CASE OF JALOUD v. THE NETHERLANDS - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

Tradus şi revizuit de IER ()

MAREA CAMERĂ

CAUZA JALOUD ÎMPOTRIVA ŢĂRILOR DE JOS

(Cererea nr. 47708/08)

HOTĂRÂREA

Strasbourg

din 20 noiembrie 2014

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

ABREVIERI ŞI ACRONIME

PROCEDURA

ÎN FAPT

A. Circumstanţele cauzei

1. Decesul domnului Azhar Sabah Jaloud

2. Ancheta

3. Procedura internă

B. Armele folosite în cursul faptelor în litigiu

1. Diemaco C7A1

2. Kalaşnikov AK-47

C. Prezenţa militară olandeză în Irak

1. Contextul general

2. Scrisoarea adresată Camerei Inferioare a Parlamentului

3. Prezenţa Jandarmeriei Regale în Irak

D. Instrucţiunile comunicate personalului olandez al FSIR

1. Lista de verificare pentru comandanţii FSIR

2. Carta militarului FSIR

E. Jandarmeria Regală

F. Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem

G. Dreptul şi procedurile interne relevante

1. Constituţia Regatului Ţărilor de Jos

2. Codul penal (Wetboek van Strafrecht)

3. Codul penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht)

4. Legea privind procedura penală militară (Wet Militaire Strafrechtspraak)

5. Codul de procedură penală (Wetboek van Strafvordering)

H. Jurisprudenţa internă relevantă

1. Cauza Eric O.

2. Cauzele Mustafić şi Nuhanović

I. Alte documente interne

1. a) Raportul de evaluare privind aplicarea procedurii penale militare în cazul operaţiunilor desfăşurate în străinătate

2. Raportul comisiei Van den Berg

3. Raportul de evaluare final

J. Dreptul internaţional relevant

1. Regulamentul de la Haga

2. A patra Convenţie de la Geneva

3. Rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

4. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie

5. Articolele Comisiei de drept internaţional privind responsabilitatea statului

K. Documente relevante privind ocuparea Irakului

1. Ordinul 28 emis de Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (Coalition Provisional Authority)

2. Memorandumul de înţelegere al DMN (S-E) (Divizia Multinaţională Sud-Est)

3. Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) (Divizia Multinaţională Centru-Sud)

CAPETE DE CERERE

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

A. Cu privire la admisibilitate

1. Excepţia preliminară a Guvernului

2. Concluzie cu privire la admisibilitate

B. Cu privire la jurisdicţie

1. Argumentele părţilor

2. Motivarea Curţii

C. Cu privire la pretinsa încălcare a obligaţiei de a ancheta care decurge din art. 2

1. Argumentele părţilor

2. Motivarea Curţii

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

A. Prejudiciu

B. Cheltuieli de judecată

C. Dobânzi moratorii

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTORUL SPIELMANN, LA CARE ADERĂ DOMNUL JUDECĂTOR RAIMONDI

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI CASADEVALL, BERRO-LEFÈVRE, ŠIKUTA, HIRVELÄ, LÓPEZ GUERRA, SAJÓ ŞI SILVIS

(Traducere)

OPINIA CONCORDANTĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR MOTOC

ABREVIERI ŞI ACRONIME

ZRO (AOR)

Zona de responsabilitate operaţională (Area of operational responsibility)

CD-ROM

Disc optic nemodificabil

CEDO (CEDH, ECHR)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri şi decizii (din 1999 până în prezent)

CENTCOM

Comandamentul central american (American Central Command)

CCFC (CFLCC)

Comandantul componentei terestre a Forţelor Coaliţiei (Coalition Forces Land Component Commander)

CACI (CIDC)

Corpul apărării civile irakiene

C.I.J.

Curtea Internaţională de Justiţie

APC (CPA)

Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (Coalition Provisional Authority)

CS ONU (CSNU)

Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

DMN (C-S)

Divizia Multinaţională Centru-Sud (Multinational Division, Central-South)

DMN (S-E)

Divizia Multinaţională Sud-Est (Multinational Division, South-East)

DR

Comisia Europeană pentru Drepturile Omului, Decizii şi rapoarte

EUR

Euro (monedă)

FORPRONU

Forţa de Protecţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite (Bosnia-Herţegovina 1992-1995)

MC (GC)

Marea Cameră

ESG (GST)

Echipele de sprijin al guvernului (Government support teams)

LJN

Landelijk Jurisprudentienummer (Număr în jurisprudenţa naţională, Ţările de Jos)

LC (LOC)

Linii de comunicare

NATO

Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

PAROI

Proiect de articole privind responsabilitatea organizaţiilor internaţionale (Comisia de drept internaţional)

PCV

Post de control al vehiculelor

MI (PE)

Memorandum de înţelegere

CPCC (PJCC)

Centru provizoriu de coordonare comună (Provisional Joint Coordination Center – servicii de urgenţă şi administrare locală în Irak)

PD (POD)

Punct de debarcare (Point of debarkment)

RCS ONU (RCSNU)

Rezoluţia Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

Culegere (Recueil)

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotărâri şi decizii (1996-1998)

RA (ROE)

Reguli de acţiune (Rules of engagement)

FSIR (SFIR)

Forţa de Stabilitate în Irak (Stabilization Force in Iraq)

În cauza Jaloud împotriva Ţărilor de Jos,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Ineta Ziemele, Mark Villiger, Isabelle Berro-Lefèvre, Elisabeth Steiner, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Päivi Hirvelä, Luis López Guerra, András Sajó, Zdravka Kalaydjieva, Aleš Pejchal, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Michael O’Boyle, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 19 februarie şi 10 septembrie 2014,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 47708/08, introdusă împotriva Regatului Ţărilor de Jos de un resortisant irakian, domnul Sabah Jaloud („reclamantul”), care a sesizat Curtea la data de 6 octombrie 2008 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).

2. Reclamantul a fost reprezentat de domnii L. Zegveld şi A.W. Eikelboom, avocaţi din Amsterdam. Guvernul olandez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, domnul R.A.A. Böcker, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. Reclamantul a susţinut în special că ancheta privind decesul fiului său, Azhar Sabah Jaloud, a fost neadecvată. Reclamantul a considerat acest fapt o încălcare a art. 2 din Convenţie.

4. La data de 6 decembrie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

5. La 9 iulie 2013, o Cameră din cadrul Secţiei a treia, compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Ján Šikuta, Luis López Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna din părţi necontestând această măsură, după ce au fost consultate în acest sens (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 26 § 4 şi art. 26 § 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament. În continuare, Elisabeth Steiner, judecător supleant, a înlocuit-o pe Kristina Pardalos, în imposibilitate de participare.

7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise. De asemenea, au fost primite observaţii din partea Guvernului britanic, pe care preşedintele l-a autorizat să intervină în procedură (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 2 din Regulament). Guvernul intervenient a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna R. Tomlinson, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe).

8. La 19 februarie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvernul pârât
domniiR.A.A. Böcker, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, agent,
M. Kuijer, din cadrul Ministerului Securităţii şi Justiţiei,
B. van Hoek, din cadrul Ministerului Public,
Comandant H. Warnar, din cadrul Ministerului Apărării,               Statul Major al Armatei, consilieri;

– pentru reclamant
domnii L. Zegveld,
A.-W. Eikelboom, consilieri;

– pentru Guvernul britanic, guvern intervenient,
doamna R. Tomlinson, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe), agent,Domnii J. Eadie QC, consilier,
J. Benson, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe), consilier,              
Doamna M. Addis, din cadrul Foreign and Commonwealth Office (Ministerul Afacerilor Externe), observator.

Curtea a ascultat declaraţiile domnilor M. Böcker, Eikelboom, Zegveld şi Eadie, precum şi răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

9. Reclamantul, domnul Sabah Jaloud, este resortisant irakian, s-a născut în 1943 şi locuieşte în An-Nasiryah (Irak). Este tatăl lui Azhar Sabah Jaloud, care a decedat la 21 aprilie 2004 la vârsta de 29 de ani.

A. Circumstanţele cauzei

1. Decesul domnului Azhar Sabah Jaloud

10. La 21 aprilie 2004, aproximativ la orele 2.12 dimineaţă, o maşină necunoscută s-a apropiat de un post de control al vehiculelor (PCV) numit „B-13”, pe principala rută de aprovizionare, „Jackson”, din nordul oraşului Ar-Rumaythah, în provincia Al-Muthanna, din sud-estul Irakului. Vehiculul a încetinit şi a întors. Au fost trase focuri de armă din interiorul maşinii asupra persoanelor prezente, membri ai Corpului apărării civile irakiene (CACI), care păzeau PCV. Paznicii au ripostat. Nimeni nu a fost rănit; maşina a repornit şi a dispărut în noapte.

11. Solicitată de sergentul Hussam Saad, din cadrul CACI, care comanda postul de control, o patrulă formată din şase soldaţi olandezi, condusă de locotenentul A., a ajuns la faţa locului aproximativ la orele 2.30.

12. 15 minute mai târziu, o maşină marca Mercedes s-a apropiat în viteză de PCV. Maşina a izbit unul din butoaiele care fuseseră plasate în mijlocul drumului pentru a forma postul de control, dar a continuat să avanseze. Au fost trase focuri de armă asupra maşinii: locotenentul A. a tras de 28 de cartuşe cu o armă de asalt Diemaco; este posibil ca focurile de armă să fi fost trase şi cu un Kalaşnikov AK-47, de către unul sau mai mulţi membri ai CACI (infra, pct. 21 şi 49-52). În acel moment şoferul maşinii a oprit.

13. Fiul reclamantului, domnul Azhar Sabah Jaloud, ocupa scaunul pasagerului din faţă al maşinii. A fost împuşcat în mai multe locuri, în special în piept. Militarii olandezi l-au scos din maşină şi au încercat să-i acorde primul ajutor, dar acesta a murit. Decesul său a fost constatat la o oră după atacul armat.

14. Corpul persoanei decedate a fost supus unei radiografii. Imaginile arătau obiecte, identificate ca fiind metalice, localizate la nivelul pieptului şi în alte părţi ale corpului.

15. Autopsia a fost efectuată de un medic irakian, care a redactat un scurt raport în limba arabă. La nivelul corpului persoanei decedate au fost găsite obiecte metalice, identificate ca fiind fragmente de gloanţe.

16. Nu s-a stabilit cine a tras glonţul sau gloanţele, nici tipul de armă care a fost folosit.

2. Ancheta

a) Începutul anchetei

17. Potrivit procesului-verbal întocmit de sergentul clasa 1 (wachtmeester 1e klasse) Schel

lingerhout, din cadrul Jandarmeriei Regale (Koninklijke marechaussee), detaşamentul As-Samawah, un apel telefonic care semnala atacul armat a fost primit aproximativ la orele 3.25 în sala de operaţiuni a batalionului. Potrivit acestui apel, o maşină a lovit PCV. Au fost trase focuri de armă de către forţele armate olandeze şi irakiene. Pasagerul maşinii a fost rănit şi transportat la spital. Jandarmeriei Regale i se solicita să anchete cauza.

18. Un grup de gardă (piketgroep) al Jandarmeriei Regale compus din şapte persoane însoţite de un interpret au plecat spre locul faptei la 3.50 şi au ajuns acolo la aproximativ 4.50. Sergenţii clasa 1 Broekman şi Van Laar, din cadrul Jandarmeriei Regale, au început să strângă probe aproximativ la 5.00. Tot la aceeaşi oră, personalul Jandarmeriei Regale de la Haga, precum şi procurorul Tribunalului Regional (rechtbank) din Arnhem au fost informaţi despre incident.

b) Preluarea corpului defunctului, maşinii şi armelor din dotarea personală a locotenentului A. şi a sergentului Hussam Saad, din cadrul CACI

19. Corpul persoanei decedate a fost preluat de adjutantul (adjudant-onderofficier) Kortman, din cadrul Jandarmeriei Regale, la orele 7.30 şi transportat la spitalul mobil din Camp Smitty. La 11.45, după obţinerea autorizaţiei scrise din partea unei instanţe locale, corpul persoanei decedate a fost transferat la Spitalul General din As-Samawah. Autopsia a fost efectuată de un medic irakian, în absenţa vreunui ofiţer de poliţie ca martor.

20. Mercedesul a fost preluat la aproximativ orele 5.10 de adjutantul Kortman, apoi remorcat şi dus la Camp Smitty.

21. La aproximativ 7.50, sergentul clasa 1 Schellingerhout a preluat Kalaşnikovul AK-47 aparţinând sergentului Hussam Saad; la aproximativ 11.55, a preluat şi arma de luptă Diemaco C7A1 aparţinând locotenentului A. Cele două arme au fost apoi etichetate şi puse la dispoziţia procurorului din Arnhem.

c) Depoziţiile colectate de ofiţerii Jandarmeriei Regale

22. Au fost colectate următoarele depoziţii de către autorităţile responsabile pentru anchetă şi de către organele judiciare, în cadrul procedurii interne.

i. Domnul Dawoud Joad Kathim

23. La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.05, adjutantul Mercx, din cadrul Jandarmeriei Regale, a luat depoziţia şoferului maşinii Mercedes, domnul Dawoud Joad Kathim, cu ajutorul unui interpret. Domnul Dawoud Joad Kathim a declarat că în seara anterioară băuse două cutii de bere, nu mai mult, dar că nu se îmbătase. Nu a observat postul de control decât în momentul în care era prea târziu pentru a evita lovirea celor două butoaie. Era întuneric la acel moment şi locul nu era iluminat. Spre marea lui surprindere, au fost trase focuri de armă asupra maşinii lui în momentul, în care traversa postul de control. Prietenul său, domnul Azhar Sabah Jaloud, a fost atins de gloanţe. L-a auzit pe acesta din urmă spunându-i că e pe moarte. A susţinut că intenţionează să depună plângere, întrucât postul de control nu era clar semnalizat.

ii. Sergentul Hussam Saad, din cadrul CACI

24. La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.15, sergentul clasa 1 Weerdenburg, din cadrul Jandarmeriei Regale, a luat depoziţia sergentului Hussam Saad, din cadrul CACI. Acesta din urmă a declarat că a raportat focuri de armă trase dinspre o maşină la aproximativ orele 2.10; locotenentul A. a ajuns la faţa locului aproximativ la orele 2.30. Însoţit de acesta, de un alt militar olandez şi de interpret, a plecat în căutarea cartuşelor gloanţelor trase. A auzit deodată un zgomot puternic şi a văzut o maşină apropiindu-se din direcţia Ar-Rumaythah. Somat să oprească, şoferul a continuat totuşi să avanseze. A auzit apoi focuri de armă dinspre partea stângă a şoselei. Potrivit declaraţiei sale, el nu a deschis focul.

iii. Alţi militari din cadrul CACI

25. Sergentul clasa 1 Weerdenburg i-a interogat în continuare pe ceilalţi militari irakieni, însă aceştia nu au oferit informaţii relevante.

iv. Domnul Walied Abd Al Hussain Madjied

26. La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 7.00, sergentul Klinkenberg, din cadrul Jandarmeriei Regale, a luat depoziţia domnului Walied Abd Al Hussain Madjied, interpret angajat de CACI. Persoana în cauză a declarat că a însoţit patrula condusă de locotenentul A între cele două posturi de control. La sosirea la PCV B1.3, el a fost informat despre primul atac armat de către sergentul Hussam Saad, din cadrul CACI, şi s-a alăturat locotenentului A. şi altor militari pentru a căuta cartuşele gloanţelor trase. A auzit deodată zgomotul produs de butoaiele care cădeau, s-a întors şi a văzut o maşină apropiindu-se. A strigat „Stop, stop, stop!”, dar maşina şi-a continuat drumul. Din partea cealaltă a şoselei, un militar olandez a deschis focul asupra maşinii. Odată ce maşina s-a oprit, a servit drept interpret ocupanţilor maşinii. Pasagerul avea braţul drept plin de sânge, iar şoferul mirosea a alcool.

v. Sergentul Teunissen

27. La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.15, sergentul clasa 1 Van Laar şi sergentul Klinkenberg, din cadrul Jandarmeriei Regale, au luat depoziţia sergentului (sergeant) de infanterie Teunissen. Acesta din urmă a declarat că a ajuns la PCV B1.3 la orele 2.00 şi a primit informaţii de la sergentul din cadrul CACI. Împreună cu locotenentul, sergentul CACI şi interpretul, au plecat în căutarea cartuşelor gloanţelor trase. La aproximativ 100 m în apropiere de ghereta PCV, s-a întors, fiind surprins de un zgomot. A văzut o maşină intrând cu viteză în PCV; în momentul în care a ajuns în dreptul PCV, s-au auzit focuri de armă trase dinspre PCV. El şi cei trei camarazi ai săi s-au aruncat la pământ pentru a se proteja. În momentul în care maşina a ajuns în dreptul lor, au fost trase două focuri de armă de pe partea cealaltă a şoselei, acolo unde se afla locotenentul. El a strigat „Opriţi focul!”, dar nu a fost auzit. În momentul în care au încetat focurile de armă, maşina s-a oprit. Pasagerul sângera la nivelul părţii inferioare a corpului şi al umărului stâng. Sergentul Teunissen şi soldatul Finkelnberg l-au scos din maşină, l-au pus pe pământ şi i-au pansat rănile. Împreună cu locotenentul A., a încercat să-l resusciteze până în momentul în care doctorul le-a comunicat că era inutil.

vi. Locotenentul A., prima depoziţie

28. La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 11.15, sergenţii clasa 1 Broekman şi Van Laar, din cadrul Jandarmeriei Regale, l-au audiat pe locotenentul A., după ce l-au avertizat că declaraţiile date ar putea fi folosite împotriva sa. Locotenentul A. a declarat că era responsabil de supravegherea a două posturi de control al vehiculelor, dintre care unul era B1.3 PCV, pe ruta „Jackson”, la nord de Ar-Rumaythah. După ce a fost semnalat primul atac armat, a ajuns la PCV B1.3 aproximativ la orele 2.30; intenţiona să facă un tur de recunoaştere a zonei, pe jos, însoţit de sergentul Teunissen şi de sergentul din cadrul CACI. Aproximativ la orele 2.45, a fost surprins de un zgomot. Privind în urma sa, a văzut lumina strălucitoare a două faruri ale unei maşini care se apropia. Apoi au fost trase focuri de armă din respectiva direcţie şi, auzindu-le, s-a aruncat într-o parte la pământ pentru a se proteja. Era ferm convins că focurile de armă proveneau din interiorul maşinii. În momentul în care maşina a ajuns în dreptul său, a armat; a deschis focul asupra maşinii până în momentul în care aceasta l-a depăşit. A tras 28 de cartuşe în tir controlat. A răspuns situaţiei periculoase rezultate din faptul că el fusese primul vizat de focurile de armă. A folosit întregul conţinut al încărcătorului, adică 28 de cartuşe, ceea ce a durat aproximativ 7 secunde. Întrucât pasagerul maşinii era rănit, a încercat, împreună cu sergentul Teunissen, să-l resusciteze până la sosirea ajutoarelor. La momentul respectiv, rănitul nu avea puls. La scurt timp, a sosit comandantul companiei; locotenentul A. i-a dat raportul.

vii. Soldatul Finkelnberg

29. La 23 aprilie 2004, la aproximativ orele 13.50, adjutantul Kortman şi sergentul clasa 1 Broekman, din cadrul Jandarmeriei Regale, au luat depoziţia soldatului Finkelnberg. Acesta din urmă a declarat că, la 21 aprilie 2004, la orele 2.00, însoţit de locotenentul A. şi de sergentul Teunissen, a ajuns la PCV B1.4, unde sergentul din cadrul CACI i-a raportat locotenentului A. că a avut loc un atac armat la PCV B1.3. Patrula s-a îndreptat apoi către acest post de control, unde a ajuns la orele 2 30. Locotenentul A., sergentul Teunissen, sergentul din cadrul CACI şi interpretul au plecat pe şosea în direcţia Hamza, pentru a căuta cartuşele gloanţelor trase. O maşină de culoare închisă s-a apropiat cu viteză şi l-a depăşit, după care a trecut prin postul de control lovind butoaiele plasate pe şosea. Prin intensificatorul de imagini l-a văzut pe locotenentul A., pe partea stângă a şoselei, punându-se la pământ pentru a se proteja; a văzut apoi flash-uri ieşite din mai multe arme de partea stângă a şoselei şi a auzit tiruri de armă provenind din acea direcţie. Tirurile erau trase cu foc unic. La un moment dat, a văzut maşina oprindu-se. În timp ce se trăgea, l-a auzit pe sergentul Teunissen strigând „Opriţi focul!”. S-a îndreptat spre vehicul şi i-a tăiat hainele pasagerului maşinii. În timp ce sergentul Teunissen acorda primul ajutor, a percheziţionat maşina pentru a găsi armele. A găsit o cutie frigorifică ce conţinea o sticlă cu băutură aproape goală. Apoi s-a alăturat sergentului Teunissen şi locotenentului A., în eforturile lor de a-l resuscita pe pasagerul maşinii, până când a fost constatat decesul. În depoziţia sa, soldatul Finkelnberg îl critica pe locotenentul A. pentru că a tras în timp ce proprii săi oameni se aflau pe cealaltă parte a şoselei şi pentru că a tras atât de multe focuri de armă; de asemenea, îl critica pe cel de la CACI pentru că a tras în direcţia propriilor efective.

viii. Sergentul de cavalerie Quist

30. La 23 aprilie 2004, la aproximativ orele 13.50, sergentul major (opperwachtmeester) Wolfs şi sergentul clasa 1 Van Laar, din cadrul Jandarmeriei Regale, au luat depoziţia sergentului de cavalerie (wachtmeester) Quist. Acesta a declarat că, la 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 2.00, se afla în PCV B1.4 împreună cu locotenentul A. şi cu ceilalţi membri ai unităţii sale de patrulare, care era condusă de sergentul Teunissen. Un atac armat s-a produs în PCV B1.3, loc spre care s-au îndreptat. La sosire, în postul de control nu se afla nici un soldat din cadrul CACI, însă a văzut un grup de persoane pe partea stângă a şoselei, vizavi de gheretă. A parcat maşina, după care locotenentul A., sergentul Teunissen, interpretul Walied şi sergentul din cadrul CACI au plecat pe jos în direcţia nord, în căutarea cartuşelor gloanţelor trase. La un moment dat, a văzut o maşină apropiindu-se cu viteză, dinspre Ar-Rumaythah; în momentul în care maşina a ajuns la postul de control, a lovit butoaiele şi pietrele plasate în acel loc. A auzit focuri de armă automată provenind din locul în care se aflau personalul CACI, focuri de armă care apoi au încetat. A auzit apoi din nou focuri de armă la aproximativ 100 de metri distanţă de el, dar nu a putut preciza cine a tras. A declarat că i s-a părut că focurile păreau să provină de la mai multe arme de foc. A văzut autoturismul oprindu-se, undeva, la o distanţă de 50 de metri. A făcut o evaluare a situaţiei. I-a văzut pe locotenentul A. şi pe sergentul Teunissen încercând să resusciteze victima.

ix. Locotenentul A., a doua depoziţie

31. La 23 aprilie 2004, la aproximativ orele 15.35, sergentul clasa 1 Broekman şi adjutantul Kortman, din cadrul Jandarmeriei Regale, i-au luat a doua depoziţie locotenentului A. Persoana în cauză a spus că ultima dată când l-a văzut pe sergentul din cadrul CACI, acesta se afla la postul de control şi îşi „curăţa” (klungelen) arma AK-47. Locotenentul A. i-a spus sergentului să nu-şi îndrepte arma spre el. În ceea ce priveşte atacul armat, a declarat că, din ce îşi aminteşte, era întins pe o parte a şoselei; nu a tras stând în picioare. I-a făcut respiraţie gură la gură pasagerului rănit din maşină şi şi-a amintit că acesta mirosea a alcool. Comandantul adjunct al companiei CACI i-a dat o listă cu numele celor din CACI care au executat foc de armă şi numărul aferent al cartuşelor trase, şi a cerut muniţie nouă.

d) Alte rapoarte ale anchetei

i. Examinarea maşinii marca Mercedes

32. La 22 aprilie 2004, adjutantul Voorthuijzen şi sergentul Heijden, din cadrul Jandarmeriei Regale, au examinat maşina preluată de adjutantul Kortman. Era vorba despre un Mercedes Benz negru, model 320 E AMG. Vehiculul avea plăcuţe de înmatriculare negre, cu inscripţii în alfabetul arab care acopereau în mod vizibil plăcuţele albe pe care apăreau, cu litere negre, litere din alfabetul latin şi numere. Maşina prezenta daune care ar fi putut rezulta dintr-o coliziune, la viteză mare, cu obiecte străine. Luneta din spate a maşinii era spartă. Au fost constatate găuri în partea din spate a maşinii, pe laturile dreapta şi stânga ale caroseriei, precum şi pe scaune. Au fost găsite piese din metal în diferite locuri; una dintre ele, identificată ca un fragment de glonţ, penetrase în mod vizibil scaunul pasagerului. Concluzia la care a dus verificarea a fost că s-a tras asupra maşinii, atât din stânga, cât şi din dreapta: în partea stângă s-a tras cu o armă dintr-un pistol cu minuţie cu un calibru mai mic de 6 mm; în partea dreaptă, cu un pistol cu muniţie cu un calibru mai mare de 6 mm. Unghiurile precise ale tirurilor trase asupra maşinii nu au putut totuşi fi stabilite.

ii. Radiografii şi fotografii

33. La 9 mai 2004, adjutantul Voorthuijzen şi sergentul Klinkenberg, din cadrul Jandarmeriei Regale, au primit un CD-ROM conţinând radiografii ale corpului persoanei decedatule, Azhar Sabah Jaloud. Acestea demonstrau prezenţa unor fragmente metalice în partea stângă a pieptului, la nivelul şoldului stâng şi al antebraţului stâng. Radiografiile fuseseră efectuate de adjutantul Dalinga, tehnician radiolog din cadrul Camp Smitty (As-Samawah, provincia Al-Muthanna).

34. Dosarul conţinea fotocopii ale radiografiilor sus-menţionate, precum şi fotografii. Ele erau însoţite de date descriptive incluse într-un raport oficial al adjutantului Kortman. Printre fotografii erau incluse instantanee, luate la lumina zilei, altele aparent noaptea, ale unei şosele şi ale unui post de control. Multe dintre fotografii prezentau cartuşe întregi şi cartuşe goale la nivelul solului, în speciale cele descrise ca fiind de calibru 7 x 39 mm (precum cele trase dintr-un Kalaşnikov AK-47)[1], şi o cantitate de cartuşe goale de calibru 5,56 x 45 mm, potrivit indicaţiilor date (precum cele trase dintr-o armă Diemaco C7A1), aşezate unele lângă altele. În alte fotografii apărea corpul unui bărbat împuşcat în braţ, în partea superioară stângă a spatelui şi în fesa dreaptă. Alte imagini arată un Mercedes de culoare închisă; erau incluse detalii cu privire la prezenţa în caroserie şi în tapiserie a unor găuri care ar fi putut să fie provocate de gloanţe.

iii. Raportul locotenent-colonelului Awadu Kareem Hadi, din cadrul CACI

35. La 22 aprilie 2004 locotenent-colonelul Awadu Kareem Hadi, comandantul batalionului 603 din cadrul CACI, a trimis de la carterul general al batalionului un raport către sediul poliţiei irakiene. Acest raport se citeşte după cum urmează (reclamantul a prezentat o traducere aproximativă scrisă de mână, din limba arabă în limba engleză):

„Precizări asupra accidentului produs (la 20/04/2004) şi informaţii provenite de la primul batalion (Ar-Rumaythah):

La orele [(21.05 (sic) din seara] din data de [20/04/2004 (sic)], o maşină marca [Mercedes] s-a îndreptat cu viteză mare din direcţia [Al Hamza] rulând către [Al Nassiriya]. În momentul în care a ajuns în dreptul postului de control, nu s-a oprit şi a trecut peste obstacolele prezente în locul în care se afla postul de control. A ignorat somaţiile militarilor care îi solicitau să oprească, şi-a continua drumul şi nu s-a oprit. În acel moment, militarii olandezi, considerând că nu există altă opţiune, au tras focuri de armă asupra maşinii şi au rănit o persoană (Azhar Sabah Jaloud). Acesta a decedat. Se afla în dreapta şoferului.

Salutări.

(semnătură) Locotenent-colonel, Awadu Kareem Hadi

Copie pentru PJCC”

iv. Fragmentele metalice

36. Un raport oficial al plutonierului Voorthuizen, din cadrul Jandarmeriei Regale, din data de 21 iunie 2004, indică faptul că un document în limba arabă a fost transmis la 2 iunie 2004; fiind tradus oral de un interpret, a fost identificat drept un raport al poliţiei din Bagdad. Potrivit acestui document, trei fragmente metalice au fost examinate în Bagdad, la cererea poliţiei din Al‑Muthanna, în vederea identificării muniţiei de la care proveneau şi a armei cu care s-a tras; aceste fragmente fiind prea puţine, originea lor nu a putut fi stabilită. O copie a documentului redactat în arabă a fost ataşată la raportul adjutantului Voorthuijzen. Nu se preciza cui au fost încredinţate fragmentele metalice sau unde au fost păstrate.

e) Documentul irakian

37. La 21 aprilie 2004, domnul Dawoud Joad Kathim, şoferul Mercedesului, a depus plângere la poliţia irakiană împotriva soldaţilor care au tras asupra maşinii sale. Din declaraţiile sale, astfel cum au fost consemnate în scris, reiese că domnul Dawoud Joad Kathim a crezut în mod eronat că trupele străine implicate erau poloneze, nu olandeze. În continuare domnul Dawoud Joad Kathim a indicat faptul că interpretul i-a spus să declare că toate focurile de armă au fost trase de CACI, deşi el în realitate nu văzuse niciun membru CACI trăgând.

f) Raport suplimentar conţinând depoziţii ale membrilor CACI

38. După ce Camera şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, Guvernul a transmis Curţii un proces-verbal oficial conţinând depoziţiile personalului CACI. Reclamantul a transmis o traducere în limba engleză efectuată de un traducător autorizat. Textul de mai jos reprezintă traducerea în limba franceză, efectuată de grefa Curţii, a respectivei traduceri:

„Nume: A Saad Mossah

Numărul armei: GL 5574

Muniţie: 4 x 30 cartuşe

În cursul celui de-al doilea incident, eram în poziţia culcat într-un loc unde eram protejat din toate părţile. Am văzut o maşină care venea dinspre Ar-Rumaythah apropiindu-se cu mare viteză de PCV. Am văzut maşina lovind butoaiele din apropierea PCV şi continuându-şi drumul. Superiorul meu [sergentul Hussam Saad, din cadrul CACI] s-a apropiat împreună cu interpretul şi doi soldaţi olandezi, după care am auzit un număr mare de focuri de armă. Eu nu am tras nici un foc de armă. Nu mai am altceva de declarat.”

Nume: Haider Shareef

Numărul armei: UE 0481 1984

Muniţie: 4 încărcătoare şi 120 cartuşe în total

„Nu vă pot da informaţii despre primul incident, deoarece la acel moment dormeam în gheretă.

În ceea ce priveşte al doilea incident, eram în picioare lângă PCV când am văzut un Mercedes venind în această direcţie. Am văzut maşina lovind cele două butoaie şi care apoi şi-a continuat drumul în direcţia Hamsa. Am auzit soldaţii olandezi strigând „stop, stop!”, apoi am auzit focuri de armă. Nu am văzut nimic altceva, fiind în picioare în spatele unei cabane aflate de partea cealaltă a gheretei.”

