979, seria A nr. 30, pag. 41, § 65). Ar trebui apreciată constatarea faptelor de cătrre jurisdicţiile interne cu respectul just datorat lor, dar fără o apărare excesivă. Este esenţial ca marja de apreciere lăsată legislatorilor şi tribunalelor naţionale să rămână supuse unui control european efectiv.
În speţa dată, reclamantul a fost atacat viguros de către patronul său într-un comunicat de presă care punea grav la îndoială competenţele sale profesionale şi îl făcea responsabil pentru ruinarea deutsche depeschendienst GmbH. În scurt timp, diferendul său cu ddp şi-a găsit apogeul în concedierea sa fără preaviz din toate funcţiile. El avea deci un interes evident şi imperios de a încerca imediat să-şi protejeze reputaţia contestată, mai ales că el căuta un nou servicu în acelaşi sector şi a trebuit să aştepte aproape două luni pentru a-şi vedea recunoscut dreptul său la replică şi încă o lună pentru ca aceasta să fie publicată (paragrafele 12-13 din hotărâre). Exista şi un interes public paralel de a şti dacă relamantul se va apăra împotriva fostului patron.
Anume în acest context reclamantul a expediat circulara sa din 25 septembrie 1984. La momentul în care a adresat-o, s-au scurs câteva săptămâni după publicarea, la 16 august 1984, a comunicatului ddp (paragrafele 12 şi 14 din hotărâre). El încă nu ştia dacă justiţia îi va oferi până la urmă un drept la replică. În aceste circumstanţe, circulara litigioasă nu conţinea nimic excesiv sau criticabil. Din contra, Dl Jacubowski a aprobat în câteva rânduri esenţa celor treisprezece articole din ziarele cu tiraj mare deja apărute. Curtea de apel din Düsseldorf a ordonat ulterior să se abţină, sub pedeapsa unei amenzi, de la continuarea difuzării scrisorii în cauză şi a decis că el va trebui să plătească comoensaţii ddp pentru orice prejudiciu care a fost sau va fi suportat în rezultatul acestei acţiuni (paragraful 17 din hotărâre). Ea a interpretat în rezultat legea germană împotriva concurenţei neloiale într-o modalitate care considera ilicită difuzarea articolelor din ziarele cu tiraj mare, la momentul în care reclamantul nu dispunea de nici un mijloc de restabilire a reputaţiei sale atacate şi nu ştia dacă ar fi avut vreunul în momentul apropiat. Curtea de apel din Düsseldorf a admis deci că el, printre altele, a dorit să corecteze „eventualele afirmaţii greşite” la adresa sa (paragraful 17 din hotărâre).
Cu certitudine, pentru curţile şi tribunalele naţionale, ordonanţa denunţată se baza pe faptul că în afară de apărarea sa, reclamantul a încercat mai întâi de toate să-l „denigreze” pe fostul său patron – „în calitate de concurent” – în faţa destinatarilor circularei (paragraful 17 din hotărâre). Or, aceştia erau printre persoanele care au primit şi comunicatul ddp din 16 august 1984, care a atacat reclamantul care în sfârşit a obţinut dreptul de a răspunde la 11 octombrie 1984 (paragrafele 12-13 din hotărâre9. Motivele care au inspirat acţiunea reclamantului – protecţia reputaţiei sale şi asigurarea viitorului său profesional – par a fi şi legitime şi suprapuse. Ele sunt atât de suprapuse încât nu se poate conta pe justificarea sa fără a ţine cont de trecutul său şi viitorul său profesional. În afară de aceasta, după cum am subliniat, el nu a făcut acest lucru într-o modalitate excesivă sau criticabilă, deoarece s-a limitat doar la expedierea articolelor din ziare la care el nu a adăugat decât câteva comentarii. Pe scurt, el a difuzat articole dinn ziarele accesibile oricui şi a adăugat că ele în ansamblu reflectă realitatea.
Noi nu vedem cum putea fi proporţională prevenirea unei astfel de acţiuni din partea lui. Elementul de concurenţă nu poate fi considerat că a avut un rol preponderent în circumstanţele particulare ale speţei. A accepta în cazul dat o preponderenţă a elementului de concurenţă înseamnă a aduce principiul libertăţii de exprimare la nivelul unei excepţii şi a ridica legea împotriva concurenţei neloiale la rang de principiu. Noi nu putem admite că aceasta ar constitui modalitatea corectă de exercitare a unui control european.
[1] Nota grefierului: Cazul poartă numărul 7/1993/402/480. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie
[*]
Full & Egal Universal Law Academy