©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Tradus şi revizuit de IER
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 18 februarie 2014
În Cauza Jalbă împotriva României
(Cererea nr. 43912/10)
Strasbourg
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În Cauza Jalbă împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 28 ianuarie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 43912/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laurenţiu Emilian Jalbă („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 iulie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamna R.M. Jalbă, avocat în Galați. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut, în special, că dreptul acestuia la respectarea reputaţiei şi demnităţii sale, inclusiv dreptul la respectarea vieţii sale private – astfel cum este garantat la art. 8 din Convenţie – a fost încălcat prin publicarea unui articol de ziar la 11 aprilie 2008 şi din cauza faptului că instanţele interne au respins plângerea sa în această privinţă fără să realizeze un echilibru corespunzător între interesele contrare aflate în joc.
4. La 8 octombrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul s-a născut în 1978 şi locuieşte în Galaţi.
A. Acţiunea civilă iniţiată de reclamant împotriva jurnalistului
6. Reclamantul este funcţionar public şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul Primăriei Galaţi, ocupând funcţia de şef Serviciu Tehnic. La 11 aprilie 2008, jurnalistul I.G. a publicat un articol în ziarul online local Antidotul. Titlul articolului, imprimat cu caractere aldine, era „Doi şmecheri din primărie protejează mafia maxi-taxi din Galaţi”. Sub titlul articolului, a fost introdusă fotografia reclamantului, împreună cu următorul comentariu scris cu caractere aldine: „La Jalbă, fraierii vin degeaba cu jalba-n proţap”.
7. Articolul începea cu descrierea reclamantului ca fiind fostul şef al Serviciului Transporturi din Primăria Galaţi, care a fost promovat ulterior într-o funcţie mai înaltă în cadrul primăriei. Articolul prezenta în continuare ceea ce jurnalistul considera „situaţia de fapt”. În primul rând, afirma că nu era o coincidenţă faptul că fiul succesorului reclamantului în funcţia de şef Serviciu Transporturi din Primăria Galaţi fusese angajat în calitate de director de societatea S., unul dintre marii furnizori de servicii de transport privat de tip maxi-taxi care îşi desfăşoară activitatea în zonă. În articol se afirma că a fost o încercare a operatorului de transport de a asigura „liniştea pe traseu şi [un] profit dolofan”. În al doilea rând, se declara că „tânărul Laurenţiu Jalbă poate dovedi oricând că este vulpoi bătrân în şmenuri. Omu’ are maşini pe traseele de maxi-taxi, maşini care fac mulţi bani alergând în contul operatorului de transport pe nume ACJ Globe Tour.” Ultima parte a articolului descria acte violente similare celor din filme cu membri ai crimei organizate şi afirma, în continuare, că serviciul de transport public local condus de Consiliul Local a încercat de mai multe ori să îmbunătăţească serviciile de transport din oraş, dar solicitările sale de a obţine licenţe pentru transportul public – inclusiv licenţe de transport pentru traseele maxi-taxi – au fost respinse de „primăria lui Jalbă”, în ciuda scandalului care s-a iscat, „pentru că aceşti băieţi cu afaceri pe maxi-taxi nu au interes ca nenea Transurb să producă, ci sunt preocupaţi ca ei să-şi umfle conturile, fără ca să le ceară cineva contu’”.
