CASE OF JONES AND OTHERS v. THE UNITED KINGDOM - [Romanian Translation] by the COE Human Rights Trust Fund

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul acestui document.

© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2014. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.

© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2014. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.

SECȚIA A PATRA

CAUZA JONES ȘI ALȚII c. REGATULUI UNIT

(Cererile nr. 34356/06 și 40528/06)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

14 ianuarie 2014

DEFINITIVĂ

02/06/2014

Prezenta hotărâre a devenit definitivă în temeiul articolului 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate fi supusă reviziei redacționale.

În cauza Jones și alții c. Regatului Unit,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a Patra), reunită într-o Cameră compusă din:

Ineta Ziemele, Președinte,
Päivi Hirvelä,
George Nicolaou,
Ledi Bianku,
Zdravka Kalaydjieva,
Vincent A. De Gaetano,
Paul Mahoney, judecători,
și Françoise Elens-Passos, grefier de secție,

Deliberând în camera de consiliu pe 10 decembrie 2013,

Pronunță următoarea hotărâre, adoptată la aceeași dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află două cereri (nr. 34356/06 și 40528/06) îndreptate împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, depuse la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale („Convenția”). În prima dintre acestea, reclamantul, dl Ronald Grant Jones, este un cetățean britanic născut în 1953. Cererea sa a fost înaintată pe 26 iulie 2006. În cea de-a doua, reclamanții sunt dl Alexander Hutton Johnston Mitchell, dl William James Sampson și dl Leslie Walker. Și ei sunt cetățeni britanici născuți în 1955, 1959 și, respectiv, 1946. Dl Sampson este cetățean canadian deopotrivă. Cererea lor a fost înaintată pe 22 septembrie 2006.

2. Dl Jones a fost reprezentat de către dl G. Cukier, avocat practicant în Londra, în cadrul Kingsley Napley LLP. Dl Mitchell, dl Sampson și dl Walker, cărora li s-a acordat ajutor judiciar, au fost reprezentați de către dna T. Allen, avocată practicantă în Londra, în cadrul Bindmans LLP. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de către agentul său, dl J. Grainger, din partea Oficiului pentru Afaceri Externe și Commonwealth.

3. Reclamanții au susținut, în special, că acordarea imunității în cadrul procesului civil pentru Regatul Arabiei Saudite în cazul dlui Jones și pentru acuzații în parte în ambele cazuri a echivalat cu o ingerință disproporționată în dreptul lor de acces la un tribunal în temeiul articolului 6 din Convenție.

4. Pe 15 septembrie 2009, cererile au fost communicate Guvernului. S-a decis, de asemenea, pronunțarea asupra admisibilității și fondului cererilor în același timp (articolul 29 § 1).

5. Redress Trust („REDRESS”), Amnesty International, Centrul internațional pentru protecția juridică a Drepturilor Omului („INTERIGHTS”) și JUSTICE („terții intervenienți”) le-a fost permis să intervină în procedura scrisă de către Președintele Camerei (articolul 36 § 2 din Convenție și Regula 44 § 2). Aceștia au prezentat în comun concluzii scrise.

6. Reclamanții au solicitat o audiere însă, pe 29 noiembrie 2011, Camera a decis să nu organizeze audieri în acest caz.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

A. Susținerile privind tortura și acțiunea inițiată de către dl Jones

7. Pe 15 martie 2001, în timp ce locuia și lucra în Regatul Arabiei Saudite, dl Jones a fost rănit ușor urmare a exploziei unei bombe în afara unei librării din Riyadh. Acesta susține că în ziua următoare a fost luat de la spital de către agenți ai Arabiei Saudite și plasat ilegal în detenție vreme de 67 de zile. În această perioadă a fost torturat de către locotenent-colonelul Abdul Aziz. El mai susține, în special, că a fost bătut cu un baston peste palme, tălpi, brațe și picioare; pălmuit și lovit în față; suspendat de brațe îndelung; încătușat la glezne; supus privării de somn și drogat cu substanțe care alterează memoria.

8. Dl Jones s-a întors în Regatul Unit unde, după o examinare medicală, s-a stabilit că manifesta leziuni concordante cu relatarea sa și a fost diagnosticat cu tulburări acute de stres post-traumatic.

9. Pe 27 mai 2002, dl Jones a introdus o acțiune în fața Înaltei Curți împotriva „Ministerului de Interne al Regatului Arabiei Saudite” și a locotenent-colonelului Abdul Aziz, solicitând despăgubiri pentru, inter alia, tortură. În motivele cererii, acesta a făcut referire la locotenent-colonelul Abdul Aziz ca la un funcționar sau agent al statului Arabia Saudită. A fost trimisă o notificare în Arabia Saudită prin intermediul agenților de atunci de la Ministerul Justiției al acestui stat, însă ei au învederat faptul că nu aveau autoritatea să primească notificarea ce-l viza pe locotenent-colonelul Abdul Aziz.

10. Pe 12 februarie 2003, Arabia Saudită a cerut respingerea notificării pe motiv că funcționarii și agenții săi beneficiau de imunitate și că instanțele engleze nu aveau jurisdicție asupra lor. Dl Jones a cerut încuviințarea ca demersul său să-i fie notificat locotenent-colonelului Abdul Aziz printr-o metodă alternativă. În hotărârea sa din 30 iulie 2003, un Maestru al Înaltei Curți a reținut că Arabia Saudită beneficia de imunitate în temeiul secțiunii 1(1) a Legii privind Imunitatea Statală din 1978 („Legea din 1978”: a se vedea punctul 39 de mai jos). Acesta a mai reținut că locotenent-colonelul Abdul Aziz beneficia, de asemenea, de imunitate, în temeiul aceleiași legi, refuzând încuviințarea notificării printr-o metodă alternativă. Dl Jones a introdus un apel în fața Curții de Apel.

B. Susținerile privind tortura și acțiunea inițiată de către dnii Mitchell, Sampson și Walker

11. Dl Mitchell și dl Sampson au fost arestați în Riyadh în decembrie 2000; dl Walker a fost arestat acolo în februarie 2001. Toți trei reclamanți au susținut că, în timp ce se aflau în custodie, au fost supuși torturii susținute și sistematice, inclusiv bătăilor la tălpi, brațe, picioare și cap, precum și privării de somn. Dl Sampson a susținut că a fost violat anal. Reclamanții au fost eliberați și s-au întors în Regatul Unit pe 8 august 2003. Fiecare a obținut rapoarte medicale ce concluzionau că vătămările suferite corespundeau relatărilor lor.

12. Reclamanții au decis să inițieze proceduri în fața Înaltei Curți împotriva celor patru persoane pe care le considerau a fi responsabile: doi polițiști, directorul-adjunct al penitenciarului în care au fost deținuți și ministrul de Interne care era suspectat că ar fi dispus comiterea actelor de tortură. Prin urmare, ei au cerut încuviințarea de a se notifica cererea lor celor patru persoane din afara jurisdicției. Pe 18 februarie 2004, notificarea le-a fost refuzată de același Maestru care a receptat cererea dlui Jones, în baza încheierii sale anterioare din cazul dlui Jones. Însă Maestrul a recunoscut că era bucuros de posibilitatea unei argumentări mai ample decât cea din cererile referitoare la cererea dlui Jones, spunând următoarele:

„... Dacă această chestiune ar fi ajuns în fața mea sub forma unei cereri separate, fără ca eu să fi decis în prealabil în cauza Jones...., poate că aș fi fost tentat să dispun notificarea în afara jurisdicției în baza faptului că mi se pare, după ce am ascultat argumentele, că este un incident cu privire la care trebuie să se răspundă de către acești acuzați, ca și la faptul dacă există o jurisdicție a acestor curți asupra lor.”

13. Reclamanții au formulat un apel în fața Curții de Apel, cu autorizarea Maestrului.

C. Hotărârea Curții de Apel

14. Cele două cauze au fost conexate și, pe 28 octombrie 2004, Curtea de Apel și-a publicat hotărârea. Aceasta a respins unanim apelul dlui Jones cu privire la încheierea Maestrului prin care a refuzat dispunerea notificării statului Arabia Saudită în afara jurisdicției. Cu toate acestea, a admis cererile de apel cu privire la refuzul de a permite notificarea, în fiecare caz, a acuzaților în parte.

15. În privința imunității statului Arabia Saudită, Lord Justice Mance, cu care au fost de acord Lordul Phillips și Lordul Justice Neuberger, a refuzat să se distanțeze de hotărârea acestei Curți în cauza Al-Adsani c. Regatului Unit [MC], nr. 35763/97, CEDO 2001‑XI. Acesta a constatat apoi că articolul 14(1) din Convenția Națiunilor Unite împotriva torturii (a se vedea punctul 63 de mai jos), care obligă statele contractante să se asigure că victimele actelor de tortură obțin despăgubiri, nu putea fi interpretat ca impunând o obligație pentru state de a acorda despăgubiri pentru actele de tortură atunci când acestea au fost comise de un alt stat pe teritoriul său.

16. Cu referire la imunitatea acuzaților în particular, Lord Justice Mance a menționat jurisprudența instanțelor naționale și a instanțelor din alte jurisdicții care recunoștea imunitatea ratione materiae a statelor în cazul actelor funcționarilor statali. Cu toate acestea, el a reținut că niciunul dintre cazuri nu viza o conduită ce trebuia considerată a fi în afara domeniului de aplicare al exercitării propriu-zise a autorității suverane sau vreo crimă internațională, nemaivorbind de tortura sistematică. Acesta nu a acceptat că definiția torturii din Convenția împotriva torturii, ca act „comis de către ori la instigarea sau cu consimțământul expres sau tacit al unui funcționar public sau al unei alte persoane acționând cu titlu oficial” (a se vedea punctul 59 de mai jos), era decisivă pentru cererile reclamanților:

„71. ... Pare dubios faptul că formularea ‘acționând cu titlu oficial’ îndrituiește referirea la ‘funcționarul public’. Tipurile de scop în realizarea căruia trebuie provocată durerea sau suferința ... vor reprezenta o limitare suficientă în cazul unui funcționar public. Orice ar fi, condiția ca durerea sau suferința să fie cauzată de către un funcționar public nu face în opinia mea altceva decât să-l indice pe autor și să arate contextul public în care acesta trebuie să acționeze. Nu se pretează actelor de tortură în sine orice caracter sau natură oficială sau guvernamentală, sau măsură ce poate fi privită în toate modalitățile drept o atribuție oficială de a vătăma, sau că vreun funcționar poate fi considerat drept reprezentant al statului când provoacă o asemenea durere sau suferință. Cu atât mai mult nu sugerează faptul că peste funcționarul care provoacă o asemenea durere sau suferință poate fi așternută mantia imuntății statale ... Întregul conținut al Convenției împotriva torturii caută să sublinieze răspunderea individuală a funcționarilor statului pentru actele de tortură ...”

17. Lord Justice Mance nu a considerat relevant faptul că locotenent-colonelul Abdul Aziz a fost descris în cererea dlui Jones drept „funcționar sau agent” al Arabiei Saudite. Nici nu a acceptat că diferențele generice dintre dreptul penal și dreptul civil justificau o diferențiere pentru aplicarea imunității în cele două contexte. Acesta a reținut că, în cauza Pinochet (nr. 3) (a se vedea punctele 44-56 de mai jos), Camera Lorzilor a considerat că nu va fi acordată imunitatea pentru urmărirea penală în cazul unui ofițer ce a comis acte de tortură în străinătate într-un context oficial. Nu era ușor de remarcat de ce acțiunea civilă împotriva unui presupus torționar ar fi implicat o mai mare ingerință în treburile interne ale unui stat străin decât acțiunea penală împotriva aceleiași persoane. Ar fi fost, de asemenea, nepotrivit ca un presupus torționar aflat sub jurisdicția statului litigiului să poată fi urmărit potrivit articolului 5(2) din Convenția împotriva torturii (a se vedea paragraful 62 de mai jos), neputând fi invocată imunitatea, iar victima presupusei torturi să nu poată intenta o acțiune civilă. Mai mult, nu exista niciun fundament pentru a se afirma că, în acțiunile civile, statele puteau fi ținute răspunzătoare în a despăgubi sau sprijini în vreun fel pe funcționarii acestora despre care s-ar fi demonstrat că au comis acte de tortură sistematică.

18. LJ Mance a considerat că, dacă ar fi avut succes vreo cerere din fața instanțelor engleze împotriva persoanelor, atunci aceasta ar fi trebuit să fie argumentată nu prin referirea la imunitate, ci prin referirea la ceea ce era specific instanțelor engleze în exercitarea jurisdicției lor. Pentru evaluarea acestei chestiuni era important un număr de factori, incluzând sensibilitatea problemelor implicate și puterea discreționară a instanțelor engleze de a-și declina competența pe motiv că Anglia nu era instanța potrivită pentru acel litigiu.

19. Cu referire la impactul articolului 6, Lord Justice Mance a identificat diferențe semnificative între solicitarea imunității ratione personae de către stat, în discuție în Al-Adsani; și solicitarea imunității ratione materiae de către stat în privința funcționarilor săi, în discuție în prezentele spețe. Mai întâi, acesta a considerat imposibil să se identifice vreun principiu internațional consacrat care să-i confere statului dreptul de a invoca imunitatea în cazul cererilor îndreptate împotriva unui funcționar, mai curând decât împotriva statului sau șefului de stat ori diplomaților. Acesta era de părerea că legislația și jurisprudența Statelor Unite (a se vedea punctele 112-125 de mai jos) militau puternic împotriva unui atare principiu consacrat și susțineau o opinie contrară. În măsura în care consilierul Guvernului pretindea că se referă la dovezile practicii stabilite, LJ Mance a reținut că jurisprudența la care se referea privea fie imunitatea statului în sine, fie imunitatea funcționarilor în parte pentru presupusa abatere care nu susținea nicio legătură în natură sau gravitate cu infracțiunea internațională a torturii sistematice. El a considerat că motivele din opinia separată a judecătorilor Higgins, Kooijmans și Buergenthal la hotărârea Curții Internaționale de Justiție din cazul Arrest Warrant (a se vedea punctele 84-85 de mai jos) confirmau faptul că nu a fost stabilită nicio practică internațională în acest domeniu.

20. LJ Mance a explicat că acolo unde, în temeiul articolului 14 din Convenția împotriva torturii, statul a creat un remediu intern pentru tortură în cazul în care aceasta a fost comisă pe teritoriul său, ar putea fi de așteptat ca celelalte instanțe naționale să refuze să-și exercite jurisdicția. Însă, menținerea refuzului total al recursului la instanțele civile ale altor jurisdicții ar putea fi considerată o măsură disproporționată în situația în care un stat nu asigura un remediu adecvat pentru actele de tortură sistematică produse pe teritoriul său. El a recunoscut că instanțele unui stat nu trebuiau să se pronunțe cu lejeritate asupra treburilor interne ale altui stat, considerând că existau multe circumstanțe, în special în contextul drepturilor omului, unde acestea trebuiau să ia în considerare și să-și formeze o opinie asupra poziției sau conduitei statelor străine.

21. Lord Justice Mance a concluzionat că admisibilitatea cererii unui stat străin de a i se conferi imunitate ratione materiae în privința unui funcționar de-al său suspectat că ar fi comis acte de tortură sistematică ar putea lipsi realmente de conținut dreptul de acces la un tribunal în temeiul articolului 6, într-un caz în care victima actelor de tortură nu ar avea perspectiva recursului în statul ai cărui funcționari au comis actele de tortură. Prin urmare, acesta a admis apelurile reclamanților în privința acuzaților în parte și le-a trimis spre rejudecare, concluzionând:

„96. ... Mi se pare că orice privire absolută asupra imunității trebuie să cedeze cel puțin în fața susținerilor privind tortura sistematică, până la o abordare mai nuanțată sau proporțională. Așa fiind, având în vedere dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor Omului, este suficient să se hotărască în acest apel că, acolo unde chestiunile privind imunitatea statului sunt sau nu tratate ca fiind teoretic separate de chestiunile de jurisdicție în dreptul englez, admisibilitatea, oportunitatea și proporționalitatea exercitării jurisdicției trebuie să fie determinată într-unul și același timp. O asemenea concluzie reflectă importanța atașamentului față de recunoașterea și garantarea efectivă a drepturilor individuale ale omului în gândirea și jurisprudența internațională din prezent. Acest fapt se potrivește armonios cu poziția atinsă deja în legătură cu procedurile penale. El satisface obligația noastră decurgând din articolul 6 din Convenție de a nu interzice accesul la curțile noastre, în circumstanțele în care ar fi potrivit altfel să se exercite jurisdicția aplicând principiile jurisdicționale naționale, atât timp cât un asemenea procedeu va urmări atingerea unui scop legitim și proporțional.”

22. În hotărârea sa concurentă, Lordul Phillips a fost de acord cu concluziile lui LJ Mance atât în privința cererii împotriva Arabiei Saudite, cât și în cea împotriva funcționarilor în parte. În speță, acesta a considerat că hotărârea din cazul Pinochet (nr. 3) (a se vedea paragrafele 44-56 de mai jos) au demonstrat că tortura nu se mai încadrează în domeniul de aplicare al atribuțiilor oficiale ale unui funcționar al statului. În consecință, reieșea că dacă erau inițiate acțiuni civile împotriva persoanelor pentru acte de tortură în circumstanțele în care statul era imun în cazul procesului, nu putea exista vreo sugestie potrivit căreia statul ar fi răspunzător indirect: era vorba despre răspunderea personală a particularilor și nu de cea a statului.

23. Cu privire la abordarea acestei Curți, el a comentat:

„134. Chiar dacă Marea Cameră a considerat cererea pentru imunitatea statului în legătură cu cererile împotriva particularilor, nu cred că ar fi existat o majoritate în favoarea opiniei că acest fapt reprezenta o limitare legitimă a dreptului de acces la un tribunal în temeiul articolului 6(1). Chiar dacă Curtea a împărtășit concluziile la care am ajuns în acest apel, ea ar fi trebuit să rețină că nu exista o regulă consacrată de drept internațional public care să fi conferit o asemenea imunitate. Chiar dacă ea a concluzionat că exista o asemenea regulă, consider că era de preferat să se fi reținut că nu ar fi fost proporțional să aplici regula astfel încât să înlături despăgubirile de natură civilă solicitate de la particulari.”

D. Hotărârea Camerei Lorzilor

24. Arabia Saudită a atacat cu recurs hotărârea Curții de Apel în fața Camerei Lorzilor, în privința acuzaților în particular, iar dl Jones a atacat hotărârea Curții de Apel în privința cererii sale împotriva Arabiei Saudite. Pe 14 iunie 2006, Camera Lorzilor a admis unanim recursul Arabiei Saudite și a respins recursul dlui Jones.

25. Lordul Bingham a considerat că exista „puzderie de autoritate” în Regatul Unit și oriunde în altă parte pentru a se afirma că un stat era îndrituit să ceară imunitate pentru funcționarii sau agenții săi și că dreptul statului la imunitate nu putea fi eludat prin judecarea lor în loc. În unele cazuri limită, ar fi putut exista dubii în privința unei legături suficiente între conduita unui particular, fie el funcționar sau agent, și un stat, pentru a-l îndritui să ceară imunitate pentru conduita sa. Dar, în opinia sa, ele nu erau cazuri limită. Locotenent-colonelul Abdul Aziz a fost chemat în judecată în calitate de funcționar sau agent al Arabiei Saudite și nu exista niciun indiciu potrivit căruia nu ar fi fost achitat pentru conduita sa ori nu era presupusă achitarea sa pentru sarcinilor sale. Cei patru inculpați din cel de-al doilea caz erau funcționari publici și presupusa conduită a avut loc în condiții publice în timpul interogatoriului.

26. În continuare, cu referire la Proiectul de Articole al Comisiei Internaționale de Drept privind răspunderea statelor pentru actele internaționale ilicite („Proiectul de articole privind răspunderea statelor”: a se vedea punctele 107-109 de mai jos), Lordul Bingham a menționat că „dreptul internațional nu impune ca și condiție a dreptului statului de a solicita imunitatea pentru conduita funcționarilor sau agenților săi, ca cei din urmă să fi acționat în conformitate cu instrucțiunile sau sub autoritatea sa”. Faptul că acea conduită a fost ilegală sau criticabilă nu constituia, în sine, un motiv de a refuza imunitatea.

27. Pentru a reuși în privința cererii lor în temeiul Convenției, Lordul Bingham a explicat faptul că reclamanții trebuiau să stabilească trei chestiuni. Întâi, ei trebuiau să demonstreze că articolul 6 din Convenție era incident prin acordarea imunității; Lordul Bingham era gata să afirme, în baza hotărârii Curții din Al-Adsani, citată mai sus, că era incident. În al doilea rând, ei trebuiau să arate că acordarea imunității le interzicea accesul la un tribunal; Lordul Bingham era convins că o făcea pe deplin. În al treilea rând, reclamanții trebuiau să demonstreze că restricția nu era direcționată spre un scop legitim și că era disproporționată.

28. Lordul Bingham nu a fost de acord cu susținerea reclamanților potrivit căreia tortura nu putea fi un act guvernamental sau oficial, de vreme ce, în temeiul articolului 1 din Convenția împotriva torturii, tortura trebuia să fie provocată de către sau cu consimțământul unui funcționar public sau al unei alte persoane acționând cu titlu oficial (a se vedea punctul 59 de mai jos). Cu toate că reclamanții au făcut trimitere la un corp substanțial de autoritate, arătând că instanțele din Statele Unite nu ar recunoaște actele comise de către funcționarii particulari ca fiind efectuate cu titlu oficial din motive de imunitate dacă acele acte erau contrare unei interdicții jus cogens, Lordul Bingham a considerat lipsit de necesitate să examineze acele autorități, de vreme ce ele erau importante doar în măsura în care exprimau principii larg împărtășite și respectate de alte națiuni. Cu toate acestea, așa cum au statuat judecătorii Higgins, Kooijmans și Buergenthal în opinia lor concurentă din cazul Arrest Warrant, abordarea „unilaterală” a SUA nu atrăgea „aprobarea statelor în general” (a se vedea punctul 84 de mai jos).

29. În ceea ce ține de invocarea de către reclamanți, la recomandarea Comitetului Națiunilor Unite împotriva torturii din 7 iulie 2005 în cazul Canadei, a comentariilor făcute în hotărârea Tribunalului Internațional Penal pentru Fosta Iugoslavie în cauza Furundzija, și a hotărârii Curții italiene de Casație din cazul Ferrini v. Germania (a se vedea punctele 66, 82 și, respectiv, 140 de mai jos), Lordul Bingham a considerat-o pe prima a fi lipsită de autoritate juridică, pe a doua – un obiter dictum și pe a treia a nu fi o aserțiune exactă cu privire la dreptul internațional.

30. Lordul Bingham a identificat patru argumente avansate de către Arabia Saudită despre care a spus că sunt „irezistibile cumulativ”. În primul rând, dată fiind concluzia Curții Internaționale de Justiție în cazul Arrest Warrant, reclamanții trebuiau să accepte faptul că imunitatea ratione personae a statului putea fi solicitată de către un ministru de externe în exercițiu acuzat de comiterea de crime împotriva umanității. Prin urmare, interzicerea torturii nu anula în mod automat toate celelalte reguli ale dreptului internațional. În al doilea rând, articolul 14 din Convenția împotriva torturii nu asigura o jurisdicție civilă universală. În al treilea rând, Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și la proprietățile lor din 2004 („Convenția ONU cu privire la imunitățile de jurisdicție”: a se vedea punctele 75-80 de mai jos) nu prevedea vreo excepție de la imunitate în acțiunile civile bazate pe acte de tortură; cu toate că o atare excepție a fost avută în vedere de către un grup de lucru al Comisiei de drept internațional, nu s-a căzut de acord asupra acesteia (a se vedea punctul 79 de mai jos). Lordul Bingham a reținut în această privință că, deși unii comentatori au criticat Convenția ONU pentru că nu includea o excepție în cazul torturii, au acceptat totuși că acest domeniu al dreptului internațional era „într-o stare de flux” și nu sugera că exista un consens internațional în favoarea unei asemenea excepții. În fine, nu exista vreo dovadă cu privire la faptul că statele au recunoscut sau au dat efect oricărei obligații de drept internațional de a exercita jurisdicție universală asupra cererilor născute din presupuse încălcări ale normelor peremptorii de drept internațional, și nici nu exista vreun consens de opinie judiciară sau acceptată că ar trebui. Din aceste motive, Lordul Bingham a căzut de acord cu Curtea de Apel că acțiunea intentată de către dl Jones împotriva Arabiei Saudite a trebuit să fie respinsă.

31. În privința acuzaților în parte, acesta a reținut că nu poate fi susținută concluzia Curții de Apel cu privire la plângerile privind tortura. El a considerat că instanța de apel s-a distanțat în mod incorect de la poziția sa din cauza anterioară Propend potrivit căreia actele funcționarilor statului trebuiau considerate a fi actele statului însuși (a se vedea punctul 42-43 de mai jos). Acesta a explicat:

„30. ... Nu exista vreun motiv de principiu pentru această distanțare. Statul poate acționa doar prin funcționarii și agenții săi; actele lor oficiale sunt actele statului; și imunitatea statului în privința acestora este fundamentală pentru principiul imunității statale. Această eroare a avut drept efect faptul că, în timp ce Regatul era ținut a fi imun, Ministerul de Interne, ca departament al guvernului, era considerat imun, ministrul de Interne (cel de-al patrulea acuzat din a doua acțiune) nu era, ceea ce reprezintă o anomalie izbitoare.”

32. Lordul Bingham a explicat că această primă eroare a condus curtea la comiterea unei alteia: concluzia sa potrivit căreia cererea civilă împotriva unui torționar în parte nu implica statul în mod indirect în orice altă privință criticabilă afară de urmărirea penală. Acesta a observat:

„31. ... Un stat nu este răspunzător din punct de vedere penal în dreptul englez sau internațional, și prin urmare nu poate fi direct implicat în procesul penal. Urmărirea unui funcționar sau a unui agent pentru un act de tortură în temeiul articolului 1 din Convenția împotriva torturii se bazează pe o excepție expresă de la regula generală a imunității. Cu toate acestea, este limpede că o acțiune civilă împotriva torționarilor în parte bazată pe acte de tortură oficială implică indirect statul de vreme ce actele lor îi pot fi atribuite. Dacă aceste plângeri împotriva acuzaților în parte ar fi continuat și ar fi fost admise, interesele Regatului ar fi fost indubitabil afectate, chiar dacă nu este o parte numită.”

33. În viziunea Lordului Bingham, ambele erori au rezultat dintr-o greșită interpretare a hotărârii Pinochet (nr. 3) (a se vedea punctul 44-56 de mai jos), care privea doar procesul penal. Diferența dintre procesul penal (care era obiect al jurisdicției universale) și procesul civil (care nu) era, spune acesta, una „fundamentală” și una de care nu puteai „să scapi”.

34. În fine, Lordul Bingham a reținut că instanța de apel a constatat că jurisdicția trebuia guvernată de „utilizarea sau dezvoltarea adecvată a principiilor discreționare”. El a considerat că asta însemna să greșești natura imunității statale. Acolo unde era aplicabilă, imunitatea statală constituia o barieră preliminară absolută, iar statele erau fie imune la jurisdicția unei instanțe străine, fie nu, astfel că nu era loc de exercițiu discreționar.

35. În opinia sa concurentă, Lordul Hoffmann a considerat că nu exista vreun conflict automat între interdicția jus cogens asupra torturii și legea privind imunitatea statală: imunitatea statală era o regulă procedurală și Arabia Saudită, cerând imunitatea, nu justifica tortura, ci mai degrabă contesta competența instanțelor engleze de a decide dacă aceasta a torturat sau nu. El a citat cu asentiment observația lui Hazel Fox QC (Dreptul imunității statale (2004), p 525) potrivit căruia imunitatea statală nu „înlătura interdicția conținută într-o normă de jus cogens, ci mai degrabă devia orice încălcare a sa către o metodă diferită de soluționare”. Pentru Lordul Hoffmann, putea apărea un conflict doar dacă interdicția asupra torturii genera o regulă auxiliară procedurală care, pe calea excepției de la imunitatea statală, îndrituia un stat să-și asume competența civilă asupra altor state. Precum Lordul Bingham, acesta a reținut faptul că autoritățile citate demonstrau lipsa oricărui suport în dreptul internațional pentru o asemenea regulă.

36. În privința aplicării imunității statale acuzaților în parte, Lordul Hoffman a susținut că, pentru a stabili că acordarea imunității unui oficial ar încălca dreptul de acces la un tribunal garantat de articolul 6 din Convenție, era necesar, ca în cazul imunității statului însuși, să se arate că dreptul internațional nu implica acordarea imunității pentru procesele civile în cazul funcționarilor care erau suspectați de comiterea torturii. Acesta a considerat că, din nou, era imposibil să se găsească o atare excepție în vreun tratat. El a analizat într-o oarecare măsură circumstanțele în care statul ar fi fost răspunzător pentru actele unui funcționar în dreptul internațional și a constatat în mod clar că în dreptul internațional ar interveni răspunderea statală pentru unul dintre funcționarii săi, dacă acesta, „sub stindardul autorității statale”, ar fi torturat un cetățean al unui alt stat, chiar dacă actele ar fi fost ilegale și neautorizate. El a menționat:

„78. ... Concluzia potrivit căreia, în scopurile imunității statale, [funcționarul] nu a acționat cu titlu oficial ar crea o asimetrie între regulile răspunderii și cele ale imunității.

79. Mai mult, în caz de tortură, ar exista o asimetrie și mai izbitoare între Convenția împotriva torturii și regululile imunității dacă s-ar reține că același act era oficial în înțelesul definiției date torturii, însă nu și în înțelesurile imunității ...”

37. Lordul Hoffman a considerat concluzia lui LJ Mance potrivit căreia definiția torturii din Convenția împotriva torturii nu acorda actelor de tortură vreun caracter oficial nesatisfăcătoare, explicând:

„83. ... Actele de tortură fie sunt acte oficiale, fie nu. Convenția împotriva torturii nu le „acordă” un caracter oficial; ele trebuie să fie oficiale în primul rând pentru a face incidentă Convenția. Și dacă sunt oficiale în suficientă măsură pentru a face incidentă Convenția, nu aș vedea de ce nu sunt oficiale în suficientă măsură ca să atragă imunitatea.”

38. Acesta a considerat, de asemenea, nepotrivită abordarea propusă de către Curtea de Apel pentru exercitarea jurisdicției, pe motiv că imunitatea statală nu era o restricție auto-impusă, ci era „impusă de dreptul internațional fără vreo discriminare între state”. El a concluzionat că ar fi „foarte neplăcut pentru ramura judecătorească a guvernământului să decidă că va permite investigarea acuzelor de tortură împotriva funcționarilor unui stat străin, nu și împotriva celor ai unui alt stat”.

II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

A. Legea privind imunitatea statală din 1978

39. Partea I a Legii din 1978 privește domeniul imunității statale în acțiunea civilă. Secțiunea 1 prevede următoarele:

„1(1) Statele sunt imune la jurisdicția curților Regatului Unit, cu excepția celor prevăzute în dispozițiile următoare ale acestei Părți a Legii.

(2) Curțile vor da efect imunității conferite prin prezenta secțiune chiar dacă statele nu compar în procesele în discuție.”

40. Restul din Partea I a Legii identifică excepțiile de la imunitate, incluzând: supunerea față de jurisdicție (secțiunea 2); tranzacțiile comerciale și contractele ce trebuie executate în Regatul Unit (secțiunea 3); contractele de muncă (secțiunea 4); vătămările personale și distrugerea bunurilor „cauzate printr-un act sau o omisiune în Regatul Unit” (secțiunea 5); proprietatea, posesia și uzul proprietății (secțiunea 6); brevetele, mărcile comerciale etc. (secțiunea 7); statutul de membru al organelor corporative (secțiunea 8); arbitrajele (secțiunea 9); navele folosite în scopuri comerciale (secțiunea 10); și TVA, taxele vamale etc (secțiunea 11).

41. Secțiunea 14 prevede:

„14(1) Imunitățile și privilegiile conferite prin această Parte a legii se aplică oricărui stat străin sau parte a Commonwealth-ului, altuia decât Regatul Unit; și referințele la un stat includ referințele la–

(a) suveranul sau alt șef al statului în atribuțiile sale publice;

(b) guvernul acelui stat;

(c) orice minister al acelui guvern,

Însă nu oricărei entități (numită în continuare ‘entitate separată’) care este diferităde organele executive ale guvernului acelui stat și poate acționa în judecată sau fi acționată în judecată.

(2) Entitățile separate sunt imune la jurisdicția instanțelor din Regatul Unit dacă, și numai dacă–

(a) procedurile se referă la ceva înfăptuit de acestea în exercițiul autorității suverane; și

(b) circumstanțele sunt de o asemenea natură încât statul ... ar fi fost astfel imun.”

B. Propend Finance Ltd v Sing și un altul [1997] ILR 611 („Propend”)

42. În Propend, Curtea de Apel a considerat că Legea din 1978 era aplicabilă șefului Forțelor Poliției Federale Australiene. Curtea a considerat că acuzatul beneficia de imunitatea statală, argumentând că:

„Protecția oferită statelor de Legea din 1978 ar fi compromisă dacă angajații sau ofițerii ... vor putea fi judecați ca niște particulari în chestiuni ce țin de conduita statului în privința cărora statul pe care îl serveau avea imunitate. Secțiunea14(1) trebuie citită ca acordând angajaților sau ofițerilor în parte ai unui stat străin protecție, sub aceeași mantie care protejează statul însuși.”

43. Curtea a observat că acest enunț beneficia de un sprijin larg în jurisdicțiile Commonwealth-ului și în cele străine, citând cauze germane, canadiene și americane.

C. Regina v. Bow Street Metropolitan Stipendiary Magistrate și alții, ex parte Pinochet Ugarte (nr. 3) [2000] 1 AC 147 („Pinochet (nr. 3)”)

44. Pinochet (nr. 3) a vizat o solicitare a Spaniei pentru extrădarea senatorului Augusto Pinochet din Regatul Unit pentru a figura într-un proces privind comiterea unor infracțiuni, incluzând tortura, săvârșite în principal în Chile, pe când deținea funcția de șef al acestui stat. Senatorul Pinochet și Guvernul chilian au argumentat că senatorul beneficia de imunitate ratione materiae în privința infracțiunilor despre care era acuzat că le-ar fi comis. Camera Lorzilor și-a pronunțat hotărârea în martie 1999 și a stabilit unanim că pârâtul nu beneficia de imunitate la urmărirea penală în privința acuzațiilor de tortură..

45. Lordul Browne-Wilkinson a observat faptul că dacă pârâtul nu era îndrituit la imunitate în legătură cu actele de tortură, ar fi fost pentru prima dată când o instanță internă locală ar fi refuzat acordarea imunității unui fost șef al unui stat pe motiv că nu putea exista imunitate împotriva urmăririi penale pentru comiterea anumitor crime internaționale. Acesta a explicat că adoptarea Convenției împotriva torturii a avut la bază asigurarea unui sistem internațional în cadrul căruia torționarul nu putea găsi un refugiu sigur. El a reținut următoarele puncte importante: (1) „tortura” în acest context putea fi comisă foar de un funcționar public sau de către o altă persoană acționând într-un cadru oficial, care includea șeful unui stat; (2) ordinele superiorului nu asigurau vreo justificare; (3) exista o juridicție penală universală; (4) nu exista o prevedere expresă privind imunitatea statală; (5) Chile, Spania și Regatul Unit erau state părți la Convenție și legate, așadar, de prevederile sale.

46. Întorcându-se la faptele cauzei, acesta a spus:

„Întrebarea la care trebuie deci să se răspundă este dacă pretinsa organizare a torturii statale de către senatorul Pinochet (dacă va fi dovedită) va constitui un act comis de către senatorul Pinochet ca parte a atribuțiilor sale oficiale de șef al statului. Nu este suficient să se spună că săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi parte a atribuțiilor de șef al statului. Acțiunile pedepsite de legea penală locală pot fi înfăptuite, cu toate acestea, în mod oficial și pot face prin urmare incidentă imunitatea ratione materiae. Cazul necesită o analiză îndeaproape.”

47. Acesta era de părerea că exista un motiv puternic pentru a se afirma că aplicarea torturii, așa cum era definită în Convenția împotriva torturii, nu putea fi o atribuție statală, cu toate că avea dubii dacă, înainte de intrarea în vigoare al Convenției împotriva torturii, existența crimei internaționale de tortură ca jus cogens era suficientă să justifice concluzia potrivit căreia organizarea torturii de stat nu constituia exercițiul unei atribuții oficiale pentru scopurile imunității. El a continuat:

„... Nu a existat până atunci o formă de jurisdicție universală pentru pedepsirea crimei de tortură despre care să se facă vorbire ca de o crimă internațională pe deplin constituită. Însă în hotărârea mea, Convenția împotriva torturii a arătat ceea ce lipsea: o jurisdicție universală la nivel mondial. În plus, ea cerea tuturor statelor membre să interzică și să scoată în afara legii tortura: articolul 2. Cum poate fi conformă cu scopurile dreptului internaționat o atribuție oficială de a face ceva ce însuși dreptul internațional interzice și incriminează?”

48. Lordul Browne-Wilkinson a considerat că dacă implementarea unui regim de tortură era o atribuție publică ce atrage imunitatea ratione materiae, acest fapt conducea la rezultate bizare. De vreme ce o asemenea imunitate se extindea la toți funcționarii statului implicați în realizarea atribuțiilor statului și de vreme ce crima internațională de tortură putea fi comisă potrivit Convenției împotriva torturii doar de către un funcționar sau de o altă persoană cu titlu oficial, toți făptuitorii torturii ar fi îndrituiți la imunitate. În consecință, nu ar exista niciun caz din afara statului Chile în care putea să se desfășoare cu succes urmărirea penală a celui răspunzător de comiterea torturii până când Chile nu ar fi gata să-i ridice imunitatea. Acesta a concluzionat:

„... Prin urmare, întreaga structură elaborată a jurisdicției universale asupra torturii comise de către funcționari devine zadarnică și unul dintre scopurile principale ale Convenției împotriva torturii – de a asigura un sistem care să nu permită salvarea torționarilor – va deveni înfrânt. În hotărârea mea, toți acești factori dovedesc împreună că noțiunea de imunitate continuă pentru foștii șefi de stat este neconformă cu prevederile Convenției împotriva torturii.”

49. Lordul Hope of Craighead a pus întrebarea dacă acel concept al atribuțiilor oficiale includea acte de tipul celor invocate în cauză, care nu erau acte private, ci acte comise în exercitarea autorității statale. El a menționat următoarele:

„... Consider că răspunsul la această întrebare este bine fundamentat în dreptul internațional cutumiar. Testul privește faptul dacă aceste acte erau, pe de o parte, private, sau dacă erau acte guvernamentale comise în exercițiul autorității sale de șef al statului sau în altă calitate. Problema este dacă actul a fost comis pentru a promova interesele statului – dacă a fost comis în propriul său beneficiu sau propria sa plăcere sau dacă a fost comis pentru stat ... Faptuș că actele comise pentru stat au implicat o conduită criminală nu înlătură imunitatea ...

Se poate spune că nu ține de atribuțiile șefului de stat comiterea de acte incriminate de legile și constituția propriului său stat sau pe care dreptul internațional le consideră criminale. Însă consider că această abordare a problemei este principial greșită. Principiul imunității ratione materiae protejează toate actele pe care șeful statului le-a comis în exercitarea atribuțiior guvernamentale. Scopul pentru care ele au fost comise protejează aceste acte de o analiză ulterioară. Există doar două excepții pentru această abordare pe care dreptul internațional cutumiar le-a recunoscut. Prima se referă la actele criminale pe care șeful statului le-a comis sub stindardul calității sale de șef al statului, dar care erau în realitate pentru propria sa plăcere sau propriul său beneficiu ... A doua se referă la actele a căror interzicere a dobândit statutul de jus cogens în dreptul internațional...”

50. Lordul Hope a concluzionat că după adoptarea Convenției împotriva torturii, nu le mai era permis statelor semnatare ale acesteia să invoce imunitatea ratione materiae în eventualitatea acuzațiilor de tortură sistemică sau la scară largă, care echivala cu o crimă internațională, comisă fiind după acea dată. Acesta a explicat:

„Nu voi privi acest lucru ca pe un caz de renunțare. Nici nu voi accepta că împrejurarea ca foștii șefi de state trebuiau lipsiți de imunitatea lor ratione materiae în privința tuturor actelor de tortură oficială, așa cum o definește articolul 1, a reprezentat o condiție implicită a Convenției împotriva torturii. Este adevărat că obligațiile recunoscute de dreptul internațional cutumiar în cazul unor crime internaționale de o asemenea gravitate până la data la care Chile a ratificat Convenția sunt suficient de puternice încât să înlăture orice obiecție la aceasta pe motiv că a fost disponibilă imunitatea ratione materiae pentru exercitarea jurisdicției asupra crimelor comise după acea dată pe care Regatul Unit.”

51. Lordul Hutton a concluzionat că intenția clară a Convenției împotriva torturii era ca funcționarii unui stat care au comis acte de tortură să fie urmăriți penal dacă se găsesc într-un alt stat. El a menționat așadar că pârâtul nu ar putea susține că săvârșirea actelor de tortură după intrarea în vigoare a Convenției era o atribuție a șefului de stat. În timp ce presupusele acte de tortură comise de către pârât au avut loc sub stindardul poziției sale de șef al statului, ele nu puteau fi considerate ca atribuții ale unui șef de stat în temeiul dreptului internațional, de vreme ce dreptul internațional interzicea expres tortura ca pe o măsură pe care un stat o întrebuința în orice circumstanțe și o cataloga drept crimă internațională.

52. Lordul Saville of Newdigate a admis că după intrarea în vigoare a Convenției împotriva torturii, imunitatea statală ratione materiae pentru actele de tortură nu putea exista în conformitate cu condițiile sale. Așadar, reieșea că exista un acord privind exceptarea de la regula generală a imunității statale ratione materiae între Spania, Chile și Regatul Unit de la data la care cele trei state au devenit părți ale acelei Convenții.

53. Lordul Millett a reținut că definiția torturii din Convenția împotriva torturii era întru totul neconformă cu existența unei excepții a imunității ratione materiae. Acesta a concluzionat:

„... Republica Chile era parte a Convenției împotriva Torturii și se presupune că a consimțit la impunerea unei obligații pentru instanșele naționale străine de a prelua și exercita urmărirea penașă în privința utilizării oficiale a torturii. Nu consider că ar fi renunțat astfel la imunitatea sa. În opinia mea nu exista o imunitate la care să se renunțe. Infracțiunea este una care putea fi comisă doar în circumstanțe ce ar fi dat naștere, în mod normal, la imunitate. Comunitatea internațională a creat o infracțiune pentru care imunitatea ratione materiae nu erea posibil a fi incidentă. Nu se poate presupune că dreptul internațional a reglementat o infracțiune acând caracterul de jus cogens și în același timp a oferit o imunitate la fel de vastă ca obligația pe care caută s-o impună.”

54. Acesta a identificat o diferență între procedurile civile și cele penale, explicând:

„... Nu văd nimic ilogic sau contrar ordinii publice în interzicerea dreptului victimelor statului care a susținut tortura de a da în judecată statul acuzat la o instanță străină și în încuviințarea (ba chiar cerința), în același timp, ca alte state să condamne și să pedepsească persoanele răspunzătoare dacă statul acuzat omite să acționeze. Acest scop a stat la baza Convenției împotriva torturii. Este important să subliniez că nu se presupune că senatorul Pinochet este răspunzător penal pentru că a fost șef al statului când alți funcționari răspunzători au utilizat tortura pentru a-l menține la putere. Nu se presupune că este indirect responsabil pentru greșelile subordonaților săi. Se presupune că este pasibil de răspundere penală directă pentru propriile sale fapte, prin ordonarea și conducerea unei campanii de teroare, implicând folosirea torturii ...”

55. Lordul Phillips of Worth Matravers a comentat, de asemenea, că principiiile imunității care erau aplicabile procesului civil nu erau incidente, în mod necesar, și în urmărirea penală. Acesta a menționat că dacă procedurile din Pinochet ar fi avut o natură civilă, Chile ar fi putut susține că era implicat indirect; dar acest argument nu opera acolo unde procedurile erau penale și unde problema era răspunderea personală și nu cea a statului Chile. La întrebarea pusă în acest caz, Lordul Phillips a considerat, precum Lordul Saville, că imunitatea statală ratione materiae nu putea co-exista cu noțiunea de crime internaționale. De vreme ce în cazul torturii, singura conduită acoperită de Convenția împotriva torturii era conduita supusă imunității ratione materiae în eventualitatea aplicării sale, Convenția era incompatibilă cu aplicabilitatea unei asemenea imunități.

56. În opinia sa disidentă, Lordul Goff of Chieveley a considerat limpede că dacă imunitatea statală în privința torturii era înlăturată în acel caz, atunci acest lucru se putea face doar prin Convenția împotriva torturii. El nu a considerat că bine-fundamentatul principiu potrivit căruia renunțarea unui stat la imunitate trebuia să fie expresă putea fi eludat prin constatarea că tortura nu făcea parte din atribuțiile unui stat și că, prin urmare, nicio imunitate ratione materiae nu era aplicabilă unor asemenea acte. Acesta a subliniat că nu exista nicio dovadă a vreunei opinii cu privire la renunțarea la imunitatea statală în negocierile ce au condus la semnarea Convenției împotriva torturii. El a mai punctat că dacă imunitatea ratione materiae ar fi fost exclusă, foștii șefi de state și înalții funcționari publici ar fi fost nevoiți să se gândească de două ori în privința deplasărilor în afară, de teama de a nu fi subiecți ai unor acuze nefondate emanând de la state de o convingere politică diferită. Acesta a concluzionat că era incidentă imunitatea statală.

D. Notificarea cererilor în afara jurisdicției

57. Partea a 6-a din Regulile de Procedură civilă pentru Anglia și Țara Galilor reglementează notificarea cererilor în afara jurisdicției. La momentul faptelor, în temeiul Regulilor 6.20 și 6.21, pentru a obține încuviințarea de a se notifica procedurile în afara jurisdicției, reclamantul era obligat să arate că exista o șansă rezonabilă de succes a cererii sale, pentru a convinge instanța că era un caz potrivit în care ar trebui exercitată discreția pentru a permite notificarea și a demonstra că Anglia și Țara Galilor erau jurisdicția potrivită în fața căreia să fie introdusă acțiunea.

E. Despăgubirile în procedurile penale

58. Potrivit secțiunii 130 a Legii Puterilor de condamnare a instanțelor penale din 2000, instanțele penale au puterea de a dispune despăgubiri pentru prejudiciul personal, pierderile sau prejudiciiile rezultate în urma comiterii unei infracțiuni. Ordinul de dispoziție este menit pentru cazurile simple și directe în care cuantumul despăgubirilor poate fi rapid și ușor de constatat și unde judecătorul beneficiază de probele necesare. Nu este menit să acorde din nou despăgubiri civile, acolo unde cuantificarea pierderilor este dificilă.

III. MATERIALE DE DREPT INTERNAȚIONAL RELEVANTE

A. Interzicerea torturii

59. Regatul Unit, Arabia Saudită și alte 151 de state sunt părți ale Convenției Națiunilor Unite din 1984 împotriva Torturii. Articolul 1 prevede următoarele:

„1. În sensul prezentei convenții, termenul tortură înseamnă orice act prin care se provoacă unei persoane, cu intenție, o durere sau suferințe puternice, fizice ori psihice, mai ales cu scopul de a obține de la această persoană sau de la o terță persoană informații sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terță persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau a face presiuni asupra unei terțe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci când o asemenea durere sau astfel de suferințe sunt provocate de către un agent al autorității publice sau de orice altă persoană care acționează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimțământul expres sau tacit al unor asemenea persoane. Acest termen nu se referă la durerea ori suferințele rezultând exclusiv din sancțiuni legale, inerente acestor sancțiuni sau ocazionate de ele.

2. Prezentul articol nu aduce atingere niciunui instrument internațional sau legi naționale care conține ori poate să conțină dispoziții de o mai largă cuprindere.”

60. Articolul 2(1) al Convenției le cere statelor să „ia măsuri legislative, administrative, judiciare sau alte măsuri pentru prevenirea săvârșirii actelor de tortură pe orice teritoriu aflat sub jurisdicția lor”.

61. Articolul 4 obligă statele să vegheze ca toate actele de tortură, inclusiv tentativa de săvârșire a torturii sau orice act ce constituie complicitate sau participare la tortură, să fie incriminate prin legile lor penale.

62. Articolul 5 prevede:

„1. Fiecare stat parte ia măsurile necesare pentru a-și stabili competența de a soluționa infracțiunile vizate de articolul 4, în urmatoarele cazuri:

(a) Când infracțiunea a fost comisă pe orice teritoriu aflat sub jurisdicția acelui stat ori la bordul aeronavelor sau navelor înmatriculate în acel stat;

(b) Când autorul bănuit al infracțiunii este un resortisant al acelui stat;

(c) Când victima este un resortisant al acelui stat, iar acesta din urmă consideră că este oportun.

2. Fiecare stat parte ia, de asemenea, măsurile necesare pentru a-și stabili competența cu privire la acele infracțiuni, în cazul în care autorul bănuit al acestora se găsește pe orice teritoriu de sub jurisdicția sa și de unde acel stat nu îl extrădează conform articolului 8 către unul dintre statele vizate la paragraful I al prezentului articol.

3. Prezenta convenție nu înlătură nicio competență penală exercitată potrivit legilor naționale.”

63. Articolul 14 prevede:

„1. Fiecare stat parte garantează victimei unui act de tortură, în sistemul său juridic, dreptul de a obține repararea prejudiciului și de a fi îndemnizată în mod echitabil și de o manieră adecvată, inclusiv mijloacele necesare pentru readaptarea sa cât mai completă. În cazul decesului victimei ca urmare a unui act de tortură, avânzii-cauză ai acesteia au dreptul la despăgubiri.

2. Nimic din acest articol nu exclude vreun drept la despăgubiri pe care l-ar putea avea victima sau orice altă persoană în temeiul legilor naționale.”

64. După ratificarea Convenției împotriva torturii, Statele Unite au formulat o rezervă exprimându-și înțelegerea asupra faptului că articolul 14 îi cerea statului parte să asigure dreptul individual la acțiune în despăgubire doar pentru actele de tortură comise în teritoriile aflate sub jurisdicția acelui stat parte.

65. În concluziile și recomandările sale din 12 iunie 2002 în privința raportului periodic prezentat de Arabia Saudită (CAT/C/CR/28/5), Comitetul împotriva torturii a considerat că era un subiect de îngrijorare faptul că în Arabia Saudită exista un aparent eșec de a asigura mecanisme efective pentru investigarea cererilor de încălcare a Convenției împotriva torturii; și că de vreme ce au fost instituite mecanismele menite să asigure despăgubiri pentru conduita ce încălca cerințele Convenției, în practică despăgubirile erau rar obținute și exercitarea deplină a drepturilor garantate de Convenție era, prin urmare, limitată.

66. În concluziile și recomandările sale din 7 iulie 2005 în privința rapoartelor periodice prezentate de Canada (CAT/C/CR/34/CAN), Comitetul a considerat a fi un subiect de îngrijorare faptul că în Canada lipseau măsurile efective de asigurare a despăgubirilor civile pentru victimele torturii din toate cazurile. Cu toate că despăgubirile erau disponibile pentru tortura comisă în Canada, nu același lucru se întâmpla și cu torturile comise în afara acestui stat. Comitetul a recomandat ca statul canadian „să-și revizuiască poziția în temeiul articolului 14 din Convenție pentru a asigura despăgubirile prin jurisdicția sa civilă tuturor victimelor torturii”.

67. În Comentariul său General nr. 3 (2012), Comitetul s-a exprimat cu privire la implementarea articolului 14 de către statele părți. În ceea ce ține de întiderea dreptului la repararea prejudiciului, acesta a notat, inter alia:

„22. În temeiul Convenției, statele părți sunt obligate să urmărească penal și să extrădeze presupușii făptuitori ai torturii atunci când sunt identificați pe orice teritoriu de sub jurisdicția lor, și să adopte legislația necesară pentru a face acest lucru posibil. Comitetul consideră că aplicarea articolului 14 nu se limitează la victimele care au fost vătămate pe teritoriul statului parte sau de către ori împotriva cetățenilor statului parte. Comitetul a apreciat eforturile depuse de către statele părți pentru asigurarea remediilor civile pentru victimele care au fost supuse torturii sau relelor tratamente în afara teritoriului lor. Este extrem de îngrijorător când victimele nu pot să-și exercite drepturile lor garantate de articolul 14 pe teritoriul unde a avut loc încălcarea. Într-adevăr, articolul 14 cere statelor membre să se asigure că toate victimele torturii și relelor tratamente pot să aibă acces la remediu [sic] și să obțină repararea prejudiciului.”

68. În ceea ce privește chestiunea imunității statale și a obstacolelor din calea dreptului la repararea prejudiciului, Comitetul a menționat:

„42. În mod similar, în încălcarea dreptului internațional, acordarea imunității oricărui stat sau agenților săi ori unor actori non-statali pentru tortură sau rele-tratamente vine în conflict direct cu obligația de a asigura repararea prejudiciului suferit de către victime. Când este permisă impunitatea prin lege sau când aceasta există de facto, ea împiedică victimele să caute o reparație completă de vreme ce le permite celor care au încălcat să plece nepedepsiți și interzice victimelor deplina garantare a drepturilor lor în temeiul articolului 14. Comitetul afirmă că nu pot fi folosite argumentele privind securitatea națională pentru a nega repararea cerută de către victime în nicio circumstanță.”

69. În Prosecutor v. Furundzija (1999) 38 ILM 317, Tribunalul Internațional Penal pentru Fosta Iugoslavie („TIPI”) a reținut că interzicerea torturii avea caracter de jus cogens, și articula noțiunea potrivit căreia interdicția a devenit unul dintre standardele fundamentale ale comunității internaționale. Afirmații similare au fost făcute în Prosecutor v. Delacic și alții (16 noiembrie 1998, cazul nr. IT-96-21-T) și în Prosecutor v. Kunarac (22 februarie 2001, cazul nr. IT-96-23-T și IT‑96‑23/1).

B. Imunitatea statelor

1. Convenția europeană privind imunitatea statelor din 1972 („Convenția de la Basel”)

70. Convenția de la Basel a fost semnată de nouă state membre ale Consiliului Europei și ratificată de opt, incluzând Regatul Unit, în 1979.

71. Potrivit articolului 15 din Convenție, statele semnatare sunt imune la jurisdicția instanțelor unui alt stat contractant dacă procesele nu cad sub incidența articolelor 1-14 ale Convenției. Articolul 27 prevede că sintagma „stat semnatar” nu include entitățile legale ale statului semnatar, care sunt de sine stătătoare și pot chema sau pot fi chemate în judecată, chiar dacă respectivelor entități le-au fost acordate atribuții publice.

72. Articolele de la 1 la 14 includ procedurile privind contractele de muncă (articolul 5); participația la societăți sau alte organe colective (articolul 6); tranzacțiile comerciale (articolul 7); proprietatea intelectuală și industrială (articolul 8); proprietatea, posesia și folosința bunurilor (articolul 9); prejudiciile personale și cele aduse bunurilor cauzate printr-un act sau o omisiune comisă pe teritoriul statului litigiului (articolul 11); și acordurile de arbitraj (articolul 12).

73. Articolul 24 le permite statelor să declare că, în pofida prevederilor articolului 15, în cazurile care nu cad sub incidența articolelor 1-13, instanțele lor vor avea dreptul să demareze proceduri împotriva altor state semnatare în aceeași măsură în care sunt îndrituite să o facă împotriva statelor care nu sunt parte la Convenție. Șase state, inclusiv Regatul Unit, au făcut o asemenea declarație.

2. Convenția Națiunilor Unite cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora din 2004 („Convenția ONU cu privire la imunitățile de jurisdicție”)

74. În 1991, Comisia de drept internațional („CDI”) a adoptat câteva articole-proiect cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor.

75. Convenția ONU cu privire la jurisdicțiile de imunitate, bazată pe articolele-proiect, a fost adoptată în 2004. Sunt membre ale acestei Convenții paisprezece state și alte optsprezece au semnat-o. Aceasta nu a intrat încă în vigoare, de vreme ce necesită treizeci de ratificări pentru aceasta. Regatul Unit a semnat-o, dar nu a ratificat-o, iar Arabia Saudită a aderat la ea pe 1 septembrie 2010.

76. Articolul 5 prevede ca principiu general faptul că statele beneficiază de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor unui alt stat. Articolul 2(1)(b)(iv) definește „statul” ca incluzând reprezentanții statului, când ei acționează cu acest titlu. Comentariile CDI la această prevedere în Proiectul de articole din 1991 (unde a figurat ca articolul 2(1)(b)(v)) explică:

„(17) Cea de-a cincea și ultima categorie de beneficiari ai imunității statelor include toate persoanele fizice care sunt autorizate să reprezinte statul în toate manifestările sale, așa cum se înțelege prin primele patru categorii menționate în paragraful 1 (b) (i) până la (iv). Așadar, suveranii și șefii de stat în calitatea lor publică vor fi incluși în această categorie, ca și în prima, fiind, în sens larg, organe ale Guvernului statului. Alți reprezentanți includ șefii de Guvern, șefii de departamente ministeriale, ambasadori, șefii de misiuni, agenții diplomatici și ofițerii consulari, în calitatea lor reprezentativă. Referința de la sfârșitul paragrafului 1(b)(v) la ‘în această calitate’ urmărește să clarifice că asemenea imunități sunt acordate calității lor reprezentative ratione materiae.”

77. Articolul 6(1) din Convenția ONU cu privire la jurisdicțiile de imunitate prevede că un stat dă efect imunității statelor atunci când se abține de la a-și exercita jurisdicția într-un proces care se derulează în fața instanțelor sale contra unui alt stat. În temeiul articolului 6(2), un proces care are loc în fața instanței unui stat este considerat ca fiind intentat contra unui alt stat când acesta din urmă este citat ca parte la proces sau, chiar dacă nu este citat ca parte, procesul vizează în fapt să aducă atingere bunurilor, drepturilor, intereselor sau activităților acestui alt stat.

78. Partea a III-a a Convenției stabilește situațiile în care statele nu pot invoca imunitatea. Acestea includ tranzacțiile comerciale (articolul 10); contractele de muncă (articolul 11); vătămările personale și prejudiciile aduse bunurilor cauzate printr-o acțiune sau o omisiune produsă, în tot sau în parte, pe teritoriul statului litigiului (articolul 12); proprietatea, posesia și folosința bunurilor (articolul 13); proprietatea intelectuală și industrială (articolul 14); participația la societăți sau alte organe colective (articolul 15); navele aflate în proprietatea sau exploatarea unui stat (articolul 16); și acordurile de arbitraj (articolul 17).

79. Convenția ONU privind imunitățile de jurisdicție nu include excepții de la imunitatea statelor bazate pe o presupusă încălcare a normelor jus cogens („excepția jus cogens”). La cea de-a cincizeci și una sesiune a sa, în 1999, CDI a creat un grup de lucru privind imunitățile de jurisdicție a statelor și bunurilor lor în conformitate cu Rezoluția Adunării Generale 53/98 cu privire la Proiectul de articole de atunci. În rezoluția sa, Adunarea Generală a ivitat CDI să prezinte orice comentariu preliminar ar avea cu referire la problemele de fond nerezolvate de Proiectul de articole, având în vedere evoluțiile recente din practica statelor și alți factori interveniți de la adoptarea Proiectului. Așadar, grupul de lucru a a avut în vedere, inter alia, practica recentă cu privire la imunitățile de jurisdicție în acest domeniu. Acesta a reținut evoluțiile recente din practica și legislația statelor și a făcut referire la existența unui anumit sprijin pentru viziunea potrivit căreia oficialii statului nu ar trebui îndrituiți să ceară imunitate pentru actele de tortură comise pe teritoriul lor, atât în acțiunile civile, cât și în cele penale. Nu a fost propus vreun amendament la Proiectul de articole înainte de adoptarea Convenției în 2004.

80. Trei state au făcut declarații asupra ratificării Convenției. Norvegia și Suedia au declarat că aceasta nu împiedica evoluțiile internaționale viitoare în privința protecției drepturilor omului. Suedia a considerat că articolul 12 nu guverna chestiunea compensațiilor materiale pentru gravele încălcări ale drepturilor omului care erau presupus a fi atribuite unui stat și erau comise în afara statului litigiului. Ea a mai adăugat, precum Norvegia și Suedia, că această Convenție nu împiedica evoluțiile din dreptul internațional în această privință.

3. Jurisprudența relevantă a instanțelor internaționale

(a) Prosecutor v Blaškić (1997)110 ILR 607

81. În Blaškić, având în vedere faptul că oficialii statului erau personal răspunzători pentru actele ilicite, Camera de Apel a TIPI a explicat următoarele:

„38. Camera de Apel respinge posibilitatea Tribunalului Internațional de a adresa citații funcționarilor statali care au acționat cu titlu oficial. Asemenea funcționari sunt mai degrabă instrumente ale statului și acțiunea lor oficială poate fi atribuită doar statului. Ei nu pot fi subiecți ai sancțiunilor sau penalităților pentru o conduită care nu este privată, ci efectuată în numele statului. În alte cuvinte, funcționarii statului nu pot suferi consecințele actelor ilicite ce nu le sunt atribuibile personal, ci statului în numele cărora acționează: ei beneficiază de așa-numita ‘imunitate funcțională’. Este o bine-stabilită regulă a dreptului internațional cutumiar ce se trage din secolele optsprezece și nouăsprezece, reafirmată de mai multe ori de atunci. Mai recent, Franța a adoptat o poziție bazată pe acea regulă în cazul Rainbow Warrior. Regula a fost clar stabilită și de către Curtea Supremă a Israelului în cazul Eichmann.

...

41. ... Este bine cunoscut faptul că dreptul internațional cutumiar protejează organizarea internă a fiecărui stat suveran: el lasă la latitudinea fiecărui stat suveran determinarea structurii sale interne și în special desemnarea persoanelor care să acționeze ca funcționari sau organe de stat. Fiecare stat suveran are dreptul de a emite instrucțiuni pentru organele sale, atât pentru cele care operează la nivel intern, cât și pentru cele care operează pe planul relațiilor internașionale, și de asemenea să prevadă sancțiuni sau alte remedii în caz de nerespectare a acelor instrucțiuni. Corolarul acestei puteri exclusive este faptul că fiecare stat este îndrituit să susțină că actele sau tranzacțiile efectuate de unul dintre organele sale cu titlu oficial trebuie atribuite statului, astfel încât organul în parte nu poate di ținut răspunzător pentru acele acte sau tranzacții.” (notele de subsol omise)

(b) Prosecutor v. Furundzija

82. În Furundzija, TIPI nu a abordat direct problema imunității, dar a făcut referire la răspunderea personală în vederea introducerii acțiunii pentru tortură:

„155. Faptul că tortura este interzisă de o normă peremptorie de drept internațional manifestă efecte diferite la nivelele interstatal și cel personal. La nivel inter-statal, aceasta servește la delegitimarea internațională a oricărui act legislativ, administrativ sau judiciar ce autorizează tortura. Ar fi inutil să se argumenteze, pe de o parte, că în baza valorii de jus cogens a interzicerii torturii, tratatele sau regulile cutumiare prevăzând tortura vor fi nule și neavenite ab initio, și apoi să se ignore susținerea unui stat care ia măsuri pe plan național ce autorizează sau tolerează tortura sau îi absolvă pe autorii acesteia printr-o lege de amnistiere. În cazul în care s-ar ivi o atare situație, măsurile naționale ce încalcă principiul general și orice prevedere relevantă a unui tratat vor produce efectele juridice sus-amintite și, în plus, nu vor fi beneficia de o recunoaștere juridică pe plan internațional. Procedurile pot fi inițiate de către potențialele victime dacă acestea posedă locus standi în fața unui organ internațional competent sau a unuia judiciar național în vederea constatării ilegalității internaționale a măsurii naționale; sau victima ar putea introduce o acțiune civilă în despăgubire în fața unei instanțe străine, în care se va cere, inter alia, să ignore valoarea juridică a actului național de autorizare. Ceea ce este mai important chiar este faptul că autorii torturii care acționează în baza măsurilor naționale sau beneficiază de pe urma acestora nu pot fi găsiți niciodată răspunzători penal pentru comiterea torturii, într-un stat străin sau în propriul lor stat sub un regim ulterior. Pe scurt, în ciuda posibilei autorizări naționale de către organele legislative sau judiciare de a încălca principiul interzicerii torturii, particularii rămân legați de respectarea acestuia. Cum a stabilit-o Tribunalul Militar Internațional de la Nuremberg: ‘particularii au obligații internaționale care transcend obligațiile naționale de supunere impuse de statul în sine’.” (notele de subsol omise)

(c) Republica Democratică Congo v. Belgia [2002] CIJ Rep 3 („cazul Arrest Warrant”)

83. Belgia a emis un mandat de arestare pe numele deținătorului funcției de ministru al afacerilor externe al Republicii Democratice Congo pentru grave încălcări ale Convențiilor de la Geneva și comiterea de crime împotriva umanității. Curtea Internațională de Justiție („CIJ”) a reținut că emiterea și comunicarea internațională a mandatului nu a respectat imunitatea în fața jurisdicțiilor penale și inviolabilitatea de care ministrul de externe se bucura în temeiul dreptului internațional. Aceasta a subliniat că acest caz privea doar imunitatea în fața jurisdicțiilor penale și inviolabilitatea unui ministru de externe în funcție. Imunitatea acordată unui asemenea particular îl proteja de orice act al unei autorități a altui stat care l-ar putea împiedica în exercitarea obligațiilor sale. Nu putea fi dedusă nicio diferență între actele îndeplinite de către un ministru de externe cu titlu „oficial” și cele despre care se susținea că au fost efectuate cu „titlu particular”. Curtea a adăugat:

„59. Trebuie remarcat apoi faptul că regulile ce guvernează jurisdicția instanțelor naționale trebuie atent diferențiate de cele care guvernează imunitățile jurisdicționale: jurisdicția nu implică lipsa imunității, pe când lipsa imunității nu implică prezența jurisdicției. Așadar, cu toate că variile convenții internaționale asupra prevenirii și pedepsirii anumitor crime grave le impun statelor obligațiile de urmărire penală sau de extrădare, cerându-le, prin urmare, să-și extindă jurisdicția penală, o asemenea extindere nu afectează în vreun fel imunitățile în temeiul dreptului internațional cutumiar, inclusiv pe aceea a miniștrilor de Afaceri Externe ...”

84. În opinia lor separată conjunctă, judecătorii Higgins, Kooijmans și Buergenthal au observat că imunitatea și jurisdicția erau două norme diferite de drept internațional, însă „inextricabil legate”. În privința jurisdicției, aceștia au remarcat:

„În cauzele civile deja vedem începuturile unei foarte largi forme de jurisdicție extrateritorială. În temeiul Legii privind acțiunile în despăgubire împotriva străinilor, Statele Unite, în baza unei legi din 1789, au afirmat jurisdicția atât asupra încălcărilor drepturilor omului, cât și asupra încălcărilor majore ale dreptului internațional, comise de către străinii de peste hotare. O atare jurisdicție, cu posibilitatea de a dispune acordarea despăgubirilor, a fost exercitată în privința actelor de tortură comise în varii state (Paraguay, Chile, Argentina, Guatemala) și în legătură cu alte încălcări majore ale drepturilor omului din alte state. Chiar dacă acest exercițiu unilateral al funcției de gardian al valorilor internaționale a fost mult comentat, el nu a atras aprobarea statelor în general.”

85. Cu referire la imunitate, ei au distins o tendință de respingere a impunității pentru crimele internaționale grave, de afirmare mai largă a jurisdicției și o disponibilitate a imunității ca paravan tot mai limitată. Ei au adăugat:

„În prezent, se afirmă din ce în ce mai mult în literatura de specialitate ... că gravele crime internaționale nu pot fi privite drept acte oficiale, pentru că nu sunt nici atribuții statale firești, nici atribuții pe care le poate îndeplini statul singur (spre deosebire de un particular) ... Această viziune este subliniată de realizarea crescândă a faptului că motivele legate de stat nu constituie testul cel mai potrivit pentru a se determina ce constituie acte publice statale. Aceeași viziune își găsește o susținere progresivă în practica statelor, așa cum o evidențiază deciziile și opiniile judecătorești.”

(d) În privința anumitor chestiuni de asistență reciprocă în cauzele penale (Djibouti c. Franței), 4 iunie 2008 („Djibouti c. Franței”)

86. Cazul a vizat imunitatea în fața urmăririi penale în Franța a lui procureur de la République și a directorului Serviciului Național de Securitate din Djibouti. CIJ a reținut că:

„194. ... Nu există niciun motiv în dreptul internațional în baza căruia să se afirme că funcționarii în cauză erau îndrituiți la imunități personale, fără a fi diplomați în înțelesul Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961, Convenția cu privire la misiunile speciale din 1969 nefiind aplicabilă în acest caz.”

87. Cu privire la existența imunității ratione materiae, aceasta a explicat:

„196. Nici instanțele franceze (în fața cărora era firesc să se invoce declinarea competenței), nici această Curte nu au fost informate, în nicio etapă, de către Guvernul de la Djibouti despre faptul că actele invocate de către statul francez erau actele sale și despre faptul că procureur de la République și directorul Securității Naționale erau organele sale, agențiile sau instrumentele pentru realizarea lor.

Statul care dorește să solicite imunitatea pentru unul dintre organele sale trebuie să notifice autoritățile celuilalt stat în cauză. Acest fapt i-ar permite instanței din statul litigiului să se asigure că respectă orice drept la imunitate și ar putea așadar angaja răspunderea acelui stat. Mai mult, statul care notifică o instanță străină despre faptul că procesul judiciar nu ar trebui să continue, din motive de imunitate, împotriva organelor sale statale, își asumă răspunderea pentru orice act internațional ilicit în discuție comis de asemenea organe.”

(e) Imunitățile de jurisdicție ale Statelor (Germania v. Italia), 3 februarie 2012

88. Cazul își are originea într-o cerere depusă de către Germania urmare a unei serii de hotărâri ale instanțelor italiene în care statul german nu a beneficiat de imunitate în privința acuzelor de încălcări ale dreptului umanitar internațional comise de către Germania în Italia, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial; și în care s-a decis ca Germania să plătească despăgubiri civile. Guvernul italian a făcut două afirmații: prima, că teoria imunității statelor admitea o excepție când actele ilicite erau comise pe teritoriul statului unde era introdusă cererea („principiul teritorialității prejudiciilor”); și a doua, că în temeiul dreptului internațional era permis refuzul imunității statelor acolo unde plângerea viza comiterea unei crime internaționale prin încălcarea jus cogens în privința cărora nu exista nicio formă de reparare a prejudiciului („excepția drepturilor omului”).

89. Privilegiul imunității statale ca cel dintre Germania și Italia deriva din dreptul internațional cutumiar. Prin urmare, CIJ a examinat dacă exista o „practică consantă” împreună cu opinio juris în privința existenței imunității. Instanța a considerat că regula imunității statelor a fost adoptată ca regulă generală de drept internațional cutumiar și ocupa un loc important în dreptul internațional și relațiile internaționale.

90. Curtea a respins principiul teritorialității prejudiciilor invocat de către Guvernul italian. În cazul excepției drepturilor omului, curtea a considerat că ea prezenta o problemă logistică ce necesita o investigare a fondului pentru a determina chestiunea jurisdicției. Afară de această problemă, curtea a observat că aproape că nu exista practică a statelor despre care să se fi afirmat că susține enunțul potrivit căruia statul ar fi fost privat de privilegiul imunității într-un asemenea caz; o atare excepție nu figura nici în Convenția de la Basel, nici în Convenția ONU cu privire la imunitățile de jurisdicție (a se vedea punctele 70-73 și, respectiv, 75-80 de mai sus). Ea a făcut referire la constatările grupului de lucru al CDI din 1999 și la faptul că nu a fost propus niciun amendament la Proiectul de articole din 1991 înainte de adoptarea, în 2004, a Convenției ONU (a se vedea punctul 79 de mai sus).

91. Pe de altă parte, CIJ a observat că exista o importantă practică statală care demonstra că dreptul internațional cutumiar nu trata privilegiul unui stat la imunitate ca depinzând de gravitatea actului de comiterea căruia era acuzat sau de natura peremptorie a regulii pe care se presupunea că a încălcat-o, citând hotărâri ale instanțelor naționale canadiene, franceze, slovene, neo-zeelandeze, poloneze și britanice. Ea a deosebit hotărârea Pinochet (nr. 3), pe motiv că acest caz privea imunitatea unui fost șef de stat în fața jurisdicției penale și nu imunitatea statului în sine în procedurile menite a stabili răspunderea sa pentru prejudiciile civile. Curtea a făcut apoi trimitere la hotărârea acestei Curți din cazul Al-Adsani, citat mai sus, și la decizia subsecventă din Kalogeropoulou și alții c. Greciei și Germaniei (dec.), nr. 59021/00, CEDO 2002-X, care nu a găsit nicio bază fermă pentru a concluziona, ca și problemă de drept internațional, că statele nu mai beneficiau de imunitate în procesele civile, în cazurile în care se acuza comiterea actelor de tortură.

92. CIJ a concluzionat așadar că, în temeiul dreptului internațional cutumiar, așa cum se prezenta acesta la data hotărârii, statele nu erau private de imunitate din cauza faptului că erau acuzate de încălcări grave ale dreptului internațional al drepturilor omului sau ale dreptului internațional al conflictelor armate. Ea a continuat:

„91. ... În stabilirea acestei concluzii, Curtea trebuie să sublinieze că se referă doar la imunitatea statului în sine față de jurisdicția instanțelor unui alt stat; problema dacă intervine imunitatea, și dacă da – în ce măsură, în procedurile penale împotriva unui funcționar al statului nu face obiectul prezentei cauze.”

93. Cu referire la relația dintre jus cogens și regula imunității statelor, curtea a considerat că nu exista niciun conflict. Cele două seturi de reguli priveau chestiuni diferite: regulile imunității statelor aveau un caracter procedural și erau limitate la a determina dacă instanțele unui stat își puteau exercita jurisdicția în privința unui alt stat; ele nu vizau problema legalității sau a ilegalității conduitei în privința căreia au fost inițiate procedurile. Nu exista nicio bază pentru afirmația că o regulă ce nu avea statutul de jus cogens nu era aplicabilă dacă, procedând astfel, ar fi împiedicat aplicarea unei reguli jus cogens. În această privință, curtea a citat, inter alia, hotărârea sa din cazul Arrest Warrant (a se vedea punctul 83 de mai sus), hotărârea Camerei Lorzilor din prezenta cauză și hotărârea acestei Curți din Al-Adsani.

94. În fine, curtea a respins argumentul potrivit căruia imunitatea putea fi înlăturată acolo unde au eșuat toate celelalte încercări de a asigura despăgubirea. Ea nu a identificat niciun temei în practica statelor pentru afirmația că dreptul internațional făcea ca privilegiul statului la imunitate să depindă de existența unor modalități alternative efective pentru o reparare a prejudiciului sigură. Ea a indicat apoi dificultățile practice pe care le-ar crea o atare excepție.

4. Lucrările Comisiei de drept intarnațional privind imunitatea funcționarilor statali în fața jurisdicțiilor penale străine

95. În 2007, CDI a decis să includă tema „Imunitatea funcționarilor statului în fața jurisdicțiilor penale străine” în programul său de lucru și l-a desemnat pe dl Kolodkin în calitate de Raportor Special. Dl Kolodkin a prezentat trei rapoarte în care a stabilit limitele în care ar trebui analizat subiectul, a abordat un număr de chestiuni de substanță în legătură cu imunitatea funcționarilor statali în fața jurisdicțiilor penale străine și a examinat problemele procedurale legate de acest tip de imunitate. Rapoartele sale au fost avute în vedere de către CDI și de cel de al șaselea Comitet al Adunării Generale a Națiunilor Unite în 2008 și 2011. Pe 22 mai 2012, dna Hernández a fost numită Raportor Special, înlocuindu-l pe dl Kolodkin, care nu mai era membru al CDI. Dna Hernández a prezentat un raport preliminar asupra imunității funcționarilor statali în fața jurisdicțiilor penale străine, pe care CDI l-a luat în considerare. Ea a prezentat un al doilea raport în 2013.

96. În cel de-al doilea raport al său, dl Kolodkin a analizat diferitele viziuni privind imunitatea funcțioarilor statali în fața jurisdicțiilor străine. Acesta a explicat:

„18. În ciuda existenței în doctrină a unui punct de vedere diferit, este suficient de bine recunoscut faptul că imunitatea în fața unei jurisdicții străine este norma, regula generală, starea normală a lucrurilor, iar lipsa sa în cazurile particulare este excepția de la această regulă. Ceea ce este important este faptul că dacă un caz vizează înalți funcționari, alți funcționari în funcție sau actele foștilor funcționari îndeplinite cu titlu oficial când aceștia erau în funcție, atunci existența unei scutiri sau a unei excepții la această normă, i.e. lipsa imunității, trebuie dovedită, iar nu existența acestei norme și, în consecință, existența imunității. De vreme ce imunitatea se bazează pe dreptul internațional general, lipsa sa ... poate fi evidențiată fie prin existența unei reguli speciale, fie prin existența unei practici sau a unei opinio juris, care să arate că au intervenit sau intervin excepțiile de la regula generală ...”

97. Cu privire la chestiunea aplicabilității imunității ratione materiae în cazul actelor ilegale, acesta a spus:

„31. ... Aserțiunea potrivit căreia imunitatea nu se aplică unor asemenea acte exprimă chiar înțelesul ideii de imunitate. Problema exercitării jurisdicției penale asupra oricărei persoane, inclusiv asupra unui funcționar străin, ia naștere doar atunci când există suspiciuni potrivit cărora conduita acestuia este ilegală și, mai mult, sancționabilă penal. Prin urmare, este riguros ca în acest caz să fie incidentă imunitatea în fața jurisdicțiilor penale străine ...”

98. Dl Kolodkin a analizat dezbaterea privind posibilitatea unei excepții jus cogens, afirmând:

„56. Nevoia pentru existența excepțiilor la imunitate este explicată, mai presus de toate, de necesitățile de a proteja drepturile omului de cele mai flagrante și des-întâlnite încălcări și de a contracara impunitatea. Dezbaterea privește aici nevoia de a proteja interesele comunității internaționale ca întreg și, în mod corespunzător, faptul că aceste interese, ca și nevoia de a combate crimele internaționale grave, cel mai des săvârșite de către funcționarii statali, dictează nevoia de a-i trage la răspundere pentru crimele lor în orice stat care are o jurisdicție. În schimb, acest fapt necesită ca excepțiile la imunitatea funcționarilor în fața jurisdicției penale străine să existe.

Excepțiile ... sunt motivate în varii moduri. Principalele rațiuni se reduc la următoarele. În primul rând, așa cum s-a menționat deja, există opinia că actele penale grave comise de către un funcționar nu pot fi considerate în temeiul dreptului internațional ca acte comise cu titlu oficial. În al doilea rând, se consideră că de vreme ce o crimă internațională comisă de către un funcționar cu titlu oficial este atribuită nu doar statului, ci și funcționarului, atunci acesta nu este protejat de imunitatea ratione materiae în cadrul procedurilor penale. În al trelea rând, s-a subliniat că normele peremptorii ale dreptului internațional ce interzic și incriminează anumite acte prevalează asupra normelor privind imunitatea și o fac nevalidă atunci când trebuie aplicată crimelor de acest tip. În al patrulea rând, s-a statuat că în dreptul internațional a apărut o normă de drept internațional cutumiar care prevede o excepție de la imunitatea ratione materiae într-un caz în care un funcționar a comis crime grave pedepsite de dreptul internațional. În al cincilea rând, se creează o legătură între existența jurisdicției universale în cazul celor mai grave crime și nevaliditatea imunității atunci când aceasta trebuie aplicată în asemenea situații. În al șaselea rând, a fost identificată o legătură analoagă între obligația aut dedere aut judicare și nevaliditatea imunității atunci când trebuie aplicată crimelor în privința cărora există o atare obligație.” (note de subsol omise)

99. Acesta a observat că opinia potrivit căreia crimele grave pedepsite de dreptul internațional nu ar trebui considerate acte efectuate cu titlu oficial și că, prin urmare, imunitatea ratione materiae nu oferea protecție în cazul jurisdicțiilor penale străine exercitate în legătură cu asemenea crime, a devenit destul de răspândită. În raportul său preliminar, dna Hernández a rezumat discuția CDI asupra acestui punct după cum urmează:

„35. De asemenea, membrii Comisiei și-au exprimat opiniile privind conceptul de ‘act oficial’ din punctul de vedere al domeniului său de aplicare și al relației sale raportat la răspunderea internațională a statelor. Unii membri au considerat că orice act care ar fi fost sau a părut a fi efectuat de către un ‘funcționar’ trebuie definit ca un act oficial ce beneficia de imunitate. Cu toate acestea, alți membri au susținut o definiție restrictivă a ‘actului oficial’, excluzând conduita care ar fi putut, de exemplu, constitui o crimă internațională. Unii membri au fost în favoarea tratării conceptului de ‘act oficial’ într-un mod diferit, în dependență de ce act i-a fost atribuit statului, în contextul răspunderii, sau persoanelor, în contextul răspunderii și al imunității.”

100. În cel de-al doilea raport al său, dna Hernández a publicat un prim grup de articole-proiect, oferind definițiile și domeniul de aplicare al imunității ratione personae în cadrul procedurilor penale. Se așteaptă prezentarea unui al treilea raport în fața CDI, pentru examinare în sesiunea 2014, care analizează imunitatea ratione materiae în cadrul proceselor penale, incluzând discuția conceptului de „acte oficiale” și articolele-proiect relevante.

101. Toate cele cinci rapoarte se axează pe imunitatea funcționarilor statali în fața jurisdicțiilor penale, iar nu civile.

5. Rezoluția Institutului de Drept Internațional din 2009

102. Institutul de Drept Internațional a fost fondat în 1873 de către teoreticienii de vârf ai dreptului internațional și urmărește să promoveze progresul dreptului internațional. Acesta adoptă rezoluții cu caracter normativ care sunt aduse atenției autorităților guvernamentale, organizațiilor internaționale și comunității științifice. În acest mod, Institutul caută să sublinieze caracteristicile dreptului existent pentru a promova respectarea acestuia. Uneori face propuneri de lege ferenda (cu privire la dreptul viitor) pentru a contribui la evoluția dreptului internațional.

103. La sesiunea sa din Napoli, 2009, Institutul de Drept Internațional a adoptat o rezoluție cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și funcționarilor statali în cazurile vizând crimele internaționale. Articolul I definește „jurisdicția” drept jurisdicția penală, civilă și administrativă a instanțelor naționale; și „crimele internaționale” ca incluzând tortura.

104. Articolul II din rezoluție stabilește principiile. Acesta explică faptul că, în conformitate cu tratatele și cutumele dreptului internațional, statele au obligația de a preveni și suprima crimele internaționale; și că imunitățile nu ar trebui să constituie un obstacol pentru repararea adecvată la care sunt îndrituite victimele unor asemenea crime. Acesta le solicită statelor să ia în considerare renunțarea la imunitate în cazul în care crimele internaționale sunt presupus a fi comise de către agenții lor.

105. Articolul III din rezoluție, intitulat „Imunitatea persoanelor care acționează în numele unui stat”, prevede:

„1. Nicio imunitate de jurisdicție, alta afară de imunitatea personală în conformitate cu dreptul internațional, nu se aplică în privința crimelor internaționale.

2. Când poziția sau misiunea unei persoane care se bucură de imunitate personală a luat sfârșit, o atare imunitate personală încetează.

3. Prevederile de mai sus nu se referă la:

(a) răspunderea în temeiul dreptului internațional a unei persoane menționate în paragrafele precedente;

(b) atribuirea către un stat a actului unei asemenea persoane ce constituie o crimă internațională.”

106. Articolul IV, intitulat „Imunitatea statelor”, prevede:

„Prevederile de mai sus nu aduc atingere problemei dacă și când se bucură un stat de imunitate de jurisdicție în fața instanțelor naționale ale unui alt stat în acțiunile civile referitoare la o crimă internațională comisă de către un agent al statului precedent.”

C. Răspunderea statelor

107. CDI a emis Proiectul de articole cu privire la răspunderea statelor în 2001. Articolul 4 prevede răspunderea statului pentru conduita organelor sale:

„1. Conduita oricărui organ statal trebuie considerată a fi un act al acelui stat în temeiul dreptului internațional, dacă acel organ exercită funcția legislativă, executivă, judecătorească sau o alta, indiferent de poziția pe care o deține în organizarea statului și indiferent de caracterul său de organ al guvernului central ori al unei unități teritoriale a statului.

2. Un asemenea organ include orice persoană sau entitate care are un statut în conformitate cu dreptul intern al statului.”

108. Potrivit articolului 5, conduita unei persoane sau a unei entități care nu reprezintă un organ al statului în temeiul articolului 4, dar care este „împuternicit prin legea acelui stat să exercite elemente ale autorității guvernamentale” va fi considerată un act al statului în temeiul dreptului internațional, asigurând persoana sau entitatea care „acționa cu acel titlu”, în acea situație. Articolul 7 prevede că actele agenților statali comise dintr-un exces de autoritate sau prin încălcarea instrucțiunilor trebuie considerate acte ale statului în temeiul dreptului internațional.

109. În fine, articolul 58 clarifică poziția în privința răspunderii individuale simultane:

„Aceste articole nu se referă la vreo chestiune de răspundere individuală în temeiul dreptului internațional a persoanelor care acționează în numele unui stat.”

IV. MATERIALE RELEVANTE DE DREPT COMPARAT

110. Guvernul pârât a solicitat comentarii cu privire la domeniul imunității statelor prescris de dreptul național al statelor membre ale Consiliului Europei. Au fost primite douăzeci și unu de răspunsuri (Albania, Azerbaijan, Belgia, Bosnia și Herțegovina, Republica Cehă, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Irlanda, Lituania, „fosta Republică iugoslavă Macedonia”, Olanda, Norvegia, Polonia, Rusia, Suedia, Elveția și Turcia). Răspunsurile au dezvăluit faptul că puține state s-au ciocnit în practică cu problema existenței imunității în procedurile civile pentru tortură, în temeiul dreptului național sau al celui internațional cutumiar. Niciunul nu a menționat situația specifică a funcționarilor statali. Răspunsurile au fost așadar, în mare măsură, ipotetice și analitice, iar nu fundamentate pe dovezi. Problema jurisdicției s-a ivit, de asemenea, într-o serie de răspunsuri: mai multe state au confirmat că instanțele lor nu ar avea jurisdicție într-un caz privind actele de tortură comise în străinătate de către terți cetățeni; drept consecință, problema existenței imunității pentru funcționarii statali răspunzători nu ar apărea în practică.

111. Guvernul pârât, reclamanții și terții-intervenienți au furnizat, de asemenea, alte materiale comparative care relevă legea și practica unor state din lumea întreagă. Unele au stabilit legislația care să guverneze imunitatea statelor, iar instanțele naționale au pronunțat hotărâri în contextul cauzelor civile și penale împotriva funcționarilor statali. Următoarea trecere în revistă a legislației și jurisprudenței naționale privește în principal cauzele civile, nefiind exhaustivă.

A. Pretenții civile pentru presupusa tortură

1. Statele Unite

(a) Jurisdicție

112. Legea Statelor Unite privind acțiunile în despăgubire împotriva străinilor din 1789 („Legea din 1789”) a consacrat jurisdicția federală asupra tuturor cazurilor în care un străin este acționat în judecată pentru prejudiciile aduse prin încălcarea legii națiunilor sau al unui tratat la care Statele Unite sunt parte.

113. În Filartiga v. Pena-Irala (1980) 630 F 2d 876, Curtea de Apel (Circuitul al doilea) a reținut că Legea din 1789 acorda jurisdicție în privința unei cereri împotriva unui ofițer de poliție din Paraguay pentru acte de tortură. Se pare că problema imunității statelor nu a fost ridicată în fața curții, deși acuzatul a căutat să argumenteze în apel că dacă acea conduită de care era acuzat se presupunea că este un act al Guvernului paraguayan, procesul era întrerupt de teoria actului statal. În replică, instanța a menționat:

„Acest argument nu a fost avansat în primă instanță și, prin urmare, nu este nici în acest apel. Cu toate acestea, reținem în treacăt că avem dubii dacă o acțiune a unui funcționar statal cu încălcarea Constituției și legilor Republicii Paraguay, și întru totul neratificată de către guvernul național, ar putea fi judicios caracterizată ca fiind un act al statului ... Cu toate acestea, renunțarea statului Paraguay la tortură ca instrument legitim al politicii de stat nu înlătură prejudiciul caracterului său de încălcare a dreptului internațional, dacă de fapt a avut loc sub stindardul autorității guvernamentale ...”

114. Urmare a acestei hotărâri, a fost adoptată Legea privind protecția victimelor torturii din 1991 pentru a codifica acea cauză a acțiunii recunoscută în Filartiga și pentru a o extinde asupra cetățenilor SUA. Aceasta prevede în secțiunea 2(a)(1) că „un particular care, în temeiul unui titlu actual sau aparent, sau în numele legii, aparținând de orice națiune străină ... supune o persoană la acte de tortură, trebuie să fie ținut răspunzător, în acțiunile civile, pentru prejudicierea acelei persoane”.

115. În Sosa v. Alvarez-Machain 542 U.S. 692 (2004), Curtea Supremă a Statelor Unite a examinat o cerere întemeiată pe Legea din 1789 inter alia împotriva unui cetățean mexican pentru răpire, presupus a fi fost efectuată în numele Guvernului SUA. Curtea a respins cererea reclamantului, întrucât a considerat că nu exista nicio susținere pentru afirmația că răpirea constituia o „încălcare a dreptului națiunilor” și deci nu exista jurisdicție în acest caz. Problema imunității statelor nu a fost ridicată, însă în opinia sa concurentă, judecătorul Breyer a analizat dacă exercitarea jurisdicției în temeiul Legii din 1789 era în concordanță cu principiul curtoaziei internaționale. Acesta a observat:

„Dreptul internațional contemporan va reflecta uneori nu atât asupra unui acord substanțial cu privire la o anumită conduită universal condamnată, cât asupra unui acord procedural potrivit căruia jurisdicția universală există pentru a institui un proces pentru o latură a acelei conduite ... Această latură include tortura, genocidul, crimele împotriva umanității și crimele de război.

...

Faptul că acest consens procedural există, sugerează că recunoașterea jurisdicției universale în privința unui set limitat de norme este conformă cu principiile curtoaziei internaționale. Permițând instanțelor fiecărei națiuni să judece conduita din străinătate a unor părți străine în aceste cazuri nu va amenința în mod semnificativ armonia practică pe care principiile curtoaziei urmăresc să o protejeze. Acest consens privește jurisdicția penală, însă consensul referitor la jurisdicția penală universală în sine sugerează că jurisdicția universală cu privire la prejudicii nu ar mai constitui o amenințare ... Aceasta din cauza că instanțele penale ale multor națiuni combină procedurile civile și penale, permițându-le celor vătămați prin conduita penală să fie reprezentați și să-și recupereze prejudiciile, în însăși procedura penală ... Așadar, jurisdicția penală universală vizează de asemenea, în mod necesar, un grad semnificativ de reparare a prejudiciilor civile.” (referințe omise)

(b) Imunități

(i) Imunitatea pentru stat

116. Legea privind imunitățile statelor suverane străine din 1976 („FSIA”) stabilește măsura în care statele străine pot fi chemate în fața instanțelor Statelor Unite. Pentru a beneficia de imunitate, acuzatul trebuie să demonstreze că este un „stat străin” în înțelesul acestei legi. Expresia de „stat străin” este definită ca incluzând subdiviziunile, agențiile și instrumentele politice ale statelor străine.

117. Într-o serie de cazuri, Curtea de Apel a concluzionat că FSIA nu includea o excepție implicită pentru acordarea generală a imunității suverane acolo unde un stat străin era acuzat de încălcarea normelor jus cogens (a se vedea Siderman de Blake v. Argentina (1992) 965 F.2d 699 (Circuitul al nouălea); Princz v. Germania (1994) 26 F.3d 1166 (Circuitul D.C.); și Smith v. Libia (1997) 101 F.3d 239 (Circuitul al doilea); și Sampson v. Germania (2001) 250 F.3d 1145 (Circuitul al șaptelea)).

(ii) Imunitatea ratione personae pentru înalții funcționari statali

118. În Ye v. Zemin (2004) 383 F.3d 620 (Circuitul al șaptelea), reclamanții au atacat constatarea Judecătoriei de District potrivit căreia Președintele Chinei atunci în funcție beneficia de imunitatea ratione personae, în baza unei afirmații a executivului în acest sens, într-o acțiune civilă întemeiată pe încălcarea normelor jus cogens. Aceștia au argumentat că executivul nu avea nicio putere, în baza dreptului internațional cutumiar, să propună imunitate în cazul încălcărilor normelor jus cogens. Curtea de Apel a reținut că FSIA nu guverna chestiunea imunității pentru șefii de stat străini și că practica generală era să se accepte afirmațiile executivului în asemenea cazuri. Aceasta a făcut referire la constatarea sa din Sampson (a se vedea punctul 117 de mai sus) potrivit căreia nu exista o excepție de jus cogens în FSIA, și a concluzionat că, tot așa cum decizia legiuitorului de a acorda imunitatea nu putea fi atacată în fața curții, nici decizia executivului nu putea fi. Aceasta a mai făcut trimitere la implicațiile importante ale unei decizii de acordare a imunității pentru relațiile statului cu alte națiuni.

(iii) Imunitatea ratione materiae pentru alți funcționari statali

119. În Chuidian v. Philippine National Bank and Daza (1990) 912 F.2d 1095, Curtea de Apel (Circuitul al nouălea) a reținut că expresia „stat străin” care figura în FSIA acoperea particularii care erau membri ai unei agenții guvernamentale a statului. Cu toate acestea, ea a acceptat că FSIA nu ar proteja un funcționar care acționează în afara domeniului de aplicare al autorității sale. În această bază, Curțile de District Federale ale Statelor Unite au refuzat ulterior să acorde imunitate funcţionarilor statali în Xuncax v. Gramajo (1995) 886 F. Supp 162 (o cerere îndreptată împotriva unui ofiţer superior de armată din Guatemala şi ministru al apărării pentru comiterea actelor de tortură) şi Cabiri v. Assasie-Gyimah (1996) 921 F. Supp. 1189 (S.D.N.Y.) (o cerere îndreptată împotriva unui consilier de securitate din Ghana pentru comiterea actelor de tortură). Instanţele au motivat, în consecinţă, că actele din Xuncax „au excedat orice poate fi considerat a fi conform cu domeniul de aplicare al autorității oficiale a lui Gramajo” și că acuzatul din Cabiri nu a susținut că actele de tortură se încadrau în domeniul de aplicare al autorității sale și nu a argumentat că asemenea acte nu erau interzise de legile din Ghana, și nici nu putea să o facă.

120. În Belhas v. Ya’alon (2008) 515 F.3d 1279 (Circuitul D.C.), apelanții au argumentat că acuzatul a comis încălcări ale normelor jus cogens în perioada exercitării atribuțiilor sale de șef al serviciului de informații al armatei. Curtea de Apel a reținut că FSIA era incidentă și că acolo nu existau excepții neprevăzute la FSIA (făcând referire la hotărârea sa din Princz, a se vedea punctul 117 de mai sus). Acuzatul a beneficiat așadar de imunitatea statală.

121. În Matar v. Dichter (2009) 563 F.3d 6 (Circuitul al doilea), apelantul a introdus o cerere împotriva fostului director al Agenției de Securitate a Israelului invocând încălcări ale normelor jus cogens. Executivul a afirmat că era incidentă imunitatea ratione materiae. Curtea de Apel a reținut că, chiar dacă FSIA nu era aplicabilă pentru că acuzatul era un fost funcționar, iar nu unul în funcție, acesta ar fi imun în temeiul dreptului comun. Curtea a notat că înainte de intrarea în vigoare a FSIA, instanțele țineau cont de poziția executivului cu privire la problema recunoașterii imunității unor state suverane străine și a instrumentelor lor în temeiul dreptului comun. Aceste principii au supraviețuit după intrarea în vigoare a FSIA. Cu privire la existența unei excepții jus cogens, curtea a făcut trimitere la constatările sale din Smith (a se vedea punctul 117 de mai sus) potrivit cărora nu exista o atare excepție la FSIA și la concluzia din Ye (a se vedea puncutul 118 de mai sus), potrivit căreia nu exista o atare excepție cu privire la imunitatea liderilor străini în contextul dreptului comun. Ea a concluzionat că cererea de aici a eșuat în mod similar.

122. În Samantar v. Yousuf (2010) 130 S. Ct. 2278, Curtea Supremă a reținut unanim că funcționarii statelor străine nu erau încadrați de domeniul de aplicare FSIA, imunitățile lor fiind guvernate de dreptul comun. Prin urmare, a remis instanțelor inferioare problema dacă funcționarii statelor străini ar putea să se bazeze totuși pe o imunitate de drept comun. În fața Curții de District și apoi în fața Curții de Apel, dl Samanter a argumentat că se bucura atât de imunitatea de șef de stat, cât și de cea de funcționar străin în temeiul dreptului comun. Pe 2 noiembrie 2012, Curtea de Apel a constatat că acesta nu beneficia de imunitatea de drept comun în privința cererilor civile privind tortura (699 F. 3d 763 (Circuitul al patrulea)). Aceasta a reținut întâi că instanțele trebuiau să țină cont de pronunțarea executivului referitoare la beneficiul unei persoane în privința imunității de șef de stat (ratione personae); executivul a constatat aici că dl Samanter nu era îndrituit la o asemenea imunitate. În al doilea rând, cu privire la imunitatea de funcționar străin (ratione materiae), Curtea de Apel a spus:

„Spre deosebire de actele particulare care nu cad sub incidența imunității funcționarilor străini, încălcările jus cogens pot fi la fel de bine comise sub stindard legal și, în acest sens, să constituie acte efectuate în cursul serviciului funcționarului străin pentru puterea suverană. Cu toate acestea, ca problemă de drept internațional și național, încălcările jus cogens reprezintă, prin definiție, acte care nu sunt autorizate în mod oficial de către puterea suverană.”

123. Aceasta a remarcat existența unei tendințe în dezvoltare în cadrul dreptului internațional pentru abrogarea imunității funcționarilor străini în cazul particularilor care au comis acte, altfel imputabile statului, ce au încălcat normele jus cogens. Ea a reținut că existau un număr de decizii ale instanțelor naționale străine care reflectau dorința de refuz al imunității pentru actele oficiale în context penal în cazul presupuselor încălcări jus cogens, citând în special cauza Pinochet (nr. 3) (a se vedea punctele 44-56 de mai sus). Ea a continuat:

„... Unele instanțe naționale străine au străpuns vălul imunității actelor oficiale pentru a audia pretențiile civile invocând încălcările jus cogens, însă excepția jus cogens pare a fi mai puțin consacrată în context civil. A se compara Ferrini v. Germania ... cu Jones v. Arabia Saudită ...”

124. Curtea a constatat că:

„Instanțele americane au urmat, în genere, tendința sus-menționată, concluzionând că încălcările jus cogens nu sunt acte oficiale legitime și, prin urmare, nu atrag imunitate pentru funcționarii străini, dar încă recunoscând că imunitatea șefului de stat, întemeiată pe statut, este de o natură absolută și se aplică până și cererilor jus cogens ... Noi concluzionăm că, în temeiul dreptului național și internațional, funcționarii din alte state nu sunt îndrituiți la imunitatea funcționarilor străini pentru încălcări jus cogens, chiar dacă actele au fost îndeplinite în calitatea oficială a acuzaților.”

125. Reclamantul a formulat o petiție certiorari în fața Curții Supreme. Soluționarea ei este pendinte în acest moment.

2. Canada

126. Legea privind imunitatea statelor din 1985 („LIS”) stabilește măsura în care statele străine pot fi acționate în fața instanțelor canadiene. Este redactată în termeni similari legislației SUA. În special pentru a beneficia de imunitate, acuzatul trebuie să demonstreze că este un „stat străin” în înțelesul legii, sintagma „stat străin” cuprinzând orice suveran ori alt șef de stat străin, orice guvern al unui stat străin sau orice subdiviziune politică a unui stat străin, inclusiv departamentele sale și orice agenție a statului străin.

127. În Jaffe v Miller 5 O.R. (2d) 133, Curtea de Apel din Ontario a reținut că angajații unui stat străin acționând în cursul sarcinilor lor erau acoperiți de noțiunea de „stat” din LIS și beneficiau, așadar, de imunitate. Faptul că actele imputate ar fi avut un caracter ilegal și intenționat nu le scotea în afara domeniului de aplicare al imunității statelor.

128. În Bouzari v. Republica Islamică Iran (2004) 71 OR (3d) 675, reclamantul a introdus o cerere împotriva Iranului pentru prejudicii ca urmare a torturii pe care a suferit-o când a fost deținut într-o închisoare iraniană. Curtea de Apel din Ontario a menținut constatarea instanței inferioare potrivit căreia cererea era împiedicată de prevederile LIS. Curtea a reținut că articolul 14 din Convenția împotriva torturii (a se vedea punctul 63 de mai sus) nu privea asigurarea dreptului la despăgubiri civile împotriva unui stat străin pentru tortura comisă în străinătate. Același lucru era valabil și pentru dreptul cutumiar internațional: în ciuda caracterului de jus cogens al interzicerii torturii, nu exista nicio excepție de la principiul imunității statelor în această privință.

129. În Hashemi v Republica Islamică Iran și alții, reclamantul era fiul unei persoane cu dublă cetățenie – iraniană și canadiană – care a fost torturată și care a decedat urmare a vătămărilor sale. Acesta a dorit să introducă o acțiune civilă împotriva Iranului, a Ayatollah-ului Sayyid Ali Khamenei și împotriva a doi funcționari despre care a menționat că au participat la torturarea mamei sale. Cererea sa a fost respinsă în primă instanță în baza faptului că statul Iran, șeful său și cei doi funcționari se bucurau de imunitatea statelor în temeiul LIS.

130. Pe 15 august 2012, Curtea de Apel din Quebec a confirmat hotărârea primei instanțe ((2012) QCCA 1449). Judecătorul a examinat hotărârea CIJ din Germania v. Italia (a se vedea punctele 88-94 de mai sus) și a acceptat, în baza constatărilor CIJ, că imunitatea statelor era aplicabilă chiar în cazurile ce priveau acte de tortură. Acesta a mai reținut că în Canada, spre deosebire de situația din Statele Unite, legislația era o codificare completă a legii cu privire la imunitatea statelor.

131. În privința faptului dacă cei doi funcționari beneficiau de imunitatea statelor în temeiul LIS, judecătorul a spus:

„[93] În lumina ... unui număr de hotărâri convingătoare ale altor jurisdicții, sunt sigur că judecătorul moțiunii a procedat corect statuând că LIS se aplică agenților particulari ai unui stat străin. Această chestiune a fost deja examinată în detaliu ... în Jaffe, hotărâtă de către Curtea de Apel din Ontario în 1993. În Jones, hotărâtă cu treisprezece ani mai târziu, Camera Lorzilor a casat o hotărâre a Curții de Apel a Angliei care a adoptat linia de argumentare dezvoltată acum de către reclamanți în prezenta cauză ...”

132. Cu privire la argumentul potrivit căruia acțiunile funcționarilor, prin natura lor, îi împiedicau pe aceștia să invoce beneficiul imunității statelor, judecătorul a spus:

„[94] Consider, din nou, că acest punct este deja stabilit de hotărârile relevante, cea mai recentă dintre ele fiind, încă o dată, cazul Jones.”

133. Acesta a menționat că argumentul era identic cu cel invocat anterior în Jaffe și că nu se potrivea cu noțiunea de tortură, așa cum era definită aceasta în varii instrumente legale, incluzând Convenția împotriva torturii. El a concluzionat că opinia Lordului Hoffman din Camera Lorzilor în cazul reclamanților oferea o respingere completă și convingătoare a argumentului potrivit căruia tratamentul imputat era „atât de ilegal, încât trebuie să iasă din domeniul de aplicare al activității oficiale”.

134. Recursul din fața Curții Supreme a fost admis și se așteaptă o audiere în martie 2014.

3. Noua-Zeelandă

135. Pe 21 decembrie 2006, Înalta Curte a pronunțat hotărârea din cazul Fang v. Jiang ([2007] NZAR 420). Reclamanții au solicitat notificarea procedurilor vizând, inter alia, acte de tortură, împotriva foștilor membri ai Guvernului chinez. Ei au menționat că imunitatea statelor nu proteja funcționarii de acțiunile civile privind actele de tortură. Curtea a făcut pe larg referire la hotărârea Camerei Lorzilor din prezenta cauză și la instrumentele internaționale relevante. Aceasta a reținut că imunitatea statelor conferea în mod accidental imunitate ratione materiae pentru particulari incluzând foștii șefi de stat și oricine altcineva a cărui conduită în exercițiul autorității de stat era pusă ulterior în discuție. Nu exista vreo excepție la imunitatea statelor în cererile împotriva particularilor vizând acte de tortură pentru că Convenția împotriva torturii crea o excepție doar pentru cazurile penale; Convenția ONU privind imunitățile de jurisdicție nu conținea o excepție pentru tortură; iar dreptul comun din Noua-Zeelandă reflecta dreptul internațional. Curtea a concluzionat:

„71. Pot exista ocazii când instanțele din Noua-Zeelandă vor lua inițiativa recunoașterii noilor tendințe din dreptul internațional dar ... sunt convins că va fi pe deplin nepotrivit pentru Noua-Zeelandă să adopte o abordare care diferă de cea atât de recent stabilită de către Camera Lorzilor după o examinare aprofundată a surselor tradiționale ale dreptului internațional ...

72. Nici nu sunt convins că ar fi potrivit să se îndepărteze de la argumentația convingătoare a Camerei Lorzilor din Jones, un caz pe care îl consider a fi exact la obiect.”

136. Încuviințarea notificării procedurilor a fost, așadar, refuzată.

4. Australia

137. Legea privind imunitatea statelor străine din 1985 („Legea privind imunitatea”) stabilește măsura în care statele străine pot fi acționate în fața instanțelor australiene. Secțiunea 9 a Legii privind imunitatea reglementează imunitatea de jurisdicție și secțiunile 10-20 identifică excepțiile la secțiunea 9. Pentru a beneficia de imunitate, acuzatul trebuie să demonstreze că este un „stat străin” în înțelesul legii. Secțiunea 3(3) clarifică faptul că sintagma „stat străin” include șefii de stat străini sau subdiviziunile politice ale unui stat str[in în calitatea lor publică; și executivul sau o parte a executivului unui stat străin sau o subdiviziune politică a unui stat străin.

138. Pe 5 octombrie 2010, Curtea de Apel din New South Wales a pronunțat hotărârea din Zhang v. Zemin ([2010] NSWCA 255), o acțiune civilă vizând acte de tortură intentată împotriva fostului președinte al Chinei, a unui departament al Guvernului chinez și a unui membru al biroului politic al Partidului Comunist din China. Aceasta a reținut că funcționarii în persoană erau acoperiți de Legea privind imunitatea, remarcând că erau îndrituiți la imunitate în temeiul dreptului comun, iar Legea privind imunitatea nu deroga de la dreptul comun în acest sens. De vreme ce scopurile Legii privind imunitatea nu ar fi fost atinse dacă cererile civile ar fi fost introduse împotriva foștilor funcționari în privința conduitei lor din timpul serviciului, Legea era aplicabilă foștilor funcționari de asemenea.

139. În privința argumentului reclamanților potrivit căruia exista o excepție jus cogens în temeiul dreptului internațional, incluzând argumentul că actele care încalcă jus cogens nu puteu fi efectuate cu titlu public sau oficial în scopurile imunității, curtea a explicat că instanțele australiene erau obligate să aplice legile locale atunci când acestea veneau în conflict cu dreptul internațional. Legea privind imunitatea stabilea clar când era declarată definitiv acordarea imunității, precum și o listă cuprinzătoare a excepțiilor. Nu era posibil să se deducă excepții adăugătoare din dreptul internațional.

5. Italia

140. În Ferrini v. Republica Federală Germania (Decizia nr. 5044/2004, ILR vol. 128, p. 658), Curtea italiană de Casație a admis o cerere civilă îndreptată împotriva Germaniei în privința unor crime de război comise în anii 1944-45 și a respins acordarea imunității ca obstacol în fața cererii. Curtea a reținut că principiile imunității statelor trebuiau interpretate în conformitate cu valorile universale cuprinse în normele privind crimele internaționale și cele de jus cogens. Hotărârea acestei Curți din Al-Adsani a fost deosebită în baza faptului că în Ferrini crimele erau presupus a fi comise pe teritoriul italian. Au fost pronunțate alte asemenea hotărâri de către instanțele italiene.

141. Pe 23 decembrie 2008, Germania a inițiat procedurile în fața Curții Internaționale de Justiție susținând că hotărârea Ferrini, hotărârile subsecvente care au confirmat-o și alte varii măsuri de executare a bunurilor Germaniei din Italia nu respectau imunitatea de jurisdicție a Germaniei în temeiul dreptului internațional. Hotărârea a fost pronunțată în favoarea Germaniei, în 2012 (a se vedea paragrafele 88-94 de mai sus).

6. Grecia

142. Curtea Supremă din Grecia (Areios Pagos) în Prefectura Voiotia v Germania, nr. 11/2000, 4 mai 2000, a reținut că în cazurile ce implică grave încălcări ale dreptului internațional, statele nu beneficiau de imunitate în procesele civile.

143. Curtea Supremă a refuzat mai târziu să pună în aplicare hotărârea împotriva Germaniei în baza faptului că acest stat beneficia de imunitate statală. Aceasta a făcut trimitere, inter alia, la hotărârea acestei Curți din Al-Adsani. Hotărârea Curții Supreme a fost contestată în fața acestei Curți, însă cererea a fost declarată inadmisibilă în Kalogeropoulou, citată mai sus.

7. Polonia

144. În Natoniewski v Germania (Ref. nr. IV CSK 465/09, 29 octombrie 2010, tradusă în engleză în [2010] Anuarul polonez de drept internațional 299), reclamantul a intentat o acțiune civilă vizând vătămările suferite urmare a acțiunilor forțelor armate germane din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Curtea Supremă a Poloniei a respins cererea în baza faptului că Germania beneficia de imunitate statală. Curtea a explicat:

„Specificitatea cauzelor privind conflictele armate sugerează aplicabilitatea imunității statale pentru acțiunile efectuate în timpul acestor conflicte. Conflictele armate – cu victime la scară largă și cu distrugeri enorme și suferință – nu pot fi reduse la relația dintre stat/făptuitor și persoana vătămată; conflictele există în principal între state. În mod tradițional, acțiunile reale născute din evenimentele războiului trebuie situate în tratatele de pace, menite să asigure o cuprinzătoare – la nivel internațional și în parte – reglementare a consecințelor războiului. În asemenea cazuri, imunitatea jurisdicțională asigură dreptului internațional mijloace pentru reglementarea cererilor legate de bunuri rezultând din evenimentele războiului. Eliminarea din jurisdicția instanței a unei întregi categorii de acțiuni civile (cauzate de război) este concepută pentru a contracara situația, atunci când normalizarea relației dintre state poate întâmpina obstacole ca rezultat al unui mare număr de proceduri inițiate de către particulari ...”

145. În privința argumentului potrivit căruia imunitatea statală nu se aplică acolo unde există o presupusă încălcare a normelor jus cogens, curtea a spus:

„... Se conturează o tendință în dreptul național și în cel internațional spre a se limita imunitatea statală în cazul abuzurilor privind drepturile omului, însă această practică nu este în niciun caz una universală.”

146. Cu referire la compatibilitatea acordării imunității statale cu articolul 6 § 1, curtea a spus:

„Potrivit jurisprudenței constante a Curții Europene a Drepturilor Omului, această excludere nu încalcă dreptul de acces la instanțele naționale garantat de articolul 6 § 1 ... Nu se poate spune că imunitatea statelor impune o restricție disproporționată asupra dreptului de acces la un tribunal, când reclamanții au la la dispoziție alternative rezonabile de a-și proteja efectiv drepturile lor (a se vedea CEDO, hotărârea din 18 februarie 1999 din cazul Waite și Kennedy c. Germaniei).”

8. Franța

147. În Bucheron v. Germania, reclamantul a introdus o cerere civilă în fața tribunalului pentru litigiile de muncă privind presupusa muncă forțată din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Cererea sa a fost respinsă în baza faptului că Germania beneficia de imunitate. În 2003, Curtea de Casație a confirmat respingerea cererii (nr. 02‑45961, 16 decembrie 2003). La același rezultat a ajuns Curtea de Casație în Grosz v. Germania (nr. 04-475040, 3 ianuarie 2006) într-o hotărâre confirmată apoi de acestă Curte în Grosz c. Franței (dec.), nr. 14717/06, 16 iunie 2009.

9. Slovenia

148. În A.A. v Germania (nr. IP-13/99, 8 martie 2001), Curtea Constituțională din Slovenia a respins o cerere civilă introdusă cu privire la acțiunile Germaniei în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial. Reclamantul a argumentat că, în temeiul dreptului internațional cutumiar, exista o excepție jus cogens de la regulile imunității statelor. Curtea a acceptat că existau dovezi cu privire la o tendință în evoluția dreptului internațional referitoare la limitarea imunității statelor în fața instanțelor străine în cazurile legate de încălcările drepturilor omului. Cu toate acestea, dovezile nu certificau o practică generalizată a statelor recunoscută ca drept și care să creeze astfel o regulă de drept internațional cutumiar.

149. În privința unei cereri specifice în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție, curtea a făcut trimitere la decizia acestei Curți din Waite și Kennedy c. Germaniei [MC], nr. 26083/94, CEDO 1999‑I. Aceasta a concluzionat că limitarea dreptului reclamantului de acces la un tribunal urmărea un scop legitim și era proporțională, făcând trimitere la posibilitatea reclamantului de a introduce o acțiune civilă în Germania.

B. Urmărirea penală pentru tortură

1. Franța

150. În cauza penală Ould Dah, inculpatul, un funcționar statal din Mauritania, a fost urmărit și apoi condamnat de către o Curte cu juri franceză pentru comiterea unor acte de tortură în Mauritania. Ulterior, a fost respins un recurs în interesul legii (nr. 02-85379, 23 octombrie 2002). Pe 1 iulie 2005, Curtea cu juri a acordat daune mai multor părți civile din acel caz. La același rezultat s-a ajuns într-o cauză penală ulterioară – Khaled Ben Saïd.

2. Olanda

151. În cazul Bouterse, dl Bouterse a invocat imunitatea în fața urmăririi penale pe motiv că presupuse acte de tprtură au fost comise în timp ce acesta era șeful statului Surinam. Pe 20 noiembrie 2000, Curtea de Apel din Amsterdam a refuzat să-i acorde imunitate în baza faptului că săvârșirea unor infracțiuni foarte grave, cum era cazul aici, nu puteau fi considerate drept atribuții oficiale ale unui șef de stat.

3. Elveția

152. Într-o hotărâre din 25 iulie 2012 din A. v Procurorul General și alții, Curtea Penală Federală elvețiană a refuzat să admită o cerere de acordare a imunității într-un caz penal împotriva unui cetățean algerian pentru crime de război, inclusiv acte de tortură, comise în Algeria. Inculpatul a fost anterior ministru al apărării și membru al juntei care a condus Algeria în acea perioadă. Cazul a vizat așadar menținerea imunității ratione materiae a unui particular care a beneficiat de imunitate ratione personae pe perioada funcției sale. Curtea a explicat că scopul imunității ratione materiae era să protejeze funcționarii de consecințele actelor ce pot fi atribuite statului pentru care aceștia au acționat și, procedând astfel, să asigure respectarea suveranității statale.

153. Curtea a făcut trimitere la hotărârea Camerei Lorzilor din Pinochet (nr. 3) și la evoluția favorabilă unui număr crescând de excepții la imunitatea ratione materiae subliniată în doctrina juridică. Aceasta a reținut dezbaterea dacă actele ilegale puteau fi considerate acte oficiale pentru scopurile acelei imunități. Ea a concluzionat că doctrina juridică și jurisprudența nu mai confirmau în mod unanim menținerea imunității ratione materiae care să acopere toate actele comise pe perioada deținerii funcției dacă au fost făcute acuze privind grave încălcări ale drepturilor omului. Ar fi paradoxal să se afirme intenția de a preveni gravele încălcări ale drepturilor omului cînd se acceptă în aceleși timp o largă interpretare a regulilor privind imunitatea ratione materiae a statelor în beneficiul funcționarilor statali, împiedicând astfel orice investigație a unor asemenea acuzații.

4. Belgia

154. Legea cu privire la pedepsirea încălcărilor grave ale dreptului internațional umanitar din 16 iunie 1993 definește anumite acte, inclusiv tortura și genocidul, drept crime internaționale ce se pedepsesc potrivit prevederilor legii. Articolul 5 al legii a fost amendat în 1999 și prevede expres că:

„Imunitatea atașată calității oficiale a unei persoane nu împiedică aplicarea prezentei legi.”

ÎN DREPT

I. CONEXAREA CERERILOR

155. Dat fiind cadrul factual și legal similar, Curtea decide că cele două cereri vor fi conexate în conformitate cu Regula 42 § 1 din Regulamentul Curții.

II. LOCUS STANDI

156. Dl reclamant Sampson a decedat în martie 2012, în timp ce cazul era pendinte în fața Curții. Una dintre rudele sale mai apropiate și gestionar al averii sale, dna Jane Mayfield, și-a exprimat dorința de a continua cererea în numele său.

157. Curtea reiterează faptul că într-o serie de cazuri în care reclamanții au decedat în cursul procedurilor s-au avut în vedere intențiile moștenitorilor sau rudelor apropiate de familie ale reclamanților de a continua procedurile în fața Curții (a se vedea, de exemplu, Dalban c. României [MC], nr. 28114/95, § 39, CEDO 1999-VI; Malhous c. Republicii Cehia (dec.) [MC], no. 33071/96, CEDO 2000‑XII; și Asadbeyli și alții c. Azerbaijan, nr. 3653/05, 14729/05, 20908/05, 26242/05, 36083/05 și 16519/06, § 106, 11 decembrie 2012). În prezenta cauză, Guvernul nu a contestat dreptul dnei Mayfield de a susține cererea în numele dlui Sampson. Curtea reține că dl Sampson a decedat la cinci ani după depunerea cererii în fața prezentei Curți și că acesta și-a petrecut ani de zile după eliberarea sa din detenția din Arabia Saudită urmărind avansarea acțiunii sale civile și tragerea la răspundere a presupușilor săi torționari. Curtea acceptă așadar dreptul gestionarului averii sale de a susține cererea în numele său. Curtea se va referi la dl Sampson ca la reclamantul din acest caz.

III. PRESUPUSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 § 1 DIN CONVENȚIE

158. Dl Jones s-a plâns că acordarea imunității pentru Regatul Arabiei Saudite și pentru acuzat în persoană în acest caz era o încălcare disproporționată a dreptului de acces la un tribunal.

159. Ceilalți reclamanți s-au plâns că acordarea imunității acuzaților în persoană în cazul lor era o încălcare disproporționată a dreptului lor de acces la un tribunal.

160. Reclamanții s-au bazat pe articolul 6 § 1 din Convenție, care prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea ... în mod echitabil ... de către o instanță independentă și imparțială care va hotărî ... asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil ...”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Susținerile părților

161. Guvernul a subliniat că fiecare stat avea obligația, în temeiul dreptului internațional cutumiar, de a acorda imunitate altor state. Poziția de început era existența unei reguli generale a imunității în cazul căreia erau admise anumite excepții. Aceste excepții erau reflecatate în Convenția de la Basel și în Convenția ONU cu privire la imunitățile de jurisdicție. Instanțele unui stat nu erau așadar libere să modifice imunitățile la alegere. Legea din 1978 implementa obligațiile de care era ținut statul pârât față de alte state în temeiul dreptului internațional public. Poziția stabilită în Legea din 1978 era una clară: Arabia Saudită avea dreptul la imunitate atât timp cât nu era incidentă una dintre excepțiile stabilite în secțiunile 2-11. Cu siguranță că nu era incidentă aici vreo excepție.

162. În acest context, Guvernul a invitat Curtea să-și revadă constatarea din Al-Adsani potrivit căreia articolul 6 § 1 era incident în cazurile privind imunitatea statelor. Acesta a argumentat că articolul 6 putea fi doar direcționat către exercițiul puterilor de jurisdicție avute în temeiul dreptului internațional. El nu putea să-i impună statului să-și aroge puteri de control pe care, în temeiul dreptului internațional, nu le poseda. Prin urmare, nu se putea considera că statele au interzis accesul la un tribunal acolo unde nu se putea da acces.

163. Reclamanții au susținut că articolul 6 § 1 era pe deplin aplicabil în circumstanțele cauzei, bazându-se pe hotărârea Curții din Al‑Adsani, citată mai sus.

2. Aprecierea Curții

164. Curtea a reținut în Al-Adsani, citată mai sus, §§ 46-49, că articolul 6 § 1 era aplicabil în cazul unei cereri împotriva unui stat pentru despăgubiri urmare a vătămărilor personale. Aceasta a constatat că acordarea imunității nu califica dreptul substanțial, ci acționa ca un obstacol procedural asupra puterii instanțelor naționale de a determina dreptul. Nu există niciun motiv să se rețină altceva în prezenta cauză. Prin urmare, articolul 6 § 1 este aplicabil.

165. Curtea notează apoi că cererile nu sunt neîntemeiate în mod manifest în înțelesul articolului 35 § 3 (a) din Convenție sau inadmisibile din alte motive. Prin urmare, acestea trebuie declarate admisibile.

B. Cu privire la fond

1. Susținerile părților

(a) Reclamanții

(i) Dl Jones

166. Dl Jones a susținut că orice limitare a dreptului său de acces la un tribunal trebuia să urmărească un scop legitim și să fie proporțională. Cu privire la ultima chestiune, el a subliniat că, cu cât este mai largă imunitatea, cu atât mai convingătoare trebuie să-i fie justificarea: excluderile generale de la pretențiile civile necesitau o puternică justificare (citând Fayed c. Regatului Unit, 21 septembrie 1994, § 65, Seria A no. 294‑B). În prezenta speță, importanța dreptului de acces la un tribunal era una sporită, întrucât contextul era reprezentat de o acțiune civilă pentru acte de tortură, interzicerea cărora ținea de jus cogens în dreptul internațional.

167. Dl Jones a considerat că abordarea urmată de către Curte în Al‑Adsani, citată mai sus, era greșită. Acesta a subliniat că în Waite și Kennedy, citată mai sus, § 68, Curtea s-a bazat pe faptul că reclamanții aveau alte mijloace rezonabile de obținere a reparării prejudiciului, concluzionând că imunitatea acordată Agenției Spațiale Europene nu era o ingerință disproporționată în dreptul reclamanților de acces la un tribunal. Cu toate acestea, Curtea nu a reușit să analizeze în Al-Adsani dacă existau mijloace alternative de reparare a prejudiciului. Drept consecință, motivarea sa din acel caz era total eronată. Reclamantul nu a putut, de jure și de facto, să introducă o cerere în Arabia Saudită, de vreme ce nu putea să se întoarcă în țara în care a fost torturat și unde instanțele nu erau nici independente, nici imparțiale. Acesta a argumentat apoi că statul pârât se găsea într-o minoritate de state care susținea imunitatea totală pentru funcționarii statali, potrivit datelor furnizate de către Guvern, menționând că doar Republica Cehă, Germania, Irlanda și Federația Rusă acordau un nivel similar de imunitate.

168. Bazându-se, de asemenea, pe susținerile celorlalți reclamanți, reclamantul a concluzionat că semnifica o măsură disproporționată aplicarea unei imunități cuprinzătoare pentru a bloca în totalitate constatarea juridică a unui drept civil fără a pune în balanță interesele conclurente, și anume cele legate de imunitatea personală și cele legate de natura cererii specifice care era principala chestiune a procedurilor.

(ii) Dl Mitchell, dl Sampson și dl Walker

169. Reclamanții au argumentat că nicio regulă de drept internațional nu impunea aplicarea imunității în acest caz, astfel încât analiza majorității din Al‑Adsani nu conducea la concluzia că ingerința era una proporțională. De vreme ce imunitatea se regăsea în regulile de drept internațional, aceasta era de o natură și un statut insuficient pentru a constitui o ingerință proporțională cu drepturile articolului 6 § 1, pentru că acolo existau mai multe mijloace nuanțate și proporționale pentru a controla și limita cererile care permiteau efectuarea unei puneri în balanță potrivite.

170. Reclamanții nu au fost de acord cu argumentul Guvernului potrivit căruia funcționarii se încadrau în noțiunea de „stat” și că reclamanții doreau în realitate să introducă o cerere împotriva Arabiei Saudite. Definiția „statului” din Legea din 1978 nu era determinantă pentru problemă în conformitate cu dreptul internațional cutumiar. Aceștia au făcut trimitere la concluzia Curții Supreme a Statelor Unite din Samantar potrivit căreia funcționarilor statali nu li se aplica definiția statului din FSIA, care adopta o definiție identică în substanță cu cea din Legea din 1978. Aceștia au argumentat că articolul 2(1) din Convenția privind imunitățile de jurisdicție, care încadra „reprezentanții statului acționând în această calitate” în noțiunea de „stat”, urmărea să acopere reprezentanții statului care beneficiau de imunitate ratione personae. Ei au invocat în sprijinul afirmației lor comentariul Comisiei de drept internațional.

171. Potrivit reclamanților, nu exista o simetrie între regulile internaționale privind imunitatea statelor și răspunderea lor. Faptul că actul unui funcționar statal putea fi atribuit statului în sine, ca și chestiune de drept internațional, nu însemna că statul însuși era răspunzător de comiterea actului, ca și chestiune de drept intern. Au existat multe cazuri în care s-a dat curs simultan acțiunilor pentru daunele civile în dreptul intern și acțiunilor în repararea prejudiciilor împotriva unui stat pentru un act ilicit în temeiul dreptului internațional. Ipoteza Camerei Lorzilor ar fi fost că scopul legii privind imunitatea era să asigure respectarea procedurală a exercitării jurisdicției de către statul litigiului asupra oricărui act care, în dreptul internațional, ar fi atribuit statului. Aceasta era o justificare neortodoxă și nervoasă în favoarea imunității statelor. Era clar din Proiectul de articole privind răspunderea statale că definiția statului viza doar scopul atribuirii, nu și un altul. Acest lucru a fost demonstrat prin faptul că o încălcare a contractului de către un organ statal constituie un act al statului pentru scopurile răspunderii statale, potrivit Proiectului de articole, însă conduita referitoare la activitățile comerciale nu atrage în mod general imunitatea statală în acțiunile civile potrivit larg acceptatei excepții jure gestionis la acel principiu. În mod similar, actele de tortură comise pe teritoriul statului litigiului atrăgeau răspunderea statală, dar nu beneficiau de o asemenea imunitate. Apoi, reclamanții au subliniat că nu exista o obligație impusă statelor în temeiul dreptului internațional pentru a da curs unei hotărâri pronunțate în mod corespunzător împotriva funcționarilor lor în parte. Prin urmare, nu exista niciun motiv pentru a se susține că o acțiune împotriva unui funcționar în asemenea circumstanțe implica statul în sine. Daunele-interese acordate în procedurile naționale vor fi avute în vedere de către o instanță internațională în evaluarea sa asupra despăgubirilor necesare, pentru a preveni dubla recuperare.

172. Odată ce s-a admis că regulile privind răspunderea statală și cele privind imunitatea statelor serveau scopuri fundamental diferite, era clar că nu putea să se afirme faptul că definiția „actelor oficiale” era aceeași în ambele contexte. Nu exista dihotomie între actele oficiale și cele private, ci între actele oficiale ce beneficiau de imunitatea statelor și actele oficiale care nu beneficiau. Reclamanții au contestat sugestia potrivit căreia exista o neconcordanță între această abordare și definiția torturii din Convenția împotriva torturii: articolul 1 din Convenție era poarta către obligațiile primare în temeiul Convenției împotriva torturii; nu era o regulă de atribuire în scopurile răspunderii statale. Reclamanții au făcut trimitere la o serie de cazuri care admiteau afirmația că acolo unde un funcționar statal se angaja în acte care echivalau cu o încălcare a unei norme peremptorii, nu exista imunitate de jurisdicție (citând, inter alia, Prefectura Voiotia, Ferrini și Furundzija, de mai sus). Această abordare era destul de clară în Statele Unite (citând, inter alia, Filartiga și Samantar, de mai sus). Recenta hotărâre a CIJ în Germania v. Italia era relevantă doar pentru cererile împotriva statului însuși: ea nu se aplica cererilor reclamanților îndreptate împotriva funcționarilor statali. În privința respingerii unei excepții de jus cogens de către CIJ în acel caz, reclamanții au criticat hotărârea pentru lipsa unui angajament real în privința principiilor actuale ce stăteau la baza teoriei imunității statelor. Ei au criticat de asemenea curtea pentru abordarea sa formalistă în privința presupusului conflict dintre regulile jus cogens și regula imunității statelor și au invitat această Curte să nu urmeze exemplul CIJ în decizia privind modul de asigurare a echilibrului între cele două seturi de norme, în contextul articolului 6.

173. În fine, reclamanții au argumentat că distincția dintre acțiunile civile și cele penale era irelevantă și nu justifica o abordare diferită a imunității funcționarilor statali în cazurile civile și penale. Instanțele penale dintr-o serie de state, printre care și Regatul Unit, erau îndrituite să acorde despăgubiri victimelor. Reclamanții au făcut trimitere la cazul francez Ould Dah, unde părților civile din procesele penale li s-au acordat despăgubiri și nu a fost avută în vedere chestiunea imunității. Mai mult, reclamanții au susținut că ar fi o contradicție să se sugereze faptul că doar răspunderea penală era abrogată de Convenția împotriva torturii, nu și cea civilă. Articolul 4(2) din Convenție le cerea statelor să pedepsească infracțiunea de tortură prin sancțiunile potrivite, care cuprindeau în mod clar plata de despăgubiri, și articolul 14 cu privire la despăgubiri nu era limitat din punct de vedere teritorial. Propunerea din timpul negocierilor de a limita articolul 14 prin referirea la teritoriul de sub jurisdicția unui stat a fost eliminată din versiunea finală a textului și, potrivit reclamanților, implicația clară era că nu se urmărea o limitare teritorială. Astfel, principiile imunității statelor nu puteau interzice instanțelor din statul litigiului de a dispune ca un funcționar străin să plătească despăgubiri victimelor torturii.

(b) Guvernul

174. Guvernul a susținut că acordarea imunității statului Arabia Saudită în cazul dlui Jones a urmărit scopul legitim al conformării cu dreptul internațional astfel încât să se promoveze curtoazia și bunele relații între state prin respectul fiecărui stat acordat suveranității fiecăruia. Acesta a argumentat că exista o marjă de apreciere în privința accesului la un tribunal, care le permitea statelor să acționeze potrivit propriilor viziuni, cu condiția ca ele să fie sustenabile în mod rezonabil, în măsura obligațiilor lor în temeiul dreptului internațional public. În prezenta speță, nu se putea afirma că abordarea Regatului Unit venea în conflict cu proncipiile generale ale dreptului internațional sau că se situa în afara oricărui standard internațional general acceptat. Guvernul a remarcat Waite și Kennedy, citată mai sus, în măsura în care era necesară examinarea măsurilor alternative de reparare a prejudiciului pe motiv că acolo exista o importantă diferență între cazurile implicând imunitatea organizațiilor internaționale unde nu exista o instanță alternativă; și cazurile privind imunitatea statelor în care jurisdicția privind o cerere personală ține de un alt stat. Instanțele naționale nu puteau crea o excepție la imunitatea statelor, contrar regulilor dreptului cutumiar internațional, pentru a remedia eșecul substanțial al unei instanțe străine care a avut jurisdicție, dar care a ales să nu și-o exercite. Acesta a adăugat că sprijinul și asistența consulară pe care Guvernul le-a acordat reclamanților de la eliberarea lor din detenție în Arabia Saudită nu trebuiau trecute cu vederea.

175. În privința acordării imunității funcționarilor statali în ambele cazuri, principala susținere a Guvernului a fost că exista un principiu de drept internațional consacrat potrivit căruia statele erau îndrituite la aceeași imunitate în cazul actelor oficiale ale funcționarilor lor, unde acuzatul numit în proces era unul dintre acei funcționari ca și cum ar fi fost într-un caz în care acuzatul numit era statul în sine. Așadar, problema nu era dacă imunitatea statelor se aplica acestor funcționari, ci dacă funcționarul era parte statului astfel încât imunitatea statelor să se aplice automat. Actele funcționarilor statali care acționau cu acest titlu nu le puteau fi atribuite personal, ci doar statului. Exista așadar o simetrie între dreptul internațional cu privire la imunitatea statelor și cel cu privire la răspunderea statală. Legea din 1978 reflecta obligațiile avute de statul pârât în temeiul dreptului internațional public. Acest fapt era sprijinit de definiția „statului” în acordurile internaționale, inclusiv Convenția ONU cu privire la imunitățile jurisdicționale și articolele-proiect privind răspunderea statală; în legislația și jurisprudența naționale; și în hotărârea Camerei de Apel a TIPI în Blaškić. Prin urmare, dacă un act pute fi atribuit statului astfel încât statul să poarte răspundere pentru acesta pe plan internațional, același act trebuia privit ca act statal pentru scopurile dreptului internațional în cazul dreptului la imunitatea statelor în procesele din fața unei instanțe naționale. Acest fapt reflecta realitatea practică a situației. Dacă un funcționar al statului era acționat în judecată în fața instanțelor naționale ale unui alt stat pentru acte efectuate în exercițiul atribuțiilor sale oficiale, atunci, în practică, statul era implicat indirect, nu doar pentru că erau în discuție actele sale, ci și pentru că era de așteptat să acorde orice despăgubire și, în toate probabilitățile, ar fi singura sursă care să acorde asemenea despăgubiri.

176. Guvernul a susținut că atât Curtea de Apel, cât și Camera Lorzilor erau îndrituite să respingă argumentul care decurgea din statutul de jus cogens al interzicerii torturii potrivit căruia statele erau obligate să nu acorde imunitate în acțiunile împotriva statelor privind presupuse încălcări ale acelei interdicții. Argumentul era deficitar din mai multe motive. Mai întâi, regula imunității statelor nu autoriza sau nu tolera tortura și deci nu era incompatibilă cu interzicerea torturii. Aceasta mai degrabă deturna orice încălcare spre o metodă diferită de soluționare. În al doilea rând, argumentul a fost respins chiar dacă a fost ridicat în fața unei instanțe internaționale (citând, inter alia, cazul Arrest Warrant și Al‑Adsani, amintite mai sus). În al treilea rând, întrebarea dacă trebuia să existe imunitate a statelor pentru tortură a fost ridicată în negocierile asupra Convenției ONU privind imunitățile de jurisdicție și s-a decis că în baza situației curente a dreptului internațional cutumiar nu putea fi făcută nicio excepție. În cele din urmă, argumentul a fost respins de majoritatea instanțelor naționale care s-au confruntat cu aceasta întrebare (citând, inter alia, Bucheron, Siderman de Blake, Princz și Bouzari, mai sus). Cu toate că unele instanțe naționale din Grecia și Italia au acceptat argumentul jus cogens, aceste cazuri nu erau convingătoare și nu stabileau o practică general acceptată în dreptul internațional. Invocarea unor hotărâri izolate nu era suficientă pentru a stabili o modificare a dreptului cutumiar. Această viziune a fost împărtășită de către CIJ în hotărârea Germania v. Italia, care a fost atent motivată și bazată pe o examinare și o analiză aprofundată a practicii statelor. Guvernul a adăugat că jurisprudența din Statele Unite unde a fost afirmată jurisdicția în cazul unor încălcări majore ale dreptului internațional comise de cetățeni străini în străinătate nu exprima principiile larg împărtășite și respectate în rândul națiunilor.

177. Guvernul a respins apoi argumentul reclamanților potrivit căruia tortura nu era un „act oficial” care ar fi putut atrage imunitatea statelor. Era clar că acuzațiile privind tortura nu puteau fi considerate a se referi la acte jure gestionis de vreme ce acestea se încadrează în conceptul de exercițiu al puterii suverane. Nicio autoritate nu a fost îndrituită să susțină ideea că anumite tipuri de acte suverane nu atrăgeau imunitatea statelor. De asemenea, Guvernul a subliniat faptul că definiția torturii din Convenția împotriva torturii cerea ca actul să fie efectuat de un funcționar public sau de o persoană acționând cu titlu oficial. Această condiție era reflectată în regulile dreptului internațional privind răspunderea statală, care prevedeau pentru angajarea răspunderii unui stat ca unul dintre funcționarii săi, sub stindardul autorității lui, să fi torturat un cetățean al unui alt stat.

178. În ceea ce privește oligația de a acorda repararea prejudiciului impusă de articolul 14 din Convenția împotriva torturii, Guvernul a fost de părere că acasta obliga statelor să asigure repararea prejudiciului produs prn actele de tortură comise numai pe teritoriul lor. Acastă opinie era susținută de legislația națională privind jurisdicția civilă pentru tortură și imunitatea statelor și de pactica statală. Textul proiectului articolului 14 a fost clarificat în timpul negocierilor, în sensul că articolul se limita doar la teritoriul statului, dar din motive care nu au fost explicate clarificarea a fost omisă atunci când proiectul a fost trimis mai departe. Opinia Guvernului era că această omisiune reprezenta o eroare, referindu-se astfel la declarația SUA privind Convenția împotriva torturii cu trimitere la interpretarea domeniului de aplicare teritorială al articolului 14.

179. Guvernul a recunoscut faptul că funcționarii statali în discuție puteau fi urmăriți penal în Regatul Unit pentru conduita lor. Cu toate acestea, existau motive serioase pentru a se distinge între procesul penal și cel civil, în acest context. Mai întâi, Convenția împotriva torturii conținea o prevedere explicită care impunea statelor părți să urmărească penal funcționarii statelor străine în privința actelor de tortură comise în afara statului litigiului; nu exista vreo prevedere comparabilă pentru procesul civil. În al doilea rând, în Pinochet (nr. 3), majoritatea din Camera Lorzilor a susținut faptul că nu exista imunitate în privința urmăririi penale pentru tortură în baza Convenției împotriva torturii și faptul că toate cele trei state implicate în acest caz erau părți la această convenție. În al treilea rând, răspunderea penală a persoanei nu era, ca problemă de drept internațional, parte integrantă a răspunderii statale, ci ceva care era separat de această răspundere. În fine, răspunderea civilă pentru acte efectuate cu titlu oficial era în mod necesar legată de răspunderea statului însuși, de vreme ce în practică, statul poate acorda orice despăgubiri îi sunt cerute funcționarului, iar acordarea acestor despăgubiri va afecta, la rândul ei, răspunderea statului pentru acordarea prejudiciilor în orice procese i s-ar intenta. S-a remarcat faptul că CIJ a făcut și ea o distincție clară între procesele civile și cele penale în hotărârea Germania v. Italia, referindu-se la hotărârea Pinochet (nr. 3).

(c) Terții intervenienți

180. REDRESS, Amnesty International, INTERIGHTS și JUSTICE, în calitate de terți intervenienți, au prezentat în comun concluzii scrise cu privire la problema imunității statale a funcționarilor.

181. Intervenienții au subliniat faptul că acolo unde exista un proces împotriva unui stat și a funcționarilor săi, era necesară determinarea separată a imunității fiecăruia, de vreme ce nu aveau o imunitate comună. Rațiunile și scopurile lor diferite semnificau faptul că nu decurgea logic constatarea potrivit căreia dacă statul beneficia de imunitate, beneficiau și funcționarii săi.

182. Tortura dădea naștere, în temeiul dreptului internațional, atât răspunderii statale, cât și celei personale. Nu se putea spune că cererea împotriva unui funcționar pentru rolul său în comiterea torturii era practic echivalentă uneia împotriva statului însuși, cum ar ar fi susținerea afirmației că statul însuși a fost direct implicat. O astfel de cerere viza răspunderea personală a funcționarului și orice eventuală acordare a despăgubirilor ar fi fost executată împotriva persoanei și nu a statului sau a activelor sale.

183. Intervenienții au susținut că imunitatea ratione materiae, în discuție în prezenta speță, nu era aplicabilă acolo unde era invocată tortura. Subliniind că obiectul și scopul Convenției împotriva torturii era să asigure tragerea la răspundere și să prevină impunitatea pentru tortură, aceștia au susținut că acordarea imunității funcționarilor statali în cazurile de tortură contravenea acestui obiectiv, în special în cazul în care nu existau mijloace alternative de reparare a prejudiciului. Existau dovezi clare ale practicii statelor de refuzare a acordării imunității statele atât funcționarilor în funcție, cât și celor din afara ei, acuzați de comiterea unor crime în temeiul dreptului internațional în Franța, Italia, Olanda și Spania. Nu exista o linie de demarcație clară între procesele civile și cele penale: într-un număr de state membre ale Consiliului Europei, instanțelor li se permitea să admită cereri civile într-o action civile în cauzele penale. Existau mai multe exemple cu instanțe franceze care au condamnat funcționari străini pentru tortură ori alte infracțiuni și care au acordat repararea prejudiciului victimelor ce s-au constituit parties civiles.

184. În cazurile în care imunitatea statală era acordată funcționarilor în procesele civile privind acuzații de tortură, intervenienții au susținut că limitarea accesului la un tribunal nu urmărea un scop legitim și nu era proporțională. În acest context, imunitatea statală nu contribuia la buna funcționare a statului și, cum statul nu era implicat, argumentele utilizate pentru a justifica imunitatea statală nu erau incidente aici. Scopul imunității ratione materiae era să prevină procesele împotriva funcționarilor statali atunci când ele nu atrăgeau răspunderea personală, ci mai curând când aceștia au acționat ca un instrument al statului. Acest scop nu era aplicabil în cazul acuzelor de tortură, unde era incidentă răspunderea personală a funcționarului. Singurul rol jucat de acordarea imunității ratione materiae în acest caz era să se prevină tragerea la răspundere a funcționarului, care nu putea fi considerată un scop legitim în temeiul articolului 6 § 1.

185. Intervenienții au subliniat faptul că, cu cât este mai întinsă imunitatea, cu atât mai convingătoare trebuie să fie justificarea ei (citând Kart c. Turciei [MC], nr. 8917/05, § 83, CEDO 2009 (extrase)). Curtea a adoptat o interpretare restrictivă a imunității în cazurile privind imunitatea parlamentară. Ea a indicat, de asemenea, că nu se va respecta principiul preeminenței dreptului într-o societate democratică dacă un stat ar putea, fără vreo reținere sau vreun control din partea Curții, să elimine de sub jurisdicția instanțelor o serie întreagă de cereri civile sau să confere imunități unor categorii de persoane (a se vedea Fayed, citată mai sus, § 65; și Cordova c. Italiei (nr. 1), nr. 40877/98, § 58, CEDO 2003‑I). Natura faptei ilicite în privința căreia era cerut accesul la un tribunal – și anume tortura – solicita chiar o abordare mai restrictivă în privința oricăror limitări impuse. Existența unor măsuri alternative pentru repararea prejudiciului era semnificativă pentru problema proporționalității; în cazurile reclamanților, nu existau. În speță, nu exista un remediu efectiv în Arabia Saudită – așa cum o cerea articolul 14 din Convenția împotriva torturii – pentru acuzațiile de tortură, de vreme ce tortura nu era o infracțiune definită în dreptul saudit și nu era prevăzută o pedeapsă specifică. Comitetul împotriva torturii a constatat că nu existau mecanisme efective pentru investigarea cererilor privind tortura în Arabia Saudită. Protecția diplomatică nu putea constitui un remediu efectiv: deși Guvernul pârât a făcut trimitere la disponibilitatea acestuia în Al-Adsani, nu exista vreo dovadă că i-a acordat o asemenea protecție dlui Al-Adsani. Protecția diplomatică era în totalitate la discreția statului de cetățenie și Guvernul nu putea fi obligat să adopte o cerere în numele cetățenilor săi.

2. Aprecierea Curții

(a) Principii generale cu privire la accesul la un tribunal în contextul imunității statelor

186. Articolul 6 § 1 garantează persoanelor dreptul de a avea dispute juridice („contestation” în versiunea franceză a articolului 6 § 1) asupra drepturilor și obligațiilor cu caracter civil aduse în fața unui tribunal. Dreptul de acces la un tribunal nu este, cu toate acestea, unul absolut. El poate fi supus limitărilor, de vreme ce chiar natura lui implică reglementări din partea statului. În această privință, statele contractante se bucură de o anumită marjă de apreciere, deși decizia finală privind respectarea cerințelor convenționale îi aparține Curții. Ea trebuie să se asigure că limitările aplicate nu restricționează sau nu reduc accesul lăsat persoanei de o asemenea manieră sau într-o asemenea măsură încât chiar esența dreptului să fie afectată. Mai mult, limitările nu vor fi compatibile cu articolul 6 § 1 dacă nu urmăresc un scop legitim și dacă nu există un raport rezonabil de proporționalitate între măsurile întreprinse și scopul urmărit a fi atins (a se vedea Fogarty c. Regatul Unit [MC], nr. 37112/97, §§ 32-33, CEDO 2001‑XI (extrase); McElhinney c. Irlandei [MC], nr. 31253/96, §§ 33-34, CEDO 2001‑XI (extrase); Al-Adsani, citată mai sus, §§ 52-53; Kalogeropoulou și alții, citată mai sus; Manoilescu și Dobrescu c. României și Rusiei (dec.), nr. 60861/00, §§ 66 și 68, CEDO 2005‑VI; Cudak c. Lituaniei [MC], nr. 15869/02, §§ 54-55, CEDO 2010; și Sabeh El Leil c. Franței [MC], nr. 34869/05, §§ 46-47, 29 iunie 2011).

187. Drepturile convenționale trebuie garantate de o manieră practică și efectivă, în special când este în discuție dreptul de acces la un tribunal, dată fiind importanța dreptului la un proces echitabil într-o societate democratică. Așadar, va fi contrar preeminenței dreptului într-o societate democratică sau principiului fundamental ce stă la baza articolului 6 § 1 – și anume cel că cererile civile trebuie să poată fi supuse unui judecător pentru exercitarea controlului judecătoresc – dacă statele vor scoate de sub jurisdicția curților, fără vreo restrângere sau vreun control din partea organelor de punere în aplicare a Convenției, o întreagă serie de cereri civile sau dacă vor conferi imunități de la răspunderea civilă unor categorii de persoane. În cazurile în care aplicarea principiului imunității de jurisdicție a statelor restricționează exercitarea dreptului de acces la un tribunal, Curtea trebuie să stabilească prin urmare dacă circumstanțele cazului au justificat o atare restricție (Al-Adsani, citată mai sus, §§ 47-48; Cudak, citată mai sus, §§ 58-59; și Sabeh El Leil, citată mai sus, §§ 50-51).

188. Curtea a explicat anterior că imunitatea suverană este un concept de drept internațional, dezvoltat din principiul par in parem non habet imperium, în virtutea căruia un stat nu va fi subiect al jurisdicției unui alt stat. Acordarea imunității suverane unui stat în procesul civil urmărește scopul legitim al îndeplinirii condițiilor dreptului internațional prin promovarea curtoaziei și a bunelor relații dintre state prin respectarea suveranității unui alt stat (a se vedea Fogarty, citată mai sus, § 34; McElhinney, citată mai sus, § 35; Al-Adsani, citată mai sus, § 54; Kalogeropoulou și alții, citată mai sus; Cudak, citată mai sus, § 60; și Sabeh El Leil, citată mai sus, § 52).

189. Cu privire la proporționalitatea restricției, nevoia de a interpreta Convenția, pe cât posibil, în armonie cu alte reguli de drept internațional din care face parte, incusiv cu cele privind acordarea imunității statale, a condus Curtea la concluzia că măsurile luate de către un stat care reflectă regulile general recunoscute ale dreptului internațional public referitoare la imunitatea statelor nu pot fi privite, în principiu, ca impunând o restricție disproporționată asupra dreptului de acces la un tribunal, precum este prevăzut acesta de articolul 6 § 1. Curtea a explicat că, așa cum dreptul de acces la un tribunal este parte componentă a garanției procesului echitabil din articolul 6 § 1, tot astfel unele restricții trebuie considerate, de asemenea, ca inerente lui, un exemplu fiind acele limitări general acceptate de către comunitatea internațională ca parte a teoriei imunității statelor (a se vedea McElhinney, citată mai sus, § 36-37; Fogarty, citată mai sus, §§ 35-36 Al‑Adsani, citată mai sus, §§ 55-56; Kalogeropoulou și alții, citată mai sus; Manoilescu și Dobrescu, citată mai sus, §§ 70 și 80; Cudak, citată mai sus, §§ 56-57; și Sabeh El Leil, citată mai sus, §§ 48-49).

(b) Aplicarea principiilor în cazurile anterioare privind imunitatea statelor

190. Curtea a examinat conformitatea cu dreptul de acces la un tribunal consacrat de articolul 6 § 1 în contextul acordării imunității statale într-o serie de cereri civile variate, incluzând dispute privind: angajarea în cadrul ambasadelor (Fogarty, Cudak și Sabeh El Leil, toate citate mai sus); prejudiciul personal adus în statul litigiului (McElhinney, citat mai sus); prejudiciul personal urmare a torturii în străinătate (Al-Adsani, citată mai sus); crime împotriva umanității comise în timpul războiului (Kalogeropoulou și alții, citată mai sus); notificarea procesului (Wallishauser, citată mai sus); și cereri cu caracter presupus a fi de drept privat (Oleynikov c. Rusiei, nr. 36703/04, 14 martie 2013). Fiecare dintre aceste cazuri priveau modul în care fosta noțiune absolută de imunitate statală a condus la o mai restrictivă formă de imunitate. Curtea a examinat în special dacă acțiunile statului pârât „[se situau] în afara oricăror standarde internaționale acceptate în prezent” (Fogarty, citată mai sus, § 37; și McElhinney, citată mai sus, § 38); erau „neconforme cu limitările general acceptate de către comunitatea internațională ca parte a teoriei imunității statelor” (Al-Adsani, citată mai sus, § 66; și, implicit, Kalogeropoulou și alții, citată mai sus); sau posibil că erau contrare unei excepții la imunitatea statelor consacrate de o regulă aplicabilă de drept internațional cutumiar (Cudak, citată mai sus, § 67; Sabeh El Leil, citată mai sus, § 58; Wallishauser, citată mai sus, § 69; și Oleynikov, citată mai sus, § 68).

191. În Al-Adsani (citată mai sus), pronunțată în 2001, Curtea a reținut că nu era stabilit dacă exista deja o accepțiune în dreptul internațional a afirmației că statele nu erau îndrituite la imunitate în privința cererilor civile în despăgubire pentru prejudicii decurgând din acte de tortură comise în afara statului litigiului. Prin urmare, nu a existat o încălcare a articolului 6 § 1 acolo unde instanțele naționale au respins cererea reclamantului împotriva Kuwait-ului pentru prejudicii civile urmare a actelor de tortură în aplicarea regulilor imunității statale conținute de Legea din 1978. La aceeași concluzie s-a ajuns în 2002 în Kalogeropoulou și alții, citată mai sus, în privința refuzului Ministerului de Justiție al Greciei de a le permite reclamanților să exproprieze bunurile germane din Grecia, urmare a unei hotărâri date în favoarea lor privind crime împotriva umanității comise în 1944. Cu toate acestea, Curtea a indicat faptul că ale sale constatări din Al-Adsani nu excludeau o eventuală evoluție în dreptul internațional cutumiar.

192. Într-o serie de cazuri ulterioare privind imunitatea statelor, Curtea a reținut încălcarea articolului 6 § 1 în baza faptului că prevederile Convenției ONU privind imunitățile de jurisdicție erau aplicabile statului pârât în temeiul dreptului internațional cutumiar și că acordarea imunității nu era o măsură proporțională, tot așa cum nu era nici compatibilă cu regula dreptului cutumiar internațional, nici dispusă fără vreo apreciere adecvată asupra regulii în discuție de către instanțele naționale (Cudak, citată mai sus, §§ 67-74; Sabeh El Leil, citată mai sus, §§ 58-67; Wallishauser, citată mai sus, §§ 69-72; și Oleynikov, citată mai sus, §§ 68-72).

(c) Ar trebui revăzută oare abordarea din Al-Adsani?

193. Reclamanții au argumentat că judecătorii Curții ar trebui să se distanțeze de abordarea Marii Camere din Al-Adsani în măsura în care aceasta din urmă nu a reușit să asigure o evaluare substanțială a proporționalității, incluzând o evaluare a circumstanțelor și fondului cazului particular, și în special să analizeze dacă existau măsuri alternative pentru repararea prejudiciului.

194. În Al-Adsani, întrebarea decizivă în evaluarea proporționalității măsurii era dacă regulile privind imunitatea aplicate de către instanțele naționale reflectau regulile general recunoscute de drept internațional public privind imunitatea statelor (citată mai sus, §§ 55-56 și 66-67). De vreme ce Curtea nu este obligată formal de a-și respecta jurispundența anterioară, este în interesul certitudinii juridice, a previzibilității și egalității în fața legii ca aceeasta să nu se distanțeze, fără un motiv serios, de la precedentele stabilite în cazurile anterioare (a se vedea, de exemplu, Christine Goodwin c. Regatului Unit [MC], nr. 28957/95, § 74, CEDO 2002‑VI; Scoppola c. Italiei (nr. 2) [MC], nr. 10249/03, § 104, 17 septembrie 2009; și Sabri Güneş c. Turciei [MC], nr. 27396/06, § 50, 29 iunie 2012). Unde precedentul în discuție este o hotărâre relativ recentă și cuprinzătoare a Marii Camere, ca în prezenta speță, o Cameră care nu este pregătită să urmeze precedentul stabilit ar trebui să propună renunțarea la caz în favoarea Marii Camere. Niciuna dintre părțile prezentei cauze nu au propus trimiterea la Marea Cameră și, în orice eventualitate, Camera va fi cea care va decide dacă va acționa în cazul unei asemenea cereri (a se vedea, de exemplu, Hartman c. Republicii Cehe, nr. 53341/99, § 8 in fine, CEDO 2003‑VIII (extrase); și Kuznetsova c. Rusiei, nr. 67579/01, § 5, 7 iunie 2007).

195. Având în vedere precedentul stabilit în Al-Adsani și examinarea detaliată din acea hotărâre a problemelor juridice relevante prin referirea la jurisprudența acestei Curți, precum și la jurisprudența internațională, Curtea nu consideră potrivit să renunțe la prezenta cauză în favoarea Marii Camere. În elaborarea testului relevant în temeiul articolului 6 § 1 din hotărârea Al-Adsani, Curtea a acționat în conformitate cu obligația sa de a ține cont de regulile și principiile relevante de drept internațional și de a interpreta Convenția pe cât de armonios posibil cu alte reguli de drept internațional din care aceasta face parte (a se vedea Al-Adsani, citată mai sus, § 55; a se vedea de asemenea Al-Saadoon și Mufdhi c. Regatului Unit, nr. 61498/08, § 126, CEDO 2010 (extrase); Catan și alții c. Republicii Moldova și Rusiei [MC], nr. 43370/04, 8252/05 și 18454/06, § 136, CEDO 2012 (extrase); Nada c. Elveției [MC], nr. 10593/08, §§ 171-172, CEDO 2012; și articolul 31 § 3 (c) din Convenția de la Viena). Curtea consideră așadar că abordarea Marii Camere privind proporționalitatea din Al-Adsani (a se vedea punctul 194 de mai sus) trebuie urmată.

(d) Aplicarea principiile în cererea împotriva Regatului Arabiei Saudite

196. Cererea dlui Jones privind respingerea cererii sale împotriva Arabiei Saudite este identică în faptele materiale cu cererea făcută în Al-Adsani, citată mai sus. Așa cum a reținut Curtea în Al-Adsani, acordarea imunității urmărea scopul legitim al conformării cu dreptul internațional pentru promovarea curtoaziei și a bunelor relații dintre state prin respectarea suveranității altor state. Aceasta era compatibilă cu articolul 6 § 1 pentru că reflecta regulile general recunoscute ale dreptului internațional public referitoare la imunitatea statelor în acel moment. Singura întrebare pentru Curte este dacă a existat, la momentul deciziei Camerei Lorzilor din 2006 din cazul reclamanților, o evoluție în standardele internaționale acceptate în privința existenței unei excepții privind tortura la teoria imunității statelor de vreme ce hotărârea sa anterioară din Al-Adsani de natură să justifice concluzia că acordarea imunității în acest caz nu a reflectat regulile general recunoscute ale dreptului internațional public privind imunitatea statelor.

197. În perioada recentă, atât înainte, cât și după hotărârea Camerei Lorzilor în această cauză, o serie de jurisdicții naționale au analizat dacă în prezent există o excepție de jus cogens la imunitatea statală în cererile civile împotriva statelor (e.g. Siderman de Blake, Princz, Smith și Sampson în Statele Unite la punctul 117 de mai sus; Bouzari și Hashemi în Canada la punctele 128-134 de mai sus; Ferrini în Italia la punctul 140 de mai sus; Prefectura Voiotia în Grecia la punctul 142 de mai sus; Natoniewski în Polonia la punctele 144-146 de mai sus; Bucheron și Grosz în Franța la punctul 147 de mai sus; A.A. în Slovenia la punctele 148-149 de mai sus; și Al‑Adsani în Regatul Unit).

198. Cu toate acestea, nu este necesar pentru Curte să examineze toate evoluțiile în detaliu, de vreme ce hotărârea recentă a Curții Internaționale de Justiție în Germania v. Italia (a se vedea punctele 88-94 de mai sus) – care trebuie avută în considerare de prezenta Curte cu titlu de autoritate în privința conținutului dreptului internațional cutumiar – stabilește clar că, în februarie 2012, nu exista cristalizată nicio excepție de jus cogens la imunitatea statală. Aplicarea prevederilor Legii din 1978 de către instanțele engleze pentru a susține cererea Regatului Arabiei Saudite la imunitate în 2006 nu poate fi considerată a echivala cu o restricție nejustificată a accesului reclamantului la un tribunal. Rezultă că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în privința respingerii cererii dlui Jones împotriva Regatului Arabiei Saudite.

(e) Aplicarea principiilor în cererea împotriva funcționarilor statali

199. Toți cei patru reclamanți s-au plâns că nu au putut să introducă cereri civile privind tortura împotriva unor funcționari statali numiți. Curtea trebuie să examineze dacă refuzul de a permite aceste cereri pentru a fi judecate era compatibil cu articolul 6 § 1 din Convenție, aplicând abordarea generală consacrată în Al‑Adsani.

200. În privința legitimității scopului urmărit prin restricționarea accesului la un tribunal, este relevant să se rețină că în cazurile privind imