© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Jansen v. Norvegia - 2822/16
Hotărârea din 6.9.2018 [Secția a V-a]
Articolul 8
Articolul 8-1
Respectarea vieţii private
Lipsirea mamei de dreptul de a-și vizita copila, din cauza existenței riscului de răpire a acesteia: încălcare
În fapt – În 2011, atunci când s-a născut fiica ei, reclamanta avea 19 ani și locuia cu părinții, romi norvegieni. La scurt timp după, ea și fiica ei fuseseră date afară de către tatăl reclamantei, iar reclamanta s-a mutat într-un centru de familie – o instituție pentru părinți și copii. Ele s-au mutat de mai multe ori de la casa reclamantei la centrul de familie și invers. În timpul unei șederi la centrul de familie, bunicul a înjunghiat un cuplu învecinat care, credea acesta, o ajutase pe reclamantă să se mute la centrul de familie. După acest incident, reclamanta s-a întors din nou acasă. La scurt timp după, Serviciul pentru protecția copilului a solicitat un ordin de protecție, în baza legislației naționale.
În iunie 2012, fiica reclamantei a fost dusă la o casă de plasament de urgență situată la o adresă secretă și s-a decis că reclamanta va avea dreptul de vizită supravegheată timp de o oră pe săptămână, pentru că exista riscului de răpire a copilei. Câteva luni mai târziu, copila a fost mutată de la casa de plasament de urgență la casa ei actuală de plasament.
În decembrie 2012, Comisia a emis un ordin de protecție, acordându-le ambilor părinți dreptul de vizită supravegheată timp de o oră, de patru ori pe an, fără ca niciunul dintre aceștia să fie îndreptățit să cunoască locația copilului lor. Ulterior, în iunie 2013, Tribunalul Municipal a pronunțat o hotărâre și a dispus ca reclamanta și tatăl copilei să nu aibă dreptul de a avea vreun contact cu aceasta în vederea asigurării interesului superior al copilului, pentru că exista un risc evident de răpire. Cererile de apel formulate ulterior de către reclamantă s-au dovedit a fi fără succes.
În drept – Articolul 8: În baza evaluării dovezilor făcute de către tribunalele naționale au existat indicii potrivit cărora persista un risc real de răpire, care provenea în mare parte de la tatăl reclamantei, dar nu se limita la acesta. Tatăl reclamantei a înjunghiat un cuplu învecinat, crezând că aceștia o ajutaseră pe reclamantă să plece cu copilul din casa lor; reclamantei i s-a spus că tatăl ei urmărea să o ducă într-o altă țară, să o omoare și să-i ia copilul; tatăl copilului a primit amenințări cu moartea atunci când a dorit să-și stabilească paternitatea, iar un membru al familiei l-a urmărit pe unul dintre părinții adoptivi, posibil pentru a descoperi unde se află copilul. Curtea nu a avut nicio bază pentru a constata că tribunalele naționale au greșit în aprecierea riscului de răpire și în calificarea de „risc real”, în conformitate cu jurisprudența națională. De asemenea, Curtea a acceptat aprecierea autorităților naționale potrivit cărora consecințele unei răpiri ar fi fost în detrimentul dezvoltării copilei, pentru că aceasta ar fi avut de suferit din nou, probabil, din cauza lipsei de îngrijire.
Cu privire la procedură, după ce ordinul de protecție a fost adoptat de către Comisie, cazul a fost examinat o dată de către Tribunalul Municipal, de două ori de către Înalta Curte și o dată, în totalitate, de către Curtea Supremă. Mai mult, a fost efectuat un control de către Comitetul pentru contestații al Curții Supreme. Completul de la Înalta Curte a fost compus din trei judecători profesioniști, un judecător laic și un psiholog. Astfel, nu s-a putut afirma că existase o lipsă de consiliere de specialitate. Reclamantei, care a avut parte de asistență juridică, i s-a permis să prezinte dovezi și să depună mărturie în fața Tribunalului Municipal și a Înaltei Curți, cu amândouă ocaziile. Având în vedere aceste fapte, procesul decizional de pe plan național a fost unul comprehensiv, iar reclamanta a fost implicată în mod suficient, de vreme ce i s-a acordat protecția ceruită a intereselor ei și a putut să-și prezinte cauza pe deplin.
Tribunalele naționale nu au evaluat doar situația reclamantei și a fiicei sale în momentul în care a fost luată sub protecție, ci a analizat și evoluțiile ulterioare. Astfel, Înalta Curte a efectuat o evaluare extensivă a evoluției recente și a situației reclamantei la acel moment. În procesul decizional au fost avute în vedere mai multe aspecte, nu doar gradul riscului de răpire, ci și consecințele unei posibile răpiri, semnele copilei că ar fi fost neglijată, vulnerabilitatea și nevoile acesteia, interesele sale de a cunoaște contextul și cultura romilor, precum și efectele pe care le-ar fi putut avea contactul pentru părinții adoptivi și pentru condițiile din casa de plasament. Prin urmare, nu au existat motive pentru a se contesta faptul că autoritățile interne efectuaseră o examinare suficient de aprofundată a cazului sau că hotărârea a fost luată în baza elementelor considerate a fi în interesul lui A.
Înalta Curte a considerat că riscul de răpire nu era legat doar de momentul în care ar avea loc sesiunile de contact, ci și de pericolul la care ar fi fost expuși părinți adoptivi în cazul în care familia reclamantei ar fi aflat identitatea și domiciliul acestora. Organizarea unor astfel de sesiuni putea fi, prin urmare, dificilă, și orice număr de întrevederi putea presupune dezvăluirea unor informații despre locul în care stătea copilul. Totuși, nu s-a prevăzut niciodată că vor exista mai mult de patru vizite pe an, un factor care reducea riscul de a fi dezvăluit locul în care se află A. Mai mult, hotărârea contestată comporta pericolul ca relațiile de familie dintre reclamantă și fiica ei să fie efectiv reduse. În hotărârea sa, Înalta Curte nu a menționat în mod explicit faptul că reclamanta și fiica acesteia nu se mai văzuseră timp de trei ani. Mai mult, hotărârea Înaltei Curți nu s-a axat pe reunirea fiicei și a mamei sale sau pe pregătirea pentru reunificare în viitorul apropiat, ci mai degrabă pe protejarea copilei de o posibilă răpire și de consecințele acesteia. Exista riscul ca acea copilă să-și piardă definitiv legătura cu mama sa. Conform jurisprudenței Curții, era imperativ să se aibă în vedere efectele pe termen lung pe care le-ar putea avea o separare permanentă a unui copil de mama sa biologică (mutatis mutandis, Görgülü v. Germania). Acest fapt se impunea cu atât mai mult cu cât separarea copilei de mama ei putea conduce la înstrăinarea sa de identitatea romă.
În concluzie, posibilele consecințe negative pe termen lung ale pierderii contactului cu mama ei și obligația pozitivă de a lua măsuri pentru a facilita reunificarea familiei cât mai curând posibil în mod rezonabil nu au fost cântărite în mod suficient în exercițiul de putere în balanță.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Articolul 41: 25,000 EUR pentru prejudiciul moral.
(Vezi și Görgülü v. Germania, 74969/01, 26 februarie 2004)
Full & Egal Universal Law Academy