8. Considerând că articolul incriminat este calomnios şi l-a supus dispreţului public, aducând atingere astfel onoarei, demnităţii, reputaţiei profesionale şi încălcându-i dreptul la viaţa de familie, reclamantul a iniţiat o acţiune în răspundere civilă delictuală împotriva jurnalistului I.G., prin care a solicitat 10 000 de lei (RON) [aproximativ 2 800 de euro (EUR)] despăgubiri pentru prejudiciul moral. Acesta a argumentat că jurnalistul a publicat un articol insultător şi calomnios despre el, acuzându-l de abuz în serviciu fără nicio probă şi fără să analizeze în mod corespunzător legislaţia privind transportul în vigoare la momentul respectiv. Acesta a prezentat probe care dovedesc că nici el şi nici membrii familiei sale nu erau proprietari ai niciunei societăţi de maxi-taxi – şi nici nu erau asociaţi ai vreunei astfel de societăţi – că nu a fost iniţiată împotriva lui nicio acţiune disciplinară sau penală pentru pretinse acte de corupţie, că serviciul de transport pe care îl conducea nu a suferit nicio pierdere ca urmare a acţiunilor sale şi că niciun terţ nu a depus vreo plângere cu privire la comportamentul său. În plus, a susţinut că – în temeiul legislaţiei privind transportul în vigoare la vremea respectivă – contractul din 2005 pentru licenţele de transport acordate operatorului de transport public local nu ar fi putut fi realocate pentru o perioadă de cinci ani şi, prin urmare, nu ar fi putut fi acordate alte licenţe în cursul perioadei respective. În consecinţă, acesta a pretins că niciuna din declaraţiile jurnalistului nu era adevărată.
9. În cadrul argumentelor din întâmpinarea depusă la acţiunea în răspundere civilă delictuală introdusă de reclamant, I.G. a susţinut în faţa instanţelor interne că articolul său era destinat să informeze publicul cu privire la situaţia transportului public din oraş şi nu să îl calomnieze pe reclamant. În plus, acesta a argumentat că reclamantul nu solicitase ziarului să publice un drept la replică. De asemenea, articolul acestuia a folosit ca sursă de informare plângeri depuse la Primăria Galaţi de mai mulţi proprietari de vehicule cu privire la faptul că primăria nu a emis licenţe de transport pentru operatorii privaţi de maxi-taxi care îndeplineau cerinţele legale pentru obţinerea unei astfel de licenţe. În plus, într-un articol publicat la 18 septembrie 2008 în ziarul local Impact Est, reclamantul a recunoscut că mama acestuia lucrase ca şofer de taxi pentru furnizorul de transport privat ACJGT în perioada 2004 - februarie 2007. În cele din urmă, acesta a prezentat instanţelor interne copii ale probelor menţionate anterior.
10. În observaţiile sale scrise prezentate instanţelor interne, reclamantul a argumentat, între altele, că plângerea terţului invocată de I.G. ca sursă de informare nu putea fi considerată relevantă pentru articol, deoarece fusese depusă la primărie după aproape şase săptămâni de la plecarea acestuia din funcţia de şef al serviciului transporturi şi privea nemulţumirea proprietarilor de vehicule în ceea ce priveşte punerea în aplicare de către primărie a noii legislaţii referitoare la acordarea licenţelor de transport. În plus, articolul din 18 septembrie 2008 făcea referire la faptul că mama lui a lucrat ca şofer de taxi – activitate pe care acesta nu a gestionat-o niciodată – şi nu ca operator de maxi-taxi.
11. La 18 februarie 2009, Judecătoria Galaţi a admis acţiunea în răspundere civilă delictuală introdusă de reclamant şi a obligat jurnalistul să plătească reclamantului despăgubirea solicitată de acesta pentru prejudiciul moral. Aceasta a susţinut că jurnalistul a publicat articolul „Doi şmecheri din primărie protejează mafia maxi-taxi din Galaţi”, în care l-a prezentat pe reclamant ca fiind „şmecher”, „vulpoi bătrân în şmenuri” şi unul dintre „băieţi[i] cu afaceri pe maxi-taxi”, care era interesat „să îşi umfle conturile”. Jurnalistul a declarat în mod expres că reclamantul „are maşini pe traseele de maxi-taxi”, ceea ce însemna că era proprietarul unei afaceri incompatibile cu statutul său de funcţionar public, declaraţie care ar fi expus reclamantul unor consecinţe personale şi profesionale foarte grave, dacă se dovedea că este adevărată. Imaginea publică a reclamantului a fost pătată de declaraţiile calomnioase ale jurnalistului, care nu au fost susţinute de probe şi nu au făcut obiectul unei cercetări prealabile. În consecinţă, jurnalistul era responsabil pentru prejudiciul cauzat reclamantului din cauza neglijenţei cu care acţionase. Libertatea jurnalistică de exprimare nu era absolută şi era limitată de dreptul reclamantului la demnitate, protejarea imaginii sale publice şi respectarea vieţii private. Jurnalistul nu a cercetat în prealabil informaţiile utilizate în articolul său şi nu şi-a susţinut nicio declaraţie cu probe relevante, în vreme ce reclamantul a dovedit că declaraţiile în cauză nu puteau fi confirmate. La primăria locală nu a fost înscris niciun număr de înregistrare în legătură cu plângerea terţului invocată de jurnalist, iar plângerea nu făcea referire la numele sau acţiunile reclamantului. Chiar dacă respectiva plângere ar fi conţinut într-adevăr astfel de referiri, reclamantul ar fi beneficiat oricum de dreptul său la prezumţia de nevinovăţie până la adoptarea unei decizii oficiale. Declaraţiile jurnalistului nu au fost susţinute nici de copia articolului din 18 septembrie 2008, deoarece mama reclamantului a încetat să lucreze ca şofer de taxi în luna februarie 2007, înainte de publicarea articolului. Reclamantul a formulat recurs împotriva hotărârii.
12. La 21 ianuarie 2010, Tribunalul Galaţi, în calitate de instanţă de ultim grad, a admis recursul jurnalistului, a casat hotărârea din 18 februarie 2009 şi a respins acţiunea reclamantului. Acesta a considerat că articolul privea o problemă de interes public – în special gestionarea de către un funcţionar public a unor fonduri publice alocate pentru licenţe de transport – şi nu doar aspecte din viaţa privată a reclamantului. În lumina statutului de funcţionar public al reclamantului, limitele criticii acceptabile a activităţii acestuia au fost mai largi şi, având în vedere natura publică a dezbaterii privind gestionarea fondurilor publice, doza de exagerare şi de provocare a fost acceptabilă. În plus, comentariile jurnalistului au fost făcute sub forma unei judecăţi de valoare, care nu trebuia să se dovedească exactă. Deşi dreptul unei persoane calomniate la respectarea reputaţiei sale este legitim, foarte rar i se poate acorda întâietate faţă de interesul public, în special în situaţii în care un astfel de interes public este foarte important. Libertatea de exprimare, în special dreptul de a transmite şi de a primi informaţii, este un element esenţial al democraţiei. În cele din urmă, presa este gardianul democraţiei, iar libertatea jurnalistică şi dreptul publicului de a avea acces la informaţii sunt extrem de largi, chiar dacă exercitarea libertăţii de exprimare a unei persoane implică, de asemenea, obligaţii şi responsabilităţi.
B. Acţiunea penală iniţiată de reclamant împotriva jurnalistului
13. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus împotriva jurnalistului o acţiune penală pentru calomnie, împreună cu o cerere de constituire ca parte civilă.
14. La 25 martie 2009, Parchetul Galaţi a respins plângerea penală a reclamantului împotriva jurnalistului, pe motiv că dispoziţiile Codului de procedură penală privind calomnia fuseseră abrogate. Reclamantul nu a formulat apel împotriva acestei decizii în faţa instanţelor interne.
II. Dreptul intern relevant
15. Art. 998 şi 999 din vechiul Cod civil al României prevăd că orice persoană care a suferit un prejudiciu poate solicita repararea acestuia introducând o acţiune civilă împotriva persoanei care l-a cauzat în mod intenţionat sau prin neglijenţă.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
16. Invocând în mod expres art. 10 şi în esenţă art. 8 din Convenţie, reclamantul s-a plâns că, prin publicarea articolului din 11 aprilie 2008, i-a fost încălcat dreptul la respectarea reputaţiei şi demnităţii sale, inclusiv dreptul la respectarea vieţii private.
17. Curtea reiterează faptul că, având în vedere competenţa sa de a realiza o încadrare în drept a faptelor unei cauze, nu se consideră obligată de încadrarea făcută de reclamanţi (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). Prin urmare, consideră că, având în vedere natura plângerii reclamantului, aceasta ar trebui să fie examinată în temeiul art. 8 din Convenţie, ţinând seama, de asemenea, şi de cerinţele prevăzute la art. 10 din Convenţie (a se vedea Petrina împotriva României, nr. 78060/01, pct. 19, 14 octombrie 2008). Art. 8 din Convenţie se citeşte după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
18. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. În continuare, constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
19. Reclamantul a declarat că libertatea de exprimare a jurnalistului nu era absolută, în ciuda rolului de gardian pe care îl are mass-media într-o societate democratică. A susţinut că, neverificând informaţiile pe care le-a folosit – care nu aveau nicio relevanţă pentru articol – jurnalistul acţionase neglijent şi cu rea-credinţă şi făcuse declaraţii calomnioase împotriva sa, nesusţinute de probe. În consecinţă, având în vedere absenţa oricărui temei factual pentru declaraţiile jurnalistului, instanţele interne nu şi-au îndeplinit obligaţia pozitivă de protejare a interesului privat al reclamantului.
20. Reclamantul a susţinut, de asemenea, că, deşi părea să clarifice chestiuni de interes public, în fapt articolul constituia un atac personal la adresa lui, ţinând seama că acesta nu mai era şef al serviciului transporturi din iunie 2007, şi dezinforma publicul general în ceea ce priveşte activităţile sale, prin utilizarea unui limbaj necorespunzător.
21. În continuare, reclamantul a afirmat că articolul în cauză a inclus acuzaţii factuale concrete şi nu doar judecăţi de valoare, îndreptate împotriva sa: în special faptul că acesta sabotase activităţile societăţii de transport public cu scopul de a obţine câştiguri ilegale pentru operatorii privaţi de transport. A fost prezentat cititorilor ca fiind o persoană necinstită şi coruptă, care deţinea vehicule utilizate de operatori privaţi de transport. De asemenea, acuzaţia că a protejat „mafia maxi-taxi” constituia fără îndoială o declaraţie de fapt.
22. Reclamantul a argumentat că articolul i-a lezat onoarea, demnitatea şi imaginea publică, precum şi stima de sine, şi, prin urmare, i-a cauzat un prejudiciu moral. În plus, ecourile articolului au ajuns în atenţia actualei conduceri a Primăriei Galaţi, care a decis să reorganizeze personalul şi să desfiinţeze serviciul tehnic condus de reclamant, cu scopul de a-l face de prisos.
23. În cele din urmă, reclamantul a susţinut că a iniţiat negocieri verbale cu ziarul pentru publicarea unui drept la replică, dar cererea sa a fost refuzată.
24. Guvernul a admis că hotărârea din 21 ianuarie 2010 putea fi considerată o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private. Totuşi, statul a stabilit un cadrul juridic şi procedural adecvat pentru protejarea dreptului reclamantului la respectarea reputaţiei sale şi rămânea să se stabilească dacă instanţele au realizat un echilibru just între interesele private ale reclamantului şi cele ale publicului general.
25. A susţinut că respingerea acţiunii reclamantului de către instanţa de ultim grad a urmărit un scop legitim, având în vedere că a protejat un interes general, şi anume dreptul publicului de a fi informat cu privire la gestionarea fondurilor publice. În plus, instanţele interne au realizat un echilibru just între interesele contrare şi au ajuns la concluzia că era mai importantă protejarea libertăţii de exprimare a unui jurnalist.
26. Guvernul a argumentat că, în vreme ce jurnalistul a prezentat instanţelor interne probe în sprijinul articolului, reclamantul nu a dovedit existenţa niciunei legături directe între articolul în cauză şi orice prejudiciu pe care l-ar fi putut suferi ca urmare a articolului, în ceea ce priveşte reputaţia sa, imaginea sa publică sau viaţa privată, de familie şi profesională ale acestuia. În plus, articolul privea doar viaţa profesională a reclamantului şi nu se referea la viaţa sa privată. De asemenea, reclamantul nu a solicitat ziarului să îi publice dreptul la replică privind articolul în cauză.
2. Motivarea Curţii
(a) Principii generale
27. Curtea reiterează că, deşi obiectivul art. 8 este acela de a proteja persoanele împotriva ingerinţelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot implica adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private şi de familie, chiar în sfera relaţiilor dintre indivizi [a se vedea Odièvre împotriva Franţei (MC), nr. 42326/98, pct. 40, CEDO 2003‑III, şi Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 70, CEDO 2007‑V]. Principiile aplicabile sunt similare în ambele tipuri de cauze: trebuie să se ţină seama de echilibrul just care trebuie păstrat între interesele concurente, şi anume dreptul reclamantului la protejarea reputaţiei sale şi dreptul jurnalistului la libertatea de exprimare.
28. Curtea reiterează, de asemenea, că libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice şi că garanţiile acordate presei sunt deosebit de importante. Deşi nu trebuie să depăşească anumite limite, în special în ceea ce priveşte reputaţia şi drepturile altora, totuşi sarcina acesteia este de a comunica – într-o manieră conformă cu obligaţiile şi responsabilităţile sale – informaţii şi idei privind toate chestiunile de interes public. Nu numai că presa are sarcina de a transmite informaţii şi idei; publicul are, de asemenea, dreptul de a le primi. În caz contrar, presa nu ar putea să joace rolul său vital de „gardian public” [a se vedea, între altele, Observer şi Guardian împotriva Regatului Unit, 26 noiembrie 1991, pct. 59, Seria A nr. 216; Bladet Tromsø şi Stensaas împotriva Norvegiei (MC), nr. 21980/93, pct. 59, CEDO 1999-II; şi Flux împotriva Moldovei (nr. 6), nr. 22824/04, pct. 24, 29 iulie 2008]. În consecinţă, libertatea jurnalistică include şi posibilitatea de a recurge la o doză de exagerare sau chiar de provocare (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 58, CEDO 2004‑VI). În această privinţă, din jurisprudenţa Curţii reiese clar că dreptul la libertatea de exprimare se aplică nu numai informaţiilor sau ideilor care sunt primite favorabil ori sunt considerate inofensive sau indiferente, ci şi celor care ofensează, şochează sau deranjează statul sau alt segment al populaţiei. Acest lucru este impus de pluralism, toleranţă şi mentalitatea deschisă, în absenţa cărora nu există o „societate democratică” [a se vedea, intre altele, Handyside împotriva Regatului Unit, 7 decembrie 1976, pct. 49, Seria A nr. 24, şi Nilsen şi Johnsen împotriva Norvegiei (MC), nr. 23118/93, pct. 43, CEDO 1999‑VIII]. Această libertate face obiectul excepţiilor prevăzute la art. 10 § 2, care trebuie, totuşi, să fie interpretate strict. Necesitatea altor restricţii trebuie să fie stabilită în mod convingător (a se vedea, de exemplu, Lingens împotriva Austriei, 8 iulie 1986, pct. 41, Seria A nr. 103, şi Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, pct. 59, CEDO 2001‑I).
29. Curtea reiterează că alegerea mijloacelor destinate să asigure respectarea art. 8 în domeniul relaţiilor dintre indivizi este, în principiu, o chestiune care ţine de marja de apreciere a statelor contractante. În acest sens, există mai multe modalităţi de a garanta „respectarea vieţii private”, iar natura obligaţiei statului va depinde de aspectul specific al vieţii private în cauză (a se vedea Odièvre, citată anterior, pct. 46). În plus, în cadrul exercitării controlului său, Curtea nu are sarcina de a se substitui autorităţilor naţionale, ci mai degrabă de a examina, în lumina cauzei per ansamblu, deciziile adoptate de acestea în temeiul marjei lor de apreciere (a se vedea, mutatis mutandis, Tammer, citată anterior, pct. 63).
30. În cauzele în care Curtea a trebuit să realizeze un echilibru între protejarea vieţii private şi libertatea de exprimare, aceasta a evidenţiat întotdeauna contribuţia adusă de articolele din presă la dezbaterile de interes general [a se vedea, de exemplu, Tammer, citată anterior, pct. 66 şi 68, Von Hannover, citată anterior, pct. 60, şi Standard Verlags GmbH împotriva Austriei (nr. 2), nr. 21277/05, pct. 46, 4 iunie 2009]. În cauze referitoare la dezbateri sau probleme de interes public general, limitele unei critici acceptabile sunt mai largi în privinţa politicienilor sau a altor persoane publice decât în privinţa persoanelor particulare. Atunci când realizarea echilibrului a fost asumată de autorităţile naţionale, în conformitate cu criteriile stabilite în jurisprudenţa Curţii, ar fi necesare motive întemeiate pentru ca aceasta să substituie punctul de vedere al instanţelor naţionale punctului său de vedere [a se vedea Palomo Sánchez şi alţii împotriva Spaniei, (MC) nr. 28955/06, 28957/06, 28959/06, 28964/06, pct. 57, 12 septembrie 2011, şi Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2) (MC), nr. 40660/08 şi 60641/08, pct. 107, CEDO 2012].
31. În cele din urmă, Curtea a făcut o distincţie între declaraţiile de fapt şi judecăţile de valoare. În vreme ce existenţa unor fapte poate fi demonstrată, veridicitatea judecăţilor de valoare nu poate fi dovedită. Cerinţa de a dovedi veridicitatea unei judecăţi de valoare este imposibil de îndeplinit şi încalcă însăşi libertatea de opinie, care este o parte fundamentală a dreptului garantat de art. 10. Clasificarea unei declaraţii drept fapt sau judecată de valoare este o chestiune care ţine în primul rând de marja de apreciere a autorităţilor naţionale, în special instanţele interne. Totuşi, chiar şi în cazul în care o declaraţie constituie o judecată de valoare, trebuie să existe un temei factual suficient pentru a o justifica, în caz contrar fiind considerată excesivă [a se vedea, de exemplu, Pedersen şi Baadsgaard împotriva Danemarcei (MC), nr. 49017/99, pct. 76, CEDO 2004‑XI; Timpul Info-Magazin şi Anghel împotriva Moldovei, nr. 42864/05, pct. 37, 27 noiembrie 2007].
(b) Aplicarea principiilor generale în prezenta cauză
32. Curtea reţine, în primul rând, că, în prezenta cauză, Guvernul a admis că hotărârea din 21 ianuarie 2010 putea fi considerată o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului la respectarea vieţii sale private. În plus, subliniază că instanţele interne care au soluţionat cauza au examinat circumstanţele în care au fost făcute declaraţiile jurnalistului şi dacă acestea puteau fi justificate. În consecinţă, trebuie să examineze dacă instanţele au aplicat standarde conforme cu principiile consacrate la art. 8 şi 10 din Convenţie şi dacă au realizat un echilibru just între drepturile reclamantului în temeiul art. 8 şi dreptul lui I.G. la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 (a se vedea Gurgenidze împotriva Georgiei, nr. 71678/01, pct. 39, 17 octombrie 2006).
33. Curtea subliniază că, în conformitate cu hotărârea primei instanţe din 18 februarie 2009, trimiterile din articol puteau fi interpretate doar în sensul că reclamantul deţinea propria afacere privată, situaţie incompatibilă cu statutul lui de funcţionar public. În continuare, Curtea a subliniat că – dacă se dovedeau adevărate – declaraţiile ar fi expus reclamantul unor consecinţe profesionale şi personale foarte grave. A concluzionat că nu exista nicio dovadă pentru a susţine acuzaţiile în cauză şi că, prin urmare, articolul era calomnios şi jurnalistul trebuia să îi plătească reclamantului despăgubiri pentru prejudiciul moral cauzat. Deşi cauza a fost analizată ulterior de instanţa de ultim grad, hotărârea pronunţată de instanţa respectivă nu conţinea nicio constatare cu privire la chestiunea dacă ar trebui să se interpreteze că articolul în cauză sugera altceva. Curtea consideră că instanţele naţionale sunt, în principiu, mai în măsură decât o instanţă internaţională să estimeze intenţia din spatele expresiilor incriminate folosite în articol şi, în special, să aprecieze în ce fel ar interpreta şi cum ar reacţiona publicul general la astfel de expresii. Totuşi, consideră că hotărârea instanţei de ultim grad nu a abordat acest aspect. Având în vedere termenii articolului şi constatările instanţei interne care a examinat cauza, Curtea este convinsă că autorul articolului a intenţionat să insinueze că reclamantul a fost implicat în activităţi incompatibile cu funcţia publică. Prin urmare, se pune problema dacă aceste acuzaţii pot fi considerate critici acceptabile sau comentarii adecvate.
34. Examinând caracterul acceptabil al comentariilor făcute în articol, Curtea – precum Guvernul – subliniază că articolul discută probleme legate de funcţionarea şi gestionarea serviciilor de transport public local şi, implicit, gestionarea fondurilor publice. Prin urmare, consideră că, în ciuda argumentelor reclamantului, articolul incriminat discută probleme susceptibile să prezinte un interes considerabil pentru publicul general.
35. De asemenea, Curtea observă că niciuna din părţi nu a contestat faptul că reclamantul – în calitatea sa de înalt funcţionar public local – era o persoană publică. Prin urmare, consideră că limitele „criticii acceptabile” a activităţilor sale erau mai ample [a se vedea Timciuc împotriva României, (dec.), nr. 28999/03, pct. 150, 12 octombrie 2010].
36. Revenind la motivele invocate de instanţele interne pentru respingerea plângerii reclamantului şi a acuzaţiilor împotriva lui I.G., Curtea observă că prima instanţă a clasificat declaraţiile relevante drept judecăţi de valoare şi a concluzionat că plângerea reclamantului pentru calomnie trebuie respinsă.
37. Spre deosebire de prima instanţă, Curtea nu este convinsă că declaraţiile în cauză pot fi considerate simple judecăţi de valoare. Astfel cum a constatat deja Curtea, articolul intenţiona să insinueze că reclamantul deţinea propria afacere privată, situaţie incompatibilă cu statutul său de funcţionar public. În opinia Curţii, problema dacă o persoană deţine sau nu o afacere privată şi dacă acest lucru este incompatibil cu cariera aleasă de aceasta nu este doar o chestiune de speculaţie, ci un fapt ce poate fi susţinut de probe relevante (a se vedea, mutatis mutandis, Pfeifer, citată anterior, pct. 47). Instanţa de ultim grad nu a oferit motive convingătoare în ceea ce priveşte concluzia acesteia referitoare la natura declaraţiilor în litigiu (a se vedea, a contrario, Timciuc, citată anterior, pct. 149). În aceste circumstanţe, fără a aduce atingere marjei de apreciere acordate instanţelor interne în ceea ce priveşte clasificarea unei declaraţii drept fapt sau judecată de valoare, Curtea concluzionează că acuzaţiile privind implicarea reclamantului în activităţi incompatibile cu statutul său constituiau declaraţii clare de fapt (a se compara şi contrasta Scharsach şi News Verlagsgesellschaft împotriva Austriei, nr. 39394/98, pct. 41, CEDO 2003‑XI).
38. Curtea consideră că acuzaţiile privind pretinsele fapte corupte şi ilegale ale reclamantului erau grave şi susceptibile să îl afecteze în exercitarea atribuţiilor sale şi să îi lezeze reputaţia. Reiterează faptul că statutul de politician al unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea existenţei unui temei factual suficient în ceea ce priveşte declaraţiile care îi lezează reputaţia, chiar şi atunci când astfel de declaraţii sunt considerate judecăţi de valoare şi nu declaraţii de fapt.
39. În acest context, Curtea observă că, în hotărârea sa din 18 februarie 2009, Judecătoria Galaţi a subliniat că nu exista nicio dovadă că reclamantul a fost implicat în vreo afacere privată sau ilegală incompatibilă cu activitatea sa profesională. Hotărârea ulterioară a instanţelor interne a constatat acelaşi lucru.
40. Curtea subliniază că nu există niciun indiciu în documentele prezentate de părţi că reclamantul a săvârşit sau a fost implicat în vreuna din faptele de care l-a acuzat jurnalistul.
41. În cursul procedurii desfăşurate în faţa Judecătoriei Galaţi, pârâţii nu au prezentat niciun material care să fie considerat de către instanţa respectivă suficient pentru a susţine acuzaţia şi niciun martor nu a depus mărturie că reclamantul a fost implicat în astfel de activităţi. În plus, astfel cum a subliniat prima instanţă, la vremea publicării articolului, jurnalistul era conştient că plângerea terţului pe care o invocase ca sursă nu făcea referire la numele sau acţiunile reclamantului şi nicio acţiune oficială nu fusese iniţiată împotriva lui. În plus, mama reclamantului nu mai lucrase ca şofer de taxi din luna februarie 2007.
42. Prin urmare, Curtea consideră că, insinuând că reclamantul a fost implicat în activităţi şi afaceri incompatibile cu profesia acestuia, ca şi cum ar fi fost un fapt stabilit, deşi era o simplă speculaţie din partea autorului, articolul a depăşit limita comentariilor acceptabile.
43. În cele din urmă, Curtea observă că nu există nicio probă la dosar care să arate că jurnalistul i-a oferit reclamantului ocazia de a răspunde acuzaţiilor împotriva lui sau că ziarul a publicat un drept la replică.
44. În lumina elementelor menţionate anterior şi ţinând seama de natura acuzaţiilor din prezenta cauză, Curtea constată că motivele invocate de instanţa de ultim grad pentru a proteja dreptul lui I.G. la libertatea de exprimare erau insuficiente pentru a prevala asupra dreptului reclamantului la respectarea reputaţiei sale.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
45. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
46. Reclamantul a solicitat 10 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.
47. Guvernul a susţinut că suma era excesivă şi nejustificată şi că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă pentru reclamant.
48. Curtea consideră că, drept urmare a încălcării constatate, reclamantul a suferit în mod cert un prejudiciu moral care nu poate fi reparat prin simpla constatare unei încălcări.
49. În consecinţă, pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral.
B. Cheltuieli de judecată
50. De asemenea, reclamantul a solicitat 3 900 RON (aproximativ 880 EUR) cu titlu de cheltuieli de judecată în faţa Curţii. Acesta a depus două facturi de 3 000 RON (aproximativ 680 EUR) şi 250 RON (aproximativ 60 EUR) pentru onorariul avocatului şi, respectiv, taxa de traducere.
51. Guvernul a susţinut că reclamantul nu şi-a justificat o parte din pretenţii şi a prezentat probe insuficiente pentru restul. În special, nu a prezentat un program detaliat care să ateste numărul de ore lucrate de avocatul acestuia. În plus, reclamantul ar fi putut solicita Curţii permisiunea de a folosi limba română pentru observaţiile sale scrise.
52. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de documentele pe care le deţine şi de criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 740 EUR pentru cheltuielile de judecată.
C. Dobânzi moratorii
53. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
CURTEA,
în unanimitate
1. declară cererea admisibilă;
2. hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii:
(i) 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciu moral;
(ii) 740 EUR (şapte sute patruzeci de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, cu titlu de cheltuieli de judecată;
(b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 18 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
PREŞEDINTE,Grefier,
JOSEP CASADEVALLSantiago Quesada
Full & Egal Universal Law Academy