INTERPRETUL

Nume: Walied Abd Al Hussain Madjied

Născut la 25-10-1969 în Kuweit / Hawalli

„Am plecat la miezul nopţii într-o misiune de patrulare. Am fost în misiune până la 1.30 şi am urcat apoi în maşină spre următorul post de control. Când am ajuns, comandantul postului de control a raportat că au fost trase focuri de armă la postul de control la care fusesem anterior. L-am auzit pe locotenentul V. [probabil locotenentul A.] spunând să urc în maşină şi ne-am întors la primul post de control. Când am ajuns, am cerut detalii. Comandantul postului de control şi sergentul Hossam, din cadrul CACI, ne-au spus că după ce am plecat s-a oprit un camion şi şoferul le-a spus că o maşină marca Opel rula în spatele lui. Imediat după aceea maşina marca Opel s-a apropiat, a întors cu 100 de metri înainte de postul de control şi a stins farurile. Au fost trase mai multe focuri de armă spre postul de control dinspre acest vehicul. Sergentul Hussam Saad a ripostat, golindu-şi cele două încărcătoare, fiecare conţinând 30 de cartuşe, asupra acestui vehicul. Au tras şi oamenii sergentului Hossman. După ce ni s-a dat raportul, am plecat cu locotenentul V. în căutarea cartuşelor gloanţelor trase. Am trecut de postul de control, şi în acel moment am auzit sunetul butoaielor care se răsturnau. M-am întors şi am văzut că un vehicul lovise butoaiele şi se îndrepta spre noi. Nu cred că mergea cu viteză. Am văzut cu claritate vehiculul derapând. Am strigat în arabă „stop, stop, stop!” însă vehiculul a continuat să ruleze. Bărbatul pe care l-am văzut părea beat şi a ridicat geamurile maşinii. După ce vehiculul ne-a depăşit, am auzit focuri de armă. Un sergent olandez mi-a spus să mă adăpostesc. A strigat să înceteze focul. Am strigat acelaşi lucru către cei de la CACI. Un soldat olandez care se afla pe partea cealaltă a şoselei a continuat să tragă, fără oprire, chiar şi atunci când sergentul olandez a strigat să înceteze focul. În momentul în care vehiculul s-a oprit, la instrucţiunile sergentului olandez, am încercat să vorbesc cu ocupanţii vehiculului. I-am spus şoferului să iasă şi să se întindă la pământ, ceea ce a şi făcut. Când am început să vorbesc cu pasagerul din faţă, l-am auzit pe şofer spunând că pasagerul a fost rănit. Ne-am apropiat apoi de vehicul şi am deschis portiera de pe partea pasagerului. Am văzut sânge pe braţul stâng. Am mers apoi la şofer, care a spus că erau băuţi şi că nu au văzut că exista un post de control. şoferul mirosea puternic a alcool. Au fost trase din nou focuri de armă în timp ce vehiculul era deja oprit, dar nu ştiu de unde au provenit. În momentul în care am mers să ridicăm cartuşele gloanţelor trase în urma primului incident, toată lumea se îndepărtase de postul de control; nu era nimeni pe drum şi era întuneric. Nici o sursă de lumină nu lumina postul de control, ceea ce înseamnă că nu se putea vedea cu claritate că exista un post de control în acel loc. Mi se pare ciudat că au fost trase focuri asupra vehiculului, deoarece nu a existat niciun schimb de focuri în acel moment. Cred că dacă s-ar fi tras un tir de somaţie, vehiculul s-ar fi oprit. Pot să vă spun şi că în timp ce eram în căutarea cartuşelor gloanţelor trase în timpul primul incident, eu mă aflam pe aceeaşi parte cu sergentul olandez şi cu sergentul din cadrul CACI. În privinţa locotenentului olandez, el se afla pe cealaltă parte a şoselei. Nu ştiu câte persoane erau în urma mea. De asemenea, adaug că nu ştiu dacă au fost trase focuri de armă spre postul de control din vehicul, în cursul celui de-al doilea incident.”

La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.15, a fost interogat:

Nume: Hussam Saad, persoana în cauză este SGT [sergent] şi CDT [commandant, comandant] din cadrul CACI.

Numărul armei: 84MD5596; este vorba despre un AK-47 care nu era încărcat în momentul discuţiei.

Persoana în cauză deţinea de asemenea 2 încărcătoare complete (2 x 30 cartuşe).

Un încărcător era gol.

„Când am preluat postul, aveam 120 cartuşe în posesie. Aproximativ la orele 2.10, am tras 60 cartuşe. La acel moment, o maşină care venea dinspre Al Hamza a trecut şi s-a oprit în faţa PCV. Farurile vehiculului erau stinse. Maşina a întors pentru a se îndrepta spre Al Hamza. Am auzit focuri de armă şi flash-urile unor arme de foc dinspre maşină. Am ripostat cu arma mea AK-47. La începutul incidentului, mă aflam în faţa gheretei şi am fugit spre maşină cu alţi trei camarazi:

– Alla’a Adnan,

– Mohammad Khazem,

– Hameed Jaber.

şi cei trei camarazi ai mei au tras.

Aproximativ la orele 2.15, maşina a repornit brusc.

După acest incident, am sunat imediat la bază. Locotenentul A. a ajuns după 20-25 de minute. Comandantul, interpretul, locotenentul A. şi o altă persoană au plecat să caute cartuşele gloanţelor trase. Între timp, o maşină s-a apropiat de PCV; se deplasa pe ruta principală de aprovizionare, ruta Jackson, dinspre Ruymaythah, şi se îndrepta spre Al Hamza.

Comandantul se afla pe partea dreaptă a şoselei (privind spre Al Hamza), căutând cartuşele gloanţelor trase. Locotenentul A. se afla pe partea stângă a şoselei (privind tot spre Al Hamza), făcând acelaşi lucru.

Am auzit deodată un zgomot ca al unei maşini care lovea butoaiele din dreptul PCV. Am văzut maşina continuând-şi drumul în direcţia Al Hamza.

Am încercat să oprim maşina, strigând. Am auzit apoi focuri de armă. Am auzit focuri de armă dinspre partea stângă a şoselei (privind spre Al Hamza). Din ce ştiu, ocupanţii maşinii Mercedes nu au tras. Un soldat din armata olandeză se afla pe partea dreaptă a şoselei.

Eu nu am tras niciun foc de armă spre Mercedes.”

La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.30, a fost interogat:

Nume: Hameed Jaber

Numărul armei: 84MD0596

Muniţie:

1 încărcător conţinând 15 cartuşe,

2 încărcătoare conţinând 30 cartuşe fiecare,

1 încărcător conţinând 25 cartuşe.

„În momentul celui de-al doilea incident, mă aflam în spatele gheretei. Am văzut o maşină apropiindu-se; aceasta venea dinspre Ar-Rumaythah. A trecut cu mare viteză prin PCV şi a lovit două butoaie. Am auzit apoi focuri de armă. Nu ştiu nimic altceva. În cursul primului incident, am tras 15 cartuşe.”

La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 6.15, a fost interogat:

Nume: Haider Mohsen

Numărul armei: GB 4140

Muniţie: 4 încărcătoare conţinând 30 cartuşe fiecare.

„În cursul primului incident, dormeam. Nu am putut ieşi din cauza focurilor de armă trase spre gheretă. În momentul în care am ieşit, am văzut maşina îndepărtându-se în direcţia Al Hamza.

În cursul celui de-al doilea incident, am văzut cum se apropie un Mercedes. Eram la PCV. Eram protejaţi în acel moment din toate părţile. Am auzit maşina Mercedes lovind butoaiele, apoi am văzut-o continuându-şi cu mare viteză drumul în direcţia Al Hamza.

Am auzit unul dintre olandezi strigând „stop!”. Maşina însă nu s-a oprit.

Am auzit focuri de armă. Am aşteptat ca maşina să oprească. Am auzit voci care proveneau de la radioul maşinii; sunetul era dat foarte puternic. Nu am văzut nimic altceva.”

La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 6.00, a fost interogat:

Nume: Ali Hussein

Numărul armei: S41297

Muniţie:

3 încărcătoare conţinând 30 cartuşe fiecare,

1 încărcător conţinând 26 cartuşe.

„În cursul celui de-al doilea incident, eram într-un loc protejat. Am văzut o maşină trecând cu mare viteză prin PCV în direcţia Al Hamza. Am auzit un soldat olandez strigând „stop, stop!”. Nu am vrut să trag, pentru că oamenii noştri erau în faţa PCV.

Am auzit apoi focuri de armă. În cursul primului incident am tras 4 cartuşe. Am ieşit apoi din gheretă.”

La 21 aprilie 2004, la aproximativ orele 5.45, au fost interogaţi:

Nume: Ahmed Ghaleb

Numărul armei: S54469

Muniţie: 4 x 30 cartuşe

„În cursul primului incident, dormeam în gheretă. Eu nu am tras niciun foc de armă. În cursul celui de-al doilea incident, eram într-un loc protejat, aproape de gheretă. Am auzit o maşină lovind două butoaie. Maşina şi-a continuat drumul cu mare viteză (în mod clar, accelera). Am auzit apoi focuri de armă în faţa PCV. Nu ştiu nimic altceva.”

Nume: Alâa A Dnan

Numărul armei: 84 MD 0890

Muniţie: 3 încărcătoare conţinând 30 cartuşe şi 1 încărcător conţinând 22 cartuşe

„În cursul primului incident am tras. Am tras focuri de armă. (sic)

În cursul celui de-al doilea incident, eram într-un loc [protejat], aproape de partea stângă a gheretei. Priveam în direcţia Hamza. Am văzut o maşină venind dinspre Ar-Rumaythah. A trecut cu mare viteză prin PCV răsturnând două butoaie. Nu am văzut ce s-a întâmplat la acel moment, dar cu siguranţă am auzit focuri de armă.”

Nume: Ilia MOHAMMED KHAZEM, caporal-şef

Numărul armei: 84 MD 6151

Muniţie: 4 încărcătoare conţinând în total 120 cartuşe.

Nu am tras niciun foc de armă în noaptea trecută pentru că nu am primit ordin să trag. Eram în apropierea PCV, întors în direcţia Hamza. La un moment dat, am auzit o maşină lovind un butoi. Maşina şi-a continuat drumul spre Hamza. Am auzit olandezii strigând „stop!” către şoferul vehiculului care trecuse prin PCV. Am auzit apoi focuri de armă. În momentul în care am văzut că maşina Mercedes s-a oprit, am alergat în direcţia ei. Nu am putut vedea cine era în stânga şi în dreapta şoselei, pentru că era întuneric.

Murtada Khazaat

Yasser Abd Alaal

Ahmed Shaker

Ali Hussein

Persoanele sus-menţionate au sosit la orele 4.10.”

Nume: SAHIB JASSIM

Numărul armei: 84 MV 7435

Muniţie: 4 încărcătoare conţinând în total 120 cartuşe.

„În cursul primului incident, eram în apropierea PCV. Am văzut un camion apropiindu-se de PCV venind dinspre Hamza. Şoferul a declarat că e urmărit de o maşină şi a arătat cu degetul spre vehiculul respectiv. A adăugat că este vorba despre un Opel. La un moment dat, au fost trase mai multe focuri de armă dinspre maşină. Ripostând, colegii mei au tras toţi asupra maşinii. Ne-am aşezat în formaţie la 360o, după care maşina şi-a continuat drumul.

„În cursul celui de-al doilea incident, eram întins pe pământ [într-un loc protejat] aproape de PCV. Am văzut o maşină venind dinspre Ar-Rumaythah. Rula cu mare viteză şi a lovit un butoi. A trecut apoi prin PCV şi am auzit focuri de armă. Nu mai am altceva de declarat care să poată clarifica situaţia.”

3. Procedura internă

39. La 8 ianuarie 2007, doamna Zegveld, avocata reclamantului, a trimis o scrisoare, în numele rudelor domnului Azhar Sabah Jaloud, la Parchetul de pe lângă Tribunalul regional din Arnhem, prin intermediul grefei Camerei militare. Aceasta solicita informaţii asupra rezultatelor anchetei privind decesul domnului Azhar Sabah Jaloud şi asupra deciziilor adoptate privind urmărirea penală împotriva eventualilor suspecţi, pentru a iniţia o procedură în temeiul art. 12 din Codul de procedură penală (Wetboek van Strafvordering) (a se vedea infra).

40. La 11 ianuarie 2007, procurorul a răspuns că ancheta a fost închisă în iunie 2004, că domnul Azhar Sabah Jaloud a fost probabil (vermoedelijk) atins de un glonţ irakian, că militarul olandez care a tras, de asemenea, asupra vehiculului putea invoca legitima apărare şi că, din acest motiv, nu a fost desemnat niciun suspect dintre membrii efectivului militar olandez.

41. La 1 februarie 2007, doamna Zegveld i-a scris procurorului solicitându-i, în special, să depună la dosar Regulile de acţiune (Rules of engagement – RA), precum şi eventualele rapoarte privind anchetele efectuate de autorităţile irakiene.

42. La 14 februarie 2007, procurorul a respins aceste cereri.

Făcând referire la hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (nr. 52391/99, 10 noiembrie 2005), acesta a considerat că acţiunea în temeiul art. 12 din Codul de procedură penală nu implica temeinicia unei „acuzaţii în materie penală”, că art. 6 din Convenţie nu se aplică aşadar şi, prin urmare, modalităţile de acces la dosar în astfel de cazuri sunt diferite de cele aplicabile în cadrul unei proceduri penale ordinare.

43. La 2 octombrie 2007, reclamantul, reprezentat de avocaţii săi, doamna Zegveld şi domnul Pestman, a depus la Curtea de Apel din Arnhem, în temeiul art. 12 din Codul de procedură penală, o cerere de începere a urmăririi penale împotriva locotenentului A. Reclamantul a susţinut că nicio probă nu confirmă afirmaţia potrivit căreia domnul Azhar Sabah Jaloud a fost ucis de un glonţ irakian, că numărul focurilor de armă trase de locotenentul A. atestau o violenţă disproporţionată, că locotenentul A. nu a efectuat un foc de somaţie şi a ignorat cererea sergentului Teunissen de încetare a focului, că, în temeiul art. 50 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţiile de la Geneva şi în absenţa oricărei indicaţii contrare, domnul Azhar Sabah Jaloud trebuia considerat ca fiind civil şi, prin urmare, nu putea face obiectul focurilor de armă trase şi că, în orice caz, recurgerea la forţă letală de către locotenentul A. nu a fost necesară. Reclamantul a invocat, de asemenea, depoziţia dată poliţiei irakiene de şoferul maşinii, potrivit căreia i s-ar fi spus să nu vorbească despre implicarea militarilor olandezi.

44. La 28 ianuarie 2008, procurorul-şef (hoofdofficier van justitie) de pe lângă Tribunalul regional din Arnhem i-a scris avocatului-general şef (hoofdadvocaat-generaal) de pe lângă Curtea de Apel din Arnhem recomandând respingerea cererii reclamantului. La scrisoare a ataşat o declaraţie detaliată a procurorului care a adoptat (în iulie 2004) decizia de neîncepere a urmăririi penale împotriva locotenentului A. Potrivit procurorului respectiv, deşi trebuia să se admită că locotenentul A. a tras asupra maşinii, nu se putea stabili că i-a provocat decesul domnului Azhar Sabah Jaloud; în plus, presupunând că aceasta era situaţia, locotenentul A. ar fi putut crede în mod rezonabil că este atacat şi trebuia să se apere. Scrisoarea procurorului mai conţinea următorul pasaj:

„Responsabilităţile specifice ale Statelor Unite ale Americii şi ale Regatului Unit, puteri ocupante, au fost recunoscute în baza Rezoluţiei nr. 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Spre deosebire însă de forţele britanice, Ţările de Jos nu sunt considerate putere ocupantă în Irak; pentru Ţările de Jos, FSIR constituia o operaţiune de menţinere a păcii (vredesoperatie). Guvernul este de părere că misiunea forţelor armate olandeze s-a limitat la sprijinul acordat forţelor britanice din sectorul de sud al Irakului, misiune care le-a fost încredinţată (Camera inferioară a Parlamentului, 2002-23, nr. 23432, nr. 16). Folosirea forţei operaţionale de către FSIR îşi găseşte legitimitatea nu în jus in bello, ci în mandatul Consiliului de Securitate, în Regulile de acţiune (RA), întemeiate pe mandatul menţionat, şi în carta cu instrucţiuni olandeză în ceea ce priveşte recurgerea la forţă, care decurge din aceste instrumente. RA permit recurgerea la forţă împotriva oricărei persoane care intră sub incidenţa regulii relevante. În anumite cazuri pot fi aşadar implicaţi civili. Situaţia este similară – după cum reflectă instrucţiunile privind recurgerea la forţă – în privinţa dreptului fundamental la legitimă apărare. Instrucţiunile şi obiectivul comandantului, combinate cu ameninţarea percepută, sunt decisive pentru a stabili dacă un militar va face uz de puterea de a recurge la forţă şi, după caz, în ce mod.”

45. În opinia procurorului-şef, nu a fost posibil să se concluzioneze o încălcare a art. 2 din Convenţie sub aspect procedural. Potrivit acestuia, în fapt, trupele olandeze din Irak nu exercitau o autoritate efectivă în această ţară şi, prin urmare, Convenţia nu avea un caracter obligatoriu.

46. La 1 februarie 2008, avocatul general de pe lângă Curtea de Apel din Arnhem a prezentat o opinie scrisă care exprima opinia provizorie potrivit căreia decizia de neîncepere a urmăririi penale nu poate fi contestată. Potrivit acestuia, un militar olandez se supune instanţei penale olandeze indiferent unde s-ar afla în lume. Cu toate acestea, Rezoluţia CS ONU 1483 indică faptul că statele cooperante nu au statutul de puteri ocupante, iar conflictul armat se încheiase la data decesului domnului Azhar Sabah Jaloud. În plus, chiar dacă s-ar admite că exista un conflict violent în Irak la momentul respectiv, având în vedere circumstanţele incidentului – care, în opinia avocatului general, aveau legătură cu conflictul în sine – locotenentul A. nu putea fi urmărit penal în temeiul legislaţiei privind crimele de război. Avocatul general a concluzionat spunând că dreptul penal ordinar îi permitea locotenentului A. să invoce legitima apărare, dar că, în pofida lipsei unei condamnări, statul olandez ar putea fi într-o situaţie în care ar fi oportun să plătească o despăgubire cu titlu gratuit.

47. La 18 martie 2008, Curtea de Apel s-a reunit în şedinţă. Doamna Zegveld, reprezentanta reclamantului, a solicitat anumite măsuri de cercetare, în special adăugarea de copii la dosar – şi de traduceri, după caz – pentru regulile de acţiune şi instrucţiunile relevante bazate pe acestea, raportul de autopsie irakian şi depoziţia dată de domnul Dawoud Joad Kathim poliţiei irakiene. De asemenea, a solicitat audierea domnului M. Madjied, interpretul irakian, în privinţa acuzaţiilor domnului Dawoud Joad Kathim potrivit cărora interpretul i-a spus să nu vorbească despre implicarea militarilor olandezi. În plus, doamna Zegveld a pus la îndoială concluzia potrivit căreia focurile de armă au fost trase de membri ai forţelor irakiene şi a susţinut că acţiunile locotenentului A. au depăşit legitima apărare.

48. Curtea de Apel a pronunţat decizia la 7 aprilie 2008. A respins cererea de punere în aplicare a noilor măsuri de cercetare, considerând că acestea ar fi inutile, având în vedere timpul scurs de la producerea faptelor în litigiu, şi a refuzat să dispună începerea urmăririi penale împotriva locotenentului A. În motivare, curtea de apel a declarat în special următoarele:

„Legitimitatea utilizării funcţionale a forţei în zona în cauză este inclusă în regulile de acţiune (RA), precum şi în instrucţiunile FSIR privind recurgerea la forţă (versiune revizuită la 24 iulie 2003), care se inspiră din primul document. Avocatul [reclamantului] a solicitat curţii de apel, în şedinţă cu uşile închise, să se permită consultarea RA. Acestea nu au fost depuse la dosar, nici nu au fost puse la dispoziţia curţii de apel sau avocatului general. Instrucţiunile FSIR privind recurgerea la forţă vor fi folosite drept criteriu de analiză în speţă. Acestea indică faptul că recurgerea la forţă este autorizată în special în cadrul legitimei apărări şi atunci când este vorba de apărarea camarazilor sau altor persoane desemnate de comandantul DMN (S-E). În privinţa focurilor de armă trase, instrucţiunile precizează că sunt permise atunci când [un membru al FSIR], camarazii săi sau alte persoane aflate sub protecţia sa sunt ameninţate cu violenţă care ar putea cauza răni grave sau moartea, şi nu există nici o altă cale de a împiedica acest fapt. Exemplele date includ situaţia în care o persoană trage sau îndreaptă arma în direcţia persoanei în cauză, a camarazilor sau persoanelor aflate sub protecţia sa, şi situaţia în care când o persoană îndreaptă cu bună ştiinţă un vehicul către persoana în cauză, camarazii sau persoanele aflate sub protecţia sa.

Din dosar rezultă că [locotenentul A.], care se afla în căutarea urmelor incidentului survenit puţin mai înainte şi în timpul cărora au fost trase focuri dintr-o maşină, s-a fost confruntat la faţa locului cu o maşină care a ignorat existenţa PCV şi s-a îndreptat cu viteză în direcţia sa. În acel moment, s-au tras focuri de armă. [Locotenentul A.] a crezut că proveneau dinspre maşină. Această ipoteză este perfect de înţeles, întrucât nimic nu îl putea face pe [locotenentul A.] să creadă că focurile erau trase în direcţia sa de cei din propria unitate sau din unitatea cu care erau camarazi (militarii olandezi sau membrii CACI prezenţi). Puţin contează că, potrivit avocatului [reclamantului], alte persoane prezente la faţa locului au apreciat situaţia în mod diferit. La urma urmei, [locotenentul A.] era într-o poziţie diferită şi nu a observat situaţia în acelaşi mod ca grupul care se afla pe partea cealaltă a şoselei, grup care, de altfel, avea un intensificator de imagine. În plus, nu are nicio relevanţă faptul că [locotenentul A.] a tras atunci când maşina trecuse, deoarece chiar puţin mai înainte postul de control fusese vizat de un vehicul care apoi s-a îndepărtat şi [locotenentul A.] ar fi trebuit, aşa cum a declarat, să ia în considerare faptul că pe partea cealaltă a şoselei erau camarazi, pe care nu ar fi dorit să-i aibă în bătaia armei. Avocatul [reclamantului] a lăsat, de asemenea, să se înţeleagă că [locotenentul A.] ar fi tras un foc de somaţie. Potrivit instrucţiunilor privind recurgerea la forţă, focul de somaţie nu trebuie tras decât dacă circumstanţele operaţiunii o permit, nu atunci când, de exemplu, persoana în cauză sau alte persoane aflate în proximitate fac obiectul unui atac armat.

În lumina celor de mai sus, curtea de apel consideră că [locotenentul A.] putea crede în mod rezonabil că el şi camarazii săi sunt luaţi drept ţinte şi că, plecând de la această ipoteză, a acţionat în limitele instrucţiunilor aplicabile privind recurgerea la forţă.

Prin urmare, curtea de apel concluzionează că decizia procurorului de neîncepere a urmăririi penale a fost justificată.”

B. Armele folosite în cursul faptelor în litigiu

1. Diemaco C7A1

49. Arma de infanterie Diemaco C7A1 este arma standard din dotarea armatei olandeze. De fabricaţie canadiană, reprezintă o versiune îmbunătăţită a Armalite AR‑15/Colt M16, armă mai cunoscută de concepţie americană. Poate trage în mod automat şi în mod semiautomat. Încărcătoarele standard ale forţelor armate olandeze poate stoca până la 30 cartuşe. În modul automat, arma trage între 700 şi 940 focuri pe minut.

50. La fel ca şi AR-15/M16, Diemaco foloseşte cartuşe de calibru 5,56 x 45 mm (sau 5,56 NATO). Glonţul se răsuceşte în aer şi de multe ori se fragmentează atunci când pătrunde cu viteză mare într-un corp, provocând leziuni majore ţesutului.

2. Kalaşnikov AK-47

51. La origine, Kalachnikov AK-47 era de concepţie şi fabricaţie sovietică, dar copii ale acestei arme au fost produse în multe ţări. În trecut principala armă de infanterie a Pactului de la Varşovia, această armă – precum şi copiile sale – este acum în dotarea armatelor mai multor ţări, inclusiv a forţelor locale din Irak.

52. La fel ca şi arma, muniţia folosită de AK-47 (cartuşe de calibru 7,62 x 39 mm) este produsă în cantităţi mari de multi producători. Glonţul standard are o putere considerabilă de penetrare; cu toate acestea, atunci când atinge un corp fără a-l pătrunde, poate, de asemenea, să se răsucească şi să se fragmenteze, producând mai mult sau mai puţin aceleaşi efecte ca un glonţ de tipul 5,56 mm NATO.

C. Prezenţa militară olandeză în Irak

1. Contextul general

53. Din iulie 2003 până în martie 2005, trupele olandeze au participat, cu batalioane, la Forţa de Stabilitate în Irak (FSIR). Dislocate în provincia Al-Muthanna, făceau parte din Divizia Multinaţională Sud-Est (DMN-SE), sub comanda unui ofiţer al forţelor armate britanice.

54. Participarea forţelor armate olandeze la DMN-SE era reglementată printr-un memorandum de înţelegere încheiat între Regatul Unit şi Regatul Ţărilor de Jos, la care erau anexate regulile de acţiune. Ambele documente erau şi au rămas clasificate drept „confidenţiale”.

55. Membrilor personalului militar olandez li s-a transmis o listă de verificare elaborată de şeful Statului Major General al Apărării (Chef Defensiestaf) olandez. Aceasta reprezenta un document de referinţă conţinând un rezumat al regulilor de acţiune. Personalul a primit, de asemenea, instrucţiuni privind recurgerea la forţă (Geweldsinstructie), elaborat de şeful Statului Major General al Apărării.

56. Pentru informaţii generale privind ocupaţia din Irak între 1 mai 2003 şi 28 iunie 2004, a se vedea Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 55721/07, pct. 9-19, CEDO 2011].

2. Scrisoarea adresată Camerei Inferioare a Parlamentului

57. La 6 iunie 2003, ministrul Afacerilor Externe (Minister van Buitenlandse Zaken) şi ministrul Apărării (Minister van Defensie) au adresat în comun o scrisoare Camerei Inferioare a Parlamentului (Tweede Kamer der Staten-Generaal) cu privire la situaţia din Orientul Mijlociu (Camera Inferioară a Parlamentului, sesiunea parlamentară 2002-2003, nr. 23 432, nr. 116). Această scrisoare sublinia în special motivele pentru care Guvernul a decis să participe la FSIR, trimiţând trupe olandeze, şi furniza informaţii generale. Conţinea următoarele pasaje:

„La cererea părţii britanice, unităţile olandeze vor fi dislocate în sudul Irakului, în provincia Al-Muthanna (...) Această provincie este sub responsabilitatea unei divizii britanice. Linia de comandă operaţională trece aşadar prin Cartierul general al diviziei britanice, apoi Cartierul general american din Bagdad şi se întoarce apoi la Comandamentul Central american [American Central Command] (CENTCOM), care coordonează direcţia activităţii militare.

(...)

Mandatul/temeiul legal

Trimiterea de trupe olandeze în Irak are ca temei Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Guvernul consideră că dispoziţiile acestei rezoluţii oferă un astfel de temei. Rezoluţia este întemeiată în mod expres pe capitolul VII al Cartei ONU, iar alineatul 1 solicită statelor membre şi organizaţiilor „să ajute poporul irakian în eforturile sale de reformare a instituţiilor lor şi de a reconstrui ţara pentru a contribui la asigurarea stabilităţii şi securităţii în Irak, în conformitate cu (...) rezoluţia”. Mai general, penultimul alineat din dispozitivul Rezoluţiei 1483 solicita statelor membre şi organizaţiilor internaţionale şi regionale să contribuie la punerea în aplicare a (...) rezoluţiei”. Raportul reuniunii Consiliului de Securitate în cursul căreia a fost adoptată această rezoluţie arată existenţa unui consens larg cu privire la postulatul potrivit căruia rezoluţia oferă statelor membre un temei legal pentru trimiterea de trupe în Irak, în cadrul stabilit de aceasta.

În preambul, rezoluţia menţiona cu claritate că este necesar să se facă o distincţie între Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit, care sunt active în Irak în calitate de (hoedanigheid) puteri ocupante, şi statele care nu au această calitate. Această constatare a Consiliului de Securitate, formulată într-o rezoluţie adoptată în temeiul Capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, trebuie înţeleasă ca o opinie cu caracter de autoritate în privinţa statutului ţărilor participante, având caracter obligatoriu pentru statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Punctul 5 din Rezoluţie solicită în mod explicit tuturor statelor în cauză (inclusiv celor care nu sunt prezente în calitate de forţe ocupante), „să respecte pe deplin obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional, în special în temeiul Convenţiei de la Geneva din 1949 şi ale Regulamentului de la Haga din 1907”). Ţările de Jos se angajează să răspundă acestei solicitări.

(...)

Influenţă

Forţa de stabilitate va consta dintr-o coaliţie de ţări participante condusă de Statele Unite ale Americii şi de Regatul Unit. Este important ca celelalte ţări care contribuie cu trupe să fie suficient implicate în definirea strategiei politico-militare generale a forţei de securitate şi în schimbul de informaţii. În acest scop, Regatul Unit va stabili un „Comitet al contributoriilor” pentru sectorul britanic, ceea ce va permite o consultare strânsă între reprezentanţi guvernelor, similară cu procedura pe care partea britanică a creat-o pentru FIAS [Forţa Internaţională de Asistenţă pentru Securitate, dislocată în Afganistan], iar Ţările de Jos şi Germania o vor urma, de asemenea, pentru FIAS. Ţările care furnizează trupe vor participa şi la conducerea activităţii militare, prin intermediul reprezentanţilor lor naţionali din cartierele generale operaţionale.

(...)

Instrucţiuni privind recurgerea la forţă (reguli de acţiune)

Regulile de acţiune (RA) sunt instrucţiuni către unităţile militare care prezintă circumstanţele, condiţiile, gradul şi modalităţile de recurgere la forţa autorizată. Conţinutul lor nu a fost publicat. RA au fost redactate pe baza unor considerente militaro-operaţionale şi juridice. Acestea includ considerente referitoare la dreptul umanitar şi la dreptul războiului, precum şi considerente politice/diplomatice. Acestea sunt stabilite prin referinţă la un document NATO care stabileşte orientările pentru RA.

Conform uzajului din alte operaţiuni de menţinere a păcii, este de presupus că Ţările de Jos vor ţine cont la rândul lor de RA din „statul lider”, în speţă Regatul Unit. Ţările de Jos pot modifica instrucţiunile privind recurgerea la forţă în funcţie de orientările şi considerentele naţionale. RA nu au fost încă finalizate, dar Guvernul doreşte ca acestea să fie solide, ceea ce înseamnă inclusiv competenţe extinse pentru „protecţia forţei” şi crearea unui mediu sigur şi stabil. Pe această bază, Guvernul presupune că RA vor oferi suficiente posibilităţi în vederea îndeplinirii sarcinilor, chiar în caz de ostilităţi sau revolte.

Structura Comandamentului

Teatrul de operaţiuni din Irak este sub comanda CENTCOM american, în cadrul căruia un Comandament al Componentei Terestre a Forţelor Coaliţiei [Coalition Forces Land Component Commander] (CFLCC) asigură conducerea operaţiunilor din Bagdad. În acest scop, Irakul este împărţit în patru sectoare. Sectorul din nordul Irakului şi zona din jurul Bagdadului vor fi conduse de Statele Unite ale Americii. Polonia este responsabilă pentru un alt sector şi Regatul Unit este responsabil pentru sudul Irakului. Batalionul olandez se va afla sub controlul operaţional al diviziei britanice ca unitate independentă (zelfstandige eenheid). În cadrul sprijinului NATO pentru Polonia, s-a decis ca o parte din trupele olandeze să aibă baza în cartierul general polonez. În plus, sectorul polonez este adiacent sectorului american şi prezenţa trupelor olandeze va facilita o mai bună coordonare generală.

De altfel (Overigens), Ţările de Jos vor avea permanent „comanda deplină” [„full command”, în original, în limba engleză] asupra trupelor olandeze. şeful Statului Major al Apărării va asigura respectarea mandatului şi obiectivului militar al trupelor olandeze. Dacă va fi necesar, va comunica instrucţiuni suplimentare, în numele ministrului Apărării.”

3. Prezenţa Jandarmeriei Regale în Irak

58. O unitate a Jandarmeriei Regale a fost prezentă în Irak, alături de trupele olandeze. Reclamantul susţine că aceasta era prezentă în teatrul de operaţiuni alături de trupele regulate.

D. Instrucţiunile comunicate personalului olandez al FSIR

59. Guvernul pârât a prezentat versiunile din 24 iulie 2003 ale listei de verificare către comandanţii FSIR şi carta militarului FSIR; acestea corespund documentelor care au fost transmise trupelor olandeze. Părţile relevante în speţă se citesc după cum urmează (traducere efectuată de grefa Curţii; expresiile din limba engleză utilizate în originalul în limba olandeză sunt reproduse cu caractere cursive):

1. Lista de verificare pentru comandanţii FSIR

„Prezentele instrucţiuni reiau în mod simplificat, pentru ofiţeri şi subofiţeri, regulile de acţiune (RA) pentru DMN (SE) şi restricţiile aplicate acestora de Ţările de Jos. Dacă aveţi nelămuriri, vă rugăm să consultaţi textul în limba engleză al RA şi declaraţiile relevante ale Ţărilor de Jos. În caz de conflict între prezentele instrucţiuni şi RA sau declaraţiile olandeze, RA şi declaraţiile olandeze vor prevala.

MISIUNE

1. Misiunea voastră constă în a contribui la crearea unui mediu sigur şi stabil în Irak, care să permită reconstrucţia ţării şi tranziţia la un guvern independent şi reprezentativ. Recurgerea la forţa strict necesară este permisă potrivit modalităţilor prezentate mai jos.

REGULI GENERALE

2. Recurgerea la forţă este permisă numai în cazul în care alte mijloace nu sunt suficiente. Vă rugăm să reţineţi următoarele:

a) nu utilizaţi în niciun caz mai multă forţă decât cea strict necesară pentru a vă îndeplini sarcina;

b) daunele colaterale (produse persoanelor sau bunurilor) trebuie evitate pe cât posibil.

LEGITIMA APĂRARE

3. Recurgerea la forţa strict necesară, inclusiv atunci când riscă să cauzeze deces sau vătămări grave (deadly force) şi implică utilizarea de arme autorizate, este permisă:

a) pentru a vă asigura propria apărare;

b) pentru a preveni furtul sau distrugerea de bunuri care aparţin FSIR şi sunt esenţiale pentru executarea misiunii.

RECURGEREA LA FORŢĂ DIN ALTE MOTIVE

4. Separat faţă de dreptul la legitimă apărare, recurgerea la forţa strict necesară, inclusiv atunci când riscă să cauzeze decesul sau vătămări grave (deadly force) şi implică utilizarea de arme autorizate, este permisă:

a) pentru a vă apăra camarazii sau alte persoane desemnate de comandantul DMN (S-E) (designated persons);

a) pentru a preveni furtul sau distrugerea de bunuri desemnate de comandantul DMN (SE) (designated property);

c) pentru a preveni accesul neautorizat la echipamentele militare care aparţin FSIR sau în alte locuri desemnate de comandantul DMN (S-E) [inclusiv bunuri desemnate (designated property), de exemplu, zonele militare cu acces limitat (Military Restricted Areas)];

a) pentru a captura, percheziţiona sau dezarma unităţile inamice care ar ameninţa securitatea unităţilor FSIR sau a altor persoane desemnate de comandantul DMN (S-E) în executarea misiunii;

e) împotriva oricărui act ostil sau intenţii ostile;

f) în cazul în care vă ordonă comandantul.

(...)

PROCEDURA SOMAŢIEI

6. Dacă circumstanţele operaţiunii permit, avertizaţi că veţi deschide focul. Este permis, de exemplu, să deschideţi focul fără somaţii în următoarele situaţii:

a) dacă voi sau alte persoane din imediata vecinătate fac obiectul unui atac armat; sau

b) dacă a proceda la o somaţie v-ar expune pe voi sau ar expune alte persoane la un risc crescut de a fi ucis sau grav rănit.

7. Veţi proceda la somaţie strigând:

„FORŢA DE STABILITATE! STAI SAU TRAG!”

apoi, în limba locală,

„OEGAF DFEE-SJ! AU-OE ILLA ARMIE BILL NAAR!”[2]

(„Armata! Stai sau trag!”)

8. Dacă somaţia rămâne fără efect, puteţi trage un foc de somaţie în cazul în care comandantul vă ordonă sau în vederea executării instrucţiunilor permanente.

ACT OSTIL ŞI INTENŢIE OSTILĂ

9. Un act ostil (hostile act) reprezintă un act de agresiune comparabil cu un atac sau o ameninţare de atac cu recurgea la forţă care poate provoca decesul sau vătămări corporale grave îndreptate împotriva voastră sau a camarazilor, persoanelor desemnate sau bunurilor desemnate. Următoarele sunt exemple, nelimitative, de acte ostile:

a) o persoană care trage asupra voastră, asupra camarazilor, asupra persoanelor desemnate sau bunurilor desemnate;

a) o persoană care plasează explozibili sau dispozitive incendiare sau le lansează spre voi, spre camarazi, spre persoanele desemnate sau spre bunurile desemnate;

c) o persoană care conduce cu bună ştiinţă un vehicul spre voi, spre camarazi, spre persoanele desemnate sau spre bunurile desemnate.

(...)

OBLIGAŢIA DE A NU RECURGE DECÂT LA FORŢA STRICT NECESARĂ

11. Atunci când este permisă recurgerea la forţă, aveţi obligaţia de a vă limita la ceea ce este strict necesar. Luaţi toate măsurile de precauţie posibile pentru a evita escaladarea conflictului şi pentru a limita cât mai mult posibil daunele colaterale. Este interzisă atacarea civililor, exceptând legitima apărare. Este interzisă atacarea de bunuri strict civile sau religioase, exceptând cazul în care sunt utilizate în scopuri militare.

12. Dacă sunteţi obligaţi să deschideţi focul, va trebui:

a) să efectuaţi doar focuri ţintite;

b) să evita să trageţi mai multe focuri de armă decât este necesar;

c) să luaţi toate măsurile de precauţie necesare pentru a evita daunele colaterale (produse persoanelor şi bunurilor); şi

d) să încetaţi focul de îndată ce situaţia permite. Va trebui apoi să securizaţi zona şi să îngrijiţi răniţii.

ALTE INSTRUCŢIUNI DE COMANDĂ

(...)

18. Aveţi obligaţia să preveniţi şi să raportaţi ierarhic orice suspiciune de încălcare a dreptului umanitar internaţional.”

(...)

2. Carta militarului FSIR

„MISIUNE

1. Misiunea voastră constă în a contribui la crearea unui mediu sigur şi stabil în Irak, care să permită reconstrucţia ţării şi tranziţia la un guvern independent şi reprezentativ.

RECURGEREA LA FORŢĂ

2. Recurgerea la forţă este permisă în următoarele situaţii:

a) în caz de legitimă apărare;

b) pentru a vă apăra camarazii sau alte persoane desemnate de comandantul DMN (S-E);

c) pentru a preveni furtul sau distrugerea de bunuri care aparţin FSIR şi care sunt esenţiale pentru executarea misiunii, sau a altor bunuri desemnate de comandamentul DMN (S-E);

d) pentru a preveni accesul neautorizat la echipamentele militare care aparţin FSIR sau în alte locuri desemnate de comandantul DMN (S-E) [inclusiv bunurile desemnate, de exemplu, zonele militare cu acces limitat (Military Restricted Areas)];

e) pentru a captura, percheziţiona sau dezarma unităţile inamice care ar ameninţa securitatea unităţilor FSIR sau a altor persoane desemnate de comandantul DMN (S-E) în executarea misiunii;

f) în cazul în care vă ordonă comandantul.

REGULI GENERALE

3. Recurgerea la forţă este permisă numai în cazul în care alte mijloace nu sunt suficiente. Reţineţi următoarele:

a) încercaţi să evitaţi escaladarea conflictului;

b) nu utilizaţi în niciun caz mai multă forţă decât cea strict necesară pentru a vă îndeplini sarcina;

c) daunele colaterale (produse persoanelor sau bunurilor) trebuie evitate pe cât posibil.

4. Oricine persoană care vă atacă, pe voi sau alte persoane, sau care intră fără autorizaţie, prin forţă sau nu, într-o unitate militară a SFIT sau în alte locuri desemnate de comandantul DMN (S-E) poate fi oprită şi percheziţionată pentru a fi dezarmată său până se stabileşte că nu mai are arme care să-i permită să ucidă sau să rănească, pe voi sau pe alte persoane. Puteţi confisca şi, dacă este necesar, neutraliza – pentru utilizarea imediată – orice obiect periculos care pune în pericol persoane, bunuri sau executarea misiunii.

5. Dacă executarea misiunii permite, orice persoană arestată trebuie să fie prezentată autorităţilor competente din Irak sau forţelor ocupante (Regatul Unit).

6. Trataţi fiecare persoană cu umanitate.

7. Adunaţi răniţii şi acordaţi-le ajutor, indiferent de tabăra din care fac parte.

8. Nu colectaţi „trofee de război”.

9. Împiedicaţi încălcarea dreptului umanitar internaţional şi comunicaţi comandantului orice încălcare sau suspiciune de încălcare.

10. Semnalaţi comandatului orice recurgere la forţă.

SOMAŢIE ŞI FOCURI DE SOMAŢIE

11. Dacă situaţia permite, veţi proceda la o somaţie înainte de a efectua focuri ţintite. Trebuie să preveniţi persoanele în cauză că, dacă nu se opresc sau dacă nu pun capăt actului periculos, veţi deschide focul.

Veţi proceda la somaţie strigând:

„FORŢA DE STABILITATE! STAI SAU TRAG!”

apoi, în limba locală,

„OEGAF DFEE-SJ! AU-OE ILLA ARMIE BILL NAAR!”

(„Armata! Stai sau trag!”)

12. Dacă somaţia rămâne fără efect, puteţi trage un foc de somaţie în cazul în care comandantul vă ordonă sau în vederea executării ordinelor care v-au fost date.

FOCURI ŢINTITE

13. Puteţi deschide focul procedând la focuri ţintite dacă voi, camarazii sau persoanele aflate sub protecţia voastră sunt ameninţate cu acte de violenţă care ar putea cauza vătămări grave sau decesul sau dacă nu există niciun alt mod de preveni astfel de acte.

Câteva exemple:

– puteţi deschide focul asupra unei persoane care trage sau îndreaptă tirul în direcţia voastră sau a camarazilor sau a persoanelor aflate sub protecţia voastră;

– puteţi deschide focul asupra unei persoane care plasează explozibili sau dispozitive incendiare sau care le lansează spre voi, spre camarazi sau spre alte persoane aflate sub protecţia voastră;

– puteţi deschide focul asupra unei persoane care conduce cu bună ştiinţă un vehicul spre voi, spre camarazi sau spre persoanele aflate sub protecţia voastră.

FORŢA MINIMĂ

14. Dacă sunteţi obligaţi să deschideţi focul, va trebui:

– să efectuaţi doar focuri ţintite;

– să evitaţi să trageţi mai multe focuri de armă decât este necesar; şi

– să încetaţi focul de îndată ce situaţia permite.

15. Este interzisă utilizarea cu bună ştiinţă a forţei împotriva civililor, exceptând cazul în care este necesar, în legitimă apărare.

16. Este interzisă atacarea de bunuri strict civile sau religioase, exceptând:

a) dacă sunt utilizate în scopuri militare; şi

b) în cazul în care vă ordonă comandantul.

17. Este interzisă simularea unui atac sau a altor acţiuni agresive.

18. Este interzisă folosirea de gaze lacrimogene.”

E. Jandarmeria Regală

60. Jandarmeria Regală este un corp al armatei care se situează la acelaşi nivel cu Marina regală (Koninklijke Marine), Armata terestră regală (Koninklijke Landmacht) şi Forţele aeriene regale (Koninklijke Luchtmacht). Trupele sale dispun de statut şi grad militar. Dispune de propria linie de comandă; comandantul său are grad de general-locotenent (luitenant-generaal) şi se află în directa subordine a ministrului Apărării.

61. Funcţiile Jandarmeriei Regale, în măsura în care sunt relevante în speţă, constau în special în „a exercita atribuţii poliţieneşti pentru Ţările de Jos şi alte forţe armate, precum şi pentru cartierele generale militare internaţionale şi pentru persoanele care aparţin acestor forţe şi acestor cartiere generale [art. 6 § 1 b) din Legea poliţiei din 1993 – Politiewet 1993].

62. Membrii Jandarmeriei Regale primesc atât instruire militară, cât şi poliţienească. Subofiţerii care au gradul de sergent (wachtmeester) sau grad superior pot fi numiţi agenţi învestiţi cu competenţe de anchetare (opsporingsambtenaren) ofiţerii din anumite categorii pot fi numiţi procurorii auxiliari (hulpofficieren van justitie).

63. În calitate de poliţişti militari sau de anchetatori ai poliţiei militare, membrii trupelor Jandarmeriei Regale sunt subordonaţi procurorului de pe lângă Tribunalul regional din Arnhem.

F. Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem

64. La momentul producerii faptelor, art. 9 din Codul de procedură penală militară (Wet militaire strafrechtspraak) prevedea că secţiile Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem sunt compuse din doi judecători ai curţii de apel – dintre care unul prezida – şi un membru, militar. Acesta din urma trebuia să fie cadru activ cu grad de căpitan de navă (kapitein ter zee, Marina regală), colonel (kolonel, Forţele terestre regale) şi căpitan de aviaţie (kolonel, Forţele aeriene regale) sau grad superior, care să aibă şi calificările necesare pentru a fi judecător; fiecare dintre aceştia urma să fie promovat la gradul onorific de contra-amiral (commandeur, Marina regală) sau de general de brigadă (brigadegeneraal, Forţele terestre regale) sau de general de brigadă aeriană (commodore, Forţele aeriene regale), dacă nu avea deja efectiv acest grad. Nu putea face parte din Jandarmeria Regală. Membrul cu grad militar era numit pentru un mandat de patru ani, care putea fi reînnoit o singură dată, pe aceeaşi durată; vârsta obligatorie de pensionare era fixată la 60 de ani (art. 6 § 4 din Codul de procedură penală militară).

65. Art. 68 § 2 din Legea privind organizarea judiciară (Wet op de rechterlijke organisatie) prevede că membrii cu grad militar ai Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem participă la cauze ca judecători aflaţi pe picior de egalitate cu omologii lor civili şi se supun aceloraşi obligaţii de confidenţialitate (art. 7 şi 13 din lege) şi aceloraşi reguli de independenţă funcţională şi de imparţialitate (art. 12); de asemenea, se supun aceluiaşi control în privinţa modului în care se comportă în exercitarea funcţiilor lor ca şi judecătorii civili [art. 13 lit. a)–g)]. Acest control, care se concentrează pe aspecte specifice ale comportamentului, este efectuat de Curtea de Casaţie (Hoge Raad) şi solicitat – la cererea unei părţi interesate sau din oficiu – de Procurorul general (procureur-generaal) de pe lângă Curtea de Casaţie.

G. Dreptul şi procedurile interne relevante

66. Următoarele dispoziţii de drept intern sunt relevante în speţă.

1. Constituţia Regatului Ţărilor de Jos

Art. 97

„1. Regatul Ţărilor de Jos dispune de forţe armate pentru apărarea şi protejarea intereselor sale, precum şi pentru menţinerea şi promovarea ordinii juridice internaţionale.

2. Forţele armate sunt plasate sub autoritatea supremă a Guvernului.”

2. Codul penal (Wetboek van Strafrecht)

Art. 41

„1. Persoana care comite o faptă necesară pentru a-şi proteja integritatea fizică [lijf] sau a altor persoane, integritatea sa sexuală [eerbaarheid] sau a altor persoane, a bunurilor sale sau ale altor persoane împotriva unei agresiuni ilegale imediate nu va primi nicio pedeapsă pentru această faptă.

2. Persoana care depăşeşte limitele apărării necesare nu va primi nicio pedeapsă dacă fapta sa este rezultatul unei emoţii violente care reprezintă consecinţa imediată a unei agresiuni.”

Art. 42

„Persoana care comite o faptă prevăzută de lege nu va primi nicio pedeapsă.”

Art. 43

„1. Persoana care comite o faptă în îndeplinirea unui ordin oficial emis de autoritatea învestită cu competenţa necesară nu va primi nicio pedeapsă pentru fapta sa.

2. Un ordin oficial dat în absenţa competenţei necesare nu conferă impunitate, cu excepţia cazului în care persoana subordonată care l-a executat a crezut cu bună-credinţă că acest ordin a fost dat de o autoritate care acţiona în cadrul competenţelor sale şi respectarea ordinului s-a înscris în contextul statutului său de subordonat.”

3. Codul penal militar (Wetboek van Militair Strafrecht)

Art. 4

„Dreptul penal olandez se aplică personalului militar care comite o faptă reprobabilă, fie că se află în interiorul sau în afara graniţelor Ţărilor de Jos.”

Art. 38

„1. Nu va primi nicio pedeapsă persoana care, în limitele competenţelor sale, comite o faptă autorizată de dreptul războiului, sau care nu poate fi sancţionată fără a se produce o încălcare a unui tratat în vigoare încheiat între Ţările de Jos şi Puterea cu care Ţările de Jos sunt în război, sau o încălcare a unui eventual regulament adoptat în temeiul unui astfel de tratat.

2. Nu va primi nicio pedeapsă cadrul militar care recurge la forţă în executarea legală a misiunii sale şi într-un mod compatibil cu regulile stabilite pentru îndeplinirea sarcinii respective.”

Art. 71

„În sensul prezentului cod, termenul «război» include un conflict armat care nu poate fi considerat în sine război şi în care Regatul este implicat, indiferent că este vorba de legitima apărare individuală sau colectivă sau de restabilirea păcii şi securităţii internaţionale.”

Art. 135

„Expresia «instrucţiuni de serviciu»[dienstvoorschrift] înseamnă o decizie scrisă, cu aplicabilitate generală, emisă sub forma sau în temeiul unei măsuri de administrare generală pentru Regat sau pentru una dintre ţările Regatului[3] [bij of krachtens algemene maatregel van rijksbestuur of van bestuur dan wel een bij of krachtens landsverordening onderscheidenlijk landsbesluit gegeven schriftelijk besluit van algemene strekking] şi care se referă la un interes al funcţiei militare, indiferent care este acesta [enig militair dienstbelang] şi implică un ordin sau o interdicţie care vizează personalul militar.”

4. Legea privind procedura penală militară (Wet Militaire Strafrechtspraak)

Art. 1

„(...)

3. Codul de procedură penală se va aplica dacă nu se prevede altfel în prezenta lege.”

Art. 8

„(...)

2. În cadrul Curţii de Apel din Arnhem, o secţie compusă din mai mulţi judecători, numită „Camera militară”, are competenţa exclusivă de a examina recursurile formulate împotriva deciziilor supuse apelului pronunţate de camerele militare ale Tribunalului regional la care se face referire la art. 3 [Tribunalul regional din Arnhem]. Această cameră examinează, de asemenea, plângerile depuse în temeiul art. 12 din Codul de procedură penală.”

5. Codul de procedură penală (Wetboek van Strafvordering)

Art. 12

„1. Dacă autorul unei fapte reprobabile nu este urmărit penal sau dacă urmărirea penală încetează, orice persoană care are un interes legitim (rechtstreeks belanghebbende) poate depune o plângere scrisă în faţa curţii de apel în jurisdicţia căreia a fost luată decizia de neîncepere a urmăririi penale sau de închidere a procedurii.

(...)”

Art. 148

„1. Procurorul are sarcina de a ancheta infracţiunile care ţin de competenţa tribunalului regional în care îşi desfăşoară activitatea şi de a ancheta, în cadrul jurisdicţiei tribunalului regional de care aparţine, infracţiunile care ţin de competenţa altor tribunale regionale sau tribunale cantonale.

2. În acest scop, va da ordine celorlalte persoane responsabile pentru [aceste] anchete (...)”

H. Jurisprudenţa internă relevantă

1. Cauza Eric O.

67. La 27 decembrie 2007, sergentul-major (sergeant-majoor) Eric O., membru al trupelor marine (Korps Mariniers) care comanda o unitate responsabilă pentru recuperarea încărcăturii unui container care se afla pe marginea rutei „Jackson”, a procedat la un tir de somaţie spre sol pentru a îndepărta un grup de hoţi. Glonţul a ricoşat pe suprafaţa solului, rănindu-l mortal pe unul dintre hoţi.

68. Sergentul major O. a fost trimis în judecată pentru nerespectarea instrucţiunilor oficiale, întrucât a recurs la o forţă care o depăşea pe cea autorizată de lista de verificare şi instrucţiunile privind recurgerea la forţă sau, în subsidiar, pentru omor din imprudenţă.

69. În urma recursului formulat de parchet împotriva achitării pronunţate în primă instanţă, Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem a confirmat achitarea sergentului-major O. În hotărârea din 4 mai 2005 [număr în jurisprudenţa naţională (Landelijk Jurisprudentie Nummer) „LJN” AT4988), instanţa de apel a concluzionat că regulile de acţiune constituiau instrucţiuni oficiale, în pofida caracterului lor secret, şi că sergentul O. a acţionat în limitele regulilor amintite şi că nu a dat dovadă de imprudenţă.

2. Cauzele Mustafić şi Nuhanović

70. În 1992, Bosnia-Herţegovina şi-a declarat independenţa faţă de Republica Socialistă Federativă Iugoslavia. A urmat un război care a durat până în decembrie 1995. În temeiul Rezoluţiei 743 (1992) din 21 februarie 1992, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite a creat Forţa de Protecţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite (FORPRONU). Printre statele care au contribuit cu trupe se aflau şi Ţările de Jos, care au pus la dispoziţie un batalion de infanterie aeropurtată. Cunoscută sub numele „Dutchbat”, a fost dislocat având calitatea de forţă de menţinere a păcii sub comanda Organizaţiei Naţiunilor Unite în şi în jurul oraşului Srebreniţa, în estul Bosniei, care era la acel moment condus de Guvernul majoritar bosniac al Republicii Bosnia-Herţegovina.

71. La 10 iulie 1995, armata sârbilor bosniaci a atacat „zona de securitate” din Srebreniţa cu forţe net superioare. A cucerit zona şi a preluat controlul, în ciuda prezenţei batalionului Dutchbat, care, în cele din urmă, nu mai controla decât o tabără în satul Potoèari. În următoarele zile, bărbaţii bosniaci care au căzut în mâinile armatei sârbilor bosniaci au fost despărţiţi de femei şi de copii şi apoi ucişi. Astăzi este general acceptat ca fapt dovedit că peste 7 000 de bărbaţi şi băieţi bosniaci, poate chiar 8 000, au pierit în mâinile armatei sârbilor bosniaci şi ale forţelor paramilitare sârbe în ceea ce este în prezent cunoscut sub numele de „masacrul de la Srebreniţa”.

72. Rudele supravieţuitoare ale trei dintre bărbaţii ucişi în masacrul din iulie 1995 au deschis acţiuni civile împotriva guvernului olandez, în faţa instanţelor ţin Ţările de Jos.

73. Reclamanţii din prima cauză (Mustafić împotriva statului olandez) erau rudele supravieţuitoare ale unui electrician care era angajat de facto al batalionului Dutchbat, dar care nu beneficiase de statutul acordat persoanelor angajate direct de Organizaţia Naţiunilor Unite. Reclamanţii au susţinut că statul olandez şi-a încălcat obligaţiile contractuale întrucât comandantul-adjunct al batalionului Dutchbat a refuzat să lase persoana în cauză să locuiască împreună cu familia sa în tabăra de la Potočari, aşa că a trebuit să părăsească tabăra în acea zi, deşi, potrivit lor, comandamentul batalionului Dutchbat ar fi trebuit să-l protejeze, ţinându-l în interiorul taberei şi evacuându-l odată cu batalionul. În subsidiar, au susţinut că acest fapt a constituit o încălcare. Reclamantul din a doua cauză (Nuhanović împotriva statului olandez) fusese el însuşi angajat de facto al batalionului Dutchbat, pentru care lucrase ca interpret, tot fără a beneficia de statutul de angajat al Organizaţiei Naţiunilor Unite; tatăl şi fratele său au fost ucişi în masacru. A susţinut că s-a produs o încălcare, în măsura în care comandantul-adjunct al batalionului Dutchbat le-a refuzat accesul în tabără celor doi bărbaţi.

74. La 6 septembrie 2013, Curtea Supremă s-a pronunţat în cele două cauze (LJN BZ9225, Nuhanović, şi LJN BZ9228, Mustafić). În pasajele relevante în speţă, cele două hotărâri, ale căror părţile esenţiale sunt identice, se citesc după cum urmează (extrase din hotărârea Nuhanoviæ):

[Traducerea grefei]

„3.10.1. În prima parte a recursului se susţine că la pct. 5.7 şi 5.8 din concluziile în drept din încheierea interlocutorie curtea de apel nu a recunoscut faptul că un contingent militar al ONU creat în temeiul Capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi pus sub comanda şi controlul Organizaţiei Naţiunilor Unite – în speţă FORPRONU, din care batalionul Dutchbat făcea parte – a fost un organ al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Asta înseamnă că atribuirea comportamentului acestui contingent militar intră sub incidenţa art. 6 din PAROI [Proiecte de Articole ale Comisiei de Drept Internaţional privind Răspunderea Organizaţiilor Internaţionale (sesiunea a 63-a a Comisiei de Drept Internaţional, UN Doc A/66/10, care urmează să fie publicat în Anuarul Comisiei de Drept Internaţional, 2011, vol. II, Partea a doua)] şi nu a art. 7 din PAROI. Potrivit acestei părţi a recursului, aplicarea art. 6 din PAROI implică faptul că modul de comportare a batalionului Dutchbat ar trebui, în principiu, să fie întotdeauna atribuit Organizaţiei Naţiunilor Unite.

3.10.2. Potrivit comentariului referitor la art. 7 din PAROI (...), regula de atribuire se aplică, în special, situaţiei în care un stat pune la dispoziţia Organizaţiei Naţiunilor Unite contingente militare pentru o operaţiune de menţinere a păcii iar comanda şi controlul sunt transferate Organizaţiei Naţiunile Unite, în timp ce ţara care a detaşat forţele îşi menţine puterile disciplinare şi competenţa penală („comandamentul organic”). Din constatările curţii de apel reiese în mod implicit că această situaţie corespunde cu cea din prezenta speţă. De altfel, la pct. 5.10 din concluziile în drept din încheierea interlocutorie, curtea de apel a declarat – şi acest aspect nu este pus în discuţie în recurs – că nu este contestat faptul că Ţările de Jos, stat care a trimis contingente militare, a păstrat controlul asupra chestiunilor legate de personalul militar implicat, care a rămas în serviciul Ţărilor de Jos, şi că acest stat şi-a conservat puterea de a-i sancţiona pe membrii efectivelor militare în temeiul dreptului disciplinar şi al dreptului penal. Argumentul invocat în prima parte a recursului, potrivit căruia Curtea de Apel nu a aplicat regula de atribuire prevăzută de art. 6 din PAROI, alegând în mod greşit să aplice regula de atribuire prevăzută de art. 7 din PAROI, nu este aşadar valabil.

3.11.1. A doua parte a recursului constă într-o serie de argumente îndreptate împotriva concluziilor în drept care apr la pct. 5.8–5.20 din încheierea interlocutorie, în care curtea de apel a definit criteriul controlului efectiv aplicând în speţă regula de atribuire prevăzută de art. 7 din PAROI.

3.11.2. În măsura în care motivaţia recursului postulează că dreptul internaţional exclude ca un comportament să poată fi atribuit atât unei organizaţii internaţionale, cât şi unui stat, şi că, prin urmare, curtea de apel a concluzionat în mod greşit că este posibil ca atât Organizaţia Naţiunilor Unite, cât şi statul să deţină un control efectiv asupra comportamentului litigios al batalionului Dutchbat, aceste motive se bazează pe o interpretare eronată a dreptului. Aşa cum s-a menţionat anterior, la pct. 3.9.4, dreptul internaţional, în special art. 7 din PAROI, coroborat cu art. 48 § 1 din PAROI, nu exclude dubla atribuire a unui comportament dat.

Rezultă că era la latitudinea curţii de apel să nu se fi pronunţat asupra întrebării dacă Organizaţia Naţiunilor Unite exercitase un control efectiv asupra comportamentului batalionului Dutchbat în seara zilei de 13 iulie 1995. Presupunând că acesta ar fi fost cazul, nu înseamnă neapărat că Organizaţia Naţiunilor Unite deţinea o responsabilitate exclusivă.

3.11.3. În măsura în care în motivaţia recursului se susţine că s-a aplicat de către curtea de apel un criteriu eronat în momentul în care a considerat că statul ar fi exercitat un control efectiv asupra batalionului Dutchbat la momentul comportamentului în litigiu, această motivaţie se bazează de asemenea pe o interpretare eronată a dreptului. Pentru a stabili dacă statul exercita un control efectiv, nu era necesar ca statul să fi intervenit peste structura de comandă a Organizaţiei Naţiunilor Unite transmiţând instrucţiuni către batalionul Dutchbat sau exercitând în mod independent comanda operaţională. Din comentariul referitor la art. 7 din PAROI reiese (...) că atribuirea comportamentului în sarcina statului care pune la dispoziţie trupe sau în sarcina organizaţiei internaţionale se bazează pe controlul de facto exercitat în ce priveşte comportamentul specific, cadru în care trebuie luate în considerare toate circumstanţele de facto şi contextul specific al cauzei. În concluziile în drept contestate, curtea de apel a examinat, în lumina tuturor circumstanţelor şi ţinând seama de contextul specific al cauzei, dacă statul a exercitat un control de facto asupra comportamentului în litigiu al batalionului Dutchbat. Prin urmare, curtea de apel nu a interpretat sau aplicat dreptul în mod eronat.”

Pe cale de consecinţă, Curtea de Casaţie a confirmat hotărârea prin care curtea de apel a declarat statul olandez responsabil pentru decesul celor trei bărbaţi.

I. Alte documente interne

1. a) Raportul de evaluare privind aplicarea procedurii penale militare în cazul operaţiunilor desfăşurate în străinătate

75. Acest raport, datat 31 august 2006, a fost elaborat de o comisie formată dintr-un înalt funcţionar, un fost avocat general-şef de la Curtea de Apel din Arnhem şi un judecător. Raportul fusese dispus de ministrul Apărării, la solicitarea Camerei inferioare a Parlamentului, ca urmare a undei de şoc provocate de cauza Eric O. (supra, pct. 67-69).

76. Acest raport abordează în special problema jurisdicţiei, în sensul art. 1 din Convenţie. În această privinţă, cuprinde următorul pasaj (pag. 30):

„Efectul extrateritorial formal al Convenţiei pare să fie limitat la cazuri specifice. Acest lucru nu schimbă cu nimic faptul că normele care decurg din Convenţie au o aplicabilitate generală pentru operaţiunile militare olandeze în străinătate. În special, Convenţia reprezintă sursa normelor fundamentale importante care se pot aplica anchetelor penale privitoare la recurgerea la forţă care a dus la deces sau vătămări (...)”

Raportul analizează în continuare jurisprudenţa internă referitoare la aspectele materiale şi procedurale ale art. 2 din Convenţie.

77. Se menţionează modificările aduse deja politicii în materie de urmărire penală şi modul în care regulile de acţiune şi alte instrucţiuni sunt transmise comandanţilor din teren, în urma cauzei Eric O. Raportul propune modificări suplimentare.

78. El reiterează criticile privind lipsa de pregătire a personalului Jandarmeriei Regale în privinţa activităţii poliţiei în teatrele de operaţiuni străine, dar indică faptul că, în 2006, „s-a investit suficient pentru a îmbunătăţi calitatea activităţilor de poliţie militară” şi că mai sunt multe de făcut în următoarele luni.

79. În plus, raportul indică faptul că o cunoaştere insuficientă a situaţie din teren de către Ministerul Public, format din avocaţi civili, a dus uneori la decizii pripite de a urmări penal membri ai trupelor militare, cauza Eric O. fiind citată cu titlu ilustrativ. Cu toate acestea, din nou, raportul constată îmbunătăţiri.

80. Atacul armat care se află la originea prezentei cereri este menţionat printre cauzele concrete examinate de comisie, însă incidentul nu este examinat în detaliu.

2. Raportul comisiei Van den Berg

81. Ca răspuns la acuzaţiile potrivit cărora cetăţenii irakieni au fost supuşi la rele tratamente, sau chiar la acte de tortură, de către militarii olandezi, ministrul Apărării a ordonat o anchetă care a fost realizată de o comisie numită oficial. Aceasta era compusă dintr-un fost deputat (preşedinte, J.T. van den Berg, după care a fost denumită comisia), un deputat în exerciţiu, un locotenent în rezervă şi un contra-amiral în rezervă.

82. Raportul conţinând constatările comisiei a fost publicat în iunie 2007. Se indică faptul că o versiune anterioară a acestui document a fost citită şi comentată de doi experţi juridici, unul dintre ei fiind doamna Zegveld, care este astăzi reprezentanta reclamantului.

83. Raportul evocă fricţiunile din cadrul unităţii Jandarmeriei Regale – care, în special, nu ar fi fost instruită în mod corespunzător pentru anchete penale de tip poliţienesc – şi tensiunile dintre unitatea amintită şi batalioanele de puşcaşi marini, care fuseseră primele trupe olandeze trimise în Irak (anterior batalionului Forţelor terestre regale, care staţiona în acel loc în momentul decesului domnului Azhar Sabah Jaloud).

84. Raportul mai menţionează că Ţările de Jos nu erau „putere ocupantă” şi, din acest motiv, formulaseră anumite rezerve. Printre altele, trupele olandeze nu aveau competenţa de a reţine o persoană sau de a-i urmări penal pe autorii de infracţiuni. Orice persoană arestată de trupele olandeze urma să fie pusă fie la dispoziţia armatei britanice, fie a autorităţilor irakiene, în funcţie de natura suspiciunilor. „Discuţiile” cu persoanele astfel arestate erau autorizate în contextul protecţiei forţelor.

85. Raportul abordează, de asemenea, întrebarea dacă se poate spune de o persoană care se află în afara Regatului Ţărilor de Jos, într-o zonă în care trupele olandeze acţionează într-un conflict armat, că se află sub jurisdicţia Ţărilor de Jos; raportul oferă un răspuns afirmativ la această întrebare.

86. La 18 iunie 2007, ministrul Apărării a prezentat acest raport Camerei Inferioare a Parlamentului, împreună cu o scrisoare care comentează anumite constatări conţinute în raport, dar îi aprobă concluziile.

3. Raportul de evaluare final

87. Un raport de evaluare final a fost publicat după retragerea completă a ultimului contingent olandez. Raportul indică faptul că Guvernul olandez a adăugat la îndatoririle trupelor olandeze anumite „limitări”, potrivit cărora Ţările de Jos nu îşi asumă funcţii administrative şi nu desfăşoară „activităţi administrative având drept scop menţinerea ordinii”. Aceste limitări erau dictate de intenţia Ţărilor de Jos de a nu fi considerate putere ocupantă de facto.

88. În privinţa alegerii metodelor, raportul menţionează că, iniţial, nu se dorea să se insiste asupra prezenţei militare şi ideea era de a evita pe cât posibil utilizarea patrulelor şi a posturilor de control. În practică, însă, se pare că cea mai bună cale de a asigura securitatea o reprezenta folosirea de patrule frecvente, atât ziua cât şi noaptea, şi stabilirea de posturi de control al vehiculelor pe rutele care puteau fi utilizate de criminali sau terorişti.

89. Într-un alt pasaj, raportul descrie un număr de incidente în care trupele olandeze au deschis focul, în special în posturile de control al vehiculelor. Raportul precizează că, în cazurile în care au fost răniţi sau ucişi irakieni, nu s-a demonstrat nicio faptă care să încalce regulile de acţiune. Se menţionează că un irakian rănit în urma focurilor de armă trase de olandezi a fost tratat timp de mai multe săptămâni în Ţările de Jos.

J. Dreptul internaţional relevant

1. Regulamentul de la Haga

90. Definiţia a ceea ce se înţelege prin putere ocupantă şi conţinutul obligaţiilor unei astfel de puteri, în măsura în care sunt relevante în speţă, sunt cuprinse în esenţă în art. 42-56 din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat (Haga, 18 octombrie 1907, „Regulamentul de la Haga”).

91. Art. 42 şi 43 din Regulamentul de la Haga dispun:

Art. 42

„Un teritoriu este socotit ocupat când se găseşte de fapt sub autoritatea armatei inamice. Ocupaţia nu se întinde decât asupra teritoriilor unde această autoritate este stabilită şi în măsură să se exercite.”

Art. 43

„Autoritatea puterii legale fiind de fapt trecută în mâinile ocupantului, acesta va lua toate măsurile ce depind de el în scopul de a restabili şi a asigura, pe cât cu putinţă, ordinea şi viaţa publică, respectând în afară de împiedicări absolute, legile în vigoare în ţară.”

2. A patra Convenţie de la Geneva

92. Art. 27-34 şi 47-78 din Convenţia (a IV-a) privitoare la protecţia persoanelor civile în timp de război (Geneva, 12 august 1949; „A Patra Convenţie de la Geneva”) enunţă cu precizie obligaţiile unei puteri ocupante. Art. 6 şi 29 din A Patra Convenţie de la Geneva sunt redactate după cum urmează:

Art. 6

„Prezenta convenţie se va aplica încă de la începutul oricărui conflict sau ocupaţii menţionate în art. 2.

Pe teritoriul Părţilor în conflict, aplicarea convenţiei va înceta la terminarea generală a operaţiunilor militare.

Pe teritoriul ocupat, aplicarea prezentei convenţii va înceta un an de la terminarea generală a operaţiunilor militare; totuşi, Puterea ocupantă va fi legată, pentru durata ocupaţiei – în măsura în care această Putere exercită funcţiile de guvernare în teritoriul în chestiune – prin dispoziţiile articolelor următoarele ale prezentei convenţii: 1 până la 12, 27, 29 până la 34, 47, 49, 51, 52, 53, 59, 61 până la 77 şi 143.”

Art. 29

„Partea în conflict, sub puterea căreia se află persoane protejate, este răspunzătoare de tratamentul care le e aplicat de agenţii săi, fără a aduce atingere răspunderilor individuale care pot decurge.”

3. Rezoluţiile Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite

93. Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite („Consiliul de Securitate”) a adoptat Rezoluţia 1483 (2003) în cadrul celei de-a 4761 reuniuni, la 22 mai 2003. Părţile relevante în speţă se citesc după cum urmează:

„Consiliul de securitate,

Reamintind toate rezoluţiile sale anterioare relevante,

Reafirmând suveranitatea şi integritatea teritorială a Irakului,

(...)

Luând notă de scrisoarea pe care reprezentanţii permanenţi ai Statelor Unite ale Americii şi Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord au adresat-o Preşedintelui la 8 mai 2003 (S/2003/538) şi recunoscând puterile, responsabilităţile şi obligaţiile specifice ale acestor state ca puteri ocupante sub o comandă unificată („Autoritatea”), în temeiul dreptului internaţional aplicabil,

Notând că alte state care nu sunt puteri ocupante lucrează în prezent sau ar putea lucra sub egida Autorităţii,

Salutând, de asemenea, angajamentul statelor membre de a contribui la stabilitate şi securitate în Irak contribuind cu personal, echipamente şi alte resurse, sub egida Autorităţii,

(...)

Acţionând în temeiul Capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite,

1. Solicită statelor membre şi organizaţiilor implicate să ajute poporul Irak în eforturile sale de reformare a instituţiilor lor şi de a reconstrui ţara şi de a ajuta pentru a contribui la asigurarea stabilităţii şi securităţii în Irak, în conformitate cu prezenta rezoluţie”.

2. Îndeamnă toate statele membre care sunt în măsură să răspundă imediat la apelurile umanitare lansate de Organizaţia Naţiunilor Unite şi de alte organizaţii internaţionale în favoarea Irakului şi să contribuie pentru a răspunde la nevoile umanitare şi la alte nevoi ale populaţiei irakiene furnizând alimente şi provizii medicale, precum şi resursele necesare reconstrucţiei Irakului şi reabilitării infrastructurii sale economice;

(...)

4. Solicită Autorităţii, în conformitate cu Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi cu dispoziţiile relevante de drept internaţional, să promoveze bunăstarea poporului irakian asigurând o administrare eficientă a teritoriului, în special desfăşurându-şi activitatea pentru a restabili securitatea şi stabilitatea şi pentru a crea condiţiile care să permită poporului irakian să decidă în mod liber asupra viitorului său politic;

5. Solicită tuturor părţilor implicate să respecte pe deplin obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional,în special în temeiul Convenţiilor de la Geneva din 1949 şi ale Regulamentului de la Haga din 1907;

(...)

8. Solicită Secretarului General să numească un reprezentant special pentru Irak care va avea, în mod independent, responsabilitatea de a raporta periodic Consiliului cu privire la activităţile pe care le desfăşoară în temeiul prezentei rezoluţii, de a coordona acţiunile Organizaţiei Naţiunilor Unite în urma conflictului din Irak, de a asigura coordonarea eforturilor organismelor Organizaţiei Naţiunilor Unite şi ale organizaţiilor internaţionale în oferirea de sprijin umanitar şi de a facilita activităţile de reconstrucţie din Irak şi, în coordonare cu Autoritatea, de a veni în sprijinul poporului irakian:

a) Coordonând activitatea de sprijin umanitar şi de reconstrucţie realizată de organismele Organizaţiei Naţiunilor Unite şi activităţile desfăşurate de acestea din urmă şi de organizaţiile neguvernamentale;

b) Facilitând repatrierea voluntară a refugiaţilor şi a persoanelor strămutate în ordine şi siguranţă;

c) Conlucrând intens cu Autoritatea, poporul irakian şi alte părţi interesate la crearea şi restaurarea instituţiilor naţionale şi locale care să permită constituirea unui guvern reprezentativ, în special conlucrând pentru a facilita un proces care să conducă la constituirea unui guvern irakian reprezentativ, recunoscut de comunitatea internaţională;

d) Facilitând reconstrucţia infrastructurii-cheie, în colaborare cu alte organizaţii internaţionale;

e) Promovând reconstrucţia economică şi constituirea de condiţii propice pentru dezvoltarea durabilă, în special asigurând coordonarea cu organizaţiile naţionale şi regionale, după caz, şi cu societatea civilă, donatorii şi instituţiile financiare internaţionale;

f) Încurajând eforturile depuse de comunitatea internaţională pentru ca funcţiile esenţiale ale administraţiei civile să fie asigurate;

g) Asigurând promovarea protecţiei drepturilor omului;

h) Sprijinind eforturile depuse la nivel internaţional pentru a face ca poliţia civilă irakiană să redevină operaţională;

i) Sprijinind eforturile comunităţii internaţionale de a promova reformele juridice şi judiciare;

9. Sprijină alegerea de către poporul irakian, cu ajutorul Autorităţii şi în colaborare cu Reprezentantul Special, a unei administraţii provizorii irakiene care va servi drept administraţie de tranziţie, condusă de cetăţeni irakieni, până în momentul în care un guvern reprezentativ, recunoscut de comunitatea internaţională, va fi ales de poporul irakian şi îşi va asuma responsabilităţile Autorităţii;

(...)

26. Solicită statelor membre şi organizaţiilor internaţionale şi regionale să contribuie la punerea în aplicare a prezentei rezoluţii;

27. Decide să fie ţinut la curent cu privire la aceste aspecte.”

94. În cadrul celei de-a 4844 reuniuni, la 16 octombrie 2003, Consiliul de Securitate a adoptat Rezoluţia 1511 (2003), ale cărei părţile relevante în speţă enunţă:

„Consiliul de securitate,

Reafirmând poziţiile exprimate în rezoluţiile sale anterioare referitoare la Irak, în special în rezoluţiile 1483 (2003) din 22 mai 2003 şi 1500 (2003) din 14 august 2003, precum şi în cele referitoare la ameninţări la adresa păcii şi securităţii cauzate de acte de terorism, dintre care Rezoluţia 1373 (2001) din 28 septembrie 2001 şi alte rezoluţii relevante,

Subliniind că suveranitatea Irakului este deţinută de statul irakian, reafirmând dreptul poporului irakian de a-şi stabili în mod liber viitorul politic şi de a deţine controlul asupra propriilor sale resurse naturale, reiterând convingerea că este necesar ca poporul irakian să se poată autoguverna cât mai curând, şi recunoscând importanţa sprijinului internaţional, în special cel al ţărilor din regiune, vecinii Irakului şi organizaţiile regionale, pentru ca acest proces să avanseze cât mai rapid,

Recunoscând că sprijinul internaţional în vederea refacerii stabilităţii şi securităţii este esenţial pentru bunăstarea poporului irakian şi pentru ca toţi cei implicaţi să-şi poată îndeplini îndatoririle în interesul poporului irakian, şi salutând contribuţia pe care şi-au adus-o statele membre în vederea aplicării Rezoluţiei 1483 (2003),

(...)

Acţionând în temeiul Capitolului VII din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite,

(...)

13. Consideră că securitatea şi stabilitatea sunt esenţiale pentru încheierea procesului politic prevăzut la pct. 7 de mai sus şi la capacitatea Organizaţiei Naţiunilor Unite de a contribui efectiv la acest proces şi la punerea în aplicare a Rezoluţiei 1483 (2003) şi autorizează crearea unei forţe multinaţionale, sub comandă unificată, care să ia toate măsurile necesare pentru a contribui la menţinerea securităţii şi stabilităţii în Irak, în special pentru a asigura condiţiile necesare punerii în aplicare a calendarului şi programului, precum şi pentru a contribui la securitatea Misiunii de Asistenţă a Organizaţiei Naţiunilor Unite în Irak, Consiliului de guvernare a Irakului şi altor instituţii ale administraţiei provizorii irakiene, precum şi elementele-cheie ale infrastructurii economice şi umanitare;

14. Îndeamnă de asemenea statele membre să acorde asistenţă în cadrul acestui mandat Organizaţiei Naţiunilor Unite, inclusiv cu forţe militare, pentru forţa multinaţională menţionată la pct. 13 de mai sus.

(...)

16. Subliniază importanţa constituirii unei forţe irakiene de poliţie şi securitate eficiente, în vederea menţinerii ordinii şi securităţii şi în vederea combaterii terorismului, după cum se menţionează la pct. 4 din Rezoluţia 1483 (2003), şi solicită statelor membre şi organizaţiilor internaţionale şi regionale să contribuie la crearea şi dotarea forţelor irakiene de poliţie şi de securitate;

(...)

25. Solicită Statelor Unite ale Americii, în numele forţei multinaţionale menţionate la pct. 13 de mai sus, să raporteze, după caz, şi la cel puţin fiecare şase luni, eforturile şi progresele obţinute de forţa multinaţională;

26. Decide să fie ţinut la curent cu privire la aceste aspecte.”

4. Jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie

a) Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate

95. În avizul consultativ Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate (C.I.J. Recueil 2004, p. 136), Curtea Internaţională de Justiţie s-a pronunţat după cum urmează:

„109. Curtea observă că, deşi jurisdicţia statelor este în primul rând teritorială, poate uneori fi exercitată în afara teritoriului naţional. Având în vedere obiectul şi scopul Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ar părea normal ca, fie şi în acest ultim caz, statele părţi la pact să fie obligate să-i respecte prevederile.

Practica constantă a Comitetului pentru Drepturile Omului se conformează pactului. Astfel, Comitetul a considerat că pactul este aplicabil în cazul în care un stat îşi exercită competenţa pe un teritoriu străin. Comitetul s-a pronunţat cu privire la legalitatea acţiunii Uruguayului în cazul arestărilor efectuate de agenţii uruguayeni în Brazilia sau Argentina (cauza 52/79, López Burgos împotriva Uruguayului; cauza 56/79, Lilian Celiberti de Cusariego împotriva Uruguayului). Comitetul a procedat în acelaşi fel în cazul confiscării unui paşaport de către consulatul Uruguayului din Germania (cauza 106/81, împotriva Uruguayului).

Lucrările pregătitoare ale pactului confirmă interpretarea dată de Comitet la art. 2 din actul menţionat. Astfel, rezultă că, adoptând formularea reţinută, autorii pactului nu au avut drept intenţie să exonereze statele de obligaţiile pe care le au atunci când îşi exercită competenţa în afara teritoriului naţional. Autorii textului au dorit doar să evite ca persoanele care au reşedinţa în străinătate să se poată prevala, în statul de origine, de drepturi care nu ţin de competenţa acestuia din urmă, ci de competenţa statului de reşedinţă [a se vedea dezbaterea din proiectul preliminar al Comisiei pentru drepturile omului, E/CN.4/SR.194, pct. 46; şi Organizaţia Naţiunilor Unite, Documente oficiale ale Adunării Generale, A zecea sesiune, anexe, A/2929, partea 2, cap. V, pct. 4 (1955)].

110. Curtea observă în acest sens poziţia adoptată de Israel cu privire la aplicabilitatea pactului în comunicările sale transmise Comitetului pentru drepturile omului, precum şi opiniile Comitetului.

În 1998, Israelul a declarat că a examinat, în momentul redactării raportului către Comitet, problema dacă «persoanele care au reşedinţa în teritoriile ocupate intră efectiv sub jurisdicţia Israelului» în vederea aplicării pactului [(CCPRC/SR.1675, pct. 21 [traducerea Grefei)]. Statul în cauză a considerat că pactul şi actele de aceeaşi natură nu se aplică direct situaţiei existente în teritoriile ocupate (ibidem, pct. 27).

În observaţiile finale formulate după examinarea raportului, Comitetul şi-a afirmat îngrijorarea faţă de atitudinea Israelului, subliniind durata prezenţei [acestuia] în teritorii[le ocupate], atitudinea [sa] ambiguă (...) în ceea ce priveşte viitorul statut, precum şi jurisdicţia efectivă pe care o exercită forţele de securitate israeliene [CCPR/C/79/Anexa 93, pct. 10]. În 2003, confruntându-se cu poziţia neschimbată a Israelului, care considera că «pactul nu se aplică în afara propriului său teritoriu, în special în Cisiordania şi Gaza (...)», Comitetul a ajuns la următoarea concluzie:

«în circumstanţele actuale, prevederile pactului se aplică în beneficiul populaţiei din teritoriile ocupate, în ceea ce priveşte toate actele îndeplinite de autorităţile sau de agenţii statului în aceste teritorii care ar afecta exercitarea drepturilor consacrate în pact şi care ţin de responsabilitatea statului Israel, în conformitate cu principiile dreptului internaţional» (CCPR/CO/78/1 SR, pct. 11).

111. În final, Curtea consideră că Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice se aplică actelor unui stat în exercitarea jurisdicţiei sale în afara propriului teritoriu.”

b) Activităţi armate pe teritoriul Congoului (Republica Democratică Congo împotriva Ugandei)

96. b) În hotărârea Activităţi armate pe teritoriul Congoului (Republica Democratică Congo împotriva Ugandei) (C.I.J. Recueil 2005, p. 168), Curtea Internaţională de Justiţie s-a pronunţat după cum urmează:

„172. Curtea a observat că, potrivit dreptului internaţional cutumiar, astfel cum este reflectat la art. 42 din Regulamentul de la Haga din 1907, un teritoriu se consideră ocupat atunci când plasat efectiv sub autoritatea armatei ostile, iar ocupaţia nu extinde doar asupra teritoriului în care s-a stabilită o astfel de autoritate şi poate fi exercitată (a se vedea Consecinţele juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Recueil 2004, pag. 167, pct. 78, şi pag. 172, pct. 89).

173. Pentru a ajunge la o concluzie cu privire la întrebarea dacă un stat ale cărui forţe militare sunt prezente pe teritoriul unui alt stat ca urmare a intervenţiei este o „putere ocupantă”, în sensul înţeles dat de jus in bello, Curtea va examina mai întâi dacă există suficiente probe care să demonstreze că autoritatea respectivă era stabilită în fapt şi era exercitată în zonele în cauză de către statul autor al intervenţiei. Curtea trebuia să se asigure în speţă că forţele armate ugandeze prezente în RDC (Republica Democrată Congo) nu erau staţionate numai într-o anumită locaţie, ci şi înlocuiseră autoritatea Guvernului congolez cu autoritatea lor. Dacă aceasta ar fi fost situaţia, puţin ar fi contat justificarea dată de Uganda ocupaţiei, şi nici răspunsul la întrebarea dacă Uganda ar fi trebuit sau nu să înfiinţeze o administraţie militară structurată pe teritoriul ocupat.

(...)

179. Întrucât Curtea a concluzionat că Uganda reprezenta o putere ocupantă în Ituri la momentul respectiv, responsabilitatea Ugandei era aşadar angajată atât pentru orice acte ale forţelor sale armate contrare obligaţiilor sale internaţionale, cât şi pentru orice lipsă de vigilenţă impusă pentru a preveni încălcări ale drepturilor omului şi ale dreptului umanitar internaţional de către alţi actori prezenţi în teritoriul ocupat, inclusiv în privinţa grupurilor rebele care acţionau pe cont propriu.

180. Curtea observă că Uganda este responsabilă pentru toate actele şi omisiunile forţelor sale armate din teritoriul RDC care încalcă obligaţiile care îi revin în temeiul normelor, relevante şi aplicabile situaţiei în speţă, ale dreptului internaţional privind drepturile omului şi ale dreptului umanitar internaţional.

(...)

213. Curtea examinează în prezent întrebarea dacă actele şi omisiunile UPDF [Forţele de Apărare ale Poporului Ugandez], ale ofiţerilor şi soldaţilor săi sunt atribuibile Ugandei. Comportamentul UPDF ca un întreg este în mod clar atribuibil Ugandei, deoarece reprezintă comportamentul unui organ al statului. În conformitate cu o normă de drept internaţional clar stabilită, care are un caracter cutumiar, „comportamentul oricărui organ al unui stat trebuie considerat ca fiind un act al acestui stat [Diferend referitor la imunitatea de jurisdicţie a unui raportor special al Comisiei pentru drepturile omului, aviz consultativ, C.I.J. Recueil 1999 (I), pag. 87, pct. 62]. Comportamentul individual al soldaţilor şi ofiţerilor UPDF trebuie să fie considerat ca fiind comportamentul unui organ al statului. În opinia Curţii, în virtutea statutului şi funcţiei militare a trupelor ugandeze în RDC, comportamentul acestora este imputabil Ugandei. Argumentul potrivit căruia persoanele în cauză nu ar fi acţionat în circumstanţele cauzei în calitate de persoane care exercită prerogative de putere publică este aşadar lipsit de temei.

214. De asemenea, este lipsită de relevanţă, pentru a atribui comportamentul UPDF Ugandei, întrebarea dacă membrii trupelor UPDF au acţionat sau nu într-un mod contrar instrucţiunilor date sau şi-au depăşit mandatul. Potrivit unei reguli bine stabilite, cu caracter cutumiar, enunţată la art. 3 din A Patra Convenţie de la Haga privind legile şi obiceiurile războiului pe uscat din 1907, precum şi la art. 91 din Protocolul adiţional I la Convenţia de la Geneva din 1949, o parte la un conflict armat este responsabilă pentru toate actele persoanelor care fac parte din forţele sale armate.”

c) Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului)

97. c) În hotărârea Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului), (C.I.J. Recueil 2007, p. 43), Curtea Internaţională de Justiţie a declarat cele ce urmează:

„399. Dispoziţia [art. 8 din Articolele Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea statului] trebuie înţeleasă în lumina jurisprudenţei Curţii cu privire la acest punct, în special în lumina hotărârii din 1986 în cauza Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua (Nicaragua împotriva Statelor Unite ale Americii), citată anterior (pct. 391). În acest caz, după cum s-a văzut mai sus, după ce a respins teza potrivit căreia contras puteau fi asimilaţi organelor din Statele Unite ale Americii deoarece se aflau într-o stare de „dependenţă totală faţă de acestea, Curtea a adăugat că răspunderea pârâtului poate fi totuşi angajată în cazul în care s-a dovedit că el însuşi „a ordonat sau a impus comiterea de acte contrare drepturilor omului şi dreptului umanitar, invocate de statul reclamant (C.I.J. Recueil 1986, pag. 64, pct. 115) ceea ce a condus la următoarea concluzie importantă:

Pentru ca răspunderea juridică a acestora din urmă [Statele Unite ale Americii] să fie angajată, trebuie în principiu să se stabilească faptul că deţineau controlul efectiv al operaţiunilor militare sau paramilitare [efectuate de contras], în cursul cărora s-au produs încălcările respective.” (Ibid., pag. 65.)

400. Criteriul astfel definit diferă de cel – expus mai sus – care permite asimilarea unui organ al unui stat unei persoane sau entităţi pentru care dreptul intern nu conferă acest statut. Pe de o parte, nu mai este necesar să se demonstreze aici că persoanele care au înfăptuit actele pretins contrare dreptului internaţional erau în general plasate sub „dependenţa totală” a statului pârât; trebuie probat că aceste persoane au acţionat potrivit instrucţiunilor sau sub „controlul efectiv” al acestuia din urmă. Pe de altă parte, este necesar să se demonstreze că acest „control efectiv” se exercita sau că aceste instrucţiuni au fost date cu ocazia fiecăreia dintre operaţiunile în cursul căreia au avut loc pretinsele încălcări, şi nu la nivel general, în ceea ce priveşte toate acţiunile întreprinse de persoanele sau grupurile de persoane care au comis încălcări.

(...)

406. Trebuie în continuare observat că acest criteriu al „controlului global” prezintă dezavantajul major al extinderii domeniului de aplicare a responsabilităţii statelor dincolo de principiul fundamental care guvernează dreptul responsabilităţii internaţionale, respectiv că un stat nu este responsabil decât pentru propriul său comportament, adică pentru cel al persoanelor care, indiferent de calitatea acestora, acţionează în numele său. Acesta este cazul actelor săvârşite de organele sale oficiale, precum şi de către persoane sau entităţi care, deşi dreptul intern al statului nu le recunoaşte formal ca atare, ar trebui să fie tratate ca organe ale statului, pentru că sunt plasate sub dependenţa sa totală. Exceptând astfel de cazuri, actele comise de persoane sau grupuri de persoane – care nu sunt nici organe ale statului, nici asimilabile unor astfel de organe – nu pot angaja responsabilitatea statului decât dacă aceste acte, presupunând că sunt ilegale la nivel internaţional, îi pot fi atribuite în virtutea normei de drept cutumiar internaţional reflectate în art. 8, citat anterior 8 (art. 8 din Articolele Comisiei de Drept Internaţional privind răspunderea statului]. Acesta este şi cazul în care un organ al statului a oferit instrucţiunile sau a dat directive pe baza cărora autorii actului ilegal au acţionat sau atunci când a exercitat un control efectiv asupra acţiunii în cursul căreia a fost săvârşită ilegalitatea. În acest sens, criteriul „controlului global” este nepotrivit, întrucât extinde prea mult, până la a întrerupe legătura care trebuie să existe între comportamentul organelor statului şi responsabilitatea internaţională a acestuia din urmă.”

5. Articolele Comisiei de drept internaţional privind responsabilitatea statului

98. Articole privind responsabilitatea statului şi comentariile aferente au fost adoptate de Comisia de Drept Internaţional în cadrul celei de-a 53-a sesiuni, în 2001, şi au fost prezentate Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunile Unite în cadrul Raportului Comisiei de Drept Internaţional prin care se raportau activităţile acestei sesiuni (A/56/10). Raportul a fost publicat în Anuarul Comisiei de Drept Internaţional (2001, vol. al II-lea, Partea a doua). În pasajele relevante în speţă, articolele şi comentariile aferente adoptate odată cu articolele se citesc după cum urmează (trimiterile care figurează la notele de subsol au fost omise):

Art. 2
Elementele faptei internaţionale ilegale a unui stat

„Există o faptă internaţională ilegală a unui stat atunci când conduita ce constă dintr-o acţiune sau omisiune:

a) Este imputabilă statului în conformitate cu dreptul internaţional; şi

b) Constituie o încălcare a unei obligaţii internaţionale a statului.”

Comentariul referitor la acest articol indică în special următoarele:

„5) Pentru ca un anumit comportament să poate fi considerat faptă internaţională ilegală, trebuie să fie, înainte de toate, un comportament atribuibil statului. Statul este o entitate reală organizată, o persoană juridică cu deplină capacitate de a acţiona potrivit dreptului internaţional. Dar a recunoaşte acest fapt nu înseamnă a nega adevărul elementar că statul ca atare nu este capabil să acţioneze. O „faptă” a statului implică în mod necesar o acţiune sau omisiune a unei fiinţe umane sau a unui grup: statele nu pot acţiona decât cu ajutorul şi prin intermediul persoanei agenţilor şi reprezentanţilor săi. Este necesar să se stabilească care sunt persoanele care trebuie considerate ca acţionând în numele statului, adică ce constituie „o faptă” a statului în vederea constatării responsabilităţii statului.

6) Atunci când se discută despre atribuirea unui comportament ca aparţinând statului, se înţelege prin stat un subiect al dreptului internaţional. În multe sisteme juridice, organele statului constau din diferite persoane juridice (ministere sau alte entităţi), care sunt considerate ca având drepturi şi obligaţii distincte în temeiul cărora pot face obiectul unei acţiuni în justiţie şi trase la răspundere. În sensul dreptului internaţional privind responsabilitatea statului, această concepţie este diferită. Statul este considerat ca o unitate, conform faptului că este recunoscut ca o persoană juridică unică în dreptul internaţional. În acest sens, ca şi în alte privinţe, atribuirea unui comportament ca aparţinând statului reprezintă în mod necesar o operaţiune normativă. Ceea ce este decisiv aici este să existe suficiente legături între un eveniment şi un comportament (fie că este vorba despre o acţiune sau omisiune) imputabilă statului în virtutea uneia sau alteia din normele prevăzute la Capitolul II.

7) A doua condiţie pentru existenţa unei fapte ilegale a statului este ca acest comportament imputabil statului să constituie o încălcare de către stat a unei obligaţii internaţionale ce îi revine (...)

12) La litera a, termenul «atribuire» este folosit pentru a descrie operaţiunea de a ataşa statului o anumită acţiune sau omisiune. În practica şi jurisprudenţa internaţionale, termenul «imputare» este de asemenea folosit. Dar termenul «atribuire» permite să se evite a se sugera că procesul juridic care constă în a ataşa un comportament statului este o ficţiune, sau că acel comportament este «în realitate» al altcuiva.

13) La litera b, se discută despre încălcarea unei obligaţii internaţionale, nu despre încălcarea unei reguli sau norme de drept internaţional. Ceea ce contează în acest caz nu este simpla existenţă a unei reguli, ci aplicarea ei în speţă statului pârât. Termenul «obligaţie» este frecvent utilizat în jurisprudenţa şi practica internaţionale şi în literatura de specialitate pentru a acoperi toate posibilităţile. Cuvântul «obligaţie» se referă doar la o obligaţie de drept internaţional, ceea ce art. 3 precizează.”

Art. 6
Comportamentul unui organ pus la dispoziţia statului de către un alt stat

„Conduita unui organ plasat la dispoziţia unui stat de către alt stat va fi considerată ca faptă a primului stat conform dreptului dacă organul acţionează în exercitarea elementelor de autoritate guvernamentală ale statului la dispoziţie căruia a fost plasat.”

Comentariul referitor la acest articol indică în special următoarele:

„2) Expresia «plasat la dispoziţie» exprimă condiţia esenţială care trebuie îndeplinită pentru ca acea conduită a organului vizat să fie considerată, de dreptul internaţional, ca fiind o faptă a statului-gazdă, nu a statului de trimitere. Conceptul de organ «plasat la dispoziţia» statului-gazdă este precis şi implică faptul că organul acţionează cu acordul, sub autoritatea şi pentru statul-gazdă. Nu e suficient ca organul în cauză să fie însărcinat să exercite funcţii specifice statului la a cărui dispoziţie este plasat. În exercitarea funcţiilor care îi sunt încredinţate de statul beneficiar, organul trebuie să acţioneze în relaţie cu sistemul acelui stat şi sub îndrumarea şi controlul exclusiv al acestuia, nu pe baza instrucţiunilor statului de trimitere. Prin urmare, art. 6 nu se referă la situaţii obişnuite de cooperare sau de colaborare interstatală, în virtutea unui tratat sau altfel.

3) Exemple de situaţii care ar putea face parte din cadrul acestui concept limitat de un organ de stat «plasat la dispoziţia» unui alt stat ar putea include cazul unei unităţi de servicii de sănătate sau unei altfel de unităţi plasate la dispoziţia unei alte ţări pentru a oferi sprijin la controlarea unei epidemii sau pentru a face faţă consecinţelor unui dezastru natural, sau judecătorii însărcinaţi în anumite cauze să acţioneze în calitate de organe judiciare ale unui alt stat. Pe de altă parte, simpla oferire de sprijin sau asistenţă de către organele unui stat în favoarea altui stat, pe teritoriul acesteia din urmă, nu este reglementată de art. 6. Astfel, forţele armatele pot fi trimise pe teritoriul unui alt stat pentru a ajuta la exercitarea dreptului de autoapărare colectivă sau în alte scopuri. În cazul în care forţele respective rămân sub autoritatea statului de trimitere, acestea exercită prerogative de putere publică a acestui stat, nu ale statului-gazdă. De asemenea, este posibil ca organul unui stat să acţioneze pe baza instrucţiunilor comune ale acestui stat şi ale unui alt stat, sau ca o entitate să reprezinte un organ comun al mai multor state. În astfel de cazuri, conduita respectivă este atribuibilă ambelor state, în temeiul altor dispoziţii ale prezentului capitol.

4) Elementul crucial în sensul art. 6 îl reprezintă stabilirea unei legături funcţionale între organul în cauză şi structura sau autoritatea statului-gazdă. Conceptul de organ «plasat la dispoziţia» unui alt stat exclude cazul organelor statului, trimis într-un alt stat în sprijinul statului respectiv sau chiar în vederea îndeplinirii unor scopuri comune, care îşi păstrează propria autonomie şi propriul statut, de exemplu, misiunile culturale, misiunile diplomatice sau consulare sau organizaţiile de asistenţă umanitară sau de ajutor externe. De asemenea, sunt excluse din domeniul de aplicare a art. 6 situaţii în care funcţiile statului «beneficiar» se desfăşoară fără consimţământul acestuia, cum ar fi de exemplu cazul în care când un stat, plasat într-o situaţie de dependenţă, de ocupaţie teritorială sau altfel, este obligat să tolereze ca acţiunea propriilor sale organe să fie eliminată şi înlocuită într-o măsură mai mare sau mai mică de cea a organelor altui stat.

5) Alte două condiţii trebuie îndeplinite pentru ca art. 6 să se aplice. În primul rând, organul în cauză trebuie să aibă statutul de organ al statului de trimitere şi, în al doilea rând, să acţioneze în exercitarea prerogativelor de putere publică a statului-gazdă. Prima dintre aceste condiţii exclude din domeniul de aplicare al art. 6 conduita entităţilor private sau a persoanelor fizice care nu au avut niciodată statutul de organ al statului de trimitere. De exemplu, experţii sau consilierii plasaţi la dispoziţia unui stat în cadrul programelor de asistenţă tehnică nu au, de regulă, statutul de organe ale statului de trimitere. A doua condiţie este ca organul plasat la dispoziţia unui stat de către un alt stat «să acţioneze în exercitarea prerogativelor de putere publică» a statului-gazdă. Se va considera că o faptă este atribuibilă statului-gazdă doar în cazul în care organul împrumutat acţionează în exercitarea prerogativelor de putere publică a statului respectiv. Având în vedere numărul de situaţii de acţiuni de cooperare desfăşurate de state în domenii precum apărarea reciprocă, sprijinul şi dezvoltarea, art. 6 nu acoperă decât un concept specific şi limitat, de «responsabilitate transferată». Această situaţie nu este totuşi necunoscută în practica statelor.”

Art. 8
Conduita dirijată sau controlată de stat

„Conduita unei persoane sau grup de persoane va fi considerată ca faptă a statului conform dreptului internaţional dacă persoana sau grupul de persoane acţionează în fapt conform instrucţiunilor sau sub dirijarea ori controlul statului în desfăşurarea acelei conduite.”

Comentariul referitor la acest articol indică în special următoarele:

„2) A atribui statului o conduită care a fost autorizată în fapt este recunoscută de jurisprudenţa internaţională. Nu contează în astfel de cazuri că persoanele respective sunt persoane fizice sau că acea conduită pe care o au reprezintă sau nu o «activitate publică». De cele mai multe ori este vorba de situaţii în care organele statului îşi completează propria acţiune prin recrutarea de persoane sau de grupuri de persoane private ca «auxiliari» sau le încurajează să acţioneze în această calitate, rămânând în continuare în afara structurilor oficiale ale statului. Ar putea fi, de exemplu, vorba despre persoane sau grupuri de persoane private care, deşi nu sunt recrutate în mod expres de stat şi nu fac parte din poliţie sau din forţele armate ale statului sunt utilizate ca «auxiliari» sau sunt trimise ca «voluntari» în ţările vecine sau ca să efectueze misiuni specifice în străinătate, pe baza instrucţiunilor statului.

(...)

5) Camera de Apel a Tribunalului Penal Internaţional pentru Fosta Iugoslavie a examinat la rândul său aceste probleme. În cauza Tadić, Camera a subliniat că:

Pentru a imputa statului faptele săvârşite de persoane, dreptul internaţional impune ca statul să exercite control asupra acestora. Gradul de control impus poate varia în funcţie de circumstanţele factuale ale fiecărei cauze. Camera de apel consideră că dreptul internaţional nu impune în toate situaţiile un control foarte exigent.

Camera de apel a constatat că gradul de control al autorităţilor iugoslave asupra forţelor armate în cauză, impus de dreptul internaţional pentru ca acest conflict armat să poate fi considerat internaţional, a reprezentat «un control global care a depăşit simpla finanţare şi dotare, implicând deopotrivă participarea la planificarea şi supravegherea operaţiunilor militare». În cursul argumentării, majoritatea membrilor completului au considerat necesar să respingă abordarea adoptată de C.I.J. în cauza Activităţi militare şi paramilitare în şi împotriva Nicaragua, însă aspectele de drept şi situaţia de fapt nu au fost similare cu cele pe care Curtea le-a constatat în cauza menţionată. Mandatul Tribunalului cuprinde aspecte care ţin de răspunderea penală individuală, nu de responsabilitatea statelor, iar întrebarea din speţă nu se referea la responsabilitate, ci la normele aplicabile de drept umanitar internaţional. Oricum, trebuie stabilit de la caz la caz dacă o astfel de conduită sau o anumită conduită s-a produs sau nu sub controlul statului şi măsura în care această conduită a fost controlată pentru a justifica faptul că acea conduită este atribuită statului respectiv.”

K. Documente relevante privind ocuparea Irakului

1. Ordinul 28 emis de Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (Coalition Provisional Authority)

99. Decretul nr. 28 emis de Autoritatea Provizorie a Coaliţiei, intitulat „Înfiinţarea Corpului Apărării Civile Irakiene”, a fost adoptat la 9 martie 2003 de administratorul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei, ambasadorul L. Paul Bremer. Extrasele relevante în speţă enunţă:

[Traducerea grefei]

„În temeiul puterilor pe care mi le conferă calitatea de administrator al Autorităţii Provizorii a Coaliţiei (APC), având în vedere legile şi obiceiurile de război şi în conformitate cu rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în special Rezoluţia 1483 (2003),

Observând că Rezoluţia 1483 solicită statelor membre să ajute poporul irakian în eforturile sale de reformare a instituţiilor şi de a reconstrui ţara şi de a contribui la asigurarea stabilităţii şi securităţii în Irak,

Conştient de necesitatea de a răspunde rapid la ameninţările pe care faptele ilegale şi dezastrele le prezintă pentru siguranţa şi stabilitatea publică,

Recunoscând că atacurile şi actele de sabotaj repetate, săvârşite de membrii Baath rămaşi şi intenţiile teroriste de a submina securitatea în Irak impun înfiinţarea unei forţe de poliţie irakiene provizorii, care trebuie să coopereze cu forţele Coaliţiei pentru a face faţă ameninţărilor şi pentru a menţine securitatea în Irak,

Am decretat următoarele:

Art. 1

Înfiinţarea Corpului Apărării Civile Irakiene

1) Prin prezentul decret se înfiinţează, cu titlu provizoriu, Corpul Apărării Civile Irakiene; decizia de a menţine sau dizolva acest corp va reveni unui guvern reprezentativ recunoscut de comunitatea internaţională şi stabilit de poporul irakian.

2) Corpul Apărării Civile Irakiene este un organ de servicii de securitate şi de urgenţă pentru Irak. Compus din cetăţeni irakieni, este implicat în consolidarea operaţiunilor desfăşurate de forţele militare ale Coaliţiei din Irak pentru a lupta împotriva grupurilor organizate şi persoanelor care folosesc violenţa împotriva populaţiei irakiene şi infrastructurii sale naţionale.

3) În vederea sprijinirii operaţiunilor Coaliţiei pentru a crea securitate şi stabilitate pentru poporul irakian, Corpul Apărării Civile Irakiene este autorizat să îndeplinească îndatoriri de poliţie, inclusiv: patrulare în zonele urbane şi rurale; desfăşurarea de operaţiuni de căutare şi confiscare a armelor ilegale şi altor obiecte de contrabandă; asigurarea securităţii unor locaţii fixe, punctelor de control, sectoarelor, rutelor şi convoaielor; asigurarea controlului mulţimii şi revoltelor; oferirea de servicii de intervenţie în timpul unui dezastru; oferirea de servicii de căutare şi salvare; susţinerea misiunilor umanitare şi a operaţiunilor de recuperare după un dezastru, inclusiv prin servicii de transport; efectuarea de patrule comune, împreună cu forţele de coaliţie; participarea la alte activităţi care vizează consolidarea relaţiilor pozitive între populaţia irakiană şi autorităţile Coaliţiei, inclusiv servind drept legătură comunitară.

4) Corpul Apărării Civile Irakiene este diferit de forţele de poliţie irakiene şi noua armată irakiană. Acesta este implicat în consolidarea forţelor de poliţie, dar are drept scop efectuarea de operaţiuni care depăşesc atribuţiile poliţiei.

a) În timpul serviciului şi sub supravegherea forţelor Coaliţiei, membrii Corpului Apărării Civile Irakiene nu se supun nici conducerii, nici controlului poliţiei irakiene. Cu excepţia unor dispoziţii contrare din prezentul decret, Corpul Apărării Civile Irakiene nu deţine şi nu exercită funcţii de menţinere a ordinii.

b) Corpul Apărării Civile Irakiene nu face parte din noua armată irakiană, înfiinţată în temeiul Decretului nr. 22 al APC privind înfiinţarea noii armate irakiene (CPA/ORD/9 august 2003/22) şi nu se supune ordinelor comandamentului noii armate irakiene.

(...)

Funcţionarea Corpului Apărării Civile Irakiene

1) Corpul Apărării Civile Irakiene funcţionează sub autoritatea administratorului de APC şi este plasat sub supravegherea Forţelor Coaliţiei. Administratorul APC poate delega comandantului militar superior al Forţelor Coaliţiei din Irak responsabilitatea şi autoritatea privind recrutarea, formarea, organizarea şi controlul Corpului Apărării Civile Irakiene. Responsabilitatea şi autoritatea pot fi redelegate în temeiul art. 7 de mai jos.

2) Comanda operaţională sau tactică a unităţilor Corpului Apărării Civile Irakiene, care este activ alături de Forţele Coaliţiei, este încredinţată unui ofiţer al Forţelor Coaliţiei desemnat de comandantul militar superior al Forţelor Coaliţiei din Irak, în temeiul art. 7 de mai jos (...)

Art. 7
Delegarea autorităţii

Administratorul Autorităţii Provizorii a Coaliţiei poate delega comandantului militar superior al Forţelor Coaliţiei din Irak responsabilităţi, care urmează să fie stabilite de acesta, prevăzute de prezentul document. Comandantul militar superior al Forţelor Coaliţiei din Irak poate, la rândul său, să delege responsabilităţile prevăzute în temeiul prezentului document către persoane plasate sub comanda sa”.

2. Memorandumul de înţelegere al DMN (S-E) (Divizia Multinaţională Sud-Est)

100. Guvernul pârât a prezentat următorul extras din Memorandumul de înţelegere care reglementa procedurile convenite între Ţările de Jos şi Regatul Unit:

[Traducerea grefei]

„14.1 Membrii DMN (SE) pot deţine şi purta arme şi muniţii în Irak potrivit normelor de servicii şi procedurilor naţionale care le sunt aplicabile în vederea desfăşurării misiunii DMN (S-E) şi atunci când au fost autorizaţi în acest sens de comandantul DMN (S-E).

14.2 RA aplicabile DMN (S-E) sunt menţionate în anexa F. Protecţia Forţei, nu misiunea de DMN (S-E) constituie factorul-cheie în ceea ce priveşte nivelul de permisivitate prevăzut de Profilul RA. În temeiul instrucţiunilor naţionale sau al explicării intenţiilor comandanţilor contingentelor naţionale, participanţii pot indica intenţia lor de a aplica pentru propriile forţe un nivel diferit de permisivitate, cu condiţia ca:

a) orice diferenţă să fie comunicată consilierului juridic al comandantului DMN (S-E) înainte de punerea în aplicare a RA în cauză în Irak.

b) nicio diferenţă să nu implice un grad de permisivitate superior celui permis de RA ale DMN (S-E).

14.3 Fiind clasificată ca secretă, anexa E [este probabil vorba despre anexa F] este publicată separat, în tiraj limitat. Semnarea prezentului Memorandum reprezintă, cu toate acestea, o acceptare a RA prevăzute la anexa F.”

101. Potrivit Guvernului, Memorandumul de înţelegere prevedea, de asemenea, că Ţările de Jos exercitau jurisdicţia disciplinară şi penală exclusivă asupra personalului lor.

102. În cursul intervenţiei în timpul şedinţei Curţii, agentul guvernului pârât a declarat că Memorandumul de înţelegere reprezenta un document clasificat şi că ministrul Apărării a refuzat să-l declasifice în vederea prezentării sale în faţa Curţii.

3. Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) (Divizia Multinaţională Centru-Sud)

103. Forţele letone au participat la FSIR în cadrul diviziei multinaţionale care avea baza în centru-sudul Irakului şi care era plasată sub comanda poloneză. Memorandumul de înţelegere aplicabil a fost publicat de Guvernul Republicii Letonia în Latvijas Vçstnesis [nr. 5 (3163), 11 ianuarie 2005], publicaţia oficială consacrată actelor juridice şi anunţurilor oficiale. Părţile sale relevante se citesc după cum urmează:

[Traducerea grefei]

„ARTICOLUL PATRU – MANDAT

4.1. În temeiul RCS ONU 1483, DMN (C-S) al FSIR are ca mandat să sprijine Autoritatea pentru menţinerea stabilităţii şi securităţii în Irak, contribuind cu personal, echipamente şi alte resurse pentru a acţiona sub comanda sa unificată, în conformitate cu acordul prezentat la Art. 5 de mai jos. Principalele îndatoriri ale DMN (C-S) sunt prezentate în declaraţia misiunii, anexă la prezentul memorandum de înţelegere (MOU) (...)

4.2. Membrii DMN (C-S) îţi îndeplinesc îndatoririle în mod riguros, corect şi echitabil şi se abţin de la orice faptă incompatibilă cu natura independentă a acestora. Cele de mai sus nu aduc atingere dreptului SFIR de a acţiona în legitimă apărare sau legitimă apărare extinsă, precum şi pentru a asigura protecţia Forţei şi punerea în aplicare a misiunii.

ARTICOLUL CINCI - COMANDA ŞI CONTROLUL ASUPRA DMN (C-S)

5.1. Comanda DMN (C-S) este asigurată de Republica Polonă. Republica Polonă coordonează instituirea structurii DMN (C-S) şi se asigură că participanţii sunt informaţi cu privire la evoluţia punerii în aplicare a acestei structuri.

5.2. Membrii contingentelor naţionale rămân sub comanda deplină a participanţilor, prin intermediul comandantului contingentului naţional/Înaltului reprezentant naţional. Controlul operaţional al tuturor contingentelor naţionale ale DMN (C-S) este încredinţat unui comandant superior.

5.3. Participanţii sunt responsabili pentru planificarea şi executarea mişcărilor forţelor proprii şi pentru susţinerea acordată de la depozite până la punctele de debarcare (PD), de-a lungul liniilor de comunicare (LC) strategice. Această responsabilitate poate fi delegată către alte organe care să acţioneze în numele participanţilor. Operaţiunile de recepţie, regrupare, deplasare pe direcţia înainte (RSOM), inclusiv operaţiunile de vămuire portuară se desfăşoară în conformitate cu instrucţiunile permanente în vigoare, cu excepţia cazului în care se decide altfel. Controlul tactic al tuturor aspectelor legate de LC strategice şi tactice este încredinţat diferitelor organizaţii responsabile pentru controlul mişcărilor la nivel de operaţiuni (CJTF‑7).

5.4. Comandantul DMN (C-S) este abilitat să coordoneze mijloacele logistice ale elementului naţional de susţinerea, pentru a răspunde nevoilor operaţionale sau pentru a asigura deconflictualizarea în folosirea infrastructurii şi resurselor limitate. În acest context, se vor aplica dispoziţiile de la art. 11. Mijloacele logistice care constituie în întregime sau parţial contribuţia unui participant la DMN (C-S) sunt plasate sub controlul prevăzut la art. 5.2 de mai sus.

5.5. Transferul de autoritate (TA) în ceea ce priveşte forţele operate în favoarea comandantului DMN (C-S), în conformitate cu statutul de comandă al DMN de mai jos, se efectuează la capacitate operaţională deplină (COD), raportată de comandanţii contingentelor naţionale (CCN). Odată efectuat TA, participanţii confirmă statutul comandamentului forţelor lor printr-o notificare transmisă comandantului DMN (C-S).

5.6. Comandantul contingentului naţional/Înaltul reprezentant naţional este responsabil pentru menţinerea ordinii şi disciplinei în contingentul naţional plasat sub comanda sa.

5.7. Comandantul DMN (C-S) poate ordona retragerea oricărui personal care s-a aflat sub comanda DMN (C-S). Comandanţii de contingent naţional/Înalţii reprezentanţi naţionali vor examina orice astfel de solicitare şi vor face toate eforturile de a-i da urmare, în cazul în care normele lor naţionale îi autorizează în acest sens.

5.8. Comandantul de DMN (C-S) este responsabil pentru coordonarea cu APC în zona sa de responsabilitate operaţională (ZRO) din cadrul DMN (C-S). După consultarea participanţilor implicaţi, comandanţii de brigadă desemnează reprezentanţi care acţionează în calitate de contactele militare cu APC în cadrul ZRO a brigăzii lor şi îl informează pe comandantul DMN (C-S). Aceşti reprezentanţi re reunesc, de asemenea, într-un comitet comun de coordonare.

5.9. Limba engleză este limba oficială de lucru şi de comandă în cadrul DMN (C-S) până la nivel de batalion, cu excepţia Grupului tactic 1.”

(...)

ARTICOLUL PAISPREZECE - REGULILE DE ACŢIUNE (RA)/PORTUL DE ARME ŞI MUNIŢII

14.1. Membrii DMN (C-S) pot deţine şi purta arme şi muniţii în Irak în vederea efectuării misiunii DMN (C-S), atunci când sunt autorizaţi în acest sens de comandantul DMN (C-S).

14.2. RA aplicabile DMN (C-S) fac parte din ordinul operaţional al DMN (C-S). Protecţia Forţei, nu misiunea DMN (S-E) constituie criteriul esenţial pentru nivelul de permisivitate prevăzut de profilul RA. În temeiul instrucţiunilor naţionale sau al explicării intenţiilor comandanţilor contingentelor naţionale, participanţii pot indica intenţia lor de a aplica pentru propriile forţe un nivel diferit de permisivitate, cu condiţia ca:

a) orice diferenţă iniţială să fie comunicată comandantului DMN (C-S) înainte de TA. Dacă este necesar, pot fi comunicate şi alte diferenţe.

b) Nicio diferenţă nu poate să implice un grad de permisivitate superior celui permis de RA ale DMN (C-S).

ARTICOLUL ŞAISPREZECE - RECLAMAŢII

16.1. Dacă nu se prevede altfel în prezentul MI, fiecare participant renunţă la orice reclamaţie care ar putea apărea împotriva unui alt participant în ceea ce priveşte un act de omisiune al oricărui alt participant sau al membrilor contingentului naţional al acestuia în îndeplinirea sarcinilor oficiale legate de prezentul MI care a cauzat vătămări (fie şi letale) membrilor contingentului său naţional sau daune sau pierderea bunurilor care îi aparţineau sau care erau deţinute de membri ai contingentului său naţional.

16.2. În cazul în care, de comun acord, participanţii implicat decid, cu privire la o reclamaţie, că prejudiciul, pierderea, vătămarea sau decesul au fost cauzate de un act imprudent, de o omisiune sau de o neglijenţă, greşeală intenţionată sau neglijenţă gravă din partea unui participant, a personalului său militar sau a funcţionarilor sau agenţilor săi, costurile legate de orice eventuală responsabilitate vor fi suportate de respectivul participant.

16.3. În cazul în care mai mult de un participant este responsabil pentru vătămarea, decesul, pierderea sau deteriorarea, sau în cazul în care este imposibil să se atribuie responsabilitatea unui anumit participant, examinarea si soluţionarea reclamaţiei vor face obiectul unui acord între participanţii implicaţi. Costurile legate de examinarea şi soluţionarea reclamaţiei vor fi distribuite în mod echitabil între participanţii implicaţi.

16.4. Reclamaţiile părţilor terţe referitoare în special la pierderea sau deteriorarea bunurilor, vătămare corporală, boală, deces sau orice altă situaţie cauzată de sau atribuibilă efectiv DMN (C-S) sau oricărei persoane angajate de aceasta, având reşedinţa obişnuită în Irak sau nu, şi care nu sunt asociate operaţiunilor de luptă militare, sunt transmise Participantului al (ale) cărui personal, bunuri, activităţi sau alte resurse ale contingentului naţional sunt considerate răspunzătoare pentru prejudiciul în cauză, pentru a fi examinate în conformitate cu legislaţia naţională a statului participant.

16.5. Reclamaţiile părţilor terţe sunt mai întâi colectate de CG al DMN (C-S), iar apoi sunt transmise Participantului considerat responsabil. Atunci când mai mult de un Participant este responsabil pentru vătămarea, decesul, pierderea sau deteriorarea, sau în cazul în care nu este posibil să se atribuie responsabilitatea pentru acestea unui anumit participant, costurile de examinare şi soluţionare a reclamaţiilor sunt împărţite în mod echitabil între participanţii implicaţi.

ANEXA A
LA MI AL DMN (C-S)

DECLARAŢIA MISIUNII DMN (C-S) A FORŢEI DE STABILITATE

Introducere

1. În cadrul misiunii, participanţii contribuie la îndeplinirea unor sarcini esenţiale. Acestea implică, de asemenea, o colaborare crescută cu Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (APC) şi populaţia locală irakiană pentru restabilirea şi reînfiinţarea unor instituţii locale.

Zona de responsabilitate operaţională (ZRO) a DMN (C-S)

2. ZRO a DMN (C-S) a Forţei de Stabilitate în Irak (FSIR) include cinci provincii: Babil, Karbala, Wasit, Al-Qadisiyya şi Najaf. O hartă provizorie care prezintă ZRO a DMN (C-S) este inclusă în apendicele 1 la prezenta anexă.

Principalele sarcini

3. DMN (C-S) a FSIR îndeplineşte în ZRO, în sprijinul misiunii, o serie de sarcini definite în funcţie de evoluţia situaţiei. Principalele sarcini sunt următoarele:

a) Securitate externă/Securitatea frontierelor. Sarcină îndeplinită de DMN (C-S) a FSIR. Protejarea punctelor-cheie, inclusiv monitorizarea frontierei terestre şi sprijin acordat pentru crearea şi formarea unei forţe irakiene de securitate a frontierelor.

b) Securitatea internă. Sarcină îndeplinită de DMN (C-S) a FSIR. Menţinerea unui climat de securitate, în special prin activităţi de colectare de informaţii pentru a elimina ameninţările provenite din partea grupurilor armate şi subversive.

c) Protejarea Forţei. Sarcină îndeplinită de DMN (C-S) a FSIR. Această sarcină include toate aspectele legate de operaţiuni în curs de desfăşurare pentru a asigura securitatea FSIR şi, pentru o perioadă limitată, a personalului APC în cadrul ZRO.

d) Securitatea locaţiilor fixe. Sarcină îndeplinită de DMN (C-S) a FSIR. Această sarcină include responsabilitatea legată de menţinerea securităţii în locaţiile critice şi sensibile din ZRO.

e) Guvernanţă şi sprijin în ceea ce priveşte infrastructura.

Sarcină îndeplinită de APC.

DMN (C-S) a FSIR trebuie să sprijine pentru o perioadă limitată eforturile depuse de APC (C-S) pentru a crea o guvernanţă locală bazată pe statul de drept şi care să asigure justiţia şi egalitatea în drepturi pentru toţi cetăţenii irakieni din ZRO, indiferent de etnie, religie sau sex. DMN (C-S) a FSIR contribuie la realizarea acestui obiectiv acţionând la nivel local şi regional pentru a crea mecanisme de guvernanţă şi administraţie civilă până în momentul în care APC va putea conlucra cu populaţia irakiană în vederea stabilirii unei depline guvernanţe. DMN (C-S) a SFIR va continua să urmărească îndeplinirea acestui obiectiv în cadrul ZRO alături de Echipele de Sprijin al Guvernului (ESG), până în momentul în care Echipele de Guvernanţă Locală (EGL) ale APC vor deveni operaţionale în ZRO. Comandantul DMN (C-S) a FSIR va continua să menţină legătura cu EGL odată ce APC a preluat controlul şi va lucra în strânsă colaborare cu APC (C-S) pentru a sincroniza operaţiunile militare cu activităţile Coaliţiei. Un sprijin suplimentar poate fi prevăzut pentru o perioadă limitată, ca parte a creării şi întreţinerii infrastructurii irakiene.

f) Dezvoltarea menţinerii ordinii. Sarcină îndeplinită de APC. DMN (C-S) a FSIR oferă sprijin pentru o perioadă limitată. DMN (C-S) a FSIR va continua să contribuie la dezvoltarea forţelor de poliţie civilă, în special prin efectuarea de patrule comune, prin crearea unei echipe de evaluare a poliţiei, prin instituirea unei proceduri în privinţa depunerii reclamaţiilor şi prin sprijinul acordat judecătorilor şi instanţelor locale irakiene în vederea menţinerii ordinii publice. Odată încheiată tranziţia dinspre APC către populaţia locală irakiană, DMN (C-S) a SFIR îşi va păstra rolul de legătură în vederea coordonării activităţilor de menţinere a ordinii, de instruire şi de monitorizare, alături de armată.

g) Criminali de război. Sarcină îndeplinită de APC. Sprijin eventual necesar din partea DMN (C-S) a FSIR pentru a facilita plasarea în detenţie a persoanelor suspectate de crime de război în ZRO.

h) Restabilirea serviciilor de bază. Sarcină îndeplinită de APC. DMN (CS) a FSIR oferă sprijin pentru o perioadă limitată, până în momentul în care personalul civil irakian angajat prin contract poate prelua sarcina. DMN (C-S) a FSIR are sarcina, cu sprijinul APC, să faciliteze instituirea de servicii de bază în ZRO.

i) Constituirea armatei irakiene. Sarcină îndeplinită de APC. DMN (C-S) a FSIR acordă un sprijin militar teoretic, dar dotarea cu personal, instruirea şi echiparea structurii militare irakiene reprezintă responsabilitatea APC.

4. Având în vedere A Patra Convenţie de la Geneva (privind civilii), singura autoritate care va interveni în calitate de „putere de deţinere” în ZRO este comandantul DMN (C-S) a FSIR, care acţionează în numele Autoritatea.

5. Comandantul DMN (C-S) a SFIR va asigura, dacă este necesar, legătura cu liderii vieţii politice, sociale şi religioase din ZRO, astfel încât sensibilităţile religioase, etnice şi culturale din Irak să fie respectate în mod corespunzător de membrii DMN (C-S) a SFIR.

Identificare

6. Membrii personalului militar şi paramilitar al DMN (C-S) a FSIR poartă uniforme şi arme pe care instrucţiunile lor îi autorizează să le deţină. În timpul serviciului, membrii forţelor de poliţie civilă irakiană trebuie să fie identificabili în mod clar prin uniformă sau alte semne distinctive şi pot deţine arme în funcţie de autorizaţiile incluse în regulamentele şi decretele PAC, odată ce administraţia irakiană a stabilit acest lucru.

Evaluarea ameninţărilor

7. Forţele Coaliţiei consideră că ameninţarea la adresa stabilităţii interne în Irak provine din partea facţiunilor armate care operează pentru a dobândi putere şi influenţă politică, ultimii partizani Baath şi organizaţiile lor disidente, criminale şi teroriste. În plan extern, ameninţarea este limitată şi statele vecine sunt cooperante. Situaţia este dinamică şi poate evolua. Poziţia DMN (C-S) a FSIR poate să necesite o reajustare în urma evoluţiei situaţiei, Participanţii trebuie să dea dovadă de flexibilitate.

8. Participanţii trebuie să înţeleagă nevoia de a comunica cu comandantul DMN (C-S) a FSIR toate informaţiile relevante pentru siguranţa misiunii, a personalului, echipamentelor şi locaţiilor.

Compoziţia DMN (C-S)

9. Se înţelege că odată ce a fost stabilită DMN (C-S), compoziţia sa se poate modifica.

Autoritatea finală în materie de interpretare

10. Comandantul DMN (C-S) este autoritatea finală cu privire la interpretarea declaraţiei privind misiunea în cadrul operaţiunilor.

Rezumat

11. Prezenta declaraţie privind misiunea stabileşte obligaţiile şi responsabilităţile participanţilor şi descrie principalele sarcini ale misiunii DMN (C-S) a SFIR în ZRO.

104. Semnatarii acestui document sunt Republica Letonia, Ministerul Apărării din Republica Bulgaria, Ministerul Apărării din Regatul Danemarcei, ministrul Forţelor Armate ale Republicii Dominicane, Ministerul Apărării Naţionale din Filipine, ministrul Apărării din Republica Honduras, Ministerul Apărării din Republica Ungară, Ministerul Apărării din Republica Kazahstan, Ministerul Apărării Naţionale din Republica Lituania, Ministerul Apărării din Mongolia, ministrul Apărării din Regatul Ţărilor de Jos, Ministerul Apărării din Republica Nicaragua, Ministerul Apărării din Regatul Norvegiei, Ministerul Apărării Naţionale din România, Ministerul Apărării din Republica El Salvador, Ministerul Apărării din Republica Slovacă, Ministerul Apărării din Regatul Spaniei, Ministerul Apărării din Regatul Thailandei, Ministerul Apărării din Ucrainei şi ministrul Apărării Naţionale din Republica Polonă.”

CAPETE DE CERERE

105. Reclamantul susţine încălcarea art. 2 sub aspect procedural.

106. În viziunea sa, ancheta nu a fost suficient de independentă, din următoarele motive:

a) Unitatea Jandarmeriei Regale care era prezentă în Irak era plasată sub autoritatea unică a comandantului batalionului olandez; nu era nimeni prezent din partea Ministerului Public. Întrucât membrii unităţii împărţeau, în opinia reclamantului, cartierul general cu trupele regulate, nu exista o distanţă suficientă între aceştia şi persoanele pe care ar fi trebuit să le ancheteze.

b) Procurorul din Arnhem a decis să nu formuleze acuzaţii împotriva locotenentului A. exclusiv pe baza rapoartelor din partea armatei Jandarmeriei Regale, în care şi-ar fi pus o încredere excesivă.

c) Camera militară a Curţii de Apel Arnhem, care avea între membrii săi un ofiţer activ care nu făcea parte din magistratură, s-a bazat de asemenea în întregime pe rezultatele anchetei – foarte limitată, în viziunea reclamantului – Jandarmeriei Regale.

107. De altfel, reclamantul consideră că ancheta nu a fost suficient de eficientă, din următoarele motive:

a) Nu au fost colectate depoziţiile membrilor CACI care au asistat la atacul armat, întrucât un anchetator a Jandarmeriei Regale a decis, potrivit reclamantului, că nu deţineau informaţii relevante pentru a fi comunicate.

b) Interogatoriul domnului Dawoud Joad Kathim, şoferul Mercedesului, a fost extrem de superficial. Or, pentru reclamant, în măsura în acesta fusese singurul martor civil şi, prin urmare, singurul martor fără o legătură ierarhică sau altă legătură funcţională cu locotenentul A., depoziţia sa era importantă. În plus, declaraţia acestuia, înregistrată de anchetatorii Jandarmeriei Regale, nu a fost în concordanţă cu aceea dată în faţa unui funcţionar irakian, ulterior, a doua zi.

c) Locotenentul A. nu ar fi fost supus la un prim interogatoriu decât după şapte ore de la producerea faptelor în cauză şi nu ar fi fost separat de alţi martori în acest timp; a avut aşadar tot timpul să discute despre atac cu alţi martori înainte de a fi interogat şi să-şi adapteze declaraţiile în consecinţă.

d) A doua zi după producerea faptelor, locotenentul A. a declarat că a reuşit să obţină de la comandantul-adjunct al CACI lista membrilor CACI care au făcut uz de armă, precum şi numărul de cartuşe trase. Reclamantul consideră că faptul că locotenentul A., suspect principal, a putut obţine aceste informaţii de la un martor-cheie a adus, de asemenea, atingere eficienţei anchetei.

e) În plus, în ciuda importanţei sale potenţiale în cauză, lista obţinută de locotenentul A. nu ar fi fost depusă la dosar.

f) Jandarmeria Regală a deţinut corpul domnului Azhar Sabah Jaloud timp de mai multe ore fără a efectua o autopsie. Corpul a fost ulterior transferat la un spital civil irakian, unde a fost efectuată o autopsie în absenţa reprezentanţilor Jandarmeriei Regale. Raportul autopsiei a fost depus la dosar în starea în care era, fără a fi tradus.

g) Alte probe ştiinţifice şi tehnice au fost tratate cu o neglijenţă similară. În special, raportul privind fragmentele de glonţ extrase din corpul persoanei decedate nu a fost tradus in extenso.

108. În final, reclamantul susţine că rudele domnului Azhar Sabah Jaloud nu au fost implicate suficient în anchetă şi informate cu privire la evoluţia acesteia. Astfel, nimeni nu a încercat să contacteze vreodată familia domnului Azhar Sabah Jaloud, şi nimeni nu a făcut nici un efort să informeze rudele asupra deciziei de neîncepere a urmăririi penale a locotenentului A.

ÎN DREPT

I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 2 DIN CONVENŢIE

A. Cu privire la admisibilitate

1. Excepţia preliminară a Guvernului

109. Guvernul contestă admisibilitatea cererii, susţinând că domnul Azhar Sabah Jaloud nu se afla sub „jurisdicţia” părţii contractante pârâte, în sensul art. 1 din Convenţie.

110. Aşa cum a procedat şi în cauza Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 55721/07, pct. 102, CEDO 2011], Curtea a conexat această excepţie preliminară cu fondul.

2. Concluzie cu privire la admisibilitate

111. În lumina observaţiilor părţilor, Curtea consideră că cererea ridică, din perspectiva Convenţiei, importante probleme de fapt şi de drept care impun o examinare pe fond. Prin urmare, concluzionează că cererea nu este în mod vădit nefondată, în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. Constatând că nu intră în conflict cu niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea declară, prin urmare, cererea admisibilă, fără a aduce atingere deciziei privind excepţia preliminară ridicată de Guvern, asupra căreia se va pronunţa în continuare.

B. Cu privire la jurisdicţie

1. Argumentele părţilor

a) Guvernul pârât

112. Guvernul olandez consideră că faptele în cauză nu ţin de jurisdicţia Ţărilor de Jos, în sensul art. 1 din Convenţie. Acesta solicită Curţii să facă o distincţie între prezenta cauză şi cauza Al-Skeini şi alţii (citată anterior).

113. În primul rând, susţine că Ţările de Jos nu au fost o „putere ocupantă” în sensul dreptului umanitar internaţional. Guvernul indică faptul că numai Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit, desemnate în mod explicit drept „puteri ocupante”, prin Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, aveau acest statut. El consideră că o asemenea caracteristică distinge Ţările de Jos de alte state care au operat sub auspiciile Autorităţii Provizorii a Coaliţiei.

114. În plus, Ţările de Jos nu au exercitat în Irak niciuna din prerogativele de putere publică, care sunt în mod normal cele ale unui stat suveran. Aceste prerogative au aparţinut în totalitate Statelor Unite ale Americii şi Regatului Unit, care au înfiinţat Autoritatea Provizorie a Coaliţiei.

115. Contingentul olandez a fost permanent plasat sub controlul operaţional al comandantului DMN (S-E), care era ofiţer britanic.

116. Guvernul adaugă că, dacă în timpul fazei iniţiale a operaţiunilor FSIR forţelor olandeze li s-a cerut să-şi asume funcţii de menţinere a ordinii, această responsabilitate a fost transferată autorităţilor irakiene în 2003. Prin urmare, la data producerii faptelor, competenţele poliţiei nu erau exercitate de autorităţile sau de trupele olandeze.

117. Guvernul arată că, în hotărârea Al-Skeini şi alţii, Curtea a concluzionat că Regatul Unit îşi exercita „jurisdicţia” în sensul art. 1 din Convenţie, deoarece decesul în cauză fusese cauzat de acţiunile soldaţilor britanici în timpul sau în cadrul operaţiunilor de securitate, respectiv al patrulelor militare efectuate de aceste forţe. Dimpotrivă, în prezenta cauză, domnul Azhar Sabah Jaloud şi-a găsit moartea într-un post de control al vehiculelor înfiinţat şi controlat de CACI. La momentul producerii faptelor, militarii olandezi erau într-adevăr prezenţi având rol de observare şi consiliere, dar acest lucru nu implica existenţa unei relaţii ierarhice care să poată implica responsabilitatea Ţărilor de Jos: forţele de securitate irakiene erau cele care aveau puterea în respectivul post de control.

118. Guvernul susţine că forţele olandeze nu au exercitat în niciun moment o putere sau un control fizic asupra domnului Azhar Sabah Jaloud, acesta neaflându-se niciodată, potrivit Guvernului, sub supravegherea lor. Mai general, efectivele forţelor olandeze prezente în sud-estul Irak au fost limitate şi nu au exercitat nivelul de control necesar pentru a se afla sub zona de „jurisdicţie” olandeză în sensul art. 1.

119. Faptul că un militar a deschis focul asupra unei persoane, chiar dacă s-ar putea stabili că împuşcătura a fost fatală, nu est suficient în sine pentru a concluziona existenţa unei jurisdicţii în acest sens. În cauza Bankoviæ şi alţii împotriva Belgiei şi altor state [(dec.) (MC), nr. 52207/99, CEDO 2001‑XII], Curtea a decis că simplul fapt că o persoană a fost victima unei rachete lansate de un bombardier al unui anumit stat nu este suficient pentru a intra în jurisdicţia statului respectiv.

120. În sfârşit, Guvernul consideră că, fie şi admiţând că, la momentul producerii faptelor, Ţările de Jos exercitau un control efectiv asupra postului de control al vehiculelor, zona era atât de limitată încât nu ar fi existat nicio diferenţă semnificativ între un „control efectiv global asupra unei zone” şi „autoritatea şi controlul exercitat de către un agent al statului”.

b) Guvernul intervenient

121. Guvernul britanic invocă natura „esenţial teritorială” a jurisdicţiei în sensul art. 1; extinderea sa dincolo de teritoriul unui stat contractant ar fi una excepţională. Decizia Banković şi alţii, citată anterior, în special pct. 65, implică faptul că nu trebuie permis ca termenul „jurisdicţie” „să evolueze” sau „să se dezvolte treptat” în acelaşi fel cu legislaţia referitoare la drepturile şi libertăţile materiale garantate de Convenţie. Doctrina „instrumentului viu” nu se aplică în speţă.

122. Guvernul intervenient susţine că, atunci când, în urma unei acţiuni militare legale sau nu, un stat exercită un „control efectiv asupra unei zone” situate în afara teritoriului său, art. 1 îl obligă să recunoască în zona respectivă toată gama de drepturi materiale enunţate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale pe care le-a ratificat. Prin urmare, condiţiile în care s-ar putea aplica această excepţie de la natura teritorială a jurisdicţie sunt în mod obligatoriu foarte limitate.

123. La pct. 80 din hotărârea Al-Skeini şi alţii, Curtea a fost de acord cu concluzia curţii de apel britanice potrivit căreia ar fi fost nerealist să se aştepte ca forţele britanice din oraşul Basra şi din altă parte din Irak să recunoască populaţiei locale toate drepturile materiale care decurg din Convenţie.

124. În Al-Skeini şi alţii, la fel ca şi în alte cauze, Curtea a considerat că jurisdicţia, în sensul art. 1, exista în baza unei puteri şi a unui control fizice exclusive şi a unei autorităţi juridice (reale sau prezumate) asupra unei persoane [în mod ipotetic în Issa şi alţii împotriva Turciei, nr. 31821/96, din 16 noiembrie 2004, dar în mod real în Öcalan împotriva Turciei Turciei (MC), nr. 46221/99, CEDO 2005‑IV, Al-Saadoon şi Mufdhi împotriva Regatului Unit, nr. 61498/08, CEDO 2010, şi Medvedyev şi alţii împotriva Franţei (MC), nr. 3394/03, CEDO 2010]. În schimb, în decizia Banković şi alţii, citată anterior, acţiunea materială a bombardierului nu a fost considerată un exemplu de exercitare a puterii şi un control fizic propriu care să poată conduce la concluzionarea existenţei unei jurisdicţii extrateritoriale. Prin urmare, situaţia ar trebui să fie aceeaşi pentru acţiunea materială care constă în a trage asupra unui vehicul în mişcare, ocupat de persoane care nu se află în detenţie.

125. O diferenţă majoră între speţă şi cauza Al-Skeini şi alţii constă în faptul că, în această din urmă cauză, Regatul Unit era recunoscut ca „putere ocupantă” în sensul art. 42 din Regulamentul de la Haga şi era, prin urmare, obligat, în temeiul art. 43 din acelaşi regulament, să exercite puteri care aparţin în mod normal statului.

126. În sfârşit, Guvernul britanic consideră că, în cazul în care Curtea ar concluziona că Ţările de Jos îşi exercitau jurisdicţia în speţă, ar exista un „risc real” ca statele contractante să fie în viitor reticente în a răspunde apelurilor lansate de Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite de a trimite trupe pentru intervenţie sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite, [ceea ce ar fi] în detrimentul misiunii de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale a Consiliului.”

c) Reclamantul

127. Reclamantul consideră că faptele pe care le-a denunţat ţineau de competenţa Ţărilor de Jos.

128. Acesta ar fi cazul, în primul rând, având vedere controlul pe care Ţările de Jos îl exercitau asupra militarilor lor, prin intermediul cărora această ţară şi-a asumat anumite prerogative esenţiale ale puterii publice. APC nu a fost condusă doar de Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit, aceste două ţări achitându-se de sarcinile administrative şi de coordonare, însă şi alte state – inclusiv Ţările de Jos – şi-au adus contribuţia, punând în aplicare autoritatea APC şi asigurând securitatea. Aceste fapte înglobau exercitarea unor „anumite prerogative de putere publică, exercitate în mod normal de către un stat suveran.”

129. Trupele olandeze au exercitat aceste competenţe atunci când, în virtutea „consimţământului, invitaţiei sau acceptării” de către APC, supervizau CACI în postul de control.

130. După cum reiese din poziţia oficială a Guvernului olandez, Ţările de Jos aveau în orice moment comanda deplină asupra militarilor olandezi.

131. În al doilea rând, Ţările de Jos aveau jurisdicţie prin controlul militar efectiv pe care îl exercitau asupra zonei în cauză. Invocând hotărârea Issa şi alţii împotriva Turciei (nr. 31821/96, 16 noiembrie 2004), reclamantul susţine că există jurisdicţie chiar dacă controlul militar este limitat în timp şi în extinderea geografică.

132. În al treilea rând, jurisdicţia Ţărilor de Jos ţine de statutul lor de „putere ocupantă” în sensul art. 42 din Regulamentul de la Haga. Deşi recunoaşte că doar Statele Unite şi Marea Britanie au fost cu adevărat desemnate ca „puteri ocupante” prin Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, reclamantul consideră că deţinerea acestui statut, în sensul Regulamentului de la Haga, este o chestiune de fapt, nu de alegere.

133. Reclamantul afirmă că Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) (supra, pct. 103), pe care îl consideră în sensul cauzei ca fiind identic cu memorandumul de înţelegere aplicabil prezentei cauze, face trimitere la Regulamentul de la Haga, din care deduce că acest regulament este aplicabil.

134. În al patrulea rând, niciun alt stat nu avea controlul asupra evenimentelor în cauză. Regatul Unit nu avea nicio responsabilitate militară directă în provincia Al-Muthanna şi Ţările de Jos nu au intenţionat niciodată să-şi transfere jurisdicţia în favoarea acestuia. În plus, la momentul producerii faptelor nu exista o administraţie civilă irakiană, nici armată sau poliţie irakiene, iar APC era cea care exercita prerogativele de putere publică împreună cu ceilalţi membri ai coaliţiei militare, între care şi Ţările de Jos.

135. Cu privire la faptele din speţă, militarii olandezi exercitau controlul asupra PCV şi autoritatea lor asupra personalului irakian angajat în acel loc. În plus, Jandarmeria Regală din Ţările de Jos a efectuat ancheta: ea a reţinut arma sergentului Hussam Saad, din cadrul CACI, maşina domnului Dawoud Joad Kathim şi corpul domnului Azhar Sabah Jaloud. Toate acestea arată că Ţările de Jos îşi asumau „anumite prerogative de putere publică exercitate în mod normal de către un stat suveran”.

136. În sfârşit, ministrul olandez al Apărării, în scrisoarea sa din 18 iunie 2007 prin care transmitea raportul Comisiei Van den Berg către Parlament, a fost de acord cu concluzia acestui raport potrivit căreia Convenţia era aplicabilă trupelor olandeze în relaţiile acestora cu cetăţenii irakieni, în Irak.

2. Motivarea Curţii

a) Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) (Divizia Multinaţională Centru-Sud)

137. În timpul şedinţei în faţa Curţii, agentul Guvernului pârât, răspunzând la o întrebare adresată de Curte, a declarat că autorităţile olandeze responsabile pentru apărare au refuzat să declasifice, la cererea Curţii, memorandumul de înţelegere aplicabil Regatului Unit şi Ţărilor de Jos în provincia Al-Muthanna. Cu toate acestea, a adăugat că memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) „[oferea] o idee clară asupra tipului de document despre care era vorba [în cauză]”.

138. Curtea observă că printre semnatarii Memorandumului de înţelegere al DMN (C-S) figurau autorităţile responsabile pentru apărare ale multor state care au contribuit cu trupe la FSIR, inclusiv ministrul olandez al Apărării (supra, pct. 104). În plus, Curtea observă că partea din memorandumul de înţelegere al DMN (S-E) pe care Guvernul pârât a fost de acord să o divulge (supra, pct. 100) este foarte asemănătoare, deşi nu identică, cu partea corespunzătoare a Memorandumului de înţelegere al DMN (C-S) (supra, pct. 103) şi că agentul Guvernului pârât nu a făcut referire, nici măcar aluzie, la existenţa unei diferenţe semnificative între cele două memorandumuri de înţelegere. Prin urmare, Curtea va pleca de la principiul că ambele documente sunt identice în ceea ce priveşte aspectele relevante. Cu toate acestea, va da dovadă de prudenţă în folosirea Memorandumului de înţelegere al DMN (C-S).

b) Principiile aplicabile

139. Curtea a observat că, deşi jurisdicţia statelor este în primul rând teritorială, uneori poate fi exercitată în afara teritoriului naţional (a se vedea, cu titlu comparativ, Consecinţe juridice ale construirii unui zid în teritoriile palestiniene ocupate, aviz consultativ, C.I.J. Recueil 2004, pag. 136, pct. 109 – supra, pct. 95 de mai sus). Curtea reaminteşte că, în hotărârea Al Skeini şi alţii (citată anterior, pct. 130-139), a rezumat după cum urmează principiile care guvernează exercitarea jurisdicţiei, în sensul art. 1 din Convenţie, în afara teritoriului statelor contractante:

„130. (...) În temeiul [art. 1 din Convenţie], angajamentul asumat de statele contractante se limitează la „recunoaşterea” (în limba engleză, „to secure” „asigurarea”) drepturilor şi libertăţilor enumerate ale persoanelor aflate sub jurisdicţia lor (Soering împotriva Regatului Unit, 7 iulie 1989, pct. 86, seria A nr. 161, şi decizia Bankoviæ, citată anterior, pct. 66). «Jurisdicţia» în sensul art. 1 este o condiţie sine qua non. Acesta trebuie să fie exercitată pentru ca un stat contractant să poată fi considerat responsabil de acte sau omisiuni imputabile, care se află la originea unei presupuse încălcări a drepturilor şi libertăţilor enunţate în Convenţie (Ilaşcu şi alţii, citată anterior, pct. 311).

α) Principiul teritorialităţii

131. Jurisdicţia unui stat, în sensul art. 1, este în primul rând teritorială (Soering, citată anterior, pct. 86, Banković, decizie citată anterior, pct. 61 şi 67, şi Ilaşcu, citată anterior, pct. 312). Se presupune că este exercitată în mod normal pe teritoriul său [Ilaşcu, citată anterior, pct. 312, şi Assanidzé împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 139, CEDO 2004‑II]. Pe de altă parte, actele statelor contractante desfăşurate sau care produc efecte în afara teritoriului lor nu pot fi considerate decât în circumstanţe excepţionale ca exercitate în jurisdicţia lor, în sensul art. 1 (Banković, citată anterior, pct. 67).

132. Până în prezent, Curtea a recunoscut în jurisprudenţa sa o serie de circumstanţe excepţionale care ar putea duce la exercitarea de către statul contractant a jurisdicţiei sale dincolo de propriile frontiere. În fiecare caz, existenţa unor astfel de circumstanţe trebuie apreciată în lumina faptelor specifice ale cauzei, care să impună şi să justifice concluzia Curţii referitoare la exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei ei de către statul respectiv.

β) Autoritatea şi controlul unui agent al statului

133. Curtea a recunoscut în jurisprudenţa sa că, jurisdicţia unui stat contractant în sensul art. 1 poate, ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, să se extindă la acte ale organelor sale care produc efecte în afara propriului teritoriu (Drozd şi Janousek, citată anterior, pct. 91, Loizidou (excepţii preliminare), citată anterior, pct. 62, şi Loizidou împotriva Turciei (fond), 18 decembrie 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri şi decizii 1996‑VI, şi Banković, decizie citată anterior, pct. 69). (...).

(...)

135. (...) [C]urtea a recunoscut exercitarea extrateritorială a jurisdicţiei de către statul contractant care, cu consimţământul, la invitaţia expresă sau cu ştiinţa guvernului local, îşi asumă toate sau o parte din puterile publice exercitate în mod normal de către acesta (Banković, decizie citată anterior, pct. 71). Astfel, atunci când, potrivit unei norme de drept internaţional cutumiar, convenţional sau de altă natură, organele sale îşi asumă funcţii executive sau judiciare pe un teritoriu altul decât propriul său teritoriu, un stat contractant poate fi considerat responsabil de încălcări ale Convenţiei comise în exercitarea acestor funcţii, cu condiţia ca faptele în cauză să îi fie lui imputabile, nu statului teritorial (Drozd şi Janousek, citată anterior, Gentilhomme, Schaff-Benhadji şi Zeroukiet împotriva Franţei, nr. 48205/99, 48207/99 şi 48209/99, 14 mai 2002, precum şi X şi Y împotriva Elveţiei, nr. 7289/75 şi 7349/76, Decizia Comisiei privind admisibilitatea din 14 iulie 1977, DR 9, pag. 57).

136. În plus, jurisprudenţa Curţii arată că, în anumite circumstanţe, folosirea forţei de către agenţi ai unui stat care operează în afara teritoriului său poate plasa sub jurisdicţia statului respectiv, în sensul art. 1, orice persoană aflată sub controlul acestuia. Această normă a fost aplicată în cazul persoanelor plasate în custodia agenţilor statului în afara graniţelor sale. Astfel, în hotărârea Öcalan împotriva Turciei (citată anterior, pct. 91), Curtea a statuat că, „din momentul predării sale agenţilor turci de către agenţii kenieni, [reclamantul] s-a aflat efectiv sub autoritatea Turciei şi, prin urmare, intra sub jurisdicţia acestui stat în sensul art. 1 din Convenţie, chiar dacă Turcia şi-a exercitat autoritatea în afara teritoriului său”. În hotărârea Issa şi alţii, citată anterior, a indicat că, dacă s-ar fi stabilit că soldaţii turci au arestat rudele reclamanţilor din nordul Irakului înainte de a-i duce într-o peşteră din apropiere şi de a-i executa, victimele ar fi fost considerate ca aflându-se sub jurisdicţia Turciei, în virtutea autorităţii şi controlului exercitate de soldaţi asupra victimelor. În decizia Al-Saadoon şi Mufdhi împotriva Regatului Unit [(dec.), nr. 61498/08, pct. 86-89, 30 iunie 2009], Curtea a statuat că, întrucât controlul exercitat de Regatul Unit asupra închisorilor sale militare din Irak şi asupra persoanelor deţinute acolo era unul absolut şi exclusiv, trebuie să se considere, în ceea ce priveşte cei doi cetăţenii irakieni încarceraţi într-una dintre închisori, că aceştia se aflau sub jurisdicţia Regatului Unit. În sfârşit, în hotărârea Medvedyev şi alţii împotriva Franţei [(MC), nr. 3394/03, pct. 67, CEDO 2010], Curtea a concluzionat, în ceea ce priveşte reclamantele care se aflau la bordul unei nave interceptate pe mare de agenţi francezi, că, având în vedere controlul absolut şi exclusiv exercitat continuu şi neîntrerupt de aceşti agenţi asupra navei şi echipajului din momentul interceptării, se aflau sub jurisdicţia Franţei în sensul art. 1 din Convenţie. Curtea consideră că, în cauzele de mai sus, jurisdicţia nu reiese exclusiv din controlul exercitat de statul contractant asupra clădirilor, aeronavei sau vasului în care au fost reţinute persoanele respective. Factorul decisiv în asemenea cazuri îl reprezintă exercitarea unei puteri şi a unui control fizic asupra persoanelor în cauză.

(...)

γ) Controlul efectiv asupra unui teritoriu

138. Principiul conform căruia jurisdicţia statului contract în sensul art. 1 se limitează la propriul teritoriu cunoaşte o altă excepţie atunci când, ca urmare a unei acţiuni militare – legală sau nu – statul exercită un control efectiv asupra unei zone aflate în afara teritoriului său. Obligaţia de a asigura într-o astfel de zonă drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie deriva din existenţa acestui control, fie el exercitat direct, prin intermediul forţelor armate ale statului, fie prin intermediul unei administraţii locale subordonate [Loizidou (excepţii preliminare), citată anterior, pct. 62, Cipru împotriva Turciei (MC), nr. 25781/94, pct. 76, CEDO 2001‑IV, Banković, citată anterior, pct. 70, Ilaşcu, citată anterior, pct. 314-316, şi Loizidou (fond), citată anterior, pct. 52]. Atunci când este stabilit un astfel de control asupra unui teritoriu, nu este necesar să se determine dacă statul contractant care îl deţine exercită un control precis asupra politicilor şi acţiunilor administraţiei publice locale care îi este subordonată. Dat fiind faptul că asigură supravieţuirea acestei administraţii prin intermediul sprijinului militar sau de alt tip, statul respectiv îşi angajează responsabilitatea pentru politicile şi acţiunile întreprinse. Art. 1 îl obligă să recunoască, pe teritoriul în cauză, toate drepturile materiale enunţate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale pe care le-a ratificat, iar încălcările acestor drepturi îi sunt imputabile (Cipru împotriva Turciei, citată anterior, pct. 76-77).

139. Întrebarea dacă un stat contractant exercită sau nu un control efectiv asupra unui teritoriu în afara graniţelor sale este o întrebare factuală. Pentru a se pronunţa, Curtea se referă în primul rând la numărul de soldaţi trimişi de stat pe teritoriul respectiv [Loizidou (fond), citată anterior, pct. 16 şi 56, Ilaşcu, citată anterior, pct. 387]. Alţi factori pot fi de asemenea luaţi în considerare, ca de exemplu măsura în care sprijinul militar, economic şi politic furnizate de stat administraţiei locale subordonate îi asigură acesteia influenţă şi control în regiune (Ilaşcu, citată anterior, pct. 388-394).

c) Aplicarea principiilor sus-menţionate la faptele din speţă

140. Statul pârât se bazează în mare măsură pe argumentul potrivit căruia evenimentele în cauză nu pot fi imputate Ţărilor de Jos, întrucât autoritatea era exercitată de alţii: fie în comun de către Statele Unite şi Regatul Unit, pe care Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite le desemnase ca „puteri ocupante”, fie de Regatul Unit, în calitate de „naţiune conducătoare” în sud-estul Irakului, care comanda contingentul olandez din cadrul FSIR.

141. Pentru a stabili existenţa unei jurisdicţii în lumina Convenţiei, Curtea ia în considerare contextul factual special şi normele relevante de drept internaţional.

142. În primul rând, în ceea ce priveşte contextul juridic internaţional, Curtea subliniază că statutul de putere ocupantă în sensul art. 42 din Regulamentul de la Haga, sau lipsa acestui statut, nu este, în sine, decisiv. Deşi a considerat acest concept ca fiind relevant în cauzele în Al-Skeini şi alţii (citată anterior, pct. 143) şi Al-Jedda împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 27021/08, pct. 77, CEDO 2011], nu a fost necesar să-l utilizeze pentru a concluziona că responsabilitatea Turciei este angajată ca urmare a evenimentelor survenite în nordul Ciprului [a se vedea, în special, Loizidou împotriva Turciei (excepţii preliminare), 23 martie 1995, seria A nr. 310, şi Cipru împotriva Turciei (GC), nr. 25781/94, CEDO 2001‑IV], sau a Rusiei ca urmare a situaţiei de pe teritoriul Republicii Moldova situat la est de Nistru [a se vedea, Ilaşcu şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei (MC), nr. 48787/99, CEDO 2004‑VII, şi Catan şi alţii împotriva Republicii Moldova şi Rusiei (MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012].

143. În plus, faptul că un stat contractant execută o decizie sau un ordin din partea unei autorităţi a unui stat străin nu este, în sine, suficient pentru a-l exonera de obligaţiile care îi revin în temeiul Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Pellegrini împotriva Italiei, nr. 30882/96, pct. 40, CEDO 2001‑VIII, şi K. împotriva Italiei, nr. 38805/97, pct. 21, CEDO 2004‑VIII). Prin urmare, statul pârât nu a fost exonerat de „jurisdicţia” sa în sensul art. 1 din Convenţie prin simplul fapt că a acceptat controlul operaţional al comandantului DMN (S-E), care era ofiţer britanic. Curtea a observat că Ţările de Jos au menţinut „comanda deplină” asupra personalului lor militar, astfel cum au declarat miniştrii Afacerilor Externe şi Apărării în scrisoarea transmisă Parlamentului (supra, pct. 57).

144. Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite reflectă prezenţa în Irak a forţelor trimise de o multitudine de state membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care îşi desfăşurau activitatea sub egida unei Autorităţi („Autoritatea Provizorie a Coaliţiei”) formate din Statele Unite ale Americii şi Regatul Unit. Reafirmând suveranitatea şi integritatea teritorială a Irakului, rezoluţia solicita „tuturor părţilor în cauză”, „fie că au sau nu calitatea de putere ocupantă”, „să respecte pe deplin obligaţiile care le revin în temeiul dreptului internaţional, în special în temeiul Convenţiei de la Geneva din 1949 şi al Regulamentului de la Haga din 1907” (supra, pct. 93).

145. Adoptată în urma Rezoluţiei 1483, Rezoluţia 1511 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite „sublinia”, de asemenea, suveranitatea statului irakian. Rezoluţia invita statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite să contribuie la forţa multinaţională pentru a restabili stabilitatea şi securitatea şi solicita statelor membre şi organizaţiilor internaţionale şi regionale să contribuie la formarea şi echiparea forţelor irakiene de poliţie şi securitate.

146. Forţa multinaţională a luat formă concretă printr-o serie de memorandumuri de înţelegere care defineau interacţiunile dintre diferitele contingente armate prezente în Irak. Drept mărturie stă scrisoarea pe care miniştrii Afacerilor Externe şi Apărării au adresat-o Camerei Inferioare a Parlamentului la 6 iunie 2003 (supra, pct. 57 ), care indica faptul că Guvernul olandez păstra „comanda deplină” asupra contingentului olandez din Irak. Curtea presupune, având în vedere modul de redactare a pct. 5.2 din Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S) (supra, pct. 103), că aceste informaţii se bazau pe Memorandumul de înţelegere al DMN (S-E).

147. Din Memorandumul de înţelegere al DMN (C-S), dar şi din extrasul Memorandumului de înţelegere al DMN (S-E) pus la dispoziţia Curţii de către Guvern (supra, pct. 100) rezultă că forţele care aparţineau altor naţiuni decât „naţiunile conducătoare” primeau instrucţiuni curente de la comandanţii străini, dar că definirea marilor orientări – în special, în limitele aprobate sub forma unor reguli de acţiuni anexate la memorandumurile de înţelegere, elaborarea unor reguli distincte privind utilizarea forţei – rămâneau spaţiul rezervat al fiecărui stat furnizor de trupe.

148. Pe această bază au fost distribuite o listă de verificare pentru comandanţii FSIR şi o cartă a militarului, de către Guvernul Ţărilor de Jos, efectivelor olandeze (supra, pct. 59).

149. Deşi trupele olandeze aveau baza într-o zonă din sud-estul Irakului unde forţele SFIR se aflau sub comanda unui ofiţer britanic, Ţările de Jos aveau totuşi responsabilitatea de a asigura securitatea acelui loc, fiind excluse alte state participante, şi păstrau comanda deplină asupra contingentului lor.

150. Nu este mai puţin important faptul că postul de control era oficial controlat de membrii efectivului irakian al CACI. Curtea observă că, în conformitate cu Decretul nr. 28 emis de Autoritatea Provizorie a Coaliţiei (Înfiinţarea Corpului Apărării Civile Irakiene – supra, pct. 99), CACI nu exercita funcţii de menţinere a ordinii naţionale, în îndeplinirea cărora ar fi fost subordonat autorităţilor irakiene; în fapt, CACI era plasat sub supravegherea şi autoritatea ofiţerilor Forţelor Coaliţiei [art. 1 § 4 a), art. 4 § 1 şi art. 7].

151. Prin urmare, Curtea nu poate concluziona că forţele olandeze erau plasate „la dispoziţia” unei puteri străine, fie că este vorba despre Irak, Regatul Unit sau orice altă putere, nici că se aflau „sub conducerea şi controlul exclusiv al oricărui alt stat (a se vedea, cu titlu comparativ, mutatis mutandis, art. 6 din Articolele Comisiei de Drept Internaţional privind responsabilitatea statului, supra, pct. 98; a se vedea, de asemenea, Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid [Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului, hotărâre, C.I.J. Recueil 2007, pag. 43, pct. 406, supra, pct. 97].

152. Curtea revine în continuare la circumstanţele decesului domnului Azhar Sabah Jaloud. Observă că acesta din urmă a fost ucis atunci când vehiculul în care călătorea a făcut obiectul focurilor de armă în timp ce trecea printr-un post de control controlat de un personal aflat sub comanda şi supravegherea directă a unui ofiţer al armatei regale olandeze. Postul de control fusese înfiinţat în vederea executării misiunii FSIR, prevăzută de Rezoluţia 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (supra, pct. 93), pentru restabilirea unor condiţii de stabilitate şi de securitate propice pentru crearea unei administraţii eficiente în ţară. Curtea consideră că statul pârât îşi exercita „jurisdicţia” în limitele misiunii sale în cadrul FSIR pentru a-şi impune autoritatea şi controlul asupra persoanelor care treceau prin postul de control. Prin urmare, Curtea concluzionează că decesul domnului Azhar Sabah Jaloud s-a produs sub „jurisdicţia” Ţărilor de Jos, potrivit interpretării care trebuie dată acestui termen în sensul art. 1 din Convenţie.

153. Curtea a stabilit aşadar jurisdicţia Ţărilor de Jos. Curţii nu i s-a solicitat să examineze dacă Regatul Unit, un alt stat parte la Convenţie, putea exercita o jurisdicţie concurentă.

d) Imputabilitatea

154. Curtea reaminteşte că acele criterii care permit stabilirea existenţei unui „jurisdicţii” în sensul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea responsabilităţii unui stat în ceea ce priveşte o faptă ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional general (Catan şi alţii, citată anterior, pct. 115). În plus, în Al Skeini şi alţii, Curtea a subliniat că „atunci când statul, prin agenţii săi, îşi exercită controlul şi autoritatea asupra unei persoane şi, în consecinţă, jurisdicţia, îi revine aşadar, în temeiul art. 1, obligaţia de a-i recunoaşte drepturile şi libertăţile definite la Titlul I din Convenţie în privinţa respectivei persoane. În acest sens, prin urmare, drepturile care decurg din Convenţie pot fi „divizate şi adaptate” (a se vedea, cu titlu comparativ, Banković şi alţii, citată anterior, pct. 75).

155. Faptele care stau la baza capetelor de cerere ale reclamantului sunt rezultatul presupuselor acte şi omisiuni ale personalului militar, autorităţilor de anchetă şi organelor judiciare din Ţările de Jos. Ele sunt aşadar de natură să angajeze răspunderea Ţărilor de Jos în temeiul Convenţiei.

e) Excepţia preliminară a Guvernului

156. Curtea respinge obiecţia preliminară a Guvernului, care a fost reunită cu fondul (a se vedea supra, pct. 110). Curtea trebuie să examineze în prezent temeinicia capetelor de cerere formulate de reclamant.

C. Cu privire la pretinsa încălcare a obligaţiei de a ancheta care decurge din art. 2

157. Reclamantul susţine că statul pârât nu a anchetat în mod adecvat decesul fiului său pentru a aduce în faţa justiţiei persoana responsabilă. El invocă art. 2 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.

2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă:

a) pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale;

b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute;

c. pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o insurecţie.”

Guvernul pârât contestă că a fost comisă o încălcare a art. 2.

158. Guvernul intervenient nu a abordat fondul capetelor de cerere formulate de reclamant.

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

159. Reclamantul pune în discuţie independenţa anchetei care a fost efectuată asupra decesului domnului Azhar Sabah Jaloud şi procedura care a urmat.

160. În primul rând, pune la îndoială independenţa unităţii Jandarmeriei Regale care se afla în Irak. Reclamantul indică faptul că această unitate avea baza comună cu trupele olandeze FSIR şi, prin urmare, avea un contact strâns cu acestea. El adăugă că, întrucât procurorul către care au transmis raportul se afla în Ţările de Jos, unitatea Jandarmeriei Regale se afla permanent sub controlul comandantului batalionului olandez.

161. Reclamantul consideră că lipsa de independenţă a unităţii menţionate a afectat totodată decizia procuraturii de neîncepere a urmăririi penale a locotenentului A., care s-a bazat în principal pe ancheta Jandarmeriei Regale. El arată că, în hotărârea Ergi împotriva Turciei (28 iulie 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑IV), Curtea a concluzionat încălcarea art. 2 sub aspect procedural, pe motiv că procurorul care a luat decizia lipsei de competenţă s-a bazat în mare măsură pe o concluzie care figura într-un raport al incidentului redactat de jandarmerie.

162. El adaugă că şi Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem s-a bazat în întregime pe rezultatele anchetei – foarte limitată în viziunea sa – care a fost efectuată de Jandarmeria Regală, în măsura în care, în opinia sa, ar fi trebuit să ordone deschiderea unei anchete de către un judecător independent.

163. În cele din urmă, reclamantul consideră că prezenţa unui ofiţer activ în cadrul Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem obligă la concluzia că decizia luată de aceasta nu putea fi independentă. El invocă hotărârile Akkoç împotriva Turciei (nr. 22947/93 şi 22948/93, CEDO 2000‑X) şi Incal împotriva Turciei (9 iunie 1998, Recueil 1998‑IV).

164. Reclamantul susţine, de asemenea, că ancheta a fost insuficientă.

165. În primul rând, declaraţiile membrilor CACI prezenţi în PCV în momentul în care au fost trase focurile de armă nu au fost depuse la dosarul anchetei interne. Raportul Jandarmeriei Regale comunicat procurorului şi Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem s-a limitat la a indica faptul că aceste persoane nu erau în măsură să comunice nimic relevant. Or, fuseseră colectate declaraţii detaliate de la membrii CACI în mod individual, însă acestea nu au fost comunicate nici reclamantului, nici Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem, şi nici nu au fost prezentate decât în cursul procedurii în faţa Curţii.

166. Interogatoriul domnului Dawoud Joad Kathim, „martor-cheie” în viziunea reclamantului, întrucât era singurul martor civil şi singurul supravieţuitor în urma incidentului care nu se afla sub comanda locotenentului A., a fost extrem de superficial. În plus, declaraţia sa, astfel cum a fost înregistrată de anchetatorii Jandarmeriei Regale, era diferită de cea divergentă înregistrată mai târziu, în aceeaşi zi, de către un funcţionar irakian.

167. Locotenentul A. nu a fost supus unui prim interogatoriu decât după şapte ore de la producerea faptelor în litigiu şi nu a fost izolat în această perioadă de alţi martori. Ar fi avut aşadar deplina libertate de a discuta despre atacul armat cu ceilalţi martori înainte de a fi interogat şi să-şi adapteze declaraţiile în consecinţă.

168. A doua zi după producerea faptelor, locotenentul A. a declarat că a reuşit să obţină de la comandantul-adjunct al CACI lista membrilor CACI care au făcut uz de armă, precum şi de numărul de cartuşe trase. Reclamantul consideră că faptul că locotenentul A., suspect principal, a putut obţine aceste informaţii de la un martor-cheie a subminat, de asemenea, eficienţa anchetei. În plus, în ciuda importanţei sale potenţiale în cauză, lista obţinută de locotenentul A. nu a fost depusă la dosar.

169. Jandarmeria Regală a deţinut corpul domnului Azhar Sabah Jaloud timp de mai multe ore fără a efectua o autopsie. Corpul persoanei decedate a fost ulterior transferat la un spital civil irakian, unde a fost efectuată o autopsie în absenţa reprezentanţilor Jandarmeriei Regale. Raportul autopsiei a fost depus la dosar în starea în care era, fără a fi tradus.

170. Alte probe ştiinţifice şi tehnice ar fi fost tratate cu neglijenţă similară. În special, raportul privind fragmentele de glonţ extrase din corpul persoanei decedate nu a fost tradus in extenso.

171. În final, reclamantul susţine că rudele apropiate ale domnului Azhar Sabah Jaloud nu au fost implicate suficient în anchetă şi informate cu privire la evoluţia acesteia. Astfel, nimeni nu a încercat să contacteze vreodată familia domnului Azhar Sabah Jaloud, şi nimeni nu a făcut nici un efort să informeze rudele asupra deciziei de neîncepere a urmăririi penale a locotenentului A.

b) Guvernul pârât

172. Guvernul pârât susţine că nu a existat nicio încălcare a art. 2.

173. Acesta consideră că nu se pune nicio problemă de independenţă.

174. Jandarmeria Regală avea propriul lanţ de comandă şi nu depindea decât de Ministerul Public pentru a efectua anchete. În privinţa deciziei de neîncepere a urmăririi penale a locotenentului A, era inevitabil ca aceasta să se bazeze pe raportul de anchetă al Jandarmeriei Regale. În orice caz, nimic nu poate sugera lipsa de independenţă a Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem.

175. De asemenea, ancheta a fost suficient de eficientă.

176. Membrii Jandarmeriei Regale au examinat locul atacului armat şi au colectat probele disponibile imediat după sosire.

177. Locotenentul A., care a raportat el însuşi incidentul, şi-a asumat imediat întreaga responsabilitate a atacului; nimic nu demonstrează nici cea mai mică tentativă din partea sa de a manipula elemente de probă.

178. Membrii CACI au fost într-adevăr interogaţi, dar nu au fost în măsură să raporteze niciun fapt important. În orice caz, nu erau consideraţi suspecţi.

179. Pentru Guvern, depoziţiile domnului Dawoud Joad Kathim – cea luată de Jandarmeria Regală şi cea luată de poliţia irakiană – nu sunt contradictorii, deşi declaraţia persoanei în cauză, dată poliţiei irakiene, potrivit căreia interpretul i-a cerut să declare că doar membrii CACI au tras, nu este deloc plauzibilă, în opinia sa.

180. Necesitatea de a încredinţa irakienilor corpul persoanei decedate ar fi fost rezultatul absenţei în tabăra olandeză a echipamentului necesar pentru efectuarea unei autopsii. Decizia ca personalul olandez să nu participe la autopsie a fost luată de autorităţile irakiene.

181. În orice caz, ancheta a fost suficientă pentru a permite să se stabilească faptul că, dintre toţi soldaţii olandezi prezenţi, doar locotenentul A. a tras asupra maşinii, astfel încât procedurile penale s-au concentrat asupra sa.

182. În cele din urmă, Guvernul a considerat că reclamantul a fost implicat suficient în cadrul procedurii: a primit informaţii prin intermediul avocatului său, de îndată ce acesta din urmă a solicitat, iar informaţiile respective au fost suficiente pentru a-i permite să participe efectiv la procedura prin care a contestat decizia de neîncepere a urmăririi penale a locotenentului A.

2. Motivarea Curţii

a) Cu privire la întrebarea dacă focurile de armă au fost trase doar de locotenentul A. sau şi de către membrii CACI

183. Curtea trebuie să examineze mai întâi argumentul reclamantului potrivit căruia probele disponibile – în special depoziţiile luate de la membrii CACI, dar care nu au fost depuse la dosarul procedurii interne – demonstrează că doar locotenentul A. a tras.

184. Este adevărat că niciunul dintre membrii CACI nu a recunoscut că a tras asupra maşinii în care se afla domnul Azhar Sabah Jaloud. Curtea observă însă că, potrivit anchetatorilor Jandarmeriei Regale, vehiculul în cauză a fost atins de gloanţe de diferite calibre, unele mai mici de 6 mm, altele mai mari (supra, pct. 32). Acest aspect pare corelat cu utilizarea a cel puţin două tipuri de arme, care puteau fi foarte bine să fie arma C7A1 Diemaco furnizată armatei olandeze (care utilizează cartuşe de 5,56 mm NATO – supra, pct. 50) şi Kalaşnikovul AK-47 folosit de CACI (care utilizează cartuşe de 7,62 mm – supra, pct. 52). În aceste condiţii, declaraţiile reclamantului potrivit cărora doar locotenentul A. a tras sunt neverificabile.

185. În orice caz, Curtea este invitată doar să se pronunţe dacă au fost îndeplinite cerinţele procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie. Prin urmare, nu este necesar să se pronunţe asupra aspectului în cauză.

b) Principiile relevante

186. Astfel cum a afirmat Curtea în hotărârea Al-Skeini şi alţii, citată anterior:

„163. Pentru ca interdicţia generală de a provoca moartea în mod arbitrar aplicabilă agenţilor statului să fie eficientă în practică, trebuie să existe o procedură care să permită controlul legalităţii utilizării forţei letale de către autorităţile statului. Coroborată cu obligaţia generală a statului, în temeiul art. 1 din Convenţie, de a recunoaşte oricărei persoane aflate sub jurisdicţia sa drepturile şi libertăţile definite în (...) Convenţie, obligaţia de a proteja dreptul la viaţă pe care o impune în mod implicit această dispoziţie implică efectuarea unei anchete oficiale eficiente atunci când utilizarea forţei, în special de către agenţii statului, a provocat decesul unei persoane (McCann, citată anterior, pct. 161). Este vorba, în principal, în cursul unei astfel de anchete, să se asigure aplicarea eficientă a legislaţiei interne care protejează dreptul la viaţă şi, în cauzele în care sunt implicaţi angajaţi sau organe ale statului, să se garanteze că aceştia oferă explicaţii pentru decesele survenite ca urmare a responsabilităţii lor [Natchova împotriva Bulgariei, nr. 43577/98 şi 43579/98, pct. 110, CEDO 2005‑VII]. Cu toate acestea, ancheta trebuie să fie, de asemenea, suficient de extinsă pentru a permite autorităţilor care o desfăşoară să ia în considerare nu doar actele agenţilor statului care au folosit în mod direct forţa letală, ci şi toate circumstanţele care au dus la utilizarea acesteia, în special planificarea operaţiunilor în curs de desfăşurare şi controlul exercitat asupra acestora, în cazul în care elementele menţionate ar fi necesare pentru a stabili dacă statul şi-a îndeplinit sau nu obligaţia pe care i-o impune art. 2, de a proteja viaţa (a se vedea, prin implicare, McCann, citată anterior, pct. 150 şi 162, Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct.128, CEDO 2001‑III, McKerr, citată anterior, pct. 143 şi 151, Shanaghan împotriva Regatului Unit, nr. 37715/97, pct. 100-125, 4 mai 2001, Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct.  77-78, CEDO 2003‑VIII, Natchova, citată anterior, pct. 114-115, precum şi, mutatis mutandis, Tzekov împotriva Bulgariei, nr. 45500/99, pct. 71, 23 februarie 2006).

164. Curtea a statuat deja că obligaţia procedurală care decurge de la art. 2 continuă să se aplice, chiar dacă condiţiile de securitate sunt dificile, inclusiv în contextul unui conflict armat (a se vedea, printre alte exemple, Güleç împotriva Turciei, 27 iulie 1998, pct. 81, Recueil 1998‑IV, Ergi împotriva Turciei, 28 iulie 1998, pct. 79 şi 82, Recueil 1998‑IV, Ahmet Özkan şi alţii împotriva Turciei, nr. 21689/93, pct. 85-90, 309-320 şi 326-330, 6 aprilie 2004, Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 180 şi 210, 24 februarie 2005, şi Kanlibaş împotriva Turciei, nr. 32444/96, pct. 39-51, 8 decembrie 2005). În mod evident, este posibil ca, în cazul în care decesul cu privire la care art. 2 prevede că se impune o anchetă are loc într-un context de violenţă generalizată, conflict armat sau revoltă, anchetatorii se pot confrunta cu obstacole şi, aşa cum a remarcat raportorul special al Organizaţiei Naţiunilor Unite [...], constrângeri specifice pot impune utilizarea unor măsuri de anchetă mai puţin eficiente sau întârzieri ale anchetei (a se vedea, de exemplu, Bazorkina împotriva Rusiei, nr. 69481/01, pct. 121, 27 iulie 2006). Nu este mai puţin adevărat că obligaţia pe care o impune art. 2, de a proteja viaţa, implică adoptarea, chiar şi în condiţii de securitate dificile, tuturor măsurilor necesare pentru a garanta desfăşurarea unei anchete efective şi independente cu privire la presupusele încălcări ale dreptului la viaţă [a se vedea, printre multe alte exemple, Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 86-92, Recueil 1998‑I, Ergi, citată anterior, pct. 82-85, Tanrýkulu împotriva Turciei (MC), nr. 23763/94, pct. 101-110, CEDO 1999‑IV, Khachiev ţi Akaïeva împotriva Rusiei, nr. 57942/00 şi 57945/00, pct. 156-166, 24 februarie 2005, Issaïeva, citată anterior, pct. 215-224, şi Moussaïev ţi alţii împotriva Rusiei, nr. 57941/00, 58699/00 şi 60403/00, pct. 158-165, 26 iulie 2007].

165. În ceea ce priveşte ce formă de anchetă permite atingerea obiectivelor prevăzute de art. 2, aceasta poate varia în funcţie de circumstanţe. Totuşi, indiferent de modalităţile reţinute, autorităţile trebuie să acţioneze din oficiu, de îndată ce cauza le este adusă la cunoştinţă. Ele nu pot lăsa rudelor defunctului iniţiativa de a depune o plângere oficială sau responsabilitatea de a iniţia o procedură de anchetă (Ahmet Özkan şi alţii, citată anterior, pct. 310, şi Issaïeva, citată anterior, pct. 210). Procedura civilă, care se deschide la iniţiativa rudelor, nu a autorităţilor, şi care nu permite nici identificarea, nici condamnarea presupusului făptuitor al unei infracţiuni, nu poate fi luată în considerare în evaluarea îndeplinirii de către stat a obligaţiilor procedurale ce îi revin în temeiul art. 2 (a se vedea, de exemplu, Hugh Jordan, citată anterior, pct. 141). În plus, aceste obligaţii nu sunt îndeplinite prin simpla acordare de despăgubiri (McKerr, pct. 121, şi Bazorkina, pct. 117).

166. Aşa cum s-a afirmat mai sus, ancheta trebuie să fie efectivă, în sensul că trebuie să permită să se stabilească dacă utilizarea forţei a fost sau nu justificată în circumstanţele cauzei şi să-i identifice şi să-i pedepsească pe cei responsabili. Aceasta nu este o obligaţie de rezultat, ci una de mijloace. Autorităţile trebuie să ia măsurile rezonabile de care dispun pentru a asigura obţinerea de probe cu privire la incident, inclusiv, printre altele, declaraţiile martorilor oculari, expertiza medico-legală şi, dacă este cazul, o autopsie care să ofere un raport complet şi exact al rănilor, precum şi o analiză obiectivă a constatărilor clinice, în special asupra cauzei decesului. Orice carenţă a anchetei care îi slăbeşte capacitatea de stabilire a circumstanţelor cauzei şi/sau responsabilităţile riscă să conducă la concluzia că nu respectă standardul de eficienţă necesar (Ahmet Özkan şi alţii, citată anterior, pct. 312, şi Issaïeva, citată anterior, pct. 212, precum şi cauzele citate în acestea).

167. În general, se poate considera că, pentru ca o anchetă privind o acuzaţie de omor nelegitim presupus a fi fost comis de către agenţi ai statului să fie efectivă, este necesar ca persoanele responsabile pentru anchetă să fie independente de persoanele implicate. Aceasta presupune nu numai lipsa oricărei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o independenţă practică (a se vedea, de exemplu, Shanaghan, citată anterior, pct. 104). În acest context, o cerinţă de celeritate şi diligenţă rezonabilă este implicită. Trebuie să se admită că pot exista obstacole sau dificultăţi care împiedică evoluţia anchetei într-o situaţie specială. Totuşi, un răspuns rapid din partea autorităţilor, atunci când este vorba de anchetarea folosirii forţei letale, poate fi, în general, considerat drept esenţial pentru a păstra încrederea publicului în respectarea principiului legalităţii şi pentru a evita orice aparenţă de complicitate sau de toleranţă faţă de acte ilegale. Din aceleaşi motive, publicul trebuie să aibă dreptul de a verifica în mod suficient cercetarea sau concluziile sale, astfel încât să poată fi contestată răspunderea atât în practică, cât şi în teorie. Gradul necesar de control din partea publicului poate varia de la o situaţie la alta. Totuşi, în toate cazurile, rudele victimei trebuie asociate procedurii în măsura în care este necesar pentru protecţia intereselor lor legitime (Ahmet Özkan şi alţii, citată anterior, pct. 311-314, şi Issaïeva, citată anterior, pct. 211-214, precum şi cauzele citate în acestea).”

c) Cu privire la independenţa anchetei

i. Unitatea Jandarmeriei Regale prezentă în Irak

187. Reclamantul pune la îndoială independenţa unităţii Jandarmeriei Regale care a început ancheta, susţinând că membrii săi erau localizaţi în imediata vecinătate a armatei regale pe care o acuză de decesul fiului său. În ceea ce priveşte Guvernul, acesta susţine că Jandarmeria Regală era suficient de independentă.

188. Curtea observă că independenţa şi, prin urmare, eficacitatea unei anchete asupra unui omor presupus ilegal pot fi puse la îndoială dacă anchetatorii şi persoanele vizate de anchetă au relaţii apropiate [a se vedea, cu titlu comparativ, Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 337, CEDO 2007‑II].

189. Guvernul nu contestă faptul că, la momentul producerii faptelor, unitatea Jandarmeriei Regale împărţea cartierul general cu efectivele armatei regale. Cu toate acestea, nu a fost prezentată nicio probă care să poată conduce Curtea la concluzia că acest fapt în sine a subminat independenţa unităţii Jandarmeriei Regale astfel încât să afecteze calitatea anchetei.

190. Curtea nu consideră că este stabilit că, din cauza distanţei geografice dintre unitatea Jandarmeriei Regale staţionate în Irak şi procurorul responsabil de anchetă – care se afla la Arnhem – unitatea Jandarmeriei Regale era subordonată comandantului de batalion al armatei regale pentru aspectele curente. Reclamantul nu a prezentat nicio probă care să susţină teza sa în această privinţă.

ii.
 Încrederea în rapoartele Jandarmeriei Regale

191. Reclamantul consideră că Ministerul Public s-a bazat într-o măsură excesivă pe rapoartele Jandarmeriei Regale. Guvernul contestă acest aspect.

192. Procurorii se bazează în mod inevitabil pe poliţie pentru a obţine informare şi sprijin. Acest lucru nu este în sine suficient pentru a justifica concluzia că le lipseşte independenţa faţă de poliţie [a se vedea, mutatis mutandis, Ramsahai şi alţii (MC), citată anterior, pct. 344].

193. În plus, unitatea Jandarmeriei Regale era prezentă în Irak tocmai pentru a face activitate de poliţie precum cea în discuţie aici. Prin urmare, faptul că procurorul s-a bazat pe rapoartele întocmite de Jandarmeria Regală nu ridică, în sine, nicio problemă.

194. Pentru Curte, esenţa acestui capăt de cerere o reprezintă afirmaţia că ancheta nu a fost eficientă şi că rapoartele care au rezultat nu sunt de încredere. Curtea va examina separat preocupările reclamantului cu privire la calitatea anchetei desfăşurate de Jandarmeria Regală.

iii. Membrul militar al Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem

195. Reclamantul consideră că prezenţa unui ofiţer activ în cadrul Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem ca o lipsă de independenţă a acesteia. Guvernul susţine că, în opinia sa, independenţa Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem este garantată.

196. În speţă, Curtea a examinat componenţa camerei militare, în ansamblul său. Camera este compusă din trei membri, şi anume doi membri civili ai Curţii de Apel Arnhem şi un membru, militar. Acesta din urmă este ofiţer superior cu calificările impuse pentru a fi magistrat; este promovat cu titlu onorific la gradul necesar în marină, armata terestră sau forţele aeriene, dacă nu are deja acest grad (supra, pct. 64). În cadrul funcţiei sale judiciare, nu se află sub autoritatea şi disciplina militare; i se aplică aceleaşi reguli de independenţă funcţională şi imparţialitate la fel ca şi judecătorilor civili (supra, pct. 65). În aceste condiţii, Curtea este dispusă să admită că această cameră militară oferă garanţii suficiente în sensul art. 2 din Convenţie.

d) Cu privire la eficienţa anchetei

i. Depoziţiile membrilor CACI

197. În cererea sa, reclamantul a susţinut că Jandarmeria Regală nu a colectat depoziţiile membrilor CACI care păzeau postul de control în momentul atacului armat. Raportul transmis Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem preciza doar că aceste persoane nu „[au oferit] informaţii relevante (supra, pct. 25).

198. În urma desesizării Camerei în favoarea Marii Camere, Guvernul a transmis un proces-verbal oficial al interogatoriului membrilor CACI efectuat de ofiţeri ai Jandarmeriei Regale (supra, pct. 38). Se pare că acest document conţine informaţii care ar fi putut eventual să fie utile Camerei militare a Curţii de Apel din Arnhem, în special precizări privind numărul de focuri de armă trase de fiecare soldat şi cantitatea de muniţie rămasă, precum şi o redare mult mai detaliată a declaraţiei date de interpret, domnul Walied Abd Al Hussain Madjied.

199. Astfel cum a declarat Curtea în mai multe rânduri, utilizarea sintagmei „absolut necesară” de la art. 2 § 2 indică faptul că trebuie aplicat un criteriu de necesitate mult mai strict şi imperios decât cel utilizat în mod normal pentru a stabili dacă intervenţia statului este „necesară într-o societate democratică” în temeiul art. 8 – 11 § 2 din Convenţie. Forţa utilizată trebuie să fie în special strict proporţională cu obiectivele menţionate la art. 2 § 2 lit. a), b) şi c) (a se vedea, printre multe altele, McCann şi alţii împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, pct. 149, seria A nr. 324, Kelly şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 30054/96, pct. 93, 4 mai 2001 şi Issaïeva împotriva Rusiei, nr. 57950/00, pct. 173, 24 februarie 2005). Rezultă că nicio anchetă internă nu poate îndeplini cerinţele art. 2 din Convenţie dacă nu permite să se verifice faptul că forţa letală folosită de agenţii statului nu a depăşit ceea ce era impus de circumstanţe (Kaya împotriva Turciei, 19 februarie 1998, pct. 87Recueil 1998-I).

200. Deşi ancheta trebuie să fie eficientă, în sensul că trebuie să permită identificarea şi, dacă este cazul, să-i pedepsească pe cei responsabili [a se vedea în special Hugh Jordan împotriva Regatului Unit, nr. 24746/94, pct. 107, CEDO 2001‑III, McKerr împotriva Regatului Unit, nr. 28883/95, pct. 113, CEDO 2001‑III, Finucane împotriva Regatului Unit, nr. 29178/95, pct. 69, CEDO 2003‑VIII, Makaratzis împotriva Greciei (MC), nr. 50385/99, pct. 74, CEDO 2004‑XI, Tahsin Acar împotriva Turciei (MC), nr. 26307/95, pct. 223, CEDO 2004‑III şi Giuliani şi Gaggio împotriva Italiei (MC), nr. 23458/02, pct. 301, CEDO 2011], Curtea subliniază, de asemenea, că o anchetă suficientă pentru a susţine o constatare judiciară privind întrebarea dacă forţa utilizată a fost justificată sau nu în circumstanţele date este crucială pentru exercitarea, de către un agent al statului urmărit într-o procedură penală ulterioară, a dreptului la apărare [a se vedea, mutatis mutandis, Edwards împotriva Regatului Unit, 16 decembrie 1992, pct. 36, seria A nr. 247‑B, Rowe şi Davis împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28901/95, pct. 60, CEDO 2000‑II, I.J.L. şi alţii împotriva Regatului Unit, nr. 29522/95, 30056/96 şi 30574/96, pct. 112, CEDO 2000‑IX, şi Dowsett împotriva Regatului Unit, nr. 39482/98, pct. 41, CEDO 2003‑VII].

201. Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem a fost solicitată să examineze dacă locotenentul A. a acţionat potrivit instrucţiunilor pe care le primise de la autoritatea competentă (art. 38 din Codul penal militar – supra, pct. 66). Instrucţiunile, care se refereau la recurgerea la forţă, astfel cum erau formulate în Carta militarului (supra, pct. 59 de mai sus), sub titlul „Forţa minimă”, indicau la pct. 14:

„Dacă sunteţi obligaţi să deschideţi focul, va trebui:

‑ să efectuaţi doar focuri ţintite;

– să evitaţi să trageţi mai multe focuri de armă decât este necesar; şi

– să încetaţi focul de îndată ce situaţia permite.”

202. Camera militară a curţii de apel s-a limitat la a stabili că locotenentul A. a reacţionat din greşeală la focurile de armă provenite din partea cealaltă a drumului şi la a considera că, astfel, putea invoca legitima apărare (supra, pct.48). Instanţa nu a abordat aspectele legate de întrebarea dacă el a acţionat în limitele instrucţiunilor pe care le primise, în ceea ce priveşte proporţionalitatea recurgerii la forţă. În special, nu a emis nicio concluzie cu privire la întrebarea dacă nu a tras mai multe focuri de armă decât era necesar şi dacă a încetat să tragă de îndată ce situaţia i-a permis.

203. Curtea consideră că, pentru a efectua o evaluare care să îndeplinească cerinţele menţionate mai sus, Camera militară a Curţii de Apel din Arnhem ar fi trebuit să aibă acces la procesele-verbale ale audierilor membrilor CACI efectuate de ofiţerii Jandarmeriei Regale (supra, pct. 38). Astfel, lipsa documentelor respective de la dosarul curţii de apel a subminat în mod grav eficacitatea examinării efectuate de aceasta.

ii.
 Interogatoriul domnului Dawoud Joad Kathim

204. Reclamantul susţine că lapidaritatea depoziţiei şoferului maşinii, domnul Dawoud Joad Kathim, astfel cum a fost aceasta efectuată de un anchetator al Jandarmeriei Regale (supra, pct. 23), este, de asemenea, un factor care trebuie luat în considerare în evaluarea calităţii anchetei. El adaugă că au existat divergenţe între această depoziţie şi cea dată ulterior, a doua zi, în faţa unui agent irakian (supra, pct. 37). Dimpotrivă, Guvernul consideră că diferenţele care ar putea exista între cele două depoziţii nu sunt suficiente pentru a pune la îndoială eficienţa anchetei.

205. Curtea consideră că nu se poate trage nicio concluzie privind lapidaritatea nici din prima depoziţie a domnului Dawoud Joad Kathim. Neconcordanţele dintre prima şi cea de a doua depoziţie pot justifica îndoieli cu privire la credibilitatea uneia sau alteia dintre aceste depoziţii, astfel cum au fost înregistrate, însă doar acest element nu poate conduce Curtea la concluzia că ancheta a fost inadecvată.

iii. Întârzierea în interogarea locotenentului A.

206. Reclamantul atrage atenţia asupra întârzierii în interogarea locotenentului A. după atacul armat, perioadă de timp în care nu ar fi fost izolat de ceilalţi martori. Guvernul afirmă că locotenentul A. nu a făcut nimic pentru a afecta cursul anchetei.

207. Curtea observă că locotenentul A. nu a fost interogat decât la mai mult de şase ore de la sosirea personalului Jandarmeriei Regale la locul atacului armat (supra, pct. 28). Chiar dacă, aşa cum a subliniat în mod corect Guvernul, nicio probă nu sugerează că locotenentul A. (sau un alt militar olandez) ar fi încercat să manipuleze, ar fi avut suficient timp în această perioadă să discute cu alte persoane pentru a denatura adevărul, dacă ar fi intenţionat. Nu pare să fi fost luată nicio precauţie pentru a evita producerea acestui fapt.

208. La fel ca în cauza Ramsahai şi alţii (MC) (citată anterior), Curtea consideră că simplul fapt că nu au fost luate măsurile adecvate pentru a reduce riscul de a se ajunge la o astfel de înţelegere constituie o lacună care poate anula caracterul adecvat al anchetei (idem, pct. 330).

iv. Lista membrilor CACI care au făcut uz de armă

209. Potrivit reclamantului, locotenentul A. ar fi reuşit să obţină de la comandantul-adjunct al CACI o listă care conţinea numele membrilor CACI care au făcut uz de armă, precum şi numărul corespunzător de cartuşe trase (supra, pct. 31).

210. Pentru Curte, faptul că locotenentul A. a putut obţine această listă nu ridică întrebări în sine. Până la sosirea comandantului companiei, locotenentul A. era ofiţerul de cel mai înalt rang din Coaliţie la faţa locului şi, în plus, era responsabil nu numai pentru patrula olandeză, ci şi pentru membrii CACI prezenţi. Prin urmare, avea obligaţia de a lua măsuri pentru a facilita ancheta.

211. Pe de altă parte, odată disponibilă, această listă ar fi trebuit depusă la dosar. Informaţiile pe care le conţinea ar fi putut să se dovedească utile, mai ales pentru o confruntare cu depoziţiile date de membrii CACI. Curtea consideră că ancheta a fost afectată în această privinţă.

v. Autopsia

212. Reclamantul s-a plâns de condiţiile în care a fost efectuată autopsia, precum şi de raportul rezultat. În opinia Guvernului, autopsia a fost atât de eficientă pe cât a fost posibil în circumstanţele cauzei.

213. Curtea observă că autopsia pare să fi fost efectuată în absenţa oricărui responsabil olandez calificat. Mai mult, nu se cunoaşte nimic despre calificările medicului irakian care a efectuat-o.

214. În plus, raportul medicului prezintă serioase lacune. Extrem de scurt, este lipsit de precizări şi nu conţine fotografii.

215. Mai mult, nicio altă opţiune nu pare să fi fost luată în considerare pentru autopsie. Nu este imposibil, de exemplu, ca una dintre puterile ocupante, sau ambele, sau orice altă putere a Coaliţiei să fi dispus de echipamente adecvate şi de personal calificat.

216. Prin urmare, Curtea consideră că ancheta a fost deficientă şi din acest punct de vedere.

vi. Fragmentele gloanţelor

217. Reclamantul se plânge de lipsa unui raport detaliat privind examinarea fragmentelor de gloanţe, eventual efectuat. Guvernul susţine, că, în opinia sa, ancheta a fost totuşi adecvată.

218. Curtea observă că fragmente metalice identificate ca fiind fragmente de gloanţe au fost extrase din corpul domnului Azhar Sabah Jaloud. Or, anchetatorii olandezi par să fi pierdut orice urmă a acestor probe (supra, pct. 36).

219. Indiferent dacă fragmentele de gloanţe ar fi putut sau nu furniza informaţii utile, Curtea consideră inacceptabil faptul că nu au fost păstrate şi examinate în bune condiţii, în Ţările de Jos, după caz.

220. Curtea concluzionează că şi din acest punct de vedere ancheta a fost inadecvată.

e) Cu privire la susţinerea potrivit căreia reclamantul nu a fost implicat în anchetă

221. Reclamantul susţine că nu s-a făcut nimic pentru a se lua contactul cu rudele persoanei decedate.

222. Guvernul răspunde că anchetatorii Jandarmeriei Regale olandeze au discutat cu reclamantul şi alte rude în timpul autopsiei, dar au plecat în momentul în care li s-a părut că familia se pregăteşte să-i ia ostatici.

223. Reclamantul contestă versiunea Guvernului, neverificabilă în opinia sa, niciun raport pertinent nefiind prezentat.

224. Indiferent de veridicitatea uneia sau a celeilalte versiuni, Curtea consideră stabilit faptul că reclamantului i s-a acordat acces la dosarul anchetei, pe care a putut să-l prezinte Curţii. De altfel, accesul la dosar a fost suficient pentru a permite persoanei interesate să angajeze, în temeiul art. 12 din Codul de procedură penală, o procedură în cadrul căreia a putut contesta în mod extrem de eficient decizia de neîncepere a urmăririi penale împotriva locotenentului A.

225. Prin urmare, Curtea nu constată niciun indiciu că procedura ar fi fost deficientă din acest punct de vedere [Ramsahai şi alţii (MC), citată anterior, pct. 349-350].

f) Concluzie

226. Curtea este dispusă să ia în considerare în mod rezonabil condiţiile relativ dificile în care anchetatorii olandezi militari au fost obligaţi să lucreze. Trebuie recunoscut în special faptul că erau mobilizaţi într-o ţară străină care era încă în curs de reconstrucţie în urma războiului, a cărei limbă, cultură nu o cunoşteau şi a cărei populaţie includea elemente armate clar ostile (o dovedeşte primul atac armat din 21 aprilie 2004 – supra, pct. 10).

227. Cu toate acestea, Curtea este obligată să concluzioneze că ancheta privind circumstanţele decesului domnului Azhar Sabah Jaloud nu a îndeplinit cerinţele prevăzute de art. 2 din Convenţie, din următoarele motive: în primul rând, anumite documente care conţineau informaţii importante nu au fost comunicate autorităţilor judiciare şi reclamantului (procesul-verbal oficial conţinând depoziţiile colectate de la membrii CACI şi lista, obţinută de locotenentul A., care îi indica pe membrii CACI care au făcut uz de armă şi numărul de cartuşe trase de fiecare dintre aceştia); în al doilea rând, nu a fost luată nicio măsură de precauţie pentru a preveni, înainte de interogarea locotenentului A., orice conspiraţie între acesta şi alţi martori ai faptelor; în al treilea rând, nu s-a făcut nimic pentru ca autopsia să fie efectuată în condiţii demne de o anchetă privind eventuala răspundere penală a unui agent al statului, raportul autopsiei fiind, de asemenea, insuficient; în al patrulea rând, importante probe materiale – fragmentele de gloanţe extrase din corpul defunctului – s-au pierdut în circumstanţe neelucidate. Chiar şi având în vedere condiţiile deosebit de dificile existente în Irak la momentul producerii faptelor, Curtea nu poate concluziona că aceste deficienţe erau de neevitat.

228. Lacunele sus-menţionate conduc Curtea la constatarea că nu au fost îndeplinite obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 din Convenţie.

II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE

229. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

230. Reclamantul a prezentat pretenţii cu privire la prejudiciul moral şi la cheltuielile de judecată.

231. Guvernul intervenient nu a prezentat comentarii privind cererile formulate de reclamant în cu titlu de reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

232. Reclamantul solicită Curţii să oblige Guvernul „să remedieze încălcările aduse art. 2 care au avut loc, efectuând în măsura posibilului o nouă anchetă – aprofundată – privind decesul fiului [său], urmărind penal persoanele implicate şi menţinându-l pe reclamant pe deplin informat asupra anchetei, precum şi asupra urmăririi penale, după caz. În plus, solicită 25 000 de euro (EUR) pentru prejudiciul moral.

233. Guvernul pârât consideră că un ordin precum cel solicitat de reclamant ar fi inadecvat. Guvernul lasă la latitudinea Curţii modul în care va fixa valoarea eventualei compensaţii care ar urma să fie acordată persoanei interesate, indicând în acelaşi timp faptul că sumele acordate în Al-Skeini şi alţii au fost mai mici decât cele solicitate în speţă.

234. În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind dispunerea unei anchete efective care să ducă la declanşarea urmăririi penale, Curtea reaminteşte principiul general potrivit căruia statul pârât are libertatea de a alege mijloacele prin care îşi îndeplineşte obligaţia sa juridică în temeiul art. 46 din Convenţie, cu condiţia ca aceste mijloace să fie compatibile cu concluziile cuprinse în hotărârea Curţii; de asemenea, reaminteşte că nu poate indica măsurile care trebuie luate decât în împrejurări excepţionale [a se vedea, de exemplu, Assanidze împotriva Georgiei (MC), nr. 71503/01, pct. 202-203, CEDO 2004‑II, şi Hutten-Czapska împotriva Poloniei (MC), nr. 35014/97, pct. 238-239, CEDO 2006‑VIII]. Prin urmare, consideră că este responsabilitatea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, în temeiul art. 46 din Convenţie, de a decide, dacă este cazul, ce măsuri se impun în mod concret în vederea executării hotărârii pe care o pronunţă (a se vedea, printre multe altele, Al-Skeini şi alţii, citată anterior, pct. 181).

235. În ceea ce priveşte pretenţiile pecuniare, Curtea observă că, în Al-Skeini şi alţii – care se referea, de asemenea, la o încălcare a art. 2 sub aspect procedural – a acordat reclamanţilor sumele pe care le-au solicitat (ibidem, pct. 182). În acest caz, consideră echitabil să acorde reclamantului suma pretinsă de acesta, adică 25 000 EUR.

B. Cheltuieli de judecată

236. Reclamantul solicită suma totală de 13 200 de euro corespunzătoare pentru cele 120 de ore lucrate de avocaţii săi. Cu toate acestea, precizează că a solicitat asistenţă juridică internă şi că nu îşi va menţine pretenţiile dacă această asistenţă îi este acordată.

237. Partea interesată a prezentat o declaraţie suplimentară care indică cheltuielile de călătorie şi cazare angajate de avocaţii săi pentru a participa la şedinţă, precum şi cheltuielile poştale suportate în cauză. Totalul acestor cheltuieli, susţinut de documente justificative, se ridică la 1 372,06 EUR.

238. Guvernul pârât susţine că nu se ridică nicio problemă, în măsura în care sumele reclamate sunt acoperite de asistenţa juridică internă, şi refuză orice comentariu privind suma suplimentară.

239. Reclamantul nu a informat Curtea că asistenţa juridică internă a fost refuzată, în ceea ce priveşte suma prevăzută anterior la pct. 236. Prin urmare, Curtea nu poate stabili că suma se referă la cheltuieli „suportate efectiv”. Prin urmare, nicio sumă nu poate fi acordată cu acest titlu.

240. Curtea acceptă integral cererea suplimentară menţionată la pct. 237.

C. Dobânzi moratorii

241. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

1. Uneşte cu fondul excepţia preliminară a Guvernului;

2. Declară cererea admisibilă;

3. Hotărăşte că domnul Azhar Sabah Jaloud se afla sub jurisdicţia statului pârât şi respinge excepţia preliminară a Guvernului;

4. Hotărăşte că a fost încălcat art. 2 din Convenţie sub aspect procedural;

5. Hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 25 000 EUR (douăzeci şi cinci de mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pentru această sumă, cu titlu de prejudiciu moral;

b) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 372,06 EUR (o mie trei sute şaptezeci şi doi euro şi şase euro cenţi) pentru cheltuieli de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către partea interesată;

c) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

6. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 20 noiembrie 2014.

Michael O’BoyleDean Spielmann
GrefierPreşedinte

La prezenta hotărâre este anexată, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, expunerea următoarelor opinii separate:

– opinia concordantă a domnului judecător Spielmann, la care aderă şi domnul judecătorul Raimondi;

– opinia concordantă comună a domnilor judecători Casadevall, Berro-Lefèvre, Šikuta, Hirvelä, López Guerra, Sajó şi Silvis;

– opinia concordantă a doamnei judecător Motoc.

D.S.
M.O’B.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOMNULUI JUDECĂTORUL SPIELMANN, LA CARE ADERĂ DOMNUL JUDECĂTOR RAIMONDI

1. Am votat fără nicio ezitare în favoarea concluziei potrivit căreia decesul domnului Azhar Sabah Jaloud s-a produs sub „jurisdicţia” Ţărilor de Jos, potrivit interpretării care trebuie dată acestui termen în sensul art. 1 din Convenţie.

2. Această concluzie este formulată la pct. 152 din hotărâre şi nu necesită nicio dezvoltare suplimentară în ceea ce priveşte noţiunea de atribuire.

3. În fapt, noţiunea „atribuire” diferă de noţiunea „jurisdicţie”, astfel cum este aceasta interpretată în jurisprudenţa Curţii [a se vedea, recent, Hassan împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29750/09, pct. 74, 16 septembrie 2014, care reia în esenţă dezvoltările din hotărârea Al-Skeini (Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 130-141, CEDO 2011]. Noţiunea „jurisdicţie” se referă în esenţă la principiul teritorialităţii, la autoritatea şi controlul unui agent al statului, la controlul efectiv asupra unui teritoriu şi la spaţiu juridic al Convenţie.

4. În schimb, noţiunea „atribuire” se referă în esenţă la delicata problemă a „imputabilităţii” faptelor ilegale din punct de vedere internaţional. Dicţionarul Salmon indică sub termenul „atribuire” următoarele:

„În ceea ce priveşte responsabilitatea internaţională, faptul de a ataşa la un subiect al dreptului internaţional acţiuni sau omisiuni ale indivizilor sau organelor care se află sub autoritatea sa efectivă şi care acţionează în numele său”.

(Dictionnaire droit international public, sub îndrumarea lui Jean Salmon, prefaţa scrisă de Gilbert Guillaume, Bruxelles, Bruylant, 2001).

5. „Codicilul” de la pct. 154 şi 155, coroborat cu referiri inutile la jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (pct. 95-97) şi la Articolele Comisiei de Drept Internaţional privind responsabilitatea statului, în partea de hotărâre consacrată dreptului internaţional, este ambiguu, neesenţial şi incomprehensibil.

– Ambiguu, pentru că raţionamentul majorităţii are grijă să reamintească faptul că acele criterii de stabilire a existenţei unei „jurisdicţii” în sensul art. 1 din Convenţie nu au fost niciodată asimilate criteriilor care permit stabilirea responsabilităţii în ceea ce priveşte o faptă ilegală din punct de vedere internaţional[4].

– Neesenţial, pentru că din momentul în care Curtea concluzionează că sunt îndeplinite criteriile care stabilesc jurisdicţia Ţărilor de Jos (pct. 152), nu mai este necesar, pentru a respinge obiecţia preliminară a Guvernului, să examineze din nou faptele aflate la originea plângerilor reclamantului care ar rezulta din fapte sau omisiuni ale personalului militar, ale autorităţilor de anchetă şi ale organelor judiciare din Ţările de Jos.

– Incomprehensibil, pentru că raţionamentul majorităţii nu face altceva decât să dezvolte la pct. 155 raţionamentul referitor la stabilirea „jurisdicţiei”.

6. De altfel, la pct. 152 Curtea a tranşat acest aspect considerând că statul pârât îşi exercita „jurisdicţia” în limitele misiunii sale în cadrul FSIR pentru a-şi impune autoritatea şi controlul asupra persoanelor care treceau prin postul de control.

7. Nu mai era aşadar necesar să se examineze falsa problemă a „atribuirii”, total separată de problema „jurisdicţiei”. Mult mai important, Curtea trebuie în orice ipoteză să fie atentă să nu combine conceptul de jurisdicţie în sensul art. 1 cu conceptul de responsabilitate a statului care decurge din dreptul internaţional general. Încercarea de a clarifica primul concept prin referire la cel de al doilea nu este adecvată şi riscă să creeze confuzie într-un domeniu al dreptului care este deja complex.

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A DOMNILOR JUDECĂTORI CASADEVALL, BERRO-LEFÈVRE, ŠIKUTA, HIRVELÄ, LÓPEZ GUERRA, SAJÓ ŞI SILVIS

(Traducere)

1. Prezenta decizie stabileşte că un stat contractant poate să-şi exercite, în temeiul Convenţiei, propria jurisdicţie în privinţa operaţiunilor militare desfăşurate în străinătate în cadrul unei forţe de stabilitate, în cooperare cu un alt stat care se bucură de un statut veritabil de putere ocupantă. La fel ca şi Statele Unite ale Americii, Regatul Unit în 2004 era în 1994 putere ocupantă în Irak, în sensul Rezoluţiei 1483 a Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, în timp ce forţele olandeze nu făceau altceva decât să acorde asistenţă Regatului Unit în cadrul ocupaţiei. Cu toate acestea, autorităţile olandeze păstrau comanda deplină asupra propriei armate în provincia irakiană Al-Muthanna şi exercitau autoritate deplină şi deplină responsabilitate în ceea ce priveşte stabilirea securităţii în această regiune. Astfel, cetăţenii irakieni care treceau printr-un post de control al vehiculelor între Ar-Rumaythah şi Hamsa controlat de membri ai CIACI (armata irakiană), acţionând exclusiv sub comanda olandeză, se aflau sub jurisdicţia Ţărilor de Jos, potrivit definiţiei care reiese din interpretarea pe care Curtea a dat-o art. 1 din Convenţie. Suntem de acord cu această parte a hotărârii care urmează, şi, în mod logic, extinde jurisprudenţa anterioară a Curţii cu privire la jurisdicţie, în special cauza Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 55721/07, CEDO 2011]. Rezultă că Ţările de Jos aveau obligaţia procedurală de a ancheta tragicul atac armat care a dus la decesul fiului reclamantului, şi de a face acest lucru în mod eficient şi cu diligenţă [Nachova şi alţii împotriva Bulgariei (MC), nr. 43577/98 şi 43579/98pct. 110 şi 112-113, CEDO 2005-VII, şi Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 321, 322, CEDO 2007-II]. Suntem de acord că această obligaţie procedurală care revenea Ţărilor de Jos decurgea din Convenţie. Cu toate acestea, nu putem fi de acord cu o parte din raţionamentul care susţine constatarea unei încălcări procedurale comise de Ţările de Jos.

2. Este important să se înţeleagă pe deplin întregul context în care a avut loc evenimentul tragic. În noaptea de 21 aprilie 2004, fiul reclamantului a fost ucis în Irak, într-un post de control al vehiculelor aflat sub comanda olandeză. Înainte de producerea acestei drame, la orele 2.10 în aceeaşi noapte, asupra PCV fuseseră trase focuri de armă dinspre o maşină şi soldaţii irakieni prezenţi în post ripostat, aparent fără victime, de nicio parte. Soldaţii olandezi au fost chemaţi la PCV pentru a ancheta acest atac armat. Ancheta lor a început la orele 2 30. 15 minute mai târziu, maşina în care domnul Jaloud era aşezat lângă şofer s-a apropiat în viteză de PCV. şoferul, care băuse câteva beri, a declarat ulterior că nici măcar nu a văzut postul de control. Maşina sa a lovit butoaiele plasate de-a lungul drumului, producând un zgomot puternic. Maşina şi-a continuat drumul în viteză, li s-a strigat să oprească, apoi au urmat imediat focuri de armă, după care vehiculul s-a oprit. S-a constatat că domnul Jaloud era rănit mortal. Contrar a ceea ce gândeau unii dintre soldaţii prezenţi – inclusiv locotenentul A. – s-a constatat că nu fuseseră trase focuri de armă dinspre maşină.

3. Jandarmeria Regală olandeză, care era prezentă în regiune, a fost însărcinată să deschidă o anchetă privind moartea domnului Jaloud, ceea ce s-a şi întâmplat începând cu orele 4.50. Jandarmeria Regală este autorizată să efectueze astfel de anchete, indiferent de comanda militară, în ceea ce priveşte trupele olandeze. Ulterior, pe baza unui raport privind ancheta Jandarmeriei în Irak, a altor documente şi în urma unei şedinţe, Curtea de Apel din Arnhem a respins cererea reclamantului de începere a urmăririi penale împotriva locotenentului olandez A., care a recunoscut că a tras asupra maşinii în timp ce aceasta trecea pe lângă el. Curtea de apel olandeză a considerat că locotenentul a acţionat în limitele instrucţiunilor militare privind legitima apărare (prezumtivă).

4. În mod evident, aşa cum a declarat Curtea în mai multe rânduri, e posibil ca, dacă decesul cu privire la care art. 2 din Convenţia impune o anchetă, survine în contextul unui conflict armat sau într-o regiune care este instabilă din orice alte motive, anchetatorii să întâlnească obstacole şi constrângeri specifice care să necesite utilizarea unor măsuri de anchetă mai puţin eficiente. Întrebarea crucială este, prin urmare, dacă anchetarea atacului armat a fost efectuată într-o manieră suficient de eficientă şi diligentă, adică dacă a permis identificarea şi sancţionarea celor responsabili. Nu este vorba despre o obligaţie de rezultat, ci despre o obligaţie de mijloace. Având în vedere criteriile menţionate anterior, obligaţiile procedurale care decurg din art. 2 se referă, de asemenea, la procedura prin care se decide dacă o persoană suspectată trebuie să răspundă pentru incidentul care face obiectul anchetei, chiar dacă nu este vorba, în sine, despre o decizie privind o acuzaţie în materie penală şi art. 6 din Convenţie nu se aplică [Ramsahai şi alţii împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 52391/99, pct. 359‑360, CEDO 2007-II].

5. Nu s-a contestat faptul că Jandarmeria Regală a intervenit rapid odată cazul adus în atenţia sa. Se pare, de asemenea, că ancheta a fost eficientă deoarece a permis a) stabilirea cauzei decesului şi b) identificarea ofiţerului olandez care ar fi putut cauza decesul prin împuşcare. Întrebarea crucială la care a trebuit să răspundă curtea de apel olandeză a fost dacă ofiţerul trebuie urmărit penal, care depindea de întrebarea dacă a acţionat sau nu în conformitate cu instrucţiunile privind recurgerea la forţă. Având în vedere obligaţia procedurală care decurge din art. 2 din Convenţie, este crucial ca o autoritate judiciară să dispună informaţii corecte pentru a stabili dacă un militar trebuie să răspundă la noi acuzaţii sau dacă a acţionat justificat în limitele instrucţiunilor privind recurgerea la forţă. Curtea de Apel Arnhem ar fi trebuit să aibă la dispoziţie toate probele colectate după producerea faptelor; or, se pare că doar un rezumat destul de selectiv al acestor depoziţii era inclus în dosarul judiciar. Desigur, nu putem specula dacă instanţa de apel ar fi ajuns la o concluzie diferită în ipoteza în care ar fi fost în măsură să citească toate depoziţiile; nu este mai puţin adevărat că este vorba despre o deficienţă gravă în calitatea anchetei. Până aici, suntem de acord cu poziţia adoptată de majoritatea Marii Camere. Cu toate acestea, nu putem decât să deplângem faptul că Marea Cameră a considerat, de asemenea, adecvat să examineze ancheta efectuată în Irak cu o meticulozitate care ar putea crea îndoieli cu privire la rolul şi competenţa Curţii noastre. Ne vom limita la două exemple extrase din hotărâre.

6. Curtea critică autopsia. Desigur, în comparaţie cu un examen medico-legale efectuat „după regulile artei”, aşa cum s-ar întâmpla în cadrul unei proceduri naţionale, autopsia efectuată în Irak a fost inadecvată, şi este uşor să recunoaştem acest lucru; cu toate acestea, concluzionând pe această bază, că această parte a anchetei în Irak a încălcat obligaţiile procedurale ale Ţărilor de Jos care decurg din art. 2, majoritatea Curţii face un pas foarte mare. Întrebarea dacă Jandarmeria Regală putea pretinde un control legal total asupra corpului persoanei decedate şi împrejurările autopsiei este extrem de îndoielnică. Curtea nu a indicat niciun temei legal pentru aceste lucruri. Ar fi trebuit ca Jandarmeria Regală să recurgă la forţă pentru a-şi impune prezenţa în timpul autopsiei? De fapt, ei au reţinut corpul domnului Azhar Sabah Jaloud timp de câteva ore şi ar fi trebuit să se acţioneze rapid. Echipamentele necesare pentru realizarea unei autopsii nu erau disponibile în tabăra olandeză, corpul persoanei decedate ar fi trebuit să fie încredinţat irakienilor. Acesta a fost apoi transportat la un spital civil irakian, unde a fost efectuată o autopsie în absenţa membrilor Jandarmeriei regale. Potrivit Guvernului, autorităţile irakiene au fost cele care au luat decizia de a exclude personalul olandez de la autopsie. Niciun motiv legal nu le împiedica să facă asta. În plus, potrivit Guvernului, situaţia începuse să fie foarte tensionată: dacă s-ar fi încercat o confruntare, situaţia ar fi putut escalada; membrii personalului olandez prezenţi la spital au menţionat că le era frică să nu fie luaţi ostatici şi au părăsit zona din acest motiv. Nu este acesta un exemplu de constrângeri specifice care ar putea impune recurgerea la măsuri de anchetă mai puţin eficiente?

7. Un alt subiect care ne preocupă este reproşul pe care Curtea l-a făcut Ţărilor de Jos în privinţa faptului că Jandarmeria Regală nu i-a ţinut separat pe martori înainte de a-l interoga pe „principalul suspect” al atacului armat, la şase ore după sosirea lor în PCV. Acest fapt ridică întrebări. Stabilirea unor norme atât de precise pentru anchete, într-o astfel de situaţie atât de instabilă precum cea care era în Irak, ţine într-adevăr de competenţa Curţii noastre? Ar fi un exerciţiu extrem de periculos. Este evident că problemele de securitate din PCV au continuat să existe şi în timp ce ancheta era în curs. Martorii faptelor erau, de asemenea, responsabili pentru această securitate. Izolarea tuturor martorilor aflaţi la faţa locului ar fi putut constitui o ingerinţă în misiune. De asemenea, pare destul de periculoasă izolarea, în mod brusc şi într-un mediu atât de instabil, a unor persoane în poziţie de comandă şi personalul militar. Evident, dincolo de anchetă, existau şi alte dimensiuni de luat în considerare, şi nu este uşor să ni le imaginăm pe toate.

8. În concluzie, în opinia noastră, Curtea a subliniat în mod just că, într-o situaţie precum cea a faptelor aici examinate, puteau exista obstacole în calea punerii în aplicare a ceea ce poate părea a fi ancheta cea mai eficientă. Acest punct de plecare este însă greu de conciliat cu toate aspectele analizei meticuloase efectuate mai târziu de către Curte. În plus, locotenentul, care a raportat el însuşi incidentul, şi-a asumat imediat întreaga responsabilitate a atacului armat, şi nimic nu indică nici cea mai mică tentativă din partea sa de a manipula probele.

OPINIA CONCORDANTĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR MOTOC

1. Calea către conştiinţa de sine a unei fiinţe umane este similară celei a lui Sisif. Lucrarea lui Albert Camus ilustrează în mod remarcabil istoria filosofiei în această privinţă. Dar ne putem aştepta la o astfel de conştiinţă de sine din partea unei instanţe în ceea ce priveşte subiecte dificile precum cel abordat în această hotărâre? Nu poate fi o instanţă condamnată să rămână „străină de sine”? În limbajul filosofiei dreptului, cel al integrităţii legii aşa cum a fost interpretată de Ronald Dworkin, o instanţă pare să nu poată niciodată admite în mod explicit diferitele abordări interpretative ale stare decisis.

2. Este bine cunoscut faptul că art. 1 din Convenţia rămâne unul dintre cele mai dificile din de vedere al aplicării şi că există multe contradicţii în interpretarea sa dată de Curte [a se vedea, de exemplu, Banković şi alţii împotriva Belgiei (dec.) (MC), nr. 52207/99, pct. 75, CEDO 2001‑XII, şi Al-Skeini şi alţii împotriva Regatului Unit (MC), nr. 55721/07, pct. 136-137, CEDO 2011]. Deşi Curtea a depus eforturi remarcabile de clarificare în hotărârea Jaloud, ni se pare că acest progres nu merge decât în direcţia dreptului internaţional general şi a dreptului umanitar internaţional.

3. Să pornim de la dreptul internaţional general. În primul rând, în stadiul preinterpretativ, Curtea a luat o poziţie extrem de clară faţă de Articolele Comisiei de Drept Internaţional privind responsabilitatea statului (pct. 98 din hotărâre) şi faţă de jurisprudenţa Curţii Internaţionale de Justiţie (pct. 95-97). Însă mai presus de toate, în această cauză, Curtea se pronunţă pentru prima dată pentru asupra imputabilităţii care rezultă din aplicarea articolelor relevante ale Comisiei de Drept Internaţional privind responsabilitatea statului. Astfel, din perspectiva responsabilităţii în dreptul internaţional, Curtea precizează că presupusele omisiuni ale personalului militar, autorităţilor de anchetă şi organelor judiciare din Ţările de Jos” „sunt de natură să angajeze responsabilitatea Ţărilor de Jos, în temeiul Convenţiei”. Imputabilitatea era necesară pentru a completa în toate consecinţele sale logica juridică care decurge din dreptul internaţional general, în special în ce priveşte responsabilitatea statelor (a se vedea în special Extraterritorial Application of Human Rights Treaties: Law, Principles, and Policy, Oxford University Press, 2011).

4. Putem face observaţii similare cu privire la dreptul umanitar. Tot în stadiul preinterpretativ, hotărârea citează articolele relevante din Regulamentul privind respectarea legilor şi obiceiurilor războiului pe uscat („Regulamentul de la Haga”, 1907) şi A Patra Convenţie de la Geneva.

5. O problemă rămâne totuşi nerezolvată: cea a locului drepturilor omului. Deşi hotărârea Jaloud citează Catan şi alţii împotriva Moldovei şi Rusiei [(MC), nr. 43370/04, 8252/05 şi 18454/06, CEDO 2012], în special pct. 115, pentru a reaminti că acele criterii care permit stabilirea existenţei unei „jurisdicţii” în sensul art. 1 din Convenţie nu sunt asimilate criteriilor care permit stabilirea responsabilităţii unui stat în ceea ce priveşte o faptă ilegală din punct de vedere al dreptului internaţional general, nu merge mai departe. Odată ce Curtea s-a pronunţat pentru prima dată cu privire la „imputabilitate” şi a avansat astfel în direcţia dreptului internaţional general, rămâne să ofere precizări cu privire la diferenţele dintre responsabilitatea statului în temeiul dreptului internaţional general şi în temeiul Convenţiei, în special, în acest caz, în temeiul art. 1.

6. Rămân de rezolvat la nivel general mai multe întrebări legate de relaţia dintre normele referitoare la drepturile omului atunci când drepturile omului sunt aplicate pe teritoriul unui stat şi în afara teritoriului, în temeiul extrateritorialităţii care rezultă din art. 1 (a se vedea, de exemplu, S. Besson, The Extraterritoriality of the European Convention on Human Rights: Why Human Rights Depend on Jurisdiction and What Jurisdiction Amounts to, Leiden Journal of International Law, dec. 2012, pag. 857-884). Deşi în această speţă sarcina Curţii a fost facilitată de deficienţele Curţii de Apel din Arnhem, întrebarea generală rămâne deschisă. Putem vorbi despre standarde diferite în materie de drepturile omului care să fie aplicate de către acelaşi stat, şi dacă da, pe baza căror criterii?

7. O ultimă observaţie: argumentul Regatului Unit cu privire la un „risc real” ca statele să devină reticente în a răspunde la apelurile din partea Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite în vederea unei intervenţii sub mandatul său (pct. 126 din hotărâre) ni se pare a fi uşor inconsistent din post de vedere juridic. Soldaţii care sunt implicaţi în operaţiuni de menţinere a păcii sau în forţe multinaţionale nu pot beneficia de impunitate doar pentru că statul lor participă la astfel de operaţiuni.

8. În concluzie, deşi hotărârea Jaloud a făcut un progres în materie de aplicabilitate a dreptului internaţional general, întrebările legate de relaţia dintre dreptul internaţional general şi drepturile omului prevăzute de art. 1 trebuie în continuare clarificate, precum şi diferitele conflicte dintre norme care pot apărea în aplicarea art. 1.

[1]. În fapt 7,62 x 39 mm.

[2]. Traducere în limba olandeză.

[3]. Regatul Ţărilor de Jos este constituit din „ţări” autonome. La momentul producerii faptelor, era vorba despre Regatul Ţărilor de Jos din Europa (Ţările de Jos propriu-zise), insula Aruba şi Antilele olandeze (teritorii situate în Caraibe).

[4]. Făcând referire, în mod corect, la hotărârea Catan şi alţii împotriva Republicii Moldova şi Rusiei, din care se cuvine citat in extenso pct. 114: „114. Guvernul Federaţiei Ruse afirmă că Curtea nu poate să constate că Rusia exercita un control efectiv doar dacă constată că «Guvernul» «RMN» putea fi privit drept un organ al statului rus în conformitate cu abordarea Curţii Internaţionale de Justiţie în Cauza privind Aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid (Bosnia-Herţegovina împotriva Serbiei şi Muntenegrului) (...). Curtea reiterează că în hotărârea pe care s-a bazat Guvernul Federaţiei Ruse, Curtea Internaţională de Justiţie avea drept scop să determine când comportamentul unei persoane sau al unui grup de persoane putea fi atribuit unui stat, astfel încât statul să poată fi găsit responsabil în temeiul dreptului internaţional pentru acest comportament. Totuşi în această cauză Curtea este preocupată de o altă chestiune, şi anume dacă faptele de care s-a plâns reclamantul cad sub jurisdicţia statului pârât în sensul art. 1 din Convenţie. După cum demonstrează rezumatul jurisprudenţei Curţii stabilit mai sus, testul pentru stabilirea existenţei “jurisdicţiei” în temeiul art. 1 din Convenţie nu a fost niciodată egalat cu testul pentru stabilirea responsabilităţii statului pentru o faptă incorectă din punct de vedere internaţional în temeiul dreptului internaţional.”

Full & Egal Universal Law Academy