© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
MAREA CAMERĂ
CAUZA JANOWIEC ȘI ALȚII împotriva RUSIEI
(Cererile nr. 55508/07 și 29520/09)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
21 octombrie 2013
Această hotărâre este definitivă, putând suferi, eventual, doar modificări de formă.
În cauza Janowiec și alții împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în compunere de Mare Cameră formată din:
Josep Casadevall, Președinte,
Guido Raimondi,
Ineta Ziemele,
Isabelle Berro-Lefèvre,
Corneliu Bîrsan,
Peer Lorenzen,
Alvina Gyulumyan,
Khanlar Hajiyev,
Dragoljub Popović,
Luis López Guerra,
Kristina Pardalos,
Vincent A. de Gaetano,
Julia Laffranque,
Helen Keller,
Helena Jäderblom,
Krzysztof Wojtyczek,
Dmitry Dedov, judecători,
și Erik Fribergh, Grefier,
După deliberări ce au avut loc în camera de consiliu pe data de 13 februarie și 5 septembrie 2013,
A pronunțat următoarea hotărâre, adoptată la cea de-a doua dintre datele susmenționate:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 55508/07 și 29520/09) formulate în fața Curții împotriva Federației Ruse în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția") de către cincisprezece cetățeni polonezi ("reclamanții"), la data de 19 noiembrie 2007 și, respectiv, 24 mai 2009.
2. Numele reclamanților figurează în paragrafele 25-37 de mai jos. Ei locuiesc în Polonia și în Statele Unite ale Americii. Reclamanții Janowiec și Trybowski au fost reprezentați în fața Curții de către dl J. Szewczyk, un avocat polonez din Varșovia. Ceilalți reclamanți au fost reprezentați de către profesorul I. Kamiński de la Institutul de Studii Juridice și de dl R. Nowosielski și dl B. Sochański, avocați polonezi din Gdańsk și Szczecin, precum și de dl R. Karpinskiy și dna A. Stavitskaya, avocați ruși care profesează în Moscova.
3. Guvernul rus ("Guvernul") a fost reprezentat de către dl G. Matyushkin, reprezentant al Federației Ruse la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
4. Guvernul polonez, care a intervenit în cauză, în conformitate cu articolul 36 § 1 din Convenție, a fost inițial reprezentat de Agentul său, dl J. Wołąsiewicz din cadrul Ministerului Afacerilor Externe și, ulterior, de către co-Agent, dna A. Mężykowska.
5. Cererile au fost repartizate Secției a cincea a Curții (articolul 52 § 1 din Regulamentul Curții). La 7 octombrie 2008 și 24 noiembrie 2009, Președintele Secției a decis să comunice cererile guvernelor rus și polonez. De asemenea, a decis să acorde prioritate cererilor în conformitate cu articolul 41 din Regulamentul Curții.
6. Prin decizia sa din 5 iulie 2011, Curtea a reunit cererile. În continuare, a decis să examineze împreună cu fondul cauzei excepția Guvernului cu privire la competența ratione temporis a Curții în ceea ce privește capătul de cerere întemeiat pe articolul 2 din Convenție sub aspect procedural și a declarat cererile parțial admisibile.
7. La data de 16 aprilie 2012, o Cameră a Secției a cincea compusă din următorii judecători: Dean Spielmann, președinte, Karel Jungwiert, Boštjan M. Zupančič, Anatoly Kovler, Mark Villiger, Ganna Yudkivska și Angelika Nussberger a pronunțat hotărârea sa. Aceasta a constatat, cu patru voturi la trei, că a fost în imposibilitatea de a lua cunoștință de fondul capătului de cerere în temeiul articolului 2 al Convenției, cu cinci voturi la două, că a existat o încălcare a articolului 3 al Convenției în ceea ce privește zece dintre reclamanți și, în unanimitate, că nu a existat o încălcare a acestei dispoziții în ceea ce-i privește pe ceilalți reclamanți. De asemenea, ea a constatat, cu patru voturi la trei, că Guvernul pârât nu a respectat obligațiile care îi reveneau în temeiul articolului 38 al Convenției.
8. La 5 iulie 2012, reclamanții au solicitat trimiterea cauzei la Marea Cameră în conformitate cu articolul 43 din Convenție și articolul 73 din Regulamentul Curții. La 24 septembrie 2012, un panel de Mare Cameră a admis cererea.
9. Componența Marii Camere a fost determinată în conformitate cu prevederile articolului 26 § § 4 și 5 din Convenție și articolul 24 din Regulament.
10. Reclamanții și Guvernul au depus observații în fața Marii Camere.
11. Ulterior, președintele Marii Camere a permis următoarelor organizații să prezinte observații scrise în calitate de terți intervenienți, în conformitate cu articolul 36 § 2 al Convenției: Open Society Justice Initiative, Amnesty International și Public International Law and Policy Group. De asemenea, unui grup de trei organizații non-guvernamentale – Memorial, European Human Rights Advocacy Centre și Transitional Justice Network – i s-a permis să prezinte o poziție comună în calitate de terți intervenienți.
12. O audiere publică a avut loc la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la data de 13 februarie 2013 (articolul 59 § 3).
S-au prezentat în fața Curții :
(a) pentru Guvernul pârât
DlG. Matyushkin,Agent,
DlN. Mikhaylov,
DlP. Smirnov,Consilieri;
(b) pentru reclamanți
DlJ. Szewczyk,
DlI. Kamiński,
DlB. Sochański,Avocat;
(c) pentru Guvernul polonez
DlM. Szpunar,Ministru adjunct al Afacerilor Externe,
DnaA. Mężykowska,Co-Agent,
DlW. Schabas,Consilier.
Curtea i-a audiat pe dl Szewczyk, dl Kamiński și dl Sochański pentru reclamanți, dl Matyushkin pentru Guvernul pârât și dna Mężykowska pentru guvernul polonez.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
13. Situația de fapt, astfel cum este prezentată sau necontestată de către părți, poate fi rezumată după cum urmează.
A. Context
14. La 23 august 1939, miniștrii de externe din Uniunea Sovietică și Germania nazistă au semnat un tratat de neagresiune (cunoscut sub numele de "Pactul Ribbentrop-Molotov"), care a inclus un protocol adițional secret prin care părțile au convenit asupra "problemei frontierei dintre respectivele lor sfere de influență în Europa de Est". În special, au ajuns la concluzia, după cum urmează:
"2. În cazul unei reașezări politice și teritoriale a zonelor aparținând statului polonez, sferele de influență ale Germaniei și URSS vor fi delimitate aproximativ de linia râurilor Narew, Vistula și San."
15. La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, începând al doilea război mondial. La 17 septembrie 1939, Armata Roșie sovietică a intrat pe teritoriul polonez, pretinzând a acționa pentru a proteja ucrainenii și bielorușii care trăiau în partea de est a Poloniei, deoarece statul polonez
s-a prăbușit sub atacul german și nu a mai putut garanta securitatea propriilor cetățeni. Armata poloneză nu a opus rezistență militară. URSS a anexat teritoriul nou, plasându-l sub controlul său și, în noiembrie 1939, a declarat că cele 13,5 milioane de cetățeni polonezi care locuiau acolo erau de acum înainte cetățeni sovietici.
16. În urma avansului Armatei Roșii, în jur de 250.000 de soldați polonezi, grăniceri, ofițeri de poliție, gardieni, funcționari ai statului și alți funcționari au fost reținuți. După ce au fost dezarmați, unii dintre ei au fost eliberați, alții au fost trimiși în lagăre speciale stabilite de către NKVD (Comisariatul Poporului pentru Afaceri Interne, un predecesor al KGB) în Kozelsk, Ostashkov și Starobelsk. La data de 9 octombrie 1939 s-a decis ca ofițerii polonezi să fie cazați în taberele din Kozelsk și Starobelsk și funcționarii rămași, inclusiv ofițerii de poliție și gardienii, în Ostashkov.
17. La începutul lunii martie 1940, L. Beria, șeful NKVD-ului, i-a prezentat lui J. Stalin, Secretarul General al Partidului Comunist al URSS, o propunere de a aproba împușcarea prizonierilor de război polonezi, pe motiv că aceștia erau toți dușmani "ai autorităților sovietice, plini de ură împotriva sistemului sovietic de guvernare", care "continuau activitatea lor contrarevoluționară" și "efectuau acte de agitație anti-sovietică". În propunere se preciza că în lagărele de prizonieri de război erau cazați 14736 foști ofițeri militari și de poliție, dintre care mai mult de 97 la sută erau de naționalitate poloneză, și că alți 10685 de polonezi erau deținuți în închisorile din cartierele vestice ale Ucrainei și Belarusului.
18. La 5 martie 1940, Biroul Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS a examinat propunerea și a decis, după cum urmează:
" I. Instruiește NKVD URSS, după cum urmează:
(1) cazurile celor 14.700 de persoane rămase în taberele de prizonieri de război (foști ofițeri de armată polonezi, oficiali guvernamentali, moșieri, polițiști, agenți de informații, polițiști militari, coloniști și gardieni),
(2) și cazurile persoanelor arestate și rămase în închisori în cartierele vestice ale Ucrainei și Belarusului (11.000 de membri ai diferitelor organizații de contra-spionaj revoluționar și sabotaj, foști moșieri, industriași, foști ofițeri ai armatei poloneze, oficiali guvernamentali și fugari), trebuie să fie examinate într-o procedură specială, cu aplicarea sentinței pedepsei capitale prin împușcare.
II. Cazurile trebuie să fie examinate fără convocarea deținuților sau comunicarea capetelor de acuzare și fără vreo declarație privind încheierea anchetei sau capetele de acuzare, în următorul mod:
(a) pentru persoanele rămase în lagărele de prizonieri de război: pe baza informațiilor furnizate de către Direcția privind prizonierii de război, NKVD URSS,
(b) pentru persoanele arestate: pe baza informațiilor furnizate de către NKVD din Ucraina și Belarus".
Decizia a fost semnată de J. Stalin, K. Voroshilov, A. Mikoyan, V. Molotov, M. Kalinin și L. Kaganovich.
19. Crimele au avut loc în aprilie și mai 1940. Prizonierii din lagărul de la Kozelsk au fost uciși într-un loc lângă Smolensk, cunoscut sub numele de Pădurea Katyn, cei din tabăra Starobelsk au fost împușcați în închisoarea Harkov NKVD și trupurile lor au fost îngropate în apropiere de satul Pyatikhatki, ofițerii de poliție de la Ostashkov au fost uciși în Kalinin (în prezent Tver) - închisoare NKVD și îngropați în Mednoye. Circumstanțele privind executarea prizonierilor din închisorile din vestul Ucrainei și Belarus au rămas necunoscute până în prezent.
20. În 1942 și 1943, muncitorii ceferiști polonezi și apoi armata germană au descoperit gropi comune în apropierea Padurii Katyn. A fost înființată o comisie internațională formată din doisprezece experți legiști și personalul lor de sprijin din Belgia, Bulgaria, Croația, Danemarca, Finlanda, Franța, Ungaria, Italia, Țările de Jos, România, Slovacia și Suedia, care a procedat la lucrări de exhumare în aprilie-iunie 1943. Au fost dezgropate rămășițele a 4243 de ofițeri polonezi, dintre care au fost identificate 2730 de persoane. Comisia a conchis că autoritățile sovietice erau responsabile pentru masacru.
21. Autoritățile sovietice au răspuns prin a da vina pe germani, care potrivit Moscovei - au preluat, în vara anului 1941, controlul prizonierilor polonezi, pe care i-a ucis. În urma eliberării districtului Smolensk de către Armata Roșie, în septembrie 1943, NKVD-ul a înființat Comisia de Stat Extraordinară prezidată de N. Burdenko, pentru a colecta probe privind responsabilitatea germană pentru uciderea ofițerilor polonezi. În comunicatul său din 22 ianuarie 1944, Comisia a anunțat că prizonierii polonezi au fost executați de către germani în toamna anului 1941.
22. În cursul procesului criminalilor de război germani în fața Tribunalului Militar Internațional, crimele de la Katyn au fost menționate în actul de inculpare ca fiind un caz de crimă de război (al treilea capăt de acuzare: - Crime de Război, secțiunea C (2)). La 13 februarie 1946, adjunctul procurorului șef pentru URSS, dl Pokrovsky, i-a acuzat pe inculpați de executarea a 11.000 de prizonieri de război polonezi, în toamna anului 1941, bazându-se pe raportul Comisiei Extraordinare de Stat (Trial of the Major War Criminals before the International Military Tribunal, vol. VII, pp. 425-7). În ciuda obiecțiilor procurorilor sovietici cu privire la efectuarea unor audieri, Tribunalul a audiat, pe 1 și 2 iulie 1946, trei martori ai acuzării și trei martori ai apărării (Vol. XVII, pp. 270-371). La încheierea procesului, nu s-a făcut nicio mențiune despre crimele de la Katyn, nici în textul hotărârii Tribunalului Militar Internațional, nici în opinia separată a judecătorului sovietic.
23. La data de 3 martie 1959, A. Shelepin, Președinte al Comitetului Securității de Stat (KGB), i-a propus lui N. Hrușciov, secretarul general al Partidului Comunist al URSS, ca documentele privind executarea prizonierilor de război polonezi să fie distruse:
"Începând cu 1940, înregistrările și alte materiale cu privire la deținuți și ofițeri internați, polițiști, jandarmi, [militari] coloniști, proprietari de terenuri și alte persoane din fosta burghezie poloneză, care au fost împușcați în același an , au fost ținute de către Comitetul Securității de Stat al Consiliul de Miniștri, URSS. Pe baza deciziilor luate de către troica specială a NKVD sovietic, un total de 21857 de persoane au fost împușcate, 4421 dintre ele la Katyn (raionul Smolenskiy), 3820 în lagărul de la Starobelsk de lângă Harkov, 6311 în lagărul de la Ostashkov (cartierul Kalininskiy) și 7305 în alte lagăre și închisori din vestul Ucrainei și Belarusului.
Întreaga operațiune de lichidare a persoanelor sus-menționate a fost efectuată pe baza unei decizii a Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS din 5 martie 1940 ... De la data la care operațiunea de mai sus a fost efectuată, adică din 1940, nu s-a dat nicio informație cu privire la caz, și toate cele 21857 de fișiere au fost depozitate într-o locație sigilată.
Niciunul dintre aceste fișiere nu are o valoare operațională sau istorică pentru organele sovietice. De asemenea, este extrem de îndoielnic că acestea ar putea avea vreo valoare reală pentru prietenii noștri polonezi. Dimpotrivă, un incident neprevăzut ar putea duce la aceea ca operațiunea să fie relevată, cu toate consecințele nedorite pe care le-ar implica pentru țara noastră, mai ales că, în ceea ce privește persoanele împușcate în pădurea Katyn, versiunea oficială a fost confirmată de o investigație efectuată la inițiativa autorităților sovietice în 1944 ...
Pe baza celor de mai sus, pare oportun să se distrugă toate înregistrările referitoare la persoanele împușcate în 1940 în operațiunea de mai sus ... Rapoartele troicii NKVD URSS cu privire la condamnarea acestor persoane la moarte prin împușcare, și, de asemenea, documentele cu privire la executarea acestei decizii, ar putea fi conservate."
24. Documentele rămase au fost puse într-un fișier special, cunoscut sub numele de "pachetul nr. 1", la care numai secretarul general al Partidului Comunist al URSS avea drept de acces. La 28 aprilie 2010, conținutul său a fost făcut public în mod oficial pe site-ul Arhivelor Statului rus. Fișierul conținea următoarele documente istorice: propunerea lui Beria din 5 martie 1940, decizia Biroului Politic de la aceeași dată, paginile eliminate din procesul-verbal al reuniunii Biroului Politic și nota lui Shelepin din 3 martie 1959.
B. Reclamanții și relația lor cu victimele
1. Reclamanții din cauza nr. 55508/07
25. Primul reclamant, dl Jerzy-Roman Janowiec, s-a născut în 1929. El este fiul dlui Andrzej Janowiec, născut în 1890, fost locotenent în armata poloneză înainte de al doilea război mondial.
26. Al doilea reclamant, dl Antoni-Stanisław Trybowski, s-a născut în 1940. El este nepotul dlui Antoni Nawratil, născut în 1883, un locotenent-colonel în armata poloneză.
27. Atât dl Andrzej Janowiec, cât și dl Antoni Nawratil au fost luați prizonieri de război în timpul invaziei sovietice din Polonia în septembrie 1939 și trimiși în lagărul de la Starobelsk în URSS. Dl Janowiec a fost listat ca nr. 3914 printre prizonierii din lagăr, și dl Nawratil ca nr. 2407. Ulterior, au fost transferați la o închisoare din Harkov și executați în aprilie 1940.
2. Reclamanții din cauza nr. 29520/09
28. Prima și a doua dintre reclamante, dna Witomiła Wolk-Jezierska și dna Ojcumiła Wolk, s-au născut respectiv în 1940 și 1917. Ele sunt fiica și soția dlui Wincenty Wolk, născut în 1909, care a fost un locotenent într-o unitate de artilerie grea a armatei poloneze înainte de al doilea război mondial. El a fost luat prizonier de război de către Armata Roșie în noaptea din 19 septembrie 1939 și a fost dus în tabăra specială Kozelsk (enumerat la poziția 3 pe lista NKVD de expediere 052/3 04.1940). El a fost ucis la 30 aprilie 1940 și îngropat la Katyn. Trupul său a fost identificat în timpul exhumării din 1943 (nr. 2564).
29. A treia reclamantă, dna Wanda Rodowicz, s-a născut în 1938. Ea este nepoata dlui Stanisław Rodowicz, născut în 1883, care a fost un ofițer în rezervă în armata poloneză. El a fost luat prizonier de război de către Armata Roșie la granița cu Ungaria în jurul datei de 20 septembrie 1939 și a fost dus în tabăra specială Kozelsk (enumerat la poziția 94 pe lista 017/2). El a fost ucis și îngropat la Katyn. Trupul său a fost identificat în timpul exhumării din 1943 (nr. 970).
30. A patra reclamantă, dna Halina Michalska, s-a născut în 1929 și a murit în 2012. Ea a fost fiica dlui Stanisław Uziembło, născut în 1889. Ofițer al armatei poloneze, dl Uziembło a fost luat prizonier de către sovietici în apropiere de Białystok, Polonia, și deținut în lagărul NKVD de la Starobelsk (poziția 3400). Se presupune că a fost ucis în Harkov și îngropat la Pyatikhatki, lângă Harkov (acum în Ucraina).
31. Al cincilea reclamant, dl Artur Tomaszewski, s-a născut în 1933. El este fiul dlui Szymon Tomaszewski, născut în 1900. Tatăl celui de-al cincilea reclamant, comandant al secției de poliție de la frontiera polono-sovietică din Kobylia, a fost arestat acolo de către trupele sovietice și luat în lagărul NKVD de la Ostashkov (poziția 5 de pe lista 045 /3). El a fost ucis în Tver și îngropat în Mednoye.
32. Al șaselea reclamant, dl Jerzy Lech Wielebnowski, s-a născut în 1930. Tatăl său, dl Aleksander Wielebnowski, născut în 1897, a fost un ofițer de poliție care lucra în Luck, în estul Poloniei. În octombrie 1939, a fost arestat de către trupele sovietice și plasat în tabăra de la Ostashkov (poziția 10 pe lista 033/2). El a fost ucis în Tver și îngropat în Mednoye.
33. Al șaptelea reclamant, dl Gustaw Erchard, s-a născut în 1935. Tatăl său, dl Stefan Erchard, născut în 1900, a fost directorul unei școli primare în Rudka, Polonia. El a fost arestat de către sovietici și reținut în tabăra de la Starobelsk (poziția 3869). Se presupune că a fost ucis în Harkov și îngropat în Pyatikhatki.
34. Cel de-al optulea și al nouălea dintre reclamanți, dl Jerzy Karol Malewicz și dl Jan Krzysztof Malewicz, născuți, respectiv, în 1928 și 1931, sunt copiii dlui Stanisław August Malewicz. Al nouălea reclamant a murit în 2011. Tatăl lor s-a născut în 1889 și a servit ca medic în armata poloneză. El a fost luat prizonier de război la Rowne, Polonia și deținut în tabăra de la Starobelsk (poziția 2219). Se presupune că a fost ucis în Harkov și îngropat în Pyatikhatki.
35. Reclamanții zece și unsprezece, dna Krystyna Krzyszkowiak și dna Irena Erchard, născute, respectiv, în 1940 și 1936, sunt fiicele dlui Michał Adamczyk. Născut în 1903, el a fost comandant de secție de poliție în Sarnaki. A fost arestat de către sovietici, deținut în lagărul de la Ostashkov (locul 5 pe lista 037/2), ucis în Tver și îngropat în Mednoye.
36. A doisprezecea reclamantă, dna Krystyna Mieszczankowska, născută în 1930, este fiica dlui Stanisław Mielecki. Tatăl ei, un ofițer polonez, s-a născut în 1895 și a fost deținut în tabăra de la Kozelsk după arestarea sa de către trupele sovietice. El a fost ucis și îngropat în Katyn, trupul său a fost identificat în timpul exhumării din 1943.
37. Reclamantul al treisprezecelea, dl Krzysztof Romanowski, născut în 1953, este nepotul dlui Ryszard Żołędziowski. Dl Żołędziowski, născut în 1887, a fost deținut în tabăra Starobelsk (poziția 1151) și se presupune că a fost ucis în Harkov și îngropat în Pyatikhatki. O listă de prizonieri de la Starobelsk, care includea numele său, a fost găsită în buzunarul de la haina unui ofițer polonez a cărui rămășițe, cu răni provocate de gloanțe în cap, au fost excavate în timpul unei exhumări comune polono-ruse lângă Harkov, în 1991.
C. Ancheta în cauza penală nr. 159
38. La data de 13 aprilie 1990, în timpul unei vizite a președintelui polonez W. Jaruzelski la Moscova, președintele URSS, M. Gorbaciov, i-a predat documentele referitoare la masacrul de la Katyn. Agenția oficială de știri a URSS a publicat un comunicat în care a afirmat, pe baza materialelor de arhivă recent dezvăluite, că "Beria, Merkulov și subordonații lor au responsabilitatea directă pentru infracțiunea săvârșită în pădurea Katyn".
39. La data de 22 martie 1990, biroul procurorului regional din Harkov a deschis o anchetă penală cu privire la originea unei gropi comune găsite în cartierul Lesopark. La data de 6 iunie 1990, parchetul din Kalinin (Tver) a deschis o anchetă cu privire la "dispariția" (исчезновение) în mai 1940 a unor prizonieri de război polonezi în tabăra NKVD din Ostashkov. La data de 27 septembrie 1990, Parchetul Militar General al URSS a preluat ancheta Kharkov sub numărul 159 și a atribuit-o unui grup de procurori militari.
40. În vara și toamna anului 1991, specialiștii ruși și polonezi au efectuat exhumări de cadavre din gropile comune din Harkov, Mednoye și Katyn. De asemenea, au analizat documentele de arhivă referitoare la masacrul de la Katyn, au intervievat cel puțin patruzeci de martori și au dispus efectuarea de examinări medico-legale.
41. La 14 octombrie 1992, președintele rus B. Elțin a arătat că ofițerii polonezi au fost condamnați la moarte de către Stalin și Biroul Politic al Partidului Comunist al URSS. Directorul Arhivelor Statului din Rusia a transferat autorităților poloneze o serie de documente, inclusiv decizia din 5 martie 1940. În timpul unei vizite oficiale în Polonia pe 25 august 1993, Președintele Elțîn a adus un omagiu victimelor în fața Crucii Katyn din Varșovia.
42. La sfârșitul lunii mai 1995, procurorii din Belarus, Polonia, Rusia și Ucraina au avut o întâlnire de lucru la Varșovia, în care au analizat progresul anchetei în cauza nr. 159. Participanții au fost de acord ca procurorii ruși să ceară omologilor lor din Belarus și Ucraina asistență juridică pentru a determina circumstanțele executării în 1940 a 7305 de cetățeni polonezi.
43. La 13 mai 1997, autoritățile din Belarus i-au informat pe omologii lor ruși că ei nu au găsit documente referitoare la executarea prizonierilor de război polonezi în 1940. În 2002, autoritățile ucrainene au transmis documente cu privire la transferul de prizonieri polonezi din lagărul Starobelsk în închisoarea NKVD din regiunea Harkov.
44. În 2001, 2002 și 2004, președintele Institutului Polonez pentru Memoria Națională (INR) a contactat în mod repetat, dar fără succes, Parchetul Militar General rus, cu scopul de a obține acces la dosarul de anchetă.
45. La 21 septembrie 2004, Parchetul Militar General a decis să înceteze ancheta penală în cauza nr. 159, aparent pe motiv că persoanele considerate responsabile pentru crime au decedat deja. La 22 decembrie 2004, Comisia Intra-guvernamentală pentru protecția secretelor de stat a clasificat treizeci și șase de volume din dosar - dintr-un total de 183 de volume - ca "strict secrete" și alte opt volume ca "numai pentru uz intern". Decizia de a înceta ancheta a fost clasificată "top secretă", existența sa fiind descoperită abia la data de 11 martie 2005, la o conferință de presă dată de către procurorul militar șef.
46. Ca urmare a unei cereri din partea Curții de a-i furniza o copie a deciziei din 21 septembrie 2004, guvernul rus a refuzat să trimită acest document, citând clasificarea acestuia ca secret. A reieșit din declarațiile Guvernului că ancheta a fost încetată în temeiul articolului 24 § 4 (1) din Codul de procedură penală, din cauza decesului suspecților.
47. Între 9 și 21 octombrie 2005, trei procurori de la INR care efectuau ancheta cu privire la masacrul de la Katyn și specialistul șef al Comisiei Centrale pentru urmărirea crimelor împotriva națiunii poloneze au vizitat Moscova, la invitația Parchetului militar. Ei au examinat șaizeci și șapte de volume din cauza nr. 159 care nu au fost clasificate, dar nu li s-a permis să facă copii.
48. La 8 mai 2010, președintele rus D. Medvedev i-a furnizat Purtătorului de cuvânt al Parlamentului polonez șaizeci și șapte de volume din dosarul de anchetă de la Katyn. În total, potrivit informațiilor prezentate de guvernul polonez, autoritățile ruse au înmânat copii certificate de pe 148 de volume, conținând aproximativ 45.000 de pagini.
D. Procedurile interne în cauza nr. 55508/07
49. În 2003, dl Szewczyk - un avocat polonez angajat de către reclamantul Janowiec și de către mama reclamantului Trybowski – s-a adresat cu o cerere Procurorului General al Federației Ruse solicitând documente referitoare la dl Andrzej Janowiec, dl Antoni Nawratil și o a treia persoană.
50. La 23 iunie 2003, Procurorul General i-a răspuns, informându-l că Parchetul General Militar efectua o anchetă penală în ceea ce privește executarea ofițerilor polonezi în 1940. În 1991, s-au recuperat vreo două sute de cadavre în Harkov, Tver și regiunea Smolensk și s-au identificat unele dintre ele, inclusiv dl Nawratil și dl Janowiec. Numele lor au fost, de asemenea, găsite pe lista de prizonieri din lagărul Starobelsk. Orice alte documente referitoare la aceștia fuseseră distruse.
51. La data de 4 decembrie 2004, dl Szewczyk a solicitat în mod oficial Procurorului Militar General să recunoască drepturile procesuale ale dlui Trybowski și dlui Janowiec în calitate de rude ale ofițerilor polonezi executați și de a le furniza copii ale actelor de procedură, precum și ale documentelor cu caracter personal referitoare la dl Antoni Nawratil și dl Andrzej Janowiec.
52. La 10 februarie 2005, Parchetul Militar General a răspuns că dl Antoni Nawratil și dl Andrzej Janowiec erau enumerați printre prizonierii din lagărul Starobelsk care au fost executați în 1940 de către NKVD și îngropați lângă Harkov. Alte materiale cu privire la aceste persoane nu erau disponibile. Copii ale documentelor ar putea fi furnizate doar victimelor recunoscute oficial sau reprezentanților acestora.
53. Ulterior, reclamanții Janowiec și Trybowski au angajat serviciile unui avocat rus, dl Bushuev, care a cerut Parchetului Militar General permisiunea de a studia dosarul cauzei. La 7 noiembrie 2006, Parchetul Militar General l-a informat că nu i se permite accesul la dosar, deoarece clienții săi nu erau recunoscuți oficial ca părți vătămate în această cauză.
54. Avocatul a depus o plângere la instanța competentă împotriva refuzurilor Parchetului Militar General din 10 februarie 2005 și 7 noiembrie 2006. El a susținut, în special, că statutul de victimă a unei infracțiuni ar trebui să fie determinat în funcție de împrejurările de fapt, cum ar fi dacă sau nu persoana în cauză a suferit un prejudiciu ca urmare a infracțiunii. Din această perspectivă, decizia anchetatorului de a recunoaște pe cineva ca victimă ar trebui să fie privită ca o recunoaștere formală a unor astfel de împrejurări de fapt. Avocatul a cerut ca reclamanților Janowiec și Trybowski să le fie recunoscută calitatea de victimă și să aibă acces la dosarul cauzei.
55. La 18 aprilie 2007, Tribunalul militar al Comandamentului de la Moscova a respins plângerea. Acesta a remarcat că, deși dl Antoni Nawratil și dl Andrzej Janowiec au fost enumerați printre prizonierii din lagărul de Starobelsk, rămășițele lor nu au fost printre cele identificate în timpul anchetei. În consecință, în opinia Curții Militare, nu existau temeiuri legale să se presupună că au murit ca urmare a infracțiunii în cauză. În ceea ce privește documentele din dosarul cauzei, Curtea Militară a observat că decizia de a întrerupe procedurile penale la data de 21 septembrie 2004 a fost declarată secret de stat și, din acest motiv, cetățenii străini nu pot avea acces la ea.
56. La 24 mai 2007, Curtea Supremă a Federației Ruse a menținut această hotărâre în apel, reproducând textual raționamentul Curții Militare.
E. Procedurile interne în cauza nr. 29520/09
57. La 20 august 2008, o echipă de avocați care acționau în numele reclamanților au depus o plângere la instanța competentă împotriva deciziei procurorului din 21 septembrie 2004. Au declarat că rudele reclamanților au fost printre ofițerii polonezi arestați a căror executare a fost dispusă de către Biroul Politic al Partidului Comunist al URSS la 5 martie 1940. Cu toate acestea, reclamanților nu le-a fost recunoscut statutul de victimă în cauza penală nr. 159 și nu au putut formula propuneri și petiții, nu au avut acces la documentele dosarului și nu au primit copii ale deciziilor. Avocații, de asemenea, au susținut că ancheta nu a fost una eficace, deoarece nu s-a făcut nicio încercare de a lua probe biologice de la reclamanți, în scopul de a identifica rămășițele umane exhumate.
58. La 14 octombrie 2008, Tribunalul militar al Comandamentului din Moscova a respins plângerea. Aceasta a constatat că, în 1943, Comisia Internațională și Comisia Tehnică a Crucii Roșii poloneze au excavat rămășițele și apoi le-au re-înhumat, fără a identifica sau număra cadavrele. O deshumare ulterioară din 1991 a identificat doar douăzeci și două de persoane și rudele reclamanților nu erau printre cele identificate. Tribunalul Militar a recunoscut că numele rudelor reclamanților erau incluse pe listele NKVD din taberele Ostashkov, Starobelsk și Kozelsk; cu toate acestea, "ancheta Katyn"... nu a stabilit soarta persoanelor menționate anterior". Deoarece cadavrele nu au fost identificate, nu există nicio dovadă că rudele reclamanților și-au pierdut viața ca urmare a infracțiunii de abuz de putere (articolul 193-17 din 1926 Codul penal sovietic), menționată în decizia din 21 septembrie 2004. În consecință, nu exista nicio bază pentru acordarea statutului de victimă reclamanților în temeiul articolului 42 din Codul de procedură penală. Mai mult decât atât, documentele clasificate nu puteau fi accesate de către "reprezentanți ai statelor străine".
59. Avocații au formulat apel, în care au afirmat că lipsa de informații despre soarta rudelor reclamanților era rezultatul unei anchete ineficiente. Au fost identificate cele douăzeci și două persoane numai pe baza de tag-uri de identificare militare găsite în gropile comune și anchetatorii nu au întreprins nicio măsură privind efectuarea examinărilor medico-legale pentru a identifica rămășițele exhumate. Mai mult decât atât, era de notorietate publică faptul că la excavarea din 1943 s-au descoperit rămășițele a 4243 de persoane, dintre care au fost identificate 2730 de persoane. Printre cei identificați se aflau trei persoane ale căror rude au făcut plângeri în cadrul procedurii. Acordarea statutului de victimă reclamanților ar fi permis identificarea rămășițelor cu utilizarea de metode genetice. În cele din urmă, avocații au subliniat faptul că dosarul penal cu privire la Katyn nu conține nicio informație care să sprijine concluzia că vreunul dintre ofițerii polonezi luați în lagărele NKVD ar fi supraviețuit sau ar fi decedat din cauze naturale.
60. La data de 29 ianuarie 2009, Curtea Supremă a Federației Ruse a confirmat hotărârea din 14 octombrie 2008, integral. Se repetă pasaje extinse din constatările Tribunalului militar din Moscova, dar, adăugă faptul că decizia din 21 septembrie 2004 nu a putut fi anulată, deoarece termenul de prescripție a expirat și procedurile în ceea ce privește anumiți suspecți au fost întrerupte pe "motive de reabilitare".
F. Procedura de declasificare a deciziei din 21 septembrie 2004
61. La 26 martie 2008, Memorial, o organizație neguvernamentală rusă pentru protecția drepturilor omului, a depus o cerere la Parchetul Militar General prin care solicita declasificarea deciziei din 21 septembrie 2004. În răspunsul său din data de 22 aprilie 2008, Parchetul a informat Memorial că nu era competent să anuleze statutul de secret, care a fost aprobat la 22 decembrie 2004 de către Comisia intra-guvernamentală pentru protecția secretului de stat ("Comisia").
62. La 12 martie 2009, Memorial a solicitat Comisiei declasificarea deciziei din 21 septembrie 2004, susținând că secretizarea documentelor referitoare la ancheta Katyn era inacceptabilă din punct de vedere moral și juridic și că încălca articolul 7 din Legea secretelor de stat, care exclude clasificarea oricăror informații cu privire la încălcări ale drepturilor omului. Prin scrisoarea din 27 august 2009, Comisia a răspuns Memorial că cererea lor a fost examinată și respinsă, dar nu a oferit detalii suplimentare.
63. Memorial a contestat refuzul Comisiei în fața Tribunalului din Moscova. La o audiere din 13 iulie 2010, instanța de judecată a citit scrisoarea Comisiei din 25 iunie 2010 adresată judecătorului care prezida ședința. În scrisoare se nega faptul că s-ar fi luat de către Comisie vreo decizie la 22 decembrie 2004 de clasificare a deciziei Parchetului Militar General din 21 septembrie 2004.
64. În urma unei audieri în camera de consiliu, Tribunalul a respins cererea Memorial privind declasificarea, la 2 noiembrie 2010, în următorii termeni:
"Curtea a stabilit că la 21 septembrie 2004, Parchetul Militar General a emis o decizie de încetare a anchetei penale deschise la data de 22 martie 1990 de către biroul procurorului regional Harkov a Republicii Ucraina în legătură cu descoperirea de rămășițe a unor cetățeni polonezi în zona împădurită din Harkov ...
Ancheta a calificat acțiunile unui număr de oficiali de rang înalt din URSS ca abuz de putere cu circumstanțe agravante în special în temeiul articolului 193 - 17 ( b ) din Codul penal RSFSR. Cauza penală în privința acestor funcționari a încetat în temeiul articolului 24 § 1 (4) din Codul de procedură penală din Rusia (pe motivul decesului persoanelor vinovate"). Cauza în ceea ce-i privește pe ceilalți a încetat în temeiul articolului 24 § 1 (2) (infracțiunea nu există).
Parchetul Militar General a trimis proiectul de decizie privind încetarea procedurii penale la Serviciul Federal de Securitate pentru un aviz expert pentru a stabili dacă conține sau nu informații confidențiale sau secrete, în sensul articolului 9 din Legea secretor de stat, deoarece Serviciul Federal de Securitate avea dreptul de a dispune în mod unilateral de informațiile reproduse în decizia procurorului.
O comisie de experți de la Serviciul Federal de Securitate a constatat că proiectul de decizie al parchetului includea informații care nu au fost declasificate. În plus, Comisia a subliniat că proiectul de decizie conținea informații la care accesul era limitat ...
La 21 septembrie 2004, un oficial de la Parchetul Militar General a emis o decizie de încetare a cauzei penale nr. 159. Având în vedere constatările de mai sus ale Serviciului Federal de Securitate și pe baza secțiunii 5 § 4 (2 ,3) și secțiunii 8 din Legea secretului de stat și a punctului 80 din Decretul prezidențial nr. 1203 din 30 noiembrie 1995, documentul a fost clasificat top-secret ... În consecință, nu există motive legale pentru admiterea cererii Memorial prin care solicita ca decizia de clasificare a deciziei din 21 septembrie 2004 să fie declarată ilegală și nejustificată ...
În măsura în care reclamantul a susținut că informațiile privind încălcări ale legii de către autoritățile de stat sau funcționari nu pot fi declarate secret de stat sau clasificate în conformitate cu secțiunea 7 din Legea secretelor de State, acest argument este nefondat, deoarece decizia Parchetului Militar General din 21 septembrie 2004 conținea informații din domeniul de informații, contrainformații și activități operaționale și de căutare, care , în conformitate cu secțiunea 4 din Legea secretului de stat, constituie un secret de stat ..."
65. La data de 26 ianuarie 2011, Curtea Supremă a Federației Ruse a respins recursul formulat de Memorial împotriva hotărârii Tribunalului.
G. Proceduri în vederea “reabilitării” rudelor reclamanților
66. Majoritatea reclamanților au solicitat în mod repetat diferitelor autorități ruse, în special, Parchetului Militar General, informații cu privire la urmărirea penală cu privire la Katyn în vederea "reabilitării" rudelor lor, în conformitate cu dispozițiile Legii de reabilitare din 1991 (a se vedea punctul 86 de mai jos).
67. Printr-o scrisoare din 21 aprilie 1998 trimisă ca răspuns la o cerere de reabilitare a dnei Ojcumiła Wolk, Parchetul Militar General a confirmat faptul că soțul ei, dl Wincenty Wolk, a fost prizonier de război în tabăra de la Kozelsk și a fost apoi executat, împreună cu alți deținuți, în primăvara anului 1940. În scrisoare se menționa că cererea sa de reabilitare ar putea fi luată în considerare numai după încheierea urmăririi penale.
68. După întreruperea anchetei în cauza nr. 159, dna Witomiła Wolk - Jezierska a cerut Parchetului Militar General la 25 octombrie 2005 o copie a deciziei de întrerupere a anchetei. Prin scrisoarea din 23 noiembrie 2005, parchetul i-a refuzat cererea, citând clasificarea top-secretă a deciziei. La 8 decembrie 2005, Ambasada Poloniei la Moscova a cerut parchetului o explicație cu privire la reabilitarea dlui Wolk. Într-o scrisoare din 18 ianuarie 2006, parchetul a considerat că nu există niciun temei legal pentru reabilitarea dlui Wolk sau a altor cetățeni polonezi, deoarece ancheta nu a stabilit care prevedere din Codul penal din 1926 a stat la baza represiunii la care au fost supuși. O scrisoare redactată în mod similar din 12 februarie 2007 a refuzat o nouă cerere în același sens a dnei Wolk.
69. La 13 martie 2008, Parchetul Militar General a respins o cerere de reabilitare depusă de avocat în numele tuturor reclamanților. Procurorul a declarat că nu este posibil să se stabilească temeiul juridic pentru represiunea la care cetățenii polonezi a fost supuși în 1940. În ciuda existenței unor documente atestând faptul că rudele reclamanților au fost transferate din lagărele NKVD de la Ostakhkov, Kozelsk și Starobelsk la Kalinin, Smolensk și Harkov, în urma eforturilor comune ale anchetatorilor din Belarus, Polonia, Rusia și Ucraina nu s-au descoperit dosare penale sau alte documente referitoare la urmărirea penală a acestora în 1940. În absența unor astfel de dosare, nu este posibil să se decidă dacă Legea de reabilitare s-ar putea aplica. Mai mult, procurorul a declarat că rămășițele rudelor reclamanților nu au fost descoperite printre resturile umane descoperite în timpul lucrărilor de exhumare.
70. Avocatul a formulat o plângere împotriva refuzului procurorului.
71. La 24 octombrie 2008, Judecătoria Khamovnicheskiy din Moscova a respins plângerea. În timp ce instanța de judecată a confirmat că numele rudelor reclamanților apăreau pe listele de prizonieri NKVD, ea a subliniat că numai douăzeci de corpuri au fost identificate ca urmare a exhumărilor efectuate în contextul cauzei nr. 159 și că rudele reclamanților nu au fost printre cele identificate. Instanța a constatat că nu exista niciun motiv să se presupună că cei zece prizonieri de război polonezi (rude ale reclamanților) au fost de fapt uciși, și că avocații ruși nu aveau niciun interes legal în reabilitarea cetățenilor polonezi.
72. La 25 noiembrie 2008, Tribunalul din Moscova a respins, cu o motivare sumară, un recurs împotriva hotărârii Judecătoriei.
H. Declarația Dumei ruse cu privire la tragedia de la Katyn
73. La 26 noiembrie 2010, Duma de Stat, camera inferioară a Parlamentului rus, a adoptat o declarație intitulată "Despre tragedia de la Katyn și victimele sale", în care se declara, în special, după cum urmează:
"În urmă cu șaptezeci de ani, mii de cetățeni polonezi au fost luați prizonieri de război în lagărele NKVD ale URSS și în închisori în regiunile vestice ale RSS Ucraineană și bielorusă unde au fost împușcați.
Propaganda sovietică oficială a atribuit responsabilitatea pentru această atrocitate, căreia i s-a dat numele colectiv de tragedia de la Katyn, criminalilor naziști ... La începutul anilor 1990, țara noastră a făcut pași mari spre stabilirea adevărului despre tragedia de la Katyn. A fost recunoscut faptul că exterminarea în masă a cetățenilor polonezi pe teritoriul URSS în timpul celui de-al doilea război mondial a fost un act arbitrar a autorităților statului totalitar ...
Documentele publicate, care au fost ținute timp de mai mulți ani în arhive secrete, demonstrează nu numai amploarea acestei tragedii teribile, dar, de asemenea, atestă faptul că crima de la Katyn a fost efectuată la ordinele directe ale lui Stalin și a altor lideri sovietici...
Copii de pe mai multe documente care au fost păstrate în arhivele închise ale Biroului Politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice au fost deja predate părții poloneze. Membrii Dumei de Stat cred că acest demers trebuie continuat. Este necesar să se continue studierea arhivelor, verificarea listelor de victime, restabilirea reputației celor care au pierit la Katyn și în alte locuri și descoperirea circumstanțelor tragediei..."
II. LEGISLAȚIE ȘI DOCTRINĂ INTERNE RELEVANTE
A. Convenția de la Haga IV
74. Convenția ( IV) cu privire la legile și cutumele războiului terestru, și în special anexa sa: Regulamentele cu privire la legile și cutumele războiului terestru (Haga, 18 octombrie 1907), prevede, după cum urmează:
" Art. 4 . Prizonierii de război sunt în puterea Guvernului ostil, dar nu a indivizilor sau a trupelor care îi capturează.
Ei trebuie să fie tratați uman.
...
Art. 23. În plus față de interdicțiile prevăzute de convențiile speciale, este în special interzisă –
...
( b ) Uciderea sau lichidarea persoanelor care aparțin națiunii sau armatei ostile;
( c ) Uciderea sau lichidarea unui inamic care, după ce a depus armele sau nu mai are niciun mijloc de apărare, s-a predat la discreția ...
...
Art. 50. Nu se aplica nicio sancțiune generală, pecuniară sau de altă natură, asupra populației din cauza actelor unor persoane cu care nu poate fi considerată în mod solidar responsabilă."
B. Convenția de la Geneva
75. Convenția cu privire la tratamentul prizonierilor de război (Geneva, 27 iulie 1929), prevede, după cum urmează:
"Art. 2. Prizonierii de război sunt în puterea Guvernului ostil, dar nu a indivizilor sau a trupelor care i-au capturat.
Ei trebuie în orice moment să fie tratați în mod uman și protejați, în special împotriva actelor de violență, a insultei și a curiozității publicului.
Represaliile împotriva lor sunt interzise.
...
Art. 61. Niciun prizonier de război nu va fi condamnat fără a-i fi dat posibilitatea de a se apăra.
Niciun deținut nu va fi obligat să admită că el este vinovat de infracțiunea de care este acuzat...
Art. 63. O condamnare trebuie să fie pronunțată cu privire la un prizonier de război doar de către aceleași tribunale și în conformitate cu aceeași procedură ca și în cazul persoanelor care aparțin forțelor armate ale Puterii deținătoare."
C. Carta Tribunalului Militar Internațional
76. Articolul 6 din Carta (Statutul) Tribunalului Militar Internațional (Nuremberg Tribunal), înființat în temeiul acordului semnat la 8 august 1945 de către guvernele SUA, Franța, Marea Britanie și URSS, conține următoarea definiție a infracțiunilor:
"Următoarele acte, sau oricare dintre ele, sunt crime care sunt de competența Tribunalului pentru care trebuie să existe responsabilitate individuală:
(a) infracțiuni contra păcii: și anume, planificarea, pregătirea, inițierea sau sprijinirea unui război de agresiune, sau a un război cu încălcarea tratatelor, a acordurilor internaționale sau a asigurărilor, sau participarea la un plan comun sau la o conspirație pentru realizarea oricăreia dintre acțiunile de mai sus;
(b) crime de război: și anume, încălcări ale legilor sau a cutumelor de război. Astfel de încălcări includ, dar nu se limitează la, omucidere, rele tratamente sau deportare în tabere de muncă silnică sau pentru orice alt scop a populației civile din sau în teritoriile ocupate, omucidere sau maltratare a prizonierilor de război pe mare, uciderea de ostatici, jefuirea proprietății publice sau private, distrugeri inutile de municipii, orașe sau sate, sau devastări care nu sunt justificate de necesitate militară;
(c) crime împotriva umanității: și anume, omucidere, exterminare, sclavie, deportare și alte acte inumane comise împotriva populației civile, înainte sau în timpul războiului, sau persecuții pe motive politice, rasiale sau religioase, în executarea sau în legătură cu orice crimă de competența Tribunalului, indiferent dacă este sau nu o încălcare a legislației interne a țării unde respectivele acte sunt comise.
77. Definiția a fost ulterior codificată ca Principiul VI din principiile de drept internațional recunoscute în Carta Tribunalului Nürnberg, formulată de Comisia de Drept Internațional în 1950, în baza Rezoluției Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite 177 (II) și afirmată de către Adunarea Generală.
D. Convenția privind inaplicabilitatea prescripției la crime de război și crime împotriva umanității
78. Convenția privind inaplicabilitatea prescripției la crime de război și crime împotriva umanității (26 noiembrie 1968), la care Federația Rusă este parte, prevede, în special, după cum urmează:
Articolul I
"Nu aplică prescripția la următoarele infracțiuni, indiferent de data comiterii lor:
(a) crime de război așa cum sunt definite în Carta Tribunalului Militar Internațional, Nürnberg, din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile 3 (I) din 13 februarie 1946 și 95 (I) din 11 decembrie 1946 ale Adunării Generale a Organizația Națiunilor Unite...
(b) crime împotriva umanității dacă sunt comise în timp de război sau în timp de pace, astfel cum sunt definite în Carta Tribunalului Militar Internațional, Nürnberg, din 8 august 1945 și confirmate prin rezoluțiile 3 (I) din 13 februarie 1946 și 95 (I) din 11 decembrie 1946 ale Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite..."
Articolul IV
"Statele părți la prezenta Convenție se angajează să adopte, în conformitate cu ordinile lor constituționale, orice măsuri legislative sau de altă natură necesare pentru a se asigura că prescripția sau alte limitări legale nu se aplică la urmărirea penală și pedepsirea crimelor menționate în articolele I și II din prezenta convenție și că, în cazul în care acestea există, astfel de limitări vor fi eliminate."
E. Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor
79. Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor (23 mai 1969), la care Federația Rusă este parte, prevede următoarele:
Articolul 26
"Pacta sunt servanda"
"Orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie respectat cu bună-credință."
Articolul 27
Dreptul intern și respectarea tratatelor
"O parte nu poate invoca prevederile legislației sale interne ca justificare pentru nerespectarea unui tratat . ... "
Articolul 28
Neretroactivitatea tratatelor
"Dacă nu reiese o intenție diferită din tratat sau nu s-a stabilit altfel, dispozițiile sale nu leagă o parte cu privire la orice act sau fapt care a avut loc deja sau orice situație care a încetat să existe înainte de data intrării în vigoare a tratatului cu privire la partea respectivă."
F. Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice
80. Articolul 7 al Pactului, la care Federația Rusă este parte, este formulat după cum urmează:
"Nimeni nu va fi supus torturii sau tratamentelor inumane sau degradante sau pedepselor crude. În special, nimeni nu va fi supus, fără consimțământul său, unui experiment medical sau științific."
81. Comentariul General al Comitetului pentru Drepturile Omului Nr. 31 [80], Natura obligației juridice general impusă statelor părți la Pact, adoptat la 29 martie 2004 (ședința nr. 2187), este formulat după cum urmează:
"4. Dispozițiile Pactului, în general, și ale articolului 2, în special, sunt obligatorii pentru fiecare stat parte. Toate ramurile de guvernare (executivă, legislativă și judecătorească) , precum și alte autorități publice sau guvernamentale, la orice nivel - național, regional sau local - pot angaja responsabilitatea statului parte. Ramura executivă care reprezintă, de obicei, statul parte la nivel internațional, inclusiv în fața Comisiei, nu pot indica faptul că o acțiune incompatibilă cu prevederile Pactului a fost efectuată de către o altă ramură ca un mijloc de a exonera statul parte de la responsabilitatea pentru acțiunile sale. Acest aspect decurge direct din principiul prevăzut la articolul 27 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, în conformitate cu care un stat parte "nu poate invoca prevederile legislației sale interne ca justificare pentru nerespectarea unui tratat". ..."
82. În cadrul reuniunii sale din 3 aprilie 2003, Comitetul pentru Drepturile Omului, înființat în temeiul articolului 28 din Pact și-a exprimat următoarele puncte de vedere, după luarea în considerare a comunicării nr. 886/1999, prezentată de dna Natalia Schedko și dl Anton Bondarenko împotriva Belarus:
"10.2 Comitetul observă că afirmația autoarei că familia nu a fost informată cu privire la data, ora, locul execuției fiului ei, sau locul exact unde a fost înmormântat ulterior fiul ei, a rămas necontestată. În absența oricărei contestări a acestei afirmații de către statul parte, precum și oricăror altor informații pertinente de la statul parte cu privire la practica de executare a pedepselor capitale, trebuie acordată importanța cuvenită afirmației autoarei. Comitetul înțelege chinul continuu și stresul mental cauzat autoarei, ca mamă a unui prizonier condamnat, incertitudinea persistentă cu privire la circumstanțele care au dus la executarea lui, precum și locația mormântului. Secretul complet din jurul datei execuției, precum și locul de înmormântare și refuzul de a preda corpul pentru înmormântare au efectul de a intimida sau de a pedepsi familiile, lăsându-le în mod intenționat într-o stare de incertitudine și stres mental. Comitetul consideră că eșecul inițial al autorităților de a informa autoarea cu privire la data programată pentru executarea fiului ei și eșecul ulterior al acestora de a notifica familia despre locul unde este mormântul reprezintă un tratament inuman, cu încălcarea articolului 7 din Pact."
83. În cadrul reuniunii sale din 28 martie 2006, Comitetul pentru Drepturile Omului și-a exprimat următoarele puncte de vedere, după luarea în considerare a comunicării nr. 1159/2003, prezentată de Mariam, Philippe, Auguste și Thomas Sankara împotriva Burkina Faso:
"6.2 Comitetul a remarcat argumentele statului-parte cu privire la inadmisibilitatea comunicării ca ratione temporis. După ce a remarcat, de asemenea, argumentele autorilor, Comitetul a considerat că ar trebui să se facă o distincție între critica referitoare la dl Thomas Sankara și plângerea cu privire la dna Sankara și copiii ei. Comitetul a considerat că moartea lui Thomas Sankara, care ar putea implica încălcări ale mai multor articole ale Pactului, a avut loc la 15 octombrie 1987, deci înainte de intrarea în vigoare a Pactului și a Protocolului opțional pentru Burkina Faso. Această parte a comunicării este, prin urmare, inadmisibilă ratione temporis. Certificatul de deces al lui Thomas Sankara din 17 ianuarie 1988, în care se afirmă că a murit din cauze naturale – contrar situației de fapt cunoscută, de altfel, publicului și confirmată de către statul parte ... - și incapacitatea autorităților de a corecta certificatul trebuie să fie luate în considerare aprecierea efectului lor asupra dnei Sankara și a copiilor ei.
...
12.2 Cu privire la pretinsa încălcare a articolului 7, Comitetul înțelege suferința și presiunea psihologică la care dna Sankara și fiii ei, familia unui om ucis în circumstanțe controversate, au fost supuși și continuă să fie supuși pentru că ei încă nu cunosc circumstanțele în care a survenit moartea lui Thomas Sankara, sau locul exact unde rămășițele sale au fost îngropate. Familia lui Thomas Sankara are dreptul să cunoască circumstanțele morții acestuia, și Comitetul subliniază că orice plângere referitoare la fapte interzise în conformitate cu articolul 7 din Pact trebuie să fie investigată rapid și imparțial de către autoritățile competente. În plus, Comitetul constată, așa cum a făcut-o în timpul deliberărilor sale cu privire la admisibilitate, eșecul de a corecta certificatul de deces al lui Thomas Sankara din 17 ianuarie 1988, care înregistrează un deces din cauze naturale, contrar situației de fapt cunoscute public, care au fost confirmată de către statul parte. Comitetul consideră că refuzul de a efectua o anchetă cu privire la moartea lui Thomas Sankara, lipsa de recunoaștere oficială a locului său de înmormântare și eșecul de a corecta certificatul de deces constituie tratament inuman al dnei Sankara și a fiiilor ei, cu încălcarea articolului 7 al Pactului. ..."
III. LEGISLAȚIA INTERNĂ RELEVANTĂ
A. Codul de procedură penală al Federației Ruse (Legea nr. 174-FZ din 18 decembrie 2001)
84. Articolul 24 § 1 stabilește următoarele motive pentru întreruperea procedurilor penale:
" (1) nu a existat nicio infracțiune;
(2) faptele nu constituie o infracțiune;
...
(4) suspectul sau inculpatul a decedat, cu excepția cazurilor în care procedura penală trebuie să fie continuată pentru reabilitarea persoanei decedate... "
85. Articolul 42 definește o "victimă" ca o persoană care a suferit daune fizice, materiale sau morale ca urmare a unei infracțiuni. Decizia de a recunoaște persoana ca o "victimă" trebuie să fie luată de către examinator, anchetator, procuror sau instanța de judecată.
B. Legea privind reabilitarea (Legea nr. 1761-I din 18 octombrie 1991)
86. Conform preambulului, scopul Actului de reabilitare este "reabilitarea" tuturor victimelor represiunilor politice, care au fost urmărite pe teritoriul Federației Ruse, după 7 noiembrie 1917, termenul de "reabilitare" fiind înțeles ca "restaurarea în drepturile lor civile, eliminarea oricăror alte consecințe negative ale acțiunilor arbitrare și plata de despăgubiri cu titlu de prejudiciu material".
87. Secțiunea 1 definește "represiunea politică" ca diferite măsuri de constrângere, inclusiv privarea de viață sau libertate, care au fost impuse de către stat pentru motive politice , precum și orice alte restricții cu privire la drepturile și libertățile fundamentale ale acelor persoane care au fost recunoscute ca fiind social-periculoase statului sau regimului politic din cauza clasei sau originii lor sociale, etniei sau religiei.
88. Secțiunea 2 a extins aplicarea Actului asupra tuturor cetățenilor ruși, foștii cetățeni URSS, cetățenii străini și apatrizii care au fost supuși represiunilor politice pe teritoriul Federației Ruse, după 7 noiembrie 1917.
89. Secțiunea 3 stabilește categoriile de persoane care sunt eligibile pentru "reabilitare". Litera (b) se referă la persoane care au fost supuse represiunilor penale pe baza unor decizii ale Comisiei Extraordinare Ruse (VeCheKa, ВЧК), Direcției politice centrale (GPU, ГПУ), Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne (NKVD, НКВД), Ministerul Securității de Stat (MGB, МГБ), procurorilor și organelor lor colegiale, "comisiilor speciale", troicii și altor autorități cu funcții judiciare.
C. Clasificarea și declasificarea secretelor de stat în Rusia
90. Potrivit preambulului său, Legea referitoare la secretele de stat (Legea nr. 5485 - I din 21 iulie 1993) reglementează procedura de identificare a secretelor de stat, clasificarea și declasificarea informațiilor și protecția informațiilor în interesul securității naționale a federației ruse.
91. Secțiunea 5 conține o listă de categorii de informații care constituie secret de stat. Acesta include, în special, următoarele:
" (4) informații în materie de informații, contrainformații și activități operaționale și de căutare, precum și în materie de combatere a terorismului:
- Cu privire la resurse, mijloace, surse, metode, planuri și rezultate legate de informații, contrainformații și activități operaționale și de căutare și finanțarea acestora..
- În ceea ce privește persoanele care au cooperat sau cooperează în mod confidențial cu autoritățile responsabile de informații, contrainformații și activități operaționale și de căutare".
92. Secțiunea 7 conține o listă de informații care nu pot fi declarate secret de stat sau secret. Acestea acoperă, în special, următoarele informații:
" - Cu privire la încălcări ale drepturilor și libertăților persoanelor fizice și ale cetățenilor...
- Cu privire la încălcări ale legii comise de către autoritățile de stat sau funcționari".
93. Articolul 13 reglementează procedura pentru declasificarea informațiilor. De asemenea, se prevede, după cum urmează:
" Perioada în care secretele de stat vor rămâne secrete, nu poate depăși treizeci de ani. În cazuri excepționale, Comisia intra-guvernamentală pentru protecția secretului de stat poate prelungi acest termen."
94. La data de 2 august 1997, Guvernul a adoptat Regulamentul cu privire la pregătirea de informații secrete de stat pentru transferul lor către statele străine și organizațiile internaționale (nr. 973). Acesta prevede că o decizie cu privire la transferul unor astfel de informații poate fi luată de către Guvernul Federației Ruse, pe baza unui raport elaborat de către Comisia intra-guvernamentală privind protecția secretului de stat (§ 3). Partea beneficiară se angajează să protejeze informațiile clasificate prin intrarea într-un Tratat internațional care să stabilească, printre altele, procedura pentru transferul de informații, o clauză de confidențialitate și o procedură de soluționare a litigiilor (§ 4).
D. Codul de procedură penală al Federației Ruse (Legea nr. 63-FZ din 13 iunie 1996)
95. Capitolul 34 conține o listă de infracțiuni contra păcii și securității omenirii. Articolul 356 interzice în special "tratamentul crud asupra prizonierilor de război sau civililor", o infracțiune care se pedepsește cu până la douăzeci de ani de închisoare.
96. Articolul 78 § 5 prevede că infracțiunile prevăzute la articolele 353 (război), 356 (mijloace interzise de război), 357 (genocid) și 358 (ecocid) sunt imprescriptibile.
ÎN DREPT
I. ASUPRA ASPECTULUI DACĂ RUDELE RECLAMANȚILOR DECEDAȚI AU CALITATE PROCESUALĂ ÎN PROCEDURA ÎN FAȚA CURȚII
97. După decesul reclamantului Krzysztof Jan Malewicz, survenit la data de 7 iulie 2011, fiul său, dl. Piotr Malewicz, a informat Curtea despre dorința sa de a continua cererea în locul lui.
98. Camera a reiterat că, în cazurile în care un reclamant a decedat în cursul procedurii, Curtea a luat în considerare declarațiile moștenitorilor reclamantului sau ale membrilor apropiați ai familiei care exprimau dorința de a continua procedura (a se vedea Karner v. Austria, nr. 40016/98, § 2, CEDO 2003 - IX și Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 39, CEDO 1999 - VI ). Prin urmare, Camera a acceptat că dl Piotr Malewicz poate continua cererea, în măsura în care aceasta a fost depusă de către tatăl său decedat.
99. Reclamanta Halina Michalska a decedat la data de 28 noiembrie 2012. Prin scrisoarea din 30 ianuarie 2013, fiul său, dl Kazimierz Raczynski, și-a exprimat intenția de a continua cererea în locul ei.
100. Marea Cameră este convinsă de faptul că atât dl Piotr Malewicz, cât și dl Kazimierz Raczynski sunt rude apropiate ale reclamanților decedați. În continuare, observă că acceptarea de către Cameră a calității procesuale ale dlui Piotr Malewicz nu a fost contestată de către părți. Prin urmare, Marea Cameră nu vede niciun motiv de a ajunge la o concluzie diferită, nici în privința dlui Piotr Malewicz nici, prin analogie, în privința dlui Kazimierz Raczynski.
101. În consecință, Curtea admite că dl Piotr Malewicz și dl Kazimierz Raczynski pot continua cererile în fața Curții, în măsura în care au fost formulate de către dl Krzysztof Jan Malewicz și dna Halina Michalska.
II. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 2 DIN CONVENȚIE
102. Reclamanții au invocat faptul că autoritățile ruse nu și-au îndeplinit obligațiile lor procedurale în conformitate cu articolul 2 din Convenție, care le cere să efectueze o anchetă adecvată și eficientă cu privire la decesul rudelor lor. Articolul 2 prevede, după cum urmează:
" 1. Dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege. Nimeni nu poate fi lipsit de viață în mod intenționat, cu excepția cazului în care acest fapt survine în executarea unei pedepse impuse de către o instanță în urma condamnării pentru o infracțiune pentru care această pedeapsă este prevăzută de lege.
2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol atunci când rezultă din utilizarea forței, care nu este mai mult decât este absolut necesară:
(a) în apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale;
(b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deținute ;
(c) în măsurile luate în mod legal pentru a reprimă o revoltă sau o insurecție."
A. Hotărârea Camerei
103. Reamintind că, în decizia sa cu privire la admisibilitate din data de
5 iulie 2011, Curtea a examinat excepția Guvernului cu privire la competența sa temporală în ceea ce privește aspectul procedural al articolului 2 împreună cu fondul cauzei, Camera analizează încă de la început dacă această excepție ar trebui să fie admisă sau respinsă. În acest scop, a examinat jurisprudența aplicabilă a Curții și principiile cu privire la limitele temporale ale obligațiilor procedurale ale statelor, așa cum au fost formulate în Šilih v. Slovenia ( [MC], nr. 71463/01, §§ 160-163, 9 aprilie 2009) și aplicate într-o serie de cazuri împotriva României, Ucrainei și Croației.
104. Cu privire la existența unei "legături reale" necesare în conformitate cu prima teză de la punctul 163 din hotărârea Šilih, Camera a statuat că standardul de "legătură reală" este îndeplinit numai în cazul în care perioada de timp între evenimentul declanșator și data ratificării este destul de scurtă. În plus, a subliniat faptul că o parte semnificativă a etapelor de anchetă necesare pentru a asigura respectarea obligației procedurale prevăzute la articolul 2 trebuie să fi fost efectuată după data ratificării. În evaluarea Camerei, niciuna dintre aceste condiții nu au fost îndeplinite în cazul de față, în care perioada de timp dintre deces (1940) și data ratificării (5 mai 1998) este excesiv de lungă, în termeni absoluți, pentru a satisface standardul unei" legături reale". De asemenea, Camera nu a putut găsi niciun indiciu în dosar sau în observațiile părților că s-au luat măsuri procedurale în perioada post - ratificare, care să fi fost comparabile în semnificația lor cu cele efectuate înainte de data ratificării.
105. Camera a continuat apoi să se examineze dacă circumstanțele cauzei erau de natură să justifice constatarea că legătura dintre evenimentul declanșator și data ratificării se baza pe "necesitatea de a asigura protecția eficientă a garanțiilor și valorilor care stau la baza Convenției" (§ 139), după cum este indicat în ultima frază de la punctul 163 din hotărâre Šilih. Deoarece acesta a fost prima cauză în care Curtea a fost chemată să dea o interpretare a acestei clauze, Camera inspirându-se din hotărârea Brecknell (Brecknell împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 32457/04, 27 noiembrie 2007), interpretarea a fost următoarea:
"Departe de a fi întâmplătoare, referința la valorile care stau la baza Convenției indică faptul că, pentru ca o astfel de conexiune să fie stabilită, evenimentul în cauză trebuie să fie de o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită și să constituie o negare a fundamentelor Convenției, cum ar fi de exemplu, crime de război și crime împotriva umanității. Deși astfel de infracțiuni nu sunt supuse prescripției în virtutea Convenției privind inaplicabilitatea prescripției la crimele de război și crimele împotriva umanității ... , aceasta nu înseamnă că statele au o datorie perpetuă de a le ancheta. Cu toate acestea, obligația procedurală poate fi reînviată în cazul în care în domeniul public ajung informații noi, susceptibile să arunce o nouă lumină asupra circumstanțelor unor astfel de infracțiuni. Nu orice afirmație sau informație poate declanșa o nouă anchetă în conformitate cu articolul 2 al Convenției. Având în vedere importanța fundamentală a acestei prevederi, autoritățile statului trebuie să fie sensibile la orice informație sau material care are potențialul de a submina concluziile unei investigații anterioare... Dacă materiale noi ies la suprafață după ratificare, acestea ar trebui să fie suficient de convingătoare pentru a justifica o nouă anchetă. În acest din urmă caz, Curtea va avea jurisdicție temporală pentru a se asigura că statul pârât și-a îndeplinit obligația procedurală în temeiul articolului 2 într-un mod compatibil cu principiile enunțate în jurisprudența sa." (paragraful 139, referințe omise)
106. Aplicând aceste criterii în cauza de față, Camera a constatat că (1) uciderea în masă a prizonierilor polonezi de către poliția secretă sovietică a avut caracteristicile unei crime de război, dar (2), în perioada de după 5 mai 1998 , nu s-a găsit nicio dovadă care ar putea reînvia o obligație procedurală de anchetă sau. Aceasta a conchis că nu există elemente capabile să producă un pod între trecutul îndepărtat și perioada post-ratificare și că circumstanțele speciale care ar justifica o legătură între deces și ratificare nu s-a fost demonstrat că există.
107. Având în vedere aceste considerații, Camera a constatat că nu are competența ratione temporis pentru a examina fondul plângerii în temeiul articolului 2 din Convenție.
B. Susținerile părților
1. Guvernul rus
108. Guvernul a susținut că ar trebui să se facă o distincție juridică între două situații: una în care o încălcare a Convenției a avut loc într-o perioadă care nu intră în competența temporală a Curții și una în care o încălcare a Convenției "nu exista din punct de vedere legal", deoarece la momentul faptelor Convenția nu exista. În opinia sa, această distincție este crucială, deoarece doar o încălcare "existentă în mod legal" a articolului 2, sub aspectul său de fond, ar putea atrage jurisdicția temporală a Curții și aplicarea obligațiilor procedurale ale statului în conformitate cu articolul 2 coroborat cu articolul 1 al Convenției. În cazurile examinate anterior de către Curte, evenimentele care au declanșat obligația de a investiga au avut loc după adoptarea Convenției. În speță, pretinsa încălcare a articolului 2 s-a produs nu doar în afara jurisdicției temporale a Curții, dar, de asemenea, nu a existat de jure, deoarece "evenimentele de la Katyn" au precedat adoptarea Convenției de la 4 noiembrie 1950 cu zece ani și ratificarea sa de către Rusia la 5 mai 1998 cu cincizeci și opt ani. În opinia Guvernului, acest aspect împiedică Curtea să examineze respectarea de către Rusia a obligațiilor sale procedurale. În plus, Curtea nu are nici competență ratione materiae pentru a caracteriza masacrul de la Katyn ca fiind o "crimă de război" din punctul de vedere al dreptului internațional umanitar.
109. Guvernul a susținut că nu există obligația de a investiga "evenimentele de la Katyn ", fie ca o chestiune de drept intern sau de drept umanitar internațional sau în conformitate cu Convenția. La nivel național, o anchetă a fost efectuată cu privire la o infracțiune pedepsită în conformitate cu articolul 193-17 (b) din Codul penal al RSFSR din 1926 ( abuz de putere care a provocat consecințe grave, comise în circumstanțe agravante), care a avut un termen de prescripție de zece ani. Codul contemporan rus de procedură penală a făcut necesar ca procedura să fie întreruptă la expirarea termenului de prescripție. În plus, ofițerii NKVD a URSS au decedat înainte de începerea urmăririi penale. Ca o chestiune de procedură penală internă , decesul lor a fost un temei juridic separat care s-a opus deschiderii unei proceduri penale împotriva lor. În dreptul internațional, decesul suspecților sau al pârâților este, de asemenea, un temei universal recunoscut pentru refuzul de a institui sau pentru a întrerupe procedurile penale (aici Guvernul s-a referit la Procurorul c. Norman, Fofana și Kondewa, Tribunalul Special pentru Sierra Leone, decizia Tribunalului din 21 mai 2007, SCSL-04-14-T-776 și Procurorul c. Slobodan Milošević, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie , IT-02-54, Ordinul de încheiere a procedurii din 14 martie 2006). Pentru Guvern , este că ancheta în cauza penală nr. 159 a fost efectuată cu "încălcarea cerințele de procedură penală, din motive politice, ca un gest de bunăvoință către autoritățile poloneze".
110. Din punct de vedere al dreptului internațional umanitar, Guvernul a considerat că, cel puțin până în 1940, nu a existat nicio prevedere cu caracter obligatoriu universal al dreptului internațional cu privire la definirea crimelor de război sau a crimelor împotriva umanității sau cu privire la atribuirea de responsabilitate și urmărirea penală a acestor infracțiuni. Deoarece Tribunalul Militar Internațional a fost un tribunal ad-hoc , prevederile Cartei sale, inclusiv definițiile infracțiunilor conținute de aceasta, s-au limitat la procedura în fața sa împotriva marilor criminali de război aparținând puterilor Axei europene. Guvernul a ajuns la concluzia că dreptul internațional, așa cum exista în 1940, nu oferea o bază suficientă pentru caracterizarea "evenimentelor de la Katyn" ca fiind o crimă de război, crimă împotriva umanității sau genocid, cu excepția cazului în care ar fi atribuite marilor criminali de război ai Axei Europene și care ar fi fost de competența Tribunalului Nürnberg. Cu toate acestea, la cererea autorităților poloneze, anchetatorii ruși au examinat "versiunea de genocid", și au stabilit că o astfel de crimă nu a fost comisă, deoarece suspecții au avut motive pur penale, mai degrabă decât intenția de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup național, etnic, rasial sau religios (în conformitate cu definiția de la articolele 2 și 3 ale Convenției cu privire la prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, 9 decembrie 1948).
111. În ceea ce privește obligația procedurală de anchetă în temeiul Convenției, Guvernul a reiterat în primul rând, că ancheta în cauza penală nr. 159 a fost efectuată din motive politice, ca un gest de bunăvoință, și, prin urmare, nu poate fi evaluată din punctul de vedere al cerințelor de procedură prevăzute la articolul 2. În al doilea rând, în opinia Guvernului, numai acele evenimente care au avut loc după adoptarea Convenției ar putea declanșa o obligație procedurală. În al treilea rând, nu se putea aștepta în mod rezonabil de la autoritățile ruse să efectueze o anchetă efectivă la cincizeci și opt de ani după evenimentele denunțate, când martorii au murit deja și documentele cruciale au fost distruse. În subsidiar, Guvernul a pledat că "Convenția nu impune nicio obligație specifică ... de a oferi despăgubiri pentru greșelile sau daunele cauzate înainte de ratificare ... " (aici se face referire la Kopecký v. Slovakia [MC], nr. 44912/98 , § 38 , CEDO 2004 IX). Cu alte cuvinte, în cazul în care Curtea este împiedicată ratione temporis să examineze circumstanțele unui deces, aceasta nu poate stabili dacă a dat sau nu naștere unei obligații procedurale în conformitate cu articolul 2 (aici s-a referit la Kholodovy c. Rusiei (dec.), nr. 30651/05, 14 septembrie 2006, precum și la Moldovan și alții c. României (dec.), nr. 41138/98 și 64320/ 01, 13 martie 2001).
112. În ceea ce privește caracterul detașabil al obligației procedurale, guvernul rus a subliniat că nu fiecare moarte declanșează o obligație procedurală și Curtea ar trebui să examineze de la bun început dacă circumstanțele morții sunt de natură să aducă această obligație în joc. Cu toate acestea, în cazul în care decesul a avut loc înainte de data ratificării, Curtea nu are jurisdicție temporală pentru a efectua o astfel de analiză. Mai mult decât atât, principiul detașabilității ar trebui să fie supus unor limitări în cazul unei prelungiri imprevizibile a competenței Curții și depășirea limitelor Convenției trebuie să fie evitată. În primul rând, perioada de timp trebuie să fie rezonabil de scurtă, ceea ce nu este cazul de față. În al doilea rând, o parte semnificativă din etapele de anchetă trebuie să fi fost efectuate după data ratificării. Nici acest criteriu nu a fost îndeplinit în cazul de față. În cele din urmă, în cazul în care există preocuparea asigurării protecției reale și eficiente a valorilor care stau la baza Convenției, Guvernul este de părere că evenimentul în cauză trebuia să fie de o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită. Cu toate acestea, în ceea ce privește evenimentele "Katyn" în cauză, Curtea nu are nici competența ratione temporis, nici pe cea ratione materiae să le evalueze din punctul de vedere al dreptului internațional umanitar.
113. Guvernul a subliniat că toate etapele procedurale cele mai importante în cadrul anchetei de la Katyn au fost efectuate în perioada cuprinsă între 1990 și 1995 și nici un document sau informație noi nu a apărut după data de 5 mai 1998. Spre deosebire de susținerea guvernului polonez, decizia privind clasificarea anumitor documente nu ar putea fi considerată ca "document sau informație noi" capabile de a (re-) declanșa obligația procedurală în temeiul articolului 2. Nici presupusa descoperire a listei ucrainene în 2002 nu poate fi catalogată astfel, deoarece reprezintă doar o solicitare de clarificare din partea autorităților ucrainene.
2. Reclamanții
114. Reclamanții au recunoscut că masacrul comis la Katyn în 1940 a fost un act care nu intră în competența temporală a Convenției și că aceasta nu are, deci, competența ratione temporis pentru a analiza aspectul material al articolului 2 din Convenție. Cu toate acestea, în opinia lor, Curtea ar trebui să aibă competența temporală pentru a examina dacă Rusia și-a respectat obligația procedurală în conformitate cu articolul 2, care este o obligație separată și autonomă a statului chiar și atunci când moartea în cauză a avut loc înainte de data ratificării Convenției.
115. Reclamanții au considerat că legătura autentică necesară pentru a stabili competența temporală a Curții trebuie să se bazeze, în primul rând, pe "nevoia de a se asigura că garanțiile și valorile care stau la baza Convenției [au fost] protejate într-un mod real și efectiv" (reclamanții menționează Šilih, citată mai sus, § 163 in fine). Expresia "valorile care stau la baza Convenției" a fost anterior invocată de către Curte în anumite cauze în care a statuat că discursul bazat pe ură, cum ar fi negarea Holocaustului sau justificarea crimelor de război, este incompatibil cu valorile Convenției (aici s-au referit la Garaudy c. Franței (dec.), nr. 65831/01, CEDO 2003-IX (extrase); Witzsch împotriva Germaniei (dec.), nr. 7485/03, 13 decembrie 2005, și Orban și alții v. Franța, nr. 20985/05, § 35, 15 ianuarie 2009). Din moment ce discursul care neagă realitatea crimelor în temeiul dreptului internațional a fost considerat că ar contraveni valorilor care stau la baza Convenției, același raționament ar trebui să se aplice a fortiori actelor în sine, care subminează însuși sensul dreptății și păcii, valorile fundamentale ale Convenției exprimate în preambulul său. În opinia reclamanților, menționarea valorilor din paragraful 163 din hotărârea Šilih indică faptul că au existat unele cazuri în care s-a încălcat însăși temelia sistemului Convenției ale căror natură, amploare și gravitate ar trebui să ofere Curții competența ratione temporis de a examina obligația statului de a efectua o anchetă efectivă.
116. Reclamanții au susținut că masacrul de la Katyn este o infracțiune în conformitate cu dreptul internațional. Soldații polonezi capturați de Armata Roșie aveau dreptul la protecția deplină garantată prizonierilor de război, inclusiv protecția împotriva actelor de violență și cruzime, conferită de prevederile Convenției de la Haga IV din 1907 și ale Convenției de la Geneva din 1929. Uciderea prizonierilor de război polonezi în 1940 a fost un act ilegal care a încălcat articolele 4, 23 (c) și 50 din Convenția de la Haga IV, precum și articolele 2, 46 61 și 63 din Convenția de la Geneva. Chiar dacă URSS nu era parte la niciuna dintre aceste două Convenții, avea datoria de a respecta principiile universal obligatorii ale dreptului cutumiar internațional, care au fost pur și simplu codificate în aceste convenții. Că o astfel de obligație a fost recunoscut obligatorie din punct de vedere legal de către URSS era clar evidențiat de faptul că, la procesul de la Nuremberg, procurorul sovietic a încercat să-i acuze pe liderii naziști cu uciderea prizonierilor de război polonezi. Exterminarea prizonierilor de război polonezi este o crimă de război, în sensul articolului 6 litera (b) din Carta Nürnberg și împușcarea civililor reprezintă o crimă împotriva umanității așa cum este definită la articolul 6 litera (c) din Carta Nürnberg. Calificarea masacrului de la Katyn drept o crimă de război, așa cum a făcut-o Tribunalul de la Nurnberg, ar trebuit să fie privită în termeni obiectivi și nu dependent de persoana care a comis efectiv atrocitățile. Mai mult decât atât, executarea prizonierilor de război a constituit și a fost tratată ca o crimă de război de către comunitatea internațională, fapt demonstrat în mod convingător de jurisprudența abundentă din procesele de după război ale criminalilor de război. Fiind o infracțiune în conformitate cu dreptul internațional, masacrul de la Katyn era o infracțiune imprescriptibilă în momentul comiterii sale, așa cum este și astăzi, iar obligația concomitentă de anchetă subzistă.
117. Reclamanții s-au referit în continuare la doi factori care contribuie la teza acceptării competenței Curții să se pronunțe cu privire la respectarea de către Rusia a obligației procedurale în temeiul articolului 2. În primul rând, Consiliul Europei și Convenția s-au născut ca alternative politice și juridice democratice la încălcările în masă ale demnității umane comise de două regimuri totalitare, nazismul și stalinismul. Masacrul de la Katyn a fost efectuat de către un regim totalitar ale cărui obiective și valori contrazic radical Convenția. Pentru ca această Convenție să protejeze într-un mod real și eficient, actualele părți contractante trebuie să efectueze investigații eficiente asupra crimelor regumurilor totalitare. În al doilea rând, o investigație efectivă a masacrului de la Katyn este o condiție necesară pentru "reabilitarea" persoanelor ucise ca victime ale represiunii politice și pentru creșterea gradului de conștientizare publică a crimelor regimurilor totalitare.
118. Reclamanții au considerat în continuare că, chiar și în "noul test material", dezvoltat și aplicat în hotărârea Camerei, Curtea ar fi competentă să examineze respectarea de către Rusia a obligației procedurale în temeiul articolului 2, presupunând că noul element necesar nu este limitat la noi dovezi importante devenite cunoscute în perioada post-ratificare, ci include, de asemenea, fapte procedurale noi și suficient de importante. Acest test ar trebui să cuprindă, de asemenea, cazuri în care autoritățile naționale s-au abținut de la colectarea de noi probe sau au adoptat concluzii care contrazic flagrant concluziile anterioare sau fapte istorice. Deși o decizie de a închide ancheta nu este în sine un element nou în anchetă, aceasta ar putea constitui o nouă dezvoltare procedurală cu relevanță în contextul articolului 2 din Convenție, mai ales din moment ce a marcat o schimbare bruscă în cadrul anchetei. Mai mult decât atât, atunci când o parte semnificativă din dosarul de cercetare a devenit clasificat și același statut a fost dat și deciziei finale în cadrul anchetei, există motive întemeiate de a presupune că schimbarea bruscă și radicală în cadrul anchetei trebuie să fie rezultatul unor noi descoperiri relevante.
119. Revenind la fondul plângerii în temeiul articolului 2, reclamanții au susținut că ancheta rusă nu a îndeplinit cerințele de bază ale acestei dispoziții. Autoritățile ruse nu au explicat diferența dintre numărul de persoane ucise (21,857) și numărul mult mai mic de "decedați" (1803), nu au efectuat săpături pe scară largă la toate gropile comune, reclamanților li s-a refuzat statutul de părți vătămate în cadrul procedurii și ancheta nu a fost una transparentă. În cele din urmă, ancheta nu a fost orientată spre identificarea autorilor și aducerea lor în fața justiției. Reclamanții au invocat numele a doi funcționari sovietici de rang înalt, care au fost implicați în masacrul de la Katyn și care erau încă în viață în anii 1990.
3. Guvernul polonez
120. Guvernul polonez a susținut că interpretarea "clauzei cu privire la circumstanțe speciale" din ultima frază din paragraful 163 din hotărârea Šilih ar trebui să ia în considerare natura specială a actelor comise, care au fost crime de război, în conformitate cu dreptul internațional. În plus, Curtea ar trebui să aibă în vedere următorii factori : (1) ancheta în masacrul de la Katyn a fost imposibilă, din motive politice, înainte de anul 1990, (2) ancheta s-a desfășurat timp de șase ani după ratificarea de către Rusia a Convenției; (3) a existat un număr substanțial de persoane care aveau un interes legitim în a afla circumstanțele masacrului și (4) există încă posibilități ample de a desfășura ancheta.
121. Guvernul polonez a susținut că între 1998 și 2004, autoritățile de urmărire penală ruse, în cadrul anchetei de la Katyn, au efectuat o serie de acte procedurale, care au produs noi elemente de probă care, fără îndoială, ar putea "reînvia" obligația procedurală în temeiul articolului 2, printre care: (1) schimburi de corespondență în 2002 între procurorii ruși și ucraineni pe tema crimei de la Katyn; (2) trimiterea a mai mult de 3.000 de solicitări de informații către centrele de prelucrare a datelor cu caracter personal ruse cu privire la soarta cetățenilor polonezi ale căror nume sunt prezentate pe "lista ucraineană de la Katyn", (3) consultări bilaterale ruso-poloneze, (4) depunerea a mai mult de nouăzeci de cereri din partea rudelor victimelor de la Katyn, (5) realizarea a două expertize cu privire la calificarea juridică a masacrului de la Katyn și (6) decizia privind clasificarea documentelor din dosar.
122. Revenind la fondul plângerii în temeiul articolului 2, guvernul polonez a susținut că ancheta de la Katyn au fost ineficientă. Pe de o parte, procurorii ruși au confirmat executarea rudelor reclamanților în 1940, dar pe de altă parte, instanțele militare ruse le-au declarat a fi persoane dispărute. Autoritățile ruse nu au administrat probe cerute de către reclamanți și nu au făcut toate eforturile pentru a efectua examinări medico-legale sau pentru a descoperi documente. Ei au făcut o apreciere eronată a probelor pe care partea poloneză le-a predat și au caracterizat în mod eronat masacrul de la Katyn ca fiind un abuz de putere. Reclamanților le-a fost refuzat dreptul de a participa la anchetă și nu li s-a acordat calitatea procesuală de părți vătămate. În cele din urmă, prin clasificarea unei părți semnificative a dosarului, autoritățile ruse nu au reușit să stabilească un echilibru just între interesul public în descoperirea crimelor din trecutul totalitar și interesul privat al reclamanților în stabilirea circumstanțelor decesului rudelor lor" .
4. Terți intervenienți
(a) Open Society Justice Initiative
123. Open Society Justice Initiative a susținut că statele au obligația, în conformitate cu Convenția și cu dreptul internațional cutumiar, să investigheze crimele de război și crimele împotriva umanității atâta timp cât este practic posibil. Această obligație este implicită în interdicția de a aplica prescripții pentru astfel de infracțiuni. Desigur, desfășurarea unor anchete eficiente este mai dificilă cu trecerea timpului, cu toate acestea, practica existentă a instanțelor naționale și internaționale care afirmă competența în cazuri de astfel încălcări indică faptul că urmărirea penală de succes este posibilă chiar mai multe decenii după faptele care au stat la baza anchetei. Terțul intervenient se referă la hotărârile Curții în cauzele Brecknell și Varnava și la jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului în cazurile Heliodoro Portugalia v. Panama (hotărârea din 12 august 2008 ) și Gomes Lund v. Brazilia (hotărârea din 24 noiembrie 2010). Terțul intervenient a afirmat că o investigație efectivă a crimelor din cel de-al doilea război mondial a fost încă posibilă după anul 1998. Ei au citat exemple de anchete cu privire la crimele naziste întreprinse în Germania, Ungaria, Italia și Polonia, care unele au dus la urmăriri penale de succes, în ciuda vârstei inculpaților. Mai mult decât atât, în 2012, un tribunal britanic a admis o acțiune civilă pentru daune împotriva guvernului britanic în legătură cu presupusele acte de tortură din timpul revoltei din Kenya care a avut loc între 1952 și 1961.
124. Terțul, de asemenea, a susținut că dreptul la adevăr, văzut în dimensiunea sa individuală, presupune acces la rezultatele investigațiilor, precum și dosare de anchetă arhivate și deschise. O astfel de divulgare este esențială pentru a preveni încălcări ulterioare, combate imunitatea și menține încrederea publică în statul de drept (aici s-a referit la Kelly și alții împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 30054/96, § 118, 4 mai 2001). În ceea ce privește dreptul la adevăr, clasificarea informațiilor cu privire la încălcarea drepturilor omului este permisă numai în circumstanțe excepționale și dacă se demonstrează un interes superior al statului, în conformitate cu un control judiciar independent și pentru o perioadă limitată de timp, cu condiția ca alternative mai puțin restrictive să nu fi fost disponibile. Terțul a depus rezultatele unui studiu cu privire la dreptul la informare în nouăzeci și trei state, din care reiese că în patruzeci și patru dintre ele informațiile rămân publice în cazul în care interesul public în divulgare depășește interesul statului în păstrarea lor ca secrete. Reconstrucția obiectivă a adevărului cu privire la abuzurile din trecut este esențială pentru a permite națiunii să învățe din istoria sa și să ia măsuri pentru a preveni atrocitățile viitoare (UNCHR, Set de principii pentru protecția și promovarea drepturilor omului prin acțiuni pentru combaterea impunității actualizat, Rezoluția 2005/81, 8 februarie 2005, principiile 2 și 3) .
(b) Amnesty International
125. Amnesty International a declarat că obligația de a investiga crime de război și crime împotriva umanității se extinde la astfel de infracțiuni comise înainte de elaborarea și intrarea în vigoare a Convenției. Uciderea și maltratarea prizonierilor de război și a civililor au fost interzise în dreptul cutumiar internațional în 1939, iar statele au avut obligația de a investiga și urmări crimele de război cu mult înainte de 1939, fără prescripție (aici s-au referit la Kononov c. Letonia [MC], nr. 36376/04, §§ 186 și 232, CEDO 2010, și la hotărârile Curții Interamericane a drepturilor Omului în Velásquez-Rodríguez v. Honduras, 29 iulie 1988, § 174 și Gomes Lund v. Brazilia, 24 noiembrie 2010, § 108). Terțul a subliniat că Curtea Interamericană a constatat în mod repetat încălcări ale obligației de a investiga, urmări și pedepsi acte care au avut loc înainte de ratificarea Convenției americane a drepturilor omului de către statul pârât (aici au citat din hotărârea Gomes Lund și Almonacid Arellano v. Chile, 26 septembrie 2006, § 151). A subliniat că trecerea timpului nu modifică obligația statului de a efectua o anchetă și de a ofere căi de atac adecvate, eficiente, pentru victime. Dreptul victimelor la acces efectiv la justiție include dreptul de a fi ascultat și dreptul la despăgubiri, care cuprinde următoarele elemente: restituire, compensare, reabilitare, reparație și garanții de non-repetiție (se face referire la constatările Curții Interamericane în Gomes Lund, §§ 261-262, 277 și 297). În cele din urmă, terțul a reiterat, cu referire la hotărârea Gomes Lund ( §§ 241-242 ), că eșecul de a efectua o investigație efectivă afectează dreptul membrilor familiei de a fi tratați uman.
(c) Memorial (Moscova), EHRAC (Londra) și Transitional Justice Network (Essex)
126. Cele trei organizații au susținut că Adunarea Generală a ONU, sistemul interamerican pentru drepturile omului și tratatele internaționale conțin o obligație de a investiga și urmări în justiție crimele de război, cu obiectivul de a oferi o evidență exactă și transparentă a încălcărilor victimelor, familiilor lor, societății în general și comunității internaționale. Dreptul familiilor de a cunoaște soarta rudelor lor dispărute sau decedate este o componentă de sine stătătoare a obligației de a investiga, care este o normă codificată a dreptului internațional cutumiar (aici s-au referit în special la articolul 117, în Dreptul internațional umanitar cutumiar, Vol I, Studiul de drept internațional cutumiar al Comitetului Internațional al Crucii Roșii, 2005, și la jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului). Au oferit în continuare o descriere a diferitelor practici de stat care implică crearea de comisii pentru adevăr sau a organe de anchetă similare ca răspuns la comiterea de crime internaționale, inclusiv informații detaliate cu privire la mandatele și funcțiile acestor comisii.
C. Aprecierea Curții
127. Guvernul a ridicat o excepție preliminară cu privire la competența Curții ratione temporis cu privire la aspectul procedural al articolului 2 al Convenției. Prin urmare, Curtea trebuie să examineze de la bun început dacă această excepție ar trebui să fie admisă.
1. Principii generale
128. Curtea reiterează că dispozițiile Convenției nu obligă o parte contractantă în legătură cu orice act sau fapt care a avut loc sau orice situație care a încetat să existe înainte de data intrării în vigoare a Convenției cu privire la acea parte ("data critică"). Acesta este un principiu stabilit în jurisprudența Curții pe baza regulii generale de drept internațional cuprinse în articolul 28 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (a se vedea Varnava și alții c. Turciei [MC], nr. 16064/90, 16065/90, 16066/90, 16068/90, 16069/90, 16070/90, 16071/90, 16072/90 și 16073/90 , § 130, CEDO 2009; Šilih c. Sloveniei [MC], nr. 71463/01, § 140, 9 aprilie 2009, și Blečić împotriva Croației [MC], nr. 59532/00, § 70, CEDO 2006 III).
129. În cazul în care un act, omisiune sau decizie presupuse a fi încălcat Convenția au avut loc înainte de intrarea în vigoare a acesteia, dar procedura de a obține despăgubiri pentru acel act s-a instituit sau a continuat și după intrarea sa în vigoare, aceste proceduri nu pot fi considerate ca parte a faptelor constitutive ale pretinsei încălcare și nu aduc cauza în jurisdicția temporală a Curții (a se vedea Varnava și alții, § 130, și Blečić, §§ 77-79, citată mai sus).
130. Deși este adevărat că începând cu data critică toate actele sau omisiunile statului trebuie să se conformeze Convenției, Convenția nu impune nicio obligație specifică statelor contractante de a oferi despăgubiri pentru greșelile sau daunele cauzate înainte de această dată (a se vedea Kopecký v. Slovacia [MC], nr. 44912/98, § 38, CEDO 2004 IX). Astfel, în scopul de a stabili competența temporală a Curții, este esențial să se identifice, în fiecare caz specific, data exactă a pretinsei ingerințe. În acest sens, Curtea trebuie să ia în considerare atât faptele de care reclamantul se plânge și sfera de aplicare a dreptului prevăzut de Convenție care se presupune că a fost încălcat (a se vedea Varnava și alții, § 131, și Blečić, §§ 72 și 81-82, ambele citate mai sus).
131. Curtea s-a confruntat cu o serie de cauze în care faptele cuprinse în latura materială a articolului 2 sau 3 ieșeau din competența temporală a Curții, în timp ce faptele cuprinse în latura procedurală, adică procedurile penale ulterioare, intrau, cel puțin parțial, competența Curții (pentru un rezumat al jurisprudenței, a se vedea Šilih, §§ 148-152, citată mai sus).
132. Curtea a conchis că obligația procedurală de a efectua o anchetă efectivă în conformitate cu articolul 2 a evoluat într-o obligație separată și autonomă. Deși este declanșată de fapte cuprinse în latura material al articolului 2 , poate fi considerată a fi o obligație detașabilă care decurge din articolul 2 obligatorie pentru stat chiar și atunci când decesul a avut loc înainte de data critică (a se vedea Varnava și alții, § 138 , și Šilih, § 159, ambele citate mai sus).
133. Cu toate acestea, având în vedere principiul securității juridice, competența temporală a Curții în ceea ce privește respectarea obligației procedurale de la articolul 2, în ceea ce privește decesele care au loc înainte de data critică nu este nelimitată (a se vedea Šilih, § 161, citată mai sus). În hotărârea Šilih , Curtea a definit limitele competenței sale temporale în felul următor:
"162. În primul rând, este clar că, în cazul în care decesul a avut loc înainte de data critică, doar actele și/sau omisiunile procedurale care au loc după această dată pot intra în competența temporală a Curții.
163. În al doilea rând, trebuie să existe o legătură reală între deces și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește statul pârât pentru ca obligațiile procedurale impuse de articolul 2 să intre în vigoare.
Astfel, o proporție semnificativă a etapelor procedurale prevăzute de această dispoziție - care includ nu numai o anchetă eficientă cu privire la decesul persoanei în cauză, dar, de asemenea, instituirea de proceduri adecvate pentru a stabili cauza decesului și tragerea la răspundere a celor responsabili - trebuie să fi fost efectuate după data critică.
Cu toate acestea, Curtea nu exclude că, în anumite circumstanțe, conexiunea ar putea fi, de asemenea, bazată pe necesitatea de a se asigura că garanțiile și valorile care stau la baza Convenției sunt protejate într-un mod real și eficient."
134. În hotărârea Varnava, Curtea a precizat importanța distincției între obligația de a investiga o moarte suspectă și obligația de a investiga o dispariție suspectă :
"148. ... Dispariția este un fenomen distinct, caracterizat printr-o situație în curs de desfășurare, de incertitudine și lipsă de posibilitate de a trage pe cineva la răspundere, în care există o lipsă de informare sau chiar o ascundere deliberată și o confuzie asupra a ceea ce s-a întâmplat ... Această situație este foarte adesea prelungită în timp, prelungind chinul rudelor victimei. Prin urmare, nu se poate spune că o dispariție este, pur și simplu, un act sau un eveniment "instantaneu"; elementul distinctiv suplimentar al lipsei unei anchete cu privire la soarta persoanei dispărute dă naștere la o situație continuă. Astfel, obligația procedurală va persista atâta timp cât nu se cunoaște soarta persoanei, lipsa unei anchete va fi considerată ca o încălcare continuă ... Acest lucru este valabil și în cazul în care se presupune că s-a produs, între timp, moartea."
135. Curtea a subliniat, de asemenea, că cerința de proximitate dintre deces și etapele de investigație și data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește statul pârât - așa cum s-a afirmat în hotărârea Šilih –se aplică numai în contextul crimelor sau deceselor suspecte, în cazul în care elementul de fapt, și anume pierderea vieții victimei, este cunoscut cu certitudine, chiar dacă cauza exactă sau responsabilitatea finală nu este cunoscută. În astfel de cazuri, obligația procedurală nu este de natură continuă (a se vedea Varnava și alții, citată mai sus, § 149).
2. Jurisprudență recentă
136. În urma hotărârii Šilih, principiile care reglementează competența temporală a Curții cu privire la obligația "detașabilă" de a investiga moartea unui individ, care decurge din articolul 2 din Convenție, au fost aplicate într-un număr mare de cauze.
137. Singurul grup mare de astfel de cauze l-au constituit plângerile depuse împotriva României în legătură cu ancheta cu privire la decesul unor protestatari în timpul revoluției române din decembrie 1989, în care Curtea a constatat că aceasta avea competență temporală, deoarece la data intrării în vigoare a Convenției în ceea ce privește România procesul era încă pendinte pe rolul parchetului (vezi Asociația "21 decembrie 1989" și alții c. România, nr. 33810/07 și 18817/08, 24 mai 2011; Pastor și Țiclete v. România, nr. 30911/06 și 40967/06, 19 aprilie 2011; Lăpușan și alții c. România, nr. 29007/06, 30552/06, 31323/06, 31920/06, 34485/06, 38960/06, 38996/06, 39027/06 și 39067/06, 8 martie 2011, Șandru și alții c. România, nr. 22465/03, 8 decembrie 2009, și Agache și alții c. România, nr. 2712/02, 20 octombrie 2009). Constatări similare au fost făcute în două cauze ulterioare, cu privire la incidente violente care au avut loc în iunie 1990 (a se vedea Mocanu și alții c. România, nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, 13 noiembrie 2012 ), și în septembrie 1991 (vezi Crăiniceanu și Frumușanu v. România, nr. 12442/04, 24 aprilie 2012).
138. Cu excepția cazului Tuna c. Turcia, care își are originea într-o moarte în custodia poliției care a survenit aproximativ șapte ani înainte de recunoașterea de către Turcia a dreptului de recurs individual (a se vedea Tuna împotriva Turciei, nr. 22339/03, §§ 57-63, 19 ianuarie 2010), în alte cazuri recente moartea în cauză nu a fost suspectată că ar fi fost consecința unor acțiuni ai agenților statului și a precedat data intrării în vigoare cu perioade cuprinse între unu și patru ani, cu o parte semnificativă a procedurilor realizate după această dată (a se vedea Kudra v. Croația, nr. 13904/07, §§ 110-112, 18 decembrie 2012: patru ani, moarte accidentală din cauza neglijenței unei companii private, Igor Shevchenko c. Ucrainei, nr. 22737/04, §§ 45-48, 12 ianuarie 2012: trei ani, accident de trafic; Bajić împotriva Croației, nr. 41108/10, § 62, 13 noiembrie 2012: patru ani, neglijență medicală; Dimovi v. Bulgaria, nr. 52744/07, §§ 36-45, 6 noiembrie 2012 : trei ani, moarte prin foc, Velcea și Mazăre v. România, nr. 64301/ 01, §§ 85-88, 1 decembrie 2009: un an, litigiu de familie; Trufin împotriva României, nr. 3990/04, §§ 32-34, 20 octombrie 2009: doi ani, crimă, și Lyubov Efimenko c. Ucrainei, nr. 75726/01, § 65, 25 noiembrie 2010: patru ani, tâlhărie și omucidere). În două cazuri, faptul că rudele reclamanților și-au pierdut viața în mâinile insurgenților sau formațiunilor paramilitare cu șapte și, respectiv, șase ani înainte de data critică nu a împiedicat Curtea să ia cunoștință de fondul plângerii sub aspect procedural ( a se vedea Paçacı și alții împotriva Turciei, nr. 3064/07, §§ 64-66, 8 noiembrie 2011, și Jularić c. Croației, nr. 20106/06, §§ 38 și 45-46, 20 ianuarie 2011). De asemenea, nici perioada de treisprezece ani între moartea fiului reclamantului într-o încăierare și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Serbia nu a diminuat importanța actelor de procedură care au fost realizate după data critică (a se vedea Mladenović v. Serbia, nr. 1099/08, §§ 38-40, 22 mai 2012).
139. Curtea a examinat, de asemenea, o serie de cazuri în care reclamantul a fost supus unui tratament de genul celor interzise de articolul 3 din Convenție de la un moment dat în timp, înainte de data critică. Curtea a considerat că are competența de a examina respectarea de către statul pârât a obligației procedurale în temeiul articolului 3 în perioada post-ratificare, care impune realizarea unei anchete cu privire la actele de brutalitate ale poliției (a se vedea Yatsenko v. Ucraina, nr. 75345/01, § 40, 16 februarie 2012, și Stanimirovic v. Serbia, nr. 26088/06, §§ 28-29, 18 octombrie 2011), viol (a se vedea P.M. c. Bulgariei, nr. 49669/07, § 58, 24 ianuarie 2012) și rele tratamente provocate de o persoană privată (a se vedea Otasevic v. Serbia, nr. 32198/07, 5 februarie 2013).
3. Clarificarea criteriilor din Šilih
140. În ciuda unui număr tot mai mare de hotărâri în care Curtea și-a stabilit competența ratione temporis în funcție de criteriile adoptate în Šilih, aplicarea lor în practică a dat uneori naștere la incertitudini, de aceea sunt necesare clarificări suplimentare.
141. Criteriile prevăzute la punctele 162 și 163 din hotărârea Šilih (citată la punctul 133 de mai sus), pot fi rezumate în felul următor. În primul rând, în cazul în care decesul a avut loc înainte de data critică, competența temporală a Curții se va extinde doar la actele de procedură sau omisiunile din perioada ulterioară acestei date. În al doilea rând, obligația procedurală va intra în vigoare doar dacă există o "legătură reală" între moartea ca eveniment declanșator și intrarea în vigoare a Convenției. În al treilea rând, o conexiune care nu este "autentică" ar putea fi totuși suficientă pentru a stabili competența Curții în cazul în care este necesar pentru a se asigura că garanțiile și valorile care stau la baza Convenției sunt protejate într-un mod real și eficient. Curtea va examina fiecare dintre aceste elemente, pe rând.
(a) Acte de procedură sau omisiuni după intrarea în vigoare
142. Curtea reiterează că obligația procedurală de anchetă care decurge din articolul 2 nu este o procedură de recurs cu privire la o presupusă încălcare a dreptului la viață care a avut loc înainte de data critică. Pretinsa încălcare a obligației procedurale constă în lipsa unei anchete eficiente; obligația procedurală are propriul domeniu distinct de aplicare și operează independent de aspectul material al articolului 2 (a se vedea Varnava și alții, § 136, și Šilih, § 159, ambele citate mai sus). În consecință, competența temporală a Curții se extinde la acele acte procedurale și omisiuni care au avut loc sau ar fi trebuit să fi avut loc în perioada de după intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește guvernul pârât.
143. Curtea consideră în continuare că referirea la "actele procedurale" trebuie înțeleasă în sensul inerent obligației procedurale în conformitate cu articolul 2 sau, după caz, articolul 3 al Convenției, și anume actele întreprinse în cadrul procesului penal, civil, administrativ sau disciplinar, care sunt de natură să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili sau la despăgubirea părții vătămate (a se vedea Labita c. Italiei [MC], nr. 26772/95, § 131, ECHR 2000 IV, și McCann și alții împotriva Regatului Unit, 27 septembrie 1995, § 161, Seria A, nr. 324). Această definiție funcționează cu excluderea altor tipuri de investigații care pot fi efectuate în alte scopuri, cum ar fi stabilirea unui adevăr istoric.
144. Mențiunea de "omisiuni" se referă la o situație în care nu s-a realizat o anchetă sau nu s-au luat măsuri procedurale semnificative, dar în care se pretinde că o anchetă eficientă ar fi trebuit să fi avut loc. O astfel de obligație din partea autorităților de a lua măsuri de anchetă poate fi declanșată atunci când o afirmație plauzibilă, o dovadă sau informație credibilă ies la lumină, relevante pentru identificarea și eventuala urmărire sau pedepsire a celor responsabili (vezi Gutiérrez Dorado și Dorado Ortiz c. Spaniei (dec.), nr. 30141/09, §§ 39-41, 27 martie 2012, Cakir și alții c. Ciprului (dec.), nr. 7864/06, 29 aprilie 2010 și Brecknell împotriva Regatului Unit, nr. 32457/04, §§ 66-72, 27 noiembrie 2007). În cazul în care un nou document apare după intrarea în vigoare, și acesta este suficient de convingător pentru a justifica un nou set de proceduri, Curtea va trebui să se asigure că statul pârât și-a îndeplinit obligația procedurală în temeiul articolului 2 într-un mod compatibil cu principiile enunțate în jurisprudența sa. Cu toate acestea, în cazul în care evenimentul declanșator se află în afara competenței ratione temporis a Curții, descoperirea de noi materiale după data critică ar putea da naștere unei noi obligații de a investiga numai dacă testul "legăturii reale" sau a "valorilor Convenției", discutat de mai jos, a fost îndeplinit.
(b) Testul “legăturii reale”
145. Prima teză din paragraful 163 din hotărârea Šilih postulează că existența unei "conexiuni reale" între evenimentul declanșator și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește statul pârât este o condiție sine qua non pentru antrenarea obligației procedurale în conformitate cu articolul 2 din Convenție.
146. Curtea consideră că factorul timp este primul și cel mai important indicator al naturii "reale" a legăturii. Ia act, așa cum a făcut-o anterior în hotărârea Camerei, că perioada de timp între evenimentul declanșator și data critică trebuie să rămână suficient de scurtă, pentru a se conforma cu standardul " legăturii reale". Deși nu există criterii juridice evidente pe care limita absolută a duratei acestui termen să poate fi definită, aceasta nu trebuie să depășească zece ani (a se vedea, prin analogie, Varnava și alții, citată mai sus, § 166, și Er și alții c. Turcia, nr. 23016/04, §§ 59-60, CEDO 2012 (extrase)). Chiar dacă, în circumstanțe excepționale, se poate justifica extinderea termenului, aceasta ar trebui să se facă cu condiția ca cerința "valorilor Convenției" să fie îndeplinită.
147. Durata perioadei de timp dintre evenimentul declanșator și data critică, cu toate acestea, nu este decisivă, în sine, pentru a determina dacă conexiunea este una "reală". Ca a doua teză din paragraful 163 din hotărârea Šilih indică faptul că legătura va fi stabilită în cazul în care o mare parte a anchetei asupra morții a avut loc sau ar fi trebuit să fi avut loc în perioada de după intrarea în vigoare a Convenției. Aceasta include desfășurarea procedurilor pentru determinarea cauzei morții și tragerea la răspundere a celor responsabili, precum și realizarea unei proporții semnificative a etapelor procedurale decisive pentru cursul anchetei. Acesta este un corolar al principiului potrivit căruia competența Curții se extinde doar la actele de procedură și omisiunile care au loc după intrarea în vigoare a Convenției. În cazul în care, cu toate acestea, o mare parte a procedurilor sau cele mai importante etape procedurale au avut loc înainte de intrarea în vigoare, acest lucru ar putea submina în mod iremediabil capacitatea Curții de a face o evaluare globală a eficacității anchetei din punctul de vedere al cerințelor procedurale ale articolul 2 al Convenției.
148. Având în vedere cele de mai sus, Curtea constată că, pentru ca o "conexiune reală" să fie stabilită, ambele criterii trebuie să fie îndeplinite: perioada de timp între moarte ca eveniment declanșator și intrarea în vigoare a Convenției trebuie să fi fost în mod rezonabil scurtă, și o mare parte a anchetei trebuie să fi fost efectuată, sau ar fi trebuit să fi fost efectuată, după intrarea în vigoare.
(c) Testul “valorilor Convenției”
149. Curtea acceptă că pot exista situații extraordinare care nu îndeplinesc standardul de "legătură reală", așa cum s-a subliniat mai sus, dar în care nevoia de a asigura protecția reală și eficientă a garanțiilor și valorilor care stau la baza Convenției ar constitui o bază suficientă pentru recunoașterea existenței unei legături. Ultima teză din paragraful 163 din hotărârea Šilih nu exclude o astfel de eventualitate, care ar funcționa ca o excepție de la regula generală a testului "legăturii reale". În toate cazurile menționate mai sus, Curtea a acceptat existența unei "legături reale", deoarece perioada de timp dintre moarte și data critică era destul de scurtă și o parte considerabilă a procedurilor au avut loc după data critică. În acest context, cazul de față este primul care poate intra probabil în această categorie excepțională. În consecință, Curtea trebuie să clarifice criteriile de aplicare a testului "valorilor Convenției".
150. Ca și Camera, Marea Cameră consideră că trimiterea la valorile care stau la baza Convenției ca însemnând că o legătură necesară poate fi constatată în cazul în care evenimentul declanșator a fost de o dimensiune mai mare decât o infracțiune obișnuită și a reprezentat negarea fundamentelor Convenției. Acesta este cazul infracțiunilor grave în temeiul dreptului internațional, cum ar fi crimele de război, genocid sau crime împotriva umanității, în conformitate cu definițiile lor date în instrumentele internaționale relevante.
151. Natura atroce și gravitatea unor astfel de infracțiuni a determinat părțile contractante la Convenția cu privire la inaplicabilitatea prescripției la crimele de război și crimele împotriva umanității, să fie de acord că acestea trebuie să fie imprescriptibile și nu fac obiectul niciunei limitări legale în ordinea juridică internă. Curtea consideră totuși că această clauză a "valorilor Convenției" nu poate fi aplicată la evenimente care au avut loc înainte de adoptarea Convenției, la 4 noiembrie 1950, pentru că doar de atunci Convenția și-a început existența ca un tratat internațional privind drepturile omului. Prin urmare, o parte contractantă nu poate fi considerată responsabilă în temeiul Convenției pentru lipsa de anchetă chiar și asupra celor mai grave dintre infracțiuni în conformitate cu dreptul internațional în cazul în care au precedat Convenția. Deși Curtea este sensibilă la argumentul că, chiar și astăzi unele țări au pedepsit cu succes pe cei responsabili de crime de război comise în timpul celui de-al doilea război mondial, se subliniază diferența fundamentală între a avea posibilitatea de a urmări o persoană pentru o infracțiune gravă, în conformitate cu dreptul internațional în cazul în care circumstanțele permit acest lucru și a fi obligat la acest lucru de către Convenție.
4. Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față
152. Revenind la faptele necontestate din prezenta cauză, Curtea amintește că rudele reclamanților erau militari în armata poloneză, care au fost luați prizonieri în urma invaziei sovietice pe teritoriul de est a Poloniei în septembrie 1939. În următoarele luni, au fost deținuți în lagărele NKVD din partea de vest a URSS, în Kozelsk, Ostashkov și Starobelsk.
153. La data de 5 martie 1940, acționând la propunerea șefului NKVD, membrii Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Comunist al URSS a aprobat executarea extrajudiciară a prizonierilor de război polonezi, care a fost efectuată de către ofițerii NKVD. Prizonierii au fost uciși și îngropați în gropi comune, la date diferite în aprilie și mai 1940. Listele de prizonieri executați au fost întocmite pe baza "listelor de expediere" ale NKVD, în care au fost menționate și numele membrilor de familie ai reclamanților.
154. Trei dintre membrii de familie ai reclamanților au fost identificați în timpul exhumării din 1943, rămășițele celorlalți nefiind identificate sau exhumate. Curtea reiterează că a făcut în mai multe rânduri constatări de fapt în sensul că o persoană dispărută poate fi presupusă decedată. În general, această constatare de fapt a reieșit ca răspuns la susținerile făcute de către Guvernul pârât potrivit cărora persoana este încă în viață sau nu a fost dovedit că ar fi decedat în mâinile agenților de stat. Această prezumție de deces nu este automată și se ajunge la ea doar după examinarea circumstanțelor cauzei, în care perioada de timp de când persoana a fost văzut în viață ultima dată este un element relevant (a se vedea Aslakhanova și alții c. Rusiei, nr. 2944/06, 8300/07, 50184/07, 332/08 și 42509/10, § 100, 18 decembrie 2012, Varnava și alții, citată mai sus, § 143, și Vagapova și Zubirayev c. Rusiei, nr. 21080/05, §§ 85-86, 26 februarie 2009). Curtea a aplicat o prezumție de deces în absența unor știri credibile cu privire la persoanele dispărute, pentru perioade cuprinse între patru ani și jumătate (a se vedea Imakayeva împotriva Rusiei, nr. 7615/02, § 155, ECHR 2006 XIII (extrase)) și peste zece ani (a se vedea Aslakhanova și alții, citată mai sus, §§ 103-115).
155. Este cert - și "listele de expediere" ale NKVD furnizează probe documentare justificative în acest sens - că la sfârșitul anului 1939 și începutul anului 1940, membrii familiilor reclamanților au fost în stare de arest pe teritoriul sovietic și sub controlul deplin și exclusiv al autorităților sovietice. Decizia Biroului Politic din 5 martie 1940 prevede că toți prizonierii de război polonezi din lagărele NKVD, fără excepție, au fost executați extrajudiciar, execuție realizată de către poliția secretă sovietică în următoarele luni. Gropi comune de prizonieri care purtau uniforme poloneze au fost descoperite în pădurea Katyn deja în 1943, ca urmare a preluării teritoriului de către germani. O notă scrisă în 1959 de către șeful KGB-ului, un succesor al NKVD-ului, a recunoscut că un total de mai mult de douăzeci și unu de mii de prizonieri polonezi au fost împușcați de către oficialii NKVD. Rudele nu au mai primit corespondență de la prizonieri în 1940 și nu au mai primit nicio veste de la ei de atunci, mai mult de șaptezeci de ani.
156. Având în vedere aceste elemente de fapt, Curtea conchide că rudele reclamanților care au fost luați prizonieri în 1939 se presupune că au fost executate de către autoritățile sovietice în 1940.
157. Federația Rusă a ratificat Convenția la 5 mai 1998, adică, cincizeci și opt ani după executarea rudelor reclamanților. Marea Cameră este de acord cu constatarea Camerei că perioada de timp dintre moarte și data critică nu numai că este mult mai mare decât cele care au declanșat obligația procedurală prevăzută la articolul 2 în toate cauzele anterioare, dar, de asemenea, prea mare în termeni absoluți pentru ca o conexiune reală să poată fi stabilită între moartea rudelor reclamanților și intrarea în vigoare a Convenției în ceea ce privește Rusia.
158. Ancheta cu privire la originea gropilor comune a început în 1990 și a fost încheiată în mod oficial în septembrie 2004. Chiar dacă guvernul rus a susținut că decizia inițială de a deschide ancheta a fost ilegală, această procedură a fost, cel puțin în teorie, de natură să conducă la identificarea și pedepsirea celor responsabili. În consecință, ea intră în sfera de aplicare a "actelor procedurale și a omisiunilor", în sensul articolului 2 din Convenție.
159. La începutul anilor 1990 un număr semnificativ de măsuri procedurale au fost întreprinse de către, autoritățile sovietice și, ulterior, cele ruse. Au fost excavate cadavre din gropi comune din Harkov, Mednoye și Katyn în 1991 și anchetatorii au dispus efectuarea de expertize medico-legale și interogatorii cu potențiali martori. Au avut loc vizite oficiale și întâlniri de coordonare între autoritățile ruse, poloneze, ucrainene și belaruse. Cu toate acestea, toate aceste etape au avut loc înainte de data critică. În ceea ce privește perioada de după intrarea în vigoare, este imposibil, pe baza informațiilor disponibile în dosar și în observațiile părților, să se identifice vreo măsură reală de anchetă după 5 mai 1998. Curtea nu poate să accepte că o reevaluare a probelor, o abatere de la rezultatele anterioare sau o decizie privind clasificarea materialelor de anchetă se poate spune că reprezintă o "proporție semnificativă a etapelor procedurale", care este necesară pentru stabilirea unei "conexiuni reale" în sensul articolului 2 din Convenție. Nu a ieșit la iveală nici vreo probă relevantă sau informație fundamentală în perioada de la data critică. În aceste condiții, criteriul pentru stabilirea existenței unei "legături reale" nu a fost îndeplinit.
160. În cele din urmă, rămâne să se stabilească dacă au existat circumstanțe excepționale, în speță, care ar putea justifica derogarea de la obligația unei "legături reale", prin aplicarea standardului valorilor Convenției. După cum a stabilit Curtea, evenimentele care ar putea declanșa obligația de a investiga în conformitate cu articolul 2 au avut loc la începutul anului 1940, adică, mai mult de zece ani înainte de apariția Convenției. Prin urmare, Curtea confirmă constatarea Camerei că nu au existat elemente capabile să producă un pod între trecutul îndepărtat recenta intrare în vigoare.
161. Având în vedere considerațiile de mai sus, Curtea admite excepția ratione temporis a Guvernului și constată că nu are competența de a examina plângerea în temeiul articolului 2 al Convenției.
III. PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENȚIE
162. Reclamanții s-au plâns că negarea prelungită a unui fapt istoric și reținerea de informații despre soarta rudelor lor, împreună cu răspunsurile contradictorii ale autorităților ruse la cererile lor de informații, reprezintă un tratament inuman sau degradant, deci o încălcare a articolului 3 din Convenție, care prevede următoarele:
" Nimeni nu va fi supus torturii, pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante."
A. Hotărârea Camerei
163. Camera distinge între două grupuri de reclamanți pe baza gradului de rudenie cu victimele masacrului de la Katyn. Este acceptat faptul că a existat "o legătură de familie puternică" în cazul văduvei și a nouă copii care au fost născuți înainte de 1940, și că acest grup ar putea pretinde a fi victime ale pretinsei încălcări a articolului 3. Pe de altă parte, angoasa mentală a altor cinci reclamanți, care au fost născuți în 1940 sau mai târziu sau sunt rude mai îndepărtate ale victimelor de la Katyn, nu este de natură să intre în sfera de aplicare a articolului 3 din Convenție.
164. Camera a continuat să examineze situația primului grup de reclamanți în diferite perioade de timp. În timpul celui de-al doilea război mondial au "rămas într-o stare de incertitudine în ceea ce privește soarta" de celor dragi lor, după război aceștia "nutreau în continuare speranța că cel puțin unii dintre prizonierii polonezi au supraviețuit, fie în taberele sovietice îndepărtate sau evadând și ascunzându-se". De-a lungul duratei de viață a Poloniei socialiste controlată de către URSS, reclamanților " nu li s-a permis, din motive politice, să afle adevărul despre ceea ce s-a întâmplat și au fost forțați să accepte denaturarea unui fapt istoric de către autoritățile comuniste sovietice și poloneze". Chiar și după recunoașterea publică a masacrului de la Katyn de către autoritățile sovietice și rusești, reclamanții au "suferit o frustrare din cauza unei aparente lipse de progres în anchetă".
165. După intrarea în vigoare a Convenției, reclamanților li s-a refuzat accesul la documentele din anchetă sau au fost excluși din procedură pe motiv de naționalitate străină. Camera a fost surprinsă, în special, "de reticența aparentă a autorităților ruse de a recunoaște realitatea masacrului de la Katyn". Deși recunoaște că rudele reclamanților au fost reținute ca prizonieri în lagărele NKVD, tribunalul militar rus evită în mod constant orice mențiune a executării ulterioare a acestora, invocând o lipsă de dovezi în acest sens în ancheta Katyn. Camera a calificat această abordare ca "o desconsiderare dură a preocupărilor reclamanților și o confuzie deliberată asupra circumstanțelor masacrului de la Katyn". În ceea ce privește procedura de reabilitare, Camera a considerat că "o negare a realității uciderii în masă, întărită de teza implicită că prizonierii polonezi ar fi putut acuzați penal și condamnați la pedeapsa capitală în mod corespunzător demonstrează [o] atitudine vis - à - vis de reclamanți care nu este doar batjocoritoare, ci , de asemenea, lipsit de umanitate".
166. Camera a recunoscut că perioada de timp care a trecut de când reclamanții au fost despărțiți de rudele lor este semnificativ mai mare în cazul de față decât a fost în altele , și că reclamanții nu mai suferă agonia de a nu ști dacă membrii familiilor lor sunt vii sau morți. Cu toate acestea, referindu-se la jurisprudența Comitetului pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite cu privire la articolul 7 din PIDCP, Camera a constatat că obligația autorităților prevăzute la articolul 3 nu poate fi redusă la o simplă confirmare a faptului morții, ci, de asemenea, este necesar să se identifice circumstanțele decesului și locul îngropării. În speță, autoritățile ruse nu au oferit reclamanților informații oficiale cu privire la împrejurările în care s-a produs moartea rudelor lor, și nu au făcut încercări serioase de a localiza gropile. Camera a constatat o încălcare a articolului 3.
B. Susținerile părților
1. Guvernul rus
167. Guvernul a susținut de la început că, pentru ca o chestiune în temeiul articolului 3 să apară în ceea ce privește rudele persoanelor ucise sau dispărute, două elemente trebuie să existe: (1) reclamanții trebuie să fi suferit o perioadă de incertitudine cu privire la soarta rudelor lor, și (2), acțiunile autorităților trebuie să fi agravat suferința lor în această perioadă (aici s-au referit la Luluyev și alții c. Rusiei, nr. 69480/01, §§ 114-115, CEDO 2006 -XIII (extrase)).
168. Privind primul element, starea de incertitudine, Guvernul a observat că, deși soarta rudelor reclamanților nu a putut fi stabilită cu certitudinea necesară în scopul procedurilor penale sau a "reabilitării", nu este rezonabil să se aștepte ca aceștia ar mai fi fost în viață la 5 mai 1998, luând în considerare datele lor de naștere și lipsa de vești de la ei încă din al doilea război mondial. În absența primului element, guvernul rus a considerat că nu ar putea apărea probleme separate ar putea apărea în temeiul articolului 3 în afara celor deja examinate în conformitate cu articolul 2 (aici s-au referit la Esmukhambetov și alții c. Rusiei, nr. 23445/03, § 189, 29 martie 2011, Velkhiyev și alții v. Rusia, nr. 34085/06, § 137, 5 iulie 2011, Sambiyev și Pokayeva c. Rusiei, nr. 38693/04, §§ 74-75, 22 ianuarie 2009, și Tangiyeva v. Rusia, nr. 57935/00, § 104, 29 noiembrie 2007).
169. Guvernul a remarcat, de asemenea lipsa de "factori speciali", care ar fi dat suferințelor reclamanților "o dimensiune și un caracter distinct de stres emoțional, altul decât cel inevitabil determinat de încălcări grave ale drepturilor omului " (aici ei au citat Gongadze v. Ucraina, nr. 34056/02, § 184, ECHR 2005 XI, și Orhan v. Turcia, nr. 25656/94, §§ 357-358, 18 iunie 2002). În ceea ce privește primul "factor special", " gradul de rudenie", cinci dintre reclamanți s-au născut după arestarea rudelor lor Camera nu a găsit o încălcare a articolului 3 în ceea ce privește acești reclamanți. Cel de-al doilea "factor special", "măsura în care ruda respectivă a asistat la evenimentele în cauză", lipsește, deoarece niciunul dintre ei a văzut evenimentele care au condus la moartea rudelor lor. Al treilea criteriu, "implicarea membrilor familiei în încercările de a obține informații despre persoana dispărută" nu a fost îndeplinită, deoarece reclamanții nu au luat parte la ancheta Katyn și nu a depus propuneri nici nu au depus mărturie. Deși procedura a fost pe larg dezbătută în mass-media rusă și poloneză timp de mai mult de paisprezece ani, abia după încetarea anchetei doi reclamanți au cerut să le fie acordată calitatea procesuală oficială (aici Guvernul menționată, prin contrast, Musikhanova și alții c. Rusiei, nr. 27243/03, §§ 81-82, 4 decembrie 2008).
170. În ceea ce privește răspunsul autorităților ruse la cererile reclamanților, care este cel de-al patrulea "factor special", Guvernul a susținut, în primul rând, că pretinsul impact al acțiunilor sau inacțiunii lor trebuie să fi fost diminuat în mod semnificativ ca urmare a perioadei de cincizeci și opt de ani care a separat "evenimentele de la Katyn" de data ratificării Convenție de către Rusia și, de asemenea, de faptul că reclamanții nu mai erau într-o stare de incertitudine cu privire la soarta rudelor lor. Guvernul a susținut că acțiunile autorităților interne au fost justificate, subliniind, în primul rând, faptul că "reabilitarea" prizonierilor polonezi este imposibilă în lipsa oricărei informații cu privire la acuzațiile care au fost formulate împotriva lor. În al doilea rând, autoritățile nu au nicio obligație legală de a localiza reclamanții sau de a le acorda statutul de victimă, deoarece nu au existat dovezi suficiente pentru a stabili o legătură de cauzalitate între evenimentele "Katyn" și moartea rudelor reclamanților. În al treilea rând, scrisorile procurorilor adresate reclamanților au conținut "concluzii incorecte" și "inconsecvențele" au fost în cele din urmă elucidate de către instanțele judecătorești din Rusia, care au efectuat o evaluare corespunzătoare a documentelor, cu participarea reprezentanților reclamanților.
171. Guvernul a fost de acord cu constatarea Camerei că instanțele ruse au negat realitatea masacrului de la Katyn; în opinia lor, instanțele de judecată doar "au subliniat lipsa de dovezi suficiente pentru a stabili circumstanțele morții rudelor reclamanților". De asemenea, Guvernul a contestat faptul că autoritățile naționale aveau obligația de a răspunde de soarta persoanelor dispărute și de a căuta gropile, deoarece rudele reclamanților nu erau "persoane dispărute", și o astfel de obligație nu decurge din dreptul intern drept, dreptul internațional umanitar sau din Convenție. În cele din urmă, a susținut că nu au avut intenția de a denatura faptele istorice sau de a-i supune pe reclamanți la vreo formă de tratament degradant.
2. Reclamanții
172. Reclamanții au fost de acord cu poziția exprimată în hotărârea Camerei prin care obligația prevăzută la articolul 3 este distinctă de obligația care decurge din articolul 2, prin aceea că prin această din urmă dispoziție este necesar ca statul să ia măsuri legale specifice, în timp ce prima este de natură umanitară mai generală. Potrivit reclamanților, Curtea ar trebui să fie în măsură să ia în considerare faptele dinainte de intrarea în vigoare a Convenției în măsura în care acestea ar putea fi relevante pentru faptele care au loc după această dată (s-au referit la Broniowski împotriva Poloniei (dec.) [MC], nr. 31443/96, § 74, CEDO 2002-X, și Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, § 53, seria A, nr . 299 A). În plus, Curtea ar trebui să fie competentă să evalueze respectarea de către autoritățile de stat " a obligațiilor ce decurg din articolul 3 chiar și atunci când decesul în sine excede competenței ratione temporis (aici au făcut o paralelă cu decizia Comitetului pentru Drepturile Omului al ONU din 28 martie 2006, în cauza Mariam Sankara și alții v. Burkina Faso).
173. Reclamanții nu au fost de acord cu decizia Camerei de a-i împărți în două grupuri distincte în funcție de gradul de rudenie. Au declarat că situația din Polonia socialistă de după război și evenimentele care au urmat după confirmarea de către sovietici a masacrului de la Katyn i-a afectat pe toți reclamanții în egală măsură. Ei au susținut, în contrast cu abordarea Camerei, că cei care nu-și amintesc de părinții lor sau li s-a refuzat posibilitatea de a avea vreun contact personal cu ei au fost mai sensibili la soarta tragică a părinților lor. În plus, reclamanții din al doilea grup - cu privire la care s-a constatat o încălcare a articolului 3 - au fost implicați activ într-o serie de măsuri juridice, precum și alte activități legate de comemorarea rudelor lor ucise: dna Wolk Jezierska a scris un număr de cărți despre masacrul de la Katyn, dna Krzyszkowiak a înființat o editură de imprimare a materialelor legate de Katyn, dna Rodowicz a creat mai multe lucrări artistice dedicate masacrului de la Katyn și dl Romanowski, cel mai tânăr dintre reclamanți, a "moștenit" de la mama lui decedată sarcina de a onora memoria unchiului său, care a fost ucis. Referindu-se la jurisprudența Curții Interamericane a Drepturilor Omului, reclamanții au susținut că toți sunt victime ale încălcărilor pretinse în temeiul articolului 3, fie în calitate de rude directe adulte ale persoanelor care au fost ucise, fie ca rude indirecte care au demonstrat implicarea lor activă și continuă prin numeroase acțiuni legate de soarta membrilor familiilor lor care au fost uciși.
174. În ceea ce privește cererile lor adresate autorităților ruse, reclamanții au arătat că, în cauzele anterioare în fața Curții, uneori, s-a întâmplat că "persoanele care au dispărut" au devenit "persoane moarte" , atunci când au fost găsite trupurile lor. În cazul Katyn, secvența a fost inversată: cei care au fost " morți" au devenit "dispăruți" în ochii autorităților ruse. Care inversare a reprezentat o negare absolută a faptelor istorice și a provocat dureri severe și de stres pentru reclamanți. Aceasta este echivalent cu a informa un grup de rude ale victimelor Holocaustului că victimele trebuie să fie considerate dispărute pentru că ultimele date despre ei sunt din lagărul de concentrare, deoarece documentele au fost distruse de către autoritățile naziste și nu se mai știe nimic despre soarta l. Mai mult decât atât, în măsura în care procurorii militari au susținut că au fost în imposibilitatea de a stabili "care prevedere a Codului Penal a constituit temeiul juridic pentru condamnarea prizonierilor polonezi", acesta este, în esență, o afirmație potrivit căreia victimele ar fi fost criminali condamnați în mod corespunzător la pedeapsa capitală. Mai mult decât atât, în cadrul procedurii de reabilitare în fața Tribunalului din Moscova, procurorul a susținut că au existat "motive corespunzătoare" pentru represiune, că unii ofițeri polonezi au fost "spioni, teroriști și sabotori" și că armata poloneză de dinainte de război "a fost instruită să lupte împotriva Uniunii Sovietice". Reclamanții au subliniat că suferința lor morală nu poate fi clasificate drept inerentă decesului, ci a rezultat din tratamentul la care au fost supuși de către autoritățile ruse.
3. Guvernul polonez
175. Guvernul polonez a susținut că autoritățile ruse i-au supus pe reclamanți la un tratament inuman și degradant. A subliniat că persoanele care au fost luate prizonieri, ținute în custodie și în cele din urmă ucise de către autoritățile sovietice erau rude ale reclamanților. Timp de mai mulți ani, din motive politice, autoritățile sovietice au refuzat accesul la orice informații oficiale cu privire la soarta persoanelor luate prizonieri la sfârșitul anului 1939. După o anchetă începută în 1990, reclamanții au încercat, fără succes, să aibă acces la materialele de anchetă în scopul de a obține reabilitarea legală a rudelor lor. Lipsa de acces, precum și informațiile contradictorii pe care le-au primit reclamanții le-au insuflat un sentiment de nesiguranță constantă și de stres și i-au făcut în totalitate dependenți de acțiunile autorităților ruse menite să-i umilească. Acest lucru a constituit un tratament care încălcă articolul 3 al Convenției.
4. Susținerile terților intervenienți
176. Public International Law & Policy Group a oferit o privire de ansamblu asupra jurisprudenței Curții cu privire la natura și forța relațiilor de familie necesare pentru ca o rudă să fie considerată o victimă a unei încălcări a articolului 3. În opinia lor, această jurisprudență a indicat că instanța europeană a fost ce în ce mai preocupată de acțiunile membrilor familiei și de rolul jucat de către stat după formularea de cereri de informații. Terțul a susținut că recunoașterea calității de victimă bazată pe implicarea rudei respective în încercările de a obține informații despre persoana dispărută și modul în care autoritățile tratează aceste încercări sunt criterii în conformitate cu standardele aplicate de alte instituții judiciare internaționale, inclusiv Curtea Interamericane a Drepturilor Omului (aici au citat Garrido și Baigorria v. Argentina, hotărârea din 27 august 1998 și Blake v. Guatemala, hotărârea din 24 ianuarie 1998) și Camera Extraordinară pentru Cambodgia.
C. Evaluarea Curții
1. Principii generale
177. Curtea a fost întotdeauna sensibilă în jurisprudența sa la impactul psihologic profund al unei încălcări grave a drepturilor omului asupra membrilor familiei victimei, reclamanți în fața Curții. Cu toate acestea, pentru ca o încălcare separată a articolului 3 al Convenției să fie constatată cu privire la rudele victimei, ar trebui să existe factori speciali care să ofere suferinței respective o dimensiune și un caracter care să depășească nivelul suferinței emoționale inevitabile care rezultă din încălcarea menționată. Factorii relevanți includ gradul de rudenie, circumstanțele particulare ale relației de rudenie, dacă rudele au asistat la evenimentele în cauză și implicarea reclamanților în încercările de a obține informații despre soarta rudelor lor.
178. În acest sens, Curtea reiterează că o rudă a unei "persoane dispărute" poate pretinde a fi victima unui tratament contrar articolului 3 în cazul în care dispariția a fost urmată de o lungă perioadă de incertitudine până la descoperirea trupului victimei. Esența problemei în conformitate cu articolul 3 în acest tip de cauze nu se află atât de mult într-o încălcare gravă a drepturilor omului persoanei dispărute, ci mai degrabă în reacții și atitudini cu privire la această situație ale autorităților atunci când li s-a adus la cunoștință. Constatarea unei încălcări din acest motiv nu se limitează la cazurile în care statul pârât este responsabil pentru dispariție, ci se extinde și la eșecul autorităților de a răspunde la căutarea de informații de către rude sau la obstacolele puse în calea lor, lăsându-le să suporte dificultatea eforturilor de a descoperi faptele, în cazul în care această atitudine poate fi considerată ca dezvăluind un flagrant, nerespectarea continuă a obligației de a da socoteală de soarta persoanei dispărute (a se vedea, în special, Acis împotriva Turciei, nr. 7050/05, §§ 36 și 51-54, 1 februarie 2011; Varnava și alți , citată mai su , § 200; Osmanoglu împotriva Turciei, nr. 48804/99, § 96, 24 ianuarie 2008 ; Luluyev și alții v. Rusia, nr 69480/01, § 114, ECHR 2006 XIII (extrase); Bazorkina c. Rusiei, nr. 69481/01, § 139, 27 iulie 2006; Gongadze c. Ucrainei, nr. 34056/02, § 184, ECHR 2005 XI; Tanis și alții v. Turcia, nr. 65899/01, § 219, CEDO 2005 - VIII; Orhan împotriva Turciei, nr. 25656/94, § 358, 18 iunie 2002 și Cakici c. Turciei [MC], nr. 23657/94, § 98, CEDO 1999 IV).
179. Curtea a adoptat o abordare restrictivă în situațiile în care persoana a fost luată în custodie, dar mai târziu a fost găsită decedată după o perioadă relativ scurtă de incertitudine cu privire la soarta acesteia (a se vedea Tanlı împotriva Turciei, nr. 26129/95, § 159, CEDO 2001 -III, și Bitiyeva și alții c. Rusiei, nr. 36156 / 04, § 106, 23 aprilie 2009). Într-o serie de cazuri ale unor ceceni în care reclamanții nu au fost martori la uciderea rudelor lor, ci au aflat despre moartea lor numai în urma descoperirii cadavrelor, Curtea a considerat că nu s-a încălcat articolul 3, având în vedere că deja constatase o încălcare a articolului 2 din Convenție sub aspect material și procedural (a se vedea Velkhiyev și alții c. Rusia, nr. 34085/06, § 137, 5 iulie 2011; Sambiyev și Pokayeva c. Rusiei, nr. 38693/04, §§ 74-75, 22 ianuarie 2009, și Tangiyeva Rusia, nr. 57935/00, § 104, 29 noiembrie 2007 ).
180. Mai mult, în cazurile referitoare la persoane care au fost ucise de către autorități cu încălcarea articolului 2, Curtea a considerat că articolul 3 nu se extinde la rude, datorită naturii instantanee a incidentului care a provocat moartea în cauză (vezi Damayev c. Rusiei, nr. 36150/04, § 97, 29 mai 2012; Yasin Ateș împotriva Turciei, nr. 30949/96, § 13 , 31 mai 2005; Udayeva și Yusupova c. Rusiei , nr. 36542/05, § 82, 21 decembrie 2010; Khashuyeva c. Rusiei, nr. 25553/ 07, § 154, 19 iulie 2011 și Inderbiyeva c. Rusiei, nr. 56765/08, § 110, 27 martie 2012).
181. Cu toate acestea, Curtea a constatat o încălcare separată a articolului 3 în situații de deces confirmat, în cazul în care reclamanții au fost martori direcți la suferința membrilor familiilor acestora (a se vedea Salakhov și Islyamova c. Ucrainei, nr. 28005/08, § 204, 14 martie 2013, în care reclamantul a asistat la moartea lentă a fiului, care a fost în detenție, fără a putea să-l ajute; Esmukhambetov și alții v. Rusia, nr. 23445/03, § 190, 29 martie 2011, în care reclamantul a asistat la uciderea întregii sale familii, dar nu s-a constatat nicio încălcare în privința altor reclamanți care au aflat mai târziu despre crime; Khadzhialiyev și alții v. Rusia, nr. 3013/04, § 121, 6 noiembrie 2008, în care reclamanții nu au putut să-și îngroape cadavrele dezmembrate și decapitate ale copiilor lor într-un mod adecvat, Musayev și alții v. Rusia, nr. 57941/00, 58699/00 și 60403/00, § 169, 26 iulie 2007, în care reclamantul a fost un martor la executarea extrajudiciară a mai multora dintre rudele și vecinii săi, și Akkum și alții împotriva Turciei, nr. 21894/93, §§ 258-259, CEDO 2005-II (extrase), în care reclamantul a fost prezentat cu corpul mutilat fiului său).
2. Aplicarea principiilor enunțate la cauza de față
182. Curtea observă că situația care se află la baza plângerii în temeiul articolului 3 a prezentat inițial caracteristicile unei "dispariție". Rudele reclamanților au fost luat prizonieri de către forțele de ocupație sovietice și au fost deținute în lagărele sovietice. Există dovezi că schimbul de corespondență între prizonierii polonezi și familiile lor a continuat până în primăvara anului 1940, astfel încât familiile trebuie să fi fost conștiente de faptul că rudele lor erau în viață. După ce scrisorile lor nu au mai ajuns în Polonia, rudele lor au rămas pentru mai mulți ani într-o stare de incertitudine cu privire la soarta rudelor lor.
183. În 1943, în urma descoperirii unor gropi comune în apropiere de Padurea Katyn, a fost efectuată o exhumare și o identificare parțiale. Cu toate acestea, doar trei dintre rudele reclamanților - dl Wolk, dl Rodowicz și dl Mielecki – au fost identificate la acel moment. Autoritățile sovietice au negat că au executat prizonierii de război polonezi și, fără acces la dosarele Biroului Politic sau ale NKVD-ului, nu a fost posibil să se stabilească soarta prizonierilor ale căror corpuri nu au fost identificate. Nu au mai fost făcute alte încercări de identificare a victimelor masacrului de la Katyn în timpul Războiului Rece, versiunea sovietică de crime naziste fiind impusă ca cea oficială în Republica Populară Polonia pe întreaga durată a existenței regimului socialist, adică, până în anul 1989.
184. În 1990, URSS a recunoscut oficial responsabilitatea conducerii sovietice pentru uciderea prizonierilor de război polonezi. În anii următori, documentele referitoare la masacru care au supraviețuit au fost făcute publice și anchetatorii au efectuat exhumări parțiale la mai multe gropi comune. O rundă de consultări a avut loc între procurorii polonezi, ruși, ucraineni și belaruși.
185. În momentul în care Convenția a fost ratificată de către Federația Rusă la 5 mai 1998, trecuseră peste cincizeci și opt ani de la executarea prizonierilor de război polonezi. Având în vedere perioada lungă de timp, documentele descoperite în această perioadă și eforturile care au fost depuse de diverse părți pentru a elucida circumstanțele masacrului de la Katyn, Curtea constată că, în ceea ce privește perioada de după data critică, reclamanții nu pot pretinde că au fost într-o stare de incertitudine cu privire la soarta rudelor lor, care au fost luate prizonieri de către armata sovietică în 1939. Rezultă în mod necesar că ceea ce ar fi putut inițial fi catalogat ca o "dispariție", trebuie să fie considerată a fi o "moarte confirmată". Reclamanții au achiesat la această constatare (a se vedea, în special, punctul 116 de mai sus și, de asemenea, punctul 119 din hotărârea Camerei). Aceasta constatare nu este perturbată de concluziile instanțelor ruse în diverse proceduri interne, din care reiese recunoașterea faptului că rudele reclamanților au fost ucise în lagărele sovietice.
186. Curtea nu pune la îndoială durerea profundă și stresul cu care s-au confruntat reclamanții ca urmare a executării extrajudiciare a membrilor familiilor acestora. Cu toate acestea, se reamintește faptul că este în interesul securității juridice, previzibilității și egalității în fața legii să nu se abată de la propriile sale precedente fără un motiv convingător (a se vedea Sabri Güneș v. Turcia [MC], nr. 27396/06, § 50, 29 iunie 2012). Jurisprudența Curții , așa cum s-a subliniat mai sus , a acceptat că suferința membrilor familiei unei "persoane dispărute", care trece prin perioade lungi de speranță și disperare alternative, poate justifica constatarea unei încălcări separate a articolului 3 din cauza atitudinii autorităților naționale. În ceea ce privește cazul de față, competența Curții se extinde numai la perioada începând cu data de 5 mai 1998, data intrării în vigoare a Convenției în privința Rusiei. Curtea a constatat mai sus că, începând cu această dată, nu a existato incertitudine persistentă cu privire la soarta prizonierilor de război polonezi. Chiar dacă nu au fost recuperate toate cadavrele, moartea lor a fost recunoscută în mod public de către autoritățile sovietice și rusești și a devenit un fapt istoric stabilit. Magnitudinea crimei comise în 1940 de către autoritățile sovietice este un factor emoțional puternic, dar, din punct de vedere strict juridic, Curtea nu o poate accepta ca un motiv convingător pentru a se îndepărta de jurisprudența sa cu privire la statutul rudelor unei "persoane dispărute " ca victime ale unei încălcări a articolului 3 și să conferă acest statut reclamanților, pentru care moartea rudelor lor era o certitudine.
187. Curtea constată, în continuare, că nu există alte circumstanțe speciale, de tipul celor care au determinat-o să găsească o încălcare separată a articolului 3 în cazurile de deces "confirmat" (a se vedea jurisprudența citată la punctul 181 de mai sus).
188. În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că nu se poate considera că suferința reclamanților a atins o dimensiune și un caracter distinct de suferința emoțională inerentă cauzată rudelor victimelor unei încălcări grave a drepturilor omului.
189. În consecință, Curtea nu constată nicio încălcare a articolului 3 al Convenției.
IV. RESPECTAREA ARTICOLULUI 38 DIN CONVENȚIE DE CĂTRE GUVERNUL PÂRÂT
190. Curtea a solicitat în mod repetat Guvernului pârât să producă o copie a deciziei din 21 septembrie 2004 prin care ancheta cu privire la masacrul de la Katyn a fost întreruptă (vezi paragraful 45 de mai sus). Confruntată cu refuzul Guvernului de a prezenta documentul solicitat, Curtea a solicitat părților să comenteze pe tema respectării de către Guvernul pârât a obligației de a furniza Curții toate facilitățile necesare pentru efectuarea unei anchete, care decurge din articolul 38 al Convenției. Această dispoziție are următorul cuprins:
"Curtea examinează cauza împreună cu reprezentanții părților și, dacă este necesar , întreprinde o anchetă , pentru a cărei desfășurare eficientă Înaltele Părți contractante interesate vor furniza toate facilitățile necesare."
A. Hotărârea Camerei
191. Camera a reiterat că "numai Curtea [ar putea] să decidă ... ce fel de dovezi părțile ar trebui să producă pentru examinarea corespunzătoare a cazului" și că " părțile sunt obligate să dea curs cererilor sale de probă și instrucțiunilor sale". Aceasta a remarcat în continuare lipsa unei explicații plauzibile din partea Guvernului pârât cu privire la natura problemelor de securitate care au dus la clasificarea deciziei solicitate. Aceasta a observat că documentul solicitat are legătură cu un eveniment istoric, cei mai mulți dintre protagoniștii acestuia fiind deja decedați, și nu poate aduce atingere operațiunilor curente de supraveghere ale poliției sau altor activități. Într-o notă mai generală, Camera a observat că o anchetă publică și transparentă cu privire la crimele regimului totalitar anterior nu ar fi putut compromite interesele naționale de securitate ale Federației Ruse contemporane, în special, ținând cont de faptul că responsabilitatea autorităților sovietice pentru crimă a fost recunoscută la cel mai înalt nivel politic.
B. Susținerile părților
1. Guvernul rus
192. Guvernul a susținut de la început că operațiunea de clasificare a treizeci și șase de volume ale dosarului și a deciziei din 21 septembrie 2004 ca documente "top secrete" a avut o bază legală, deoarece acestea conțineau informații din sfera de informații, contrainformații și de activitate operațională și pentru că această clasificare a fost "verificată și confirmată" de către Serviciul Federal de Securitate și Comisia intraguvernamentală pentru protecția secretului de stat, precum și de deciziile ulterioare ale Tribunalului din Moscova și ale Curții Supreme de Justiție în urma unei cereri a organizației Memorial. A susținut că legea rusă nu conține o interdicție absolută de a comunica informații sensibile organizațiilor internaționale și că decizia din 21 septembrie 2004 nu a fost comunicată Curții numai pentru că "organele interne competente nu au ajuns la concluzia" că ar fi posibil să se facă acest lucru.
193. Guvernul a susținut că articolul 38 din Convenție nu poate fi interpretat într-un mod care să impună statelor contractante să dezvăluie informații care sunt de natură să le afecteze securitate. A invitat Curtea să analizeze legile din alte state membre, care, foarte probabil, ar putea prevedea reguli similare. Guvernul s-a referit la prevederile Convenției europene privind asistența reciprocă în materie penală și ale Acordului între Federația Rusă și Republica Polonă privind asistența juridică și relațiile juridice în cauzele civile și penale, care permit statului contractant să respingă o cerere de solicitare de documente, în cazul în care aceasta este de natură să aducă atingere suveranității, securității, ordinii publice sau altor interese esențiale ale țării (aici au menționat Liu împotriva Rusiei (nr. 2), nr. 29157/09, § 85, 26 iulie 2011, și Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, § 138 , Culegere de hotărâri și decizii 1996-V). Guvernul a subliniat că Regula 33 din Regulamentul Curții nu prevedea nici o sancțiune pentru dezvăluire neautorizată de informații confidențiale care au fost încredințată Curții .
194. Guvernul a susținut că a furnizat informații cu privire la conținutul deciziei din 21 septembrie 2004, care ar trebui să fie considerate suficiente pentru a se achita de obligația lor, în conformitate cu articolul 38. Astfel, a indicat baza legală a clasificării, care au fost considerațiile de securitate, motivele pentru întreruperea procedurii și calificarea juridică atribuită presupuselor infracțiuni. Decizia în cauză nu includea mențiuni cu privire la reclamanți sau informații despre soarta rudelor lor.
195. În cele din urmă, Guvernul a luat poziție în legătură cu ceea ce au descris ca fiind "o logică neobișnuită" a hotărârii Camerei. În opinia sa, articolul 38 ar fi trebuit să fie examinat la sfârșitul analizei juridice, așa cum s-a făcut în cauzele anterioare. A subliniat că obligația prevăzută la articolul 38 are "un caracter pur procedural" și că o presupusă încălcare a acestuia "nu ar putea provoca o suferință reclamanților" sau "depăși gravitatea pretinselor încălcări ale articolelor 2 și 3". Guvernul a contestat că obligația prevăzută la articolul 38 este atrasă în toate împrejurările; în opinia sa, derivă din natura sa că este condiționată de existența plângerilor admisibile în temeiul altor dispoziții ale Convenției. În speță, o analiză în temeiul articolului 38 este inutilă, din moment ce Curtea ar trebui să constate că nu are competența de a lua cunoștință de fondul plângerii în temeiul articolului 2 al Convenției.
2. Reclamanții
196. Reclamanții au susținut că un principiu al dreptului internațional cutumiar a stabilit că nicio regulă internă, chiar de rang constituțional, nu ar putea fi invocată ca scuză pentru nerespectarea dreptului internațional (se face referire la jurisprudența Curții Permanente Internaționale de Justiție și a Curții Internaționale de Justiție (CIJ)). Acest principiu a fost codificat în articolul 27 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, ca o prelungire a principiului pacta sunt servanda și a fost invocat frecvent în jurisprudența instanțelor internaționale și a organismelor cvasi-judiciare, inclusiv Comitetul pentru Drepturile Omului, Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII) ,Curtea Interamericană a Drepturilor Omului, Comisia africană a drepturilor omului și a popoarelor și tribunale de arbitraj. Atunci când se confruntă cu reticența unui stat parte de a prezenta materialele solicitate pe motiv de confidențialitate, tribunalele internaționale fac audieri într-o ședință închisă (Godínez Cruz v. Honduras, IACtHR, hotărârea din 20 ianuarie 1989, și Ballo v. UNESCO, Tribunalul administrativ OIM, hotărârea nr. 191, 15 mai 1972). În cazul Corfu Channel, CIJ nu a tras nicio concluzie negativă atunci când Marea Britanie a refuzat să prezinte probe considerate a fi legate de secretul naval (Hotărârea din 9 aprilie 1949). Cu toate acestea, TPII a respins argumentul guvernului croat întemeiat pe concluziile din hotărârea Corfu ca justificare pentru refuzul său de a produce unele documente și dovezi cu caracter militar în Procurorul v. Tihomir Blaskic, statuând, în special, că un refuz general, pe motive de securitate, de a furniza documentele necesare ar putea pune în pericol însăși funcționarea Tribunalului (hotărârea din 29 octombrie 1997). Au adăugat că validitatea problemelor de securitate de stat ar putea fi completată prin dispoziții procedurale, inclusiv audieri în cameră de consiliu și proceduri speciale de comunicare și de înregistrare a documentelor sensibile. Într-o cauză recentă, Procurorul c. Dario Kordic și Mario Cerkez, TPII a statuat, de asemenea, că aspectele privind relevanța materialului solicitat pentru cauza respectivă cad în competența deplină a sa și nu ar putea fi contestate de către state (decizia din 9 septembrie 1999). Reclamanții au susținut că dispozitivul deciziilor pronunțate în aceste cauze este aplicabil, mutatis mutandis, și cauzei de față.
197. Reclamanții au reiterat faptul că guvernul rus nu și-a fundamentat susținerile cu privire la problemele de securitate și nu a explicat de ce un document privind o atrocitate comisă de regimul totalitar anterior trebuie să fie clasificat. Decizia de a se clasifica contrazice, de asemenea, legea Secretelor de Stat din Rusia, secțiunea 7, care exclude clasificarea de informații cu privire la încălcări ale drepturilor omului. Masacrul de la Katyn a fost o încălcare a dreptului la viață comisă la ordinele unor înalte autorități ale URSS.
198. Reclamanții au achiesat la hotărârea Camerei, în măsura în care aceasta a stabilit o încălcare a articolului 38 din Convenție. Curtea are libertate absolută de a stabili de ce dovezi are nevoie pentru examinarea cauzei și refuzul de a coopera cu Curtea ar putea duce la o încălcare a articolului 38, chiar și în cazul în care nu a fost constatată nicio încălcare a unui drept prevăzut de Convenție.
3. Guvernul polonez
199. Guvernul polonez a achiesat la concluziile Camerei cu privire la constatarea unei încălcări a articolului 38 al Convenției. A remarcat de la bun început că guvernul rus a prezentat informații contradictorii, chiar și în cursul procedurii în fața Curții, cu privire la motivul pentru care a emis decizia de a clasifica documentele și la data la care aceasta a fost emisă. Întrucât, în observațiile din 19 martie 2010, guvernul rus a declarat că decizia a fost luată de către Comisia intraguvernamentală pentru protecția secretului de stat, în observațiile sale scrise din 30 noiembrie 2012, a indicat că Parchetul militar general a luat decizia în consultare cu Serviciul Federal de Securitate.
200. Guvernul polonez consideră că decizia de a clasifica materialele cu privire la anchetă este o încălcare a dreptului național rus. Conținutul unei decizii privind încetarea urmăririi penale este subliniat în mod clar în Codul rus de procedură penală și nu ar putea include informații clasificate ca secret de stat. Chiar dacă include astfel de date, acest lucru nu ar putea constitui o bază pentru clasificarea întregii decizii ca top secret. Orice informații cu privire la oficiali de rang înalt ai URSS privesc perioada de până în 1970 și, în consecință, în momentul emiterii deciziei, perioada maximă de clasificare de treizeci de ani stabilită în secțiunea 13 din Legea secretului de stat trecuse deja. În plus, în măsura în care guvernul rus a recunoscut că acțiunile oficialilor URSS a fost caracterizată prin lege ca un abuz de putere, această informație este exclusă în mod explicit de la clasificare în temeiul secțiunii 7 din Legea secretului de stat. De asemenea, guvernul polonez a subliniat că guvernul rus nu a prezentat o decizie motivată privind clasificarea.
201. În cele din urm , guvernul polonez a subliniat că ancheta Katyn nu a fost legată de funcții curente sau operațiuni ale serviciilor speciale ale poliției. Chiar dacă o parte din materiale au fost clasificate de către fostul regim, nu există un interes public continuu și actual în menținerea clasificării.
C. Aprecierea Curții
1. Principii generale
202. Curtea reiterează că este extrem de important pentru funcționarea eficientă a sistemului de recurs individual instituit în temeiul articolului 34 al Convenției ca statele să furnizeze toate facilitățile necesare pentru a face posibilă o examinare corectă și eficientă a cererilor. Această obligație impune statelor contractante să furnizeze toate facilitățile necesare Curții pentru efectuarea unei anchete sau îndeplinirea sarcinilor sale generale în ceea ce privește examinarea cererilor. Refuzul unui guvern de a prezenta astfel de informații, care se află în mâinile lor, fără o explicație satisfăcătoare, dă naștere nu doar la concluzii cu privire la temeinicia susținerilor reclamantului, dar se poate, de asemenea, reflecta negativ asupra evaluării conformării de către un stat pârât cu obligațiile care îi revin în temeiul articolului 38 al Convenției (a se vedea Tahsin Acar c. Turciei [MC], nr. 26307/95, §§ 253-254, CEDO 2004 III; Timurtaș împotriva Turciei, nr. 23531/94, § § 66 și 70, ECHR 2000- VI, și Tanrikulu c. Turciei [MC], nr. 23763/94 , § 70 , CEDO 1999-IV).
203. Obligația de a furniza probele solicitate de către Curte este obligatorie pentru Guvernul pârât din momentul în care o astfel de cerere a fost formulată, fie că este vorba de comunicarea inițială a unei cereri guvernului sau de o etapă ulterioară în cadrul procedurii (a se vedea Enukidze și Girgvliani v. Georgia, nr. 25091/07, § 295, 26 aprilie 2011, și Bekirski c. Bulgariei, nr. 71420/01, §§ 111-113, 2 septembrie 2010). Este o cerință fundamentală ca documentul solicitat să fie depus în întregime, în cazul în care Curtea a indicat astfel, și orice elemente lipsă să fie contabilizate în mod corespunzător (a se vedea Damir Sibgatullin împotriva Rusiei, nr. 1413-1405, §§ 65-68, 24 aprilie 2012; Enukidze și Girgvliani, citată mai sus, §§ 299-300; și Davydov și alții c. Ucrainei, nr. 17674/02 și 39081/02, §§ 167 și următoarele, 1 iulie 2010). În plus, orice material solicitat trebuie să fie depus cu promptitudine și, în orice caz, în termenul stabilit de către Curte, iar o întârziere substanțială și inexplicabilă poate conduce Curtea să găsească explicațiile statul pârât ca neconvingătoare (a se vedea Damir Sibgatullin, § 68, Tahsin Acar, § 254, și Enukidze și Girgvliani, §§ 297 și 301, citate mai sus ).
204. Curtea a constatat anterior că Guvernul pârât nu a reușit să se conformeze cu cerințele de la articolul 38, în cazul în care acesta nu a oferit nicio explicație pentru refuzul de a prezenta documentele care au fost solicitate (a se vedea, de exemplu, Bekirski , citată mai sus, § 115; Tigran Ayrapetyan c. Rusiei, nr. 75472/01, § 64, 16 septembrie 2010, și Maslova și Nalbandov c. Rusiei, nr. 839/02, §§ 128-129, 24 ianuarie 2008), sau a prezentat o copie incompletă sau distorsionată (a se vedea Trubnikov v. Rusia, nr. 49790/99, §§ 50-57, 5 iulie 2005).
205. În cazul în care Guvernul avansează argumente ce țin de confidențialitate sau considerente de securitate, Curtea trebuie să se asigure că au existat motive întemeiate și solide pentru tratarea documentelor în cauză ca fiind secrete sau confidențiale. Astfel, în multe cazuri, mai ales cu privire la dispariții în Republica Cecenă, guvernul rus a invocat o prevedere a Codului de procedură penală, care, în opinia sa, exclude divulgarea documentelor din dosarul unei anchete în curs de desfășurare. Curtea, cu toate acestea, a subliniat că dispoziția în cauză nu conține o interdicție absolută, ci mai degrabă stabilește procedura și limitele pentru o astfel de divulgare. De asemenea, a menționat că, în multe cazuri similare, guvernul rus a prezentat documentele solicitate fără a menționa această dispoziție, sau a fost de acord să trimită documentele, chiar dacă invocase inițial această dispoziție (a se vedea, printre altele, Sasita Israilova și alții c. Rusiei, nr. 35079/04 , § 145, 28 octombrie 2010, și Musikhanova și alții c. Rusiei, nr. 27243/03, § 107, 4 decembrie 2008).
206. În ceea ce privește clasificarea documentelor secrete, Curtea nu a fost mulțumită, într-o cauză, cu explicația Guvernului potrivit căreia reglementările referitoare la procedura de revizuire a corespondenței deținuților constituie un secret de stat (a se vedea Davydov și alții, citată anterior, § 170 sau, în altă cauză, că dreptul intern nu prevede o procedură pentru comunicarea de informații clasificate ca secret de stat unei organizații internaționale (a se vedea Nolan și K. c. Rusiei, nr. 2512/04 , § 56, 12 februarie 2009). Curtea a subliniat că, în cazul în care ar fi existat preocupări legitime de securitate națională, Guvernul ar fi trebuit să excludă pasajele sensibile sau să furnizeze un rezumat al elementelor de fapt relevante (loc. cit.). În cele din urmă, atunci când evaluează natura informațiilor clasificate , Curtea ia în considerare dacă documentul nu a fost cunoscut de nimeni altcineva în afara de serviciile de informații secrete și cei mai înalți oficiali de stat. Presupusa natură extrem de sensibilă a informațiilor este pusă la îndoială după ce a devenit clar că persoane private, cum ar fi avocatul reclamantului într-un caz civil, au putut lua cunoștință de documentul în cauză (loc. cit.).
2. Aplicarea principiilor enunțate la prezenta cauză
207. Prin comunicarea celor două cereri Guvernului pârât, Curtea a pus o serie de întrebări părților și a solicitat Guvernului să prezinte o copie a deciziei din 21 septembrie 2004 referitoare la întreruperea procedurilor în cauza penală nr. 159. Guvernul a refuzat să o ofere, invocând clasificarea sa ca secret la nivel intern. La 5 iulie 2011, Curtea a adoptat o decizie parțială cu privire la admisibilitate, a invitat părțile să prezinte orice material suplimentar pe care doreau să-l aducă la cunoștința sa, și, de asemenea, a pus o întrebare în ceea ce privește respectarea de către Guvern a obligațiilor care-i revin în temeiul articolului 38 al Convenției. Guvernul nu a prezentat o copie a deciziei solicitate. În cadrul procedurii în fața Marii Camere, la 30 noiembrie 2012 și 17 ianuarie 2013, Guvernul a prezentat o serie de documente suplimentare care, însă , nu au inclus o copie a deciziei din 21 septembrie 2004.
208. Curtea reiterează că articolul 38 din Convenție cere statelor contractante să furnizeze toate facilitățile necesare Curții, fie pentru efectuarea unei anchete sau pentru îndeplinirea sarcinilor sale generale în ceea ce privește examinarea cererilor. Fiind exclusiv competentă asupra procedurilor și regulilor sale, Curtea are libertate deplină în evaluarea nu numai a admisibilității și relevanței, dar, de asemenea, și a valorii probatorii a fiecărui element de probă. Numai Curtea poate decide dacă și în ce măsură participarea unui anumit martor ar fi relevantă pentru evaluarea situației de fapt și ce fel de dovezi sunt necesare pentru examinarea corespunzătoare a cauzei. Părțile au obligația de a se conforma cu cererile sale de probă și cu instrucțiunile sale, să furnizeze informații în timp util cu privire la orice obstacole întâmpinate și să furnizeze explicații rezonabile sau convingătoare pentru nerespectarea acestei obligații (vezi Davydov și alții, citată mai sus, § 174; Nevmerzhitsky v. Ucraina, nr. 54825/0 , § 77, CEDO 2005 - II ( extrase), și Irlanda împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, 18 ianuarie 1978, § 210 , Seria A, nr. 25). Prin urmare, Curtea consideră elementele de probă cuprinse în decizia solicitată ca necesare pentru stabilirea situației de fapt din prezenta cauză (a se vedea Dedovskiy și alții c. Rusiei, nr. 7178/03, § 107, CEDO 2008 (extrase), și, de asemenea, Akhmadova și Sadulaieva împotriva Rusiei, nr. 40464/02, § 137, 10 mai 2007).
209. Curtea reiterează că obligația prevăzută la articolul 38 din Convenție este un corolar al demersurilor de a nu împiedica exercitarea efectivă a dreptului de recurs individual în conformitate cu articolul 34 al Convenției. Într-adevăr, exercitarea efectivă a acestui drept poate fi afectată prin nerespectarea de către o parte contractantă a obligației de a ajuta Curtea în efectuarea unei examinări asupra tuturor circumstanțelor referitoare la cauză, inclusiv, prin faptul de nu produce elemente de probă pe care le consideră esențiale pentru îndeplinirea atribuțiilor sale. Ambele prevederi coroborate garantează buna desfășurare a procedurii judiciare și se referă la chestiuni de procedură, mai degrabă decât la fondul plângerilor reclamanților în conformitate cu dispozițiile Convenției sau a protocoalelor sale adiționale. Deși structura hotărârilor Curții reflectă în mod tradițional numerotarea articolelor din Convenție, este de competența Curții să examineze respectarea de către Guvern a obligației procedurale în conformitate cu articolul 38 din Convenție de la început, mai ales dacă concluzii negative pot fi trase din refuzul Guvernului de a prezenta dovezile cerute (a se vedea, printre altele, Shakhgiriyeva și alții v. Rusia, nr. 27251/03 , §§ 134-140 , 8 ianuarie 2009; Utsayeva și alții c. Rusiei, nr. 29133/03 , §§ 149-153, 29 mai 2008; Zubayrayev c. Rusiei, nr. 67797/01, § § 74-77, 10 ianuarie 2008, și Tangiyeva, citată mai sus, §§ 73-77). De asemenea, Curtea reiterează, în acest sens, că se poate stabili un refuz al Guvernului pârât de a se conforma obligațiilor procedurale, chiar și în absența unei plângeri admisibile cu privire la o încălcare a unei prevederi a Convenției (a se vedea Poleshchuk împotriva Rusiei, nr. 60776/00, 7 octombrie 2004). Mai mult, nu este necesar ca pretinsa ingerință a Guvernului să fi restricționat sau să fi avut vreun impact semnificativ asupra exercitării dreptului de recurs individual (a se vedea McShane împotriva Regatului Unit, nr. 43290/98, § 151, 28 mai 2002). Curtea reafirmă că obligațiile procedurale ale părții contractante în temeiul articolelor 34 și 38 din Convenție trebuie să fie puse în aplicare, indiferent de rezultatul final al procedurii și în așa fel încât să se evite orice efect descurajator real sau potențial pentru reclamanți sau reprezentanții acestora.
210. Revenind la justificarea avansată de către Guvern pentru refuzul de a furniza o copie a deciziei solicitate, Curtea observă că s-a concentrat pe faptul că decizia ar fi fost clasificată în mod legal la nivel național și că legile și regulamentele existente au împiedicat Guvernul să comunice materiale clasificate organizațiilor internaționale, în lipsa unor garanții cu privire la confidențialitatea acestora.
211. Curtea reiterează că a constatat deja într-o altă cauză împotriva Rusiei că o simplă trimitere la un deficit structural de drept intern care a făcut imposibilă comunicarea de documente sensibile către organismele internaționale, nu este o explicație suficientă pentru a justifica reținerea informațiilor solicitate de către Curte (vezi Nolan și K. , citată mai sus, § 56). De asemenea, ea a respins deja obiecții similare din partea guvernului rus cu privire la pretinsa lipsă de garanții în procedura Curții care să garanteze confidențialitatea documentelor sau care să impună sancțiuni unor cetățeni străini pentru o încălcare a confidențialității (a se vedea Shakhgiriyeva și alții, citată mai sus , §§ 136 -140). Curtea reiterează, în acest context, faptul că, Convenția este un tratat internațional care, în conformitate cu principiul pacta sunt servanda codificat în articolul 26 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, este obligatorie pentru părțile contractante și trebuie să fie respectată de către acestea cu bună-credință. În conformitate cu articolul 27 din Convenția de la Viena, dispozițiile de drept intern nu pot fi invocate ca justificare pentru un refuz al statului contractant de a respecta obligațiile sale prevăzute în tratat. În contextul obligației care decurge din textul articolului 38 al Convenției, această cerință înseamnă că Guvernul pârât nu se poate baza pe impedimente juridice interne, cum ar fi lipsa unei decizii speciale a unei agenții a statului, pentru a justifica incapacitatea de a furniza toate facilitățile necesare pentru examinarea de către Curte a cauzei. Aceasta a fost poziția constantă a Curții, și anume că Guvernele sunt răspunzătoare în temeiul Convenției pentru actele oricărei agenții a statului stat, deoarece ceea ce este în discuție în toate cazurile în fața Curții este responsabilitatea internațională a statului (a se vedea Lukanov v. Bulgaria, 20 martie 1997, § 40, Culegere 1997-II).
212. Chiar dacă în cadrul procedurii în fața Marii Camere Guvernul a prezentat copii ale hotărârilor emise de către instanțele interne în acțiunea de declasificare, acestea nu au clarificat natura exactă a preocupărilor de securitate cu privire la decizia de a clasifica o parte din materialele din dosarul penal, inclusiv decizia din 21 septembrie 2004. A devenit clar că decizia de clasificare nu a fost făcută de către Parchetul militar general din proprie inițiativă, ci, mai degrabă, pe baza avizului unor oficiali din cadrul Serviciului Federal de Securitate, care a avut "dreptul de a dispune în mod unilateral de informațiile reproduse în decizia procurorului militar". S-a susținut, de asemenea, că decizia din 21 septembrie 2004 conținea "elemente din materia informațiilor, contrainformațiilor și activităților operaționale și de căutare" , fără alte detalii (a se vedea paragraful 64 de mai sus).
213. Curtea reiterează că nu poate contesta decizia autorităților naționale bazată pe considerente de securitate națională. Cu toate acestea, chiar și în cazul în care securitatea națională este în joc, conceptele de legalitate și de stat de drept într-o societate democratică impun ca măsurile care afectează drepturile fundamentale ale omului să fie supuse unei anumite forme de procedură contradictorie în fața unui organism independent competent pentru a examina motivele deciziei și dovezile relevante. În cazul în care nu ar exista posibilitatea de a contesta în mod eficient afirmația executivului că securitatea națională a fost în joc, autoritățile statului ar fi în măsură să atenteze arbitrar la drepturile protejate de Convenție ( a se vedea Liu, citată mai sus, §§ 85-87, și Al Nashif v . Bulgaria, nr. 50963/99, §§ 123 și 124, 20 iunie 2002).
214. În cauza de față, hotărârea Tribunalului din Moscova din 2 noiembrie 2010, confirmată de Curtea Supremă de Justiție, cuprinde o analiză de fond a motivelor pentru menținerea statutului clasificat a materialelor din cauză. Nu este evident dacă Tribunalului i s-a prezentat o copie a raportului de expertiză emis de Serviciul Federal de Securitate. Instanțele naționale nu au supus unui control semnificativ afirmația executivului că informațiile conținute în această decizie ar trebui să fie ținute secrete mai mult de șaptezeci de ani după evenimente. Și-au limitat domeniul de cercetare la constatarea că decizia de clasificare au fost emisă de către autoritățile administrative competente, fără a efectua o analiză independentă cu privire la concluzia că declasificare sa constituie un pericol pentru securitatea națională. Instanțele judecătorești ruse nu au abordat, în esență, argumentul Memorial că decizia de a întrerupe ancheta cu privire la uciderea în masă a unor prizonieri neînarmați, care este una dintre cele mai grave încălcări ale drepturilor omului comisă la ordinele celor mai înalți oficiali sovietici, nu este supusă clasificării în temeiul secțiunii 7 din Legea secretului de stat. Nici nu au efectuat un exercițiu de echilibru între presupusa necesitate de a proteja informațiile deținute de Serviciul Federal de Securitate, pe de o parte, și interesul public într-o anchetă transparentă cu privire la crimele regimului totalitar anterior și interesul privat al rudelor victimelor în descoperirea circumstanțele morții lor, pe de altă parte. Având în vedere domeniul de aplicare restrâns al controlului jurisdicțional intern asupra deciziei de clasificare, Curtea nu poate accepta faptul că prezentarea unei copii a deciziei din 21 septembrie 2004 , așa cum s-a solicitat, ar fi putut afecta securitatea națională a Rusiei.
215. Curtea subliniază, în sfârșit, că preocupările legitime de securitate națională pot fi respectate prin intermediul unor aranjamente procedurale adecvate, inclusiv accesul limitat la documentul în cauză în conformitate cu articolul 33 din Regulamentul Curții și, in extremis, organizarea unei audieri cu ușile închise. Deși guvernul rus era pe deplin conștient de aceste posibilități, nu a solicitat aplicarea unor astfel de măsuri, chiar dacă aceasta este responsabilitatea părții care solicită confidențialitatea.
216. În consecință, Curtea consideră că, în cazul de față, statul pârât nu a respectat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 38 din Convenție din cauza refuzului de a depune o copie a documentului solicitat de către Curte.
V. APLICAREA ARTICOLULUI 41 DIN CONVENȚIE
217. Articolul 41 din Convenție prevede:
“Dacă Curtea constată că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții vătămate, dacă este cazul, o reparație echitabilă..”
A. Prejudiciul
218. Reclamanții Jerzy Karol Malewicz, Janowiec și Trybowski solicită despăgubiri pentru pierderea părinților și a bunicului lor. Toți reclamanții au pretins, de asemenea, despăgubiri pentru prejudiciul moral în legătură cu pretinsele încălcări ale articolelor 2 și 3 din Convenție, lăsând determinarea valorii acesteia la discreția Curții.
219. Guvernul a contestat pretențiile.
220. Curtea nu a constatat o încălcare a articolului 2 sau a articolului 3 din Convenție. Eșecul guvernului rus de a se conforma cu articolul 38 din Convenție este o chestiune procedurală pentru care nu se acordă satisfacție echitabilă reclamanților. În consecință, Curtea respinge pretențiile reclamanților cu titlu de prejudiciu material și moral.
B. Cheltuieli de judecată
221. Reclamanții au pretins următoarele sume: (i) 25,024.82 euro (EUR), cu titlu de cheltuieli de judecată pentru dl Szewczyk (exclusiv din asistența judiciară primită de la Curte);
(ii) 7.000 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată pentru dl și dna Karpinskiy Stavitskaya în cadrul procedurii din Rusia;
(iii) 7,581 euro și 1,199.25 de zloti polonezi pentru transportul și costurile de traducere suportate în cadrul procedurii în fața Camerei;
(iv) 4129 EUR pentru costurile de transport și de cazare ale avocaților și reclamanților pentru pregătirea și participarea la audierea în care hotărârea Camerei a fost pronunțată și la audierea în fața Marii Camere;
(v) 124 EUR pentru traducere și cheltuieli poștale în cadrul procedurii în fața Marii Camere.
222. În plus, reclamantul Jerzy Karol Malewicz a pretins 2,219.36 dolari pentru propriile cheltuieli de transport și cazare și pentru cele ale fiicei sale efectuate în legătură cu participarea la audierea în fața Camerei.
223. Guvernul a comentat că sumele pretinse de dl Szewczyk sunt excesive, că necesitatea cheltuielilor de deplasare nu a fost demonstrată în mod convingător, și că cei doi avocați ruși au luat parte numai la procedurile interne de "reabilitare", care nu intră în sfera de aplicare a cauzei de față. Mai mult decât atât, cererea avocatului rus nu a fost detaliată și nu a fost legată de volumul de muncă efectiv realizat. Cheltuielile legate de prezența reclamanților la audierea în fața Camerei și la audierea în fața Marii Camere nu au fost necesare, deoarece reclamanții au fost reprezentați de către o echipă de trei avocați. În cele din urmă, dl Kamiński și dl Sochański au lucrat pro bono, ceea ce, în opinia Guvernului, îi împiedică să pretindă orice sume pentru pregătirea cazului.
224. Curtea reiterează că nu a constatat încălcări în cauză. Se acceptă totuși că eșecul guvernului rus de a se conforma cu articolul 38 din Convenție a generat o muncă pentru reprezentanții reclamanților, necesară pentru a aborda această problemă în observațiile scrise și orale. Cu toate acestea, se consideră că sumele care au fost plătite reprezentanților cu titlu de asistență juridică sunt suficiente în aceste circumstanțe. În consecință, Curtea respinge cererile de acordare a vreunei sume cu titlu de cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA
1. Hotărăște, în unanimitate, că dl Piotr Malewicz și dl Kazimierz Raczynski au calitate procesuală pentru a continua cererile formulate de către dl Krzysztof Jan Malewicz și dna Halina Michalska, decedați;
2. Hotărăște, cu treisprezece voturi la patru, că nu are competența de a examina plângerea în temeiul articolului 2 din Convenție;
3. Hotărăște, cu douăsprezece voturi la cinci, că nu a existat nicio încălcare a articolului 3 din Convenție;
4. Hotărăște, în unanimitate, că statul pârât nu a respectat obligațiile care îi revin în temeiul articolului 38 din Convenție;
5. Respinge , cu douăsprezece voturi la cinci, cererea reclamanților de satisfacție echitabilă.
Redactată în limba engleză și franceză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, la 21 octombrie 2013.
Erik Fribergh Josep Casadevall
Grefier Președinte
În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și articolul 74 § 2 din Regulamentul Curții, următoarele opinii separate sunt anexate la prezenta hotărâre:
(a) opinia concordantă a judecătorului Gyulumyan;
(b) opinia concordantă a judecătorului Dedov;
(c) opinia parțial concordantă și parțial disidentă a judecătorului Wojtyczek;
(d) opinia comună parțial separată a judecătorilor Ziemele, de Gaetano, Laffranque și Keller.
J.C. * .
E.F. * .
Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014
Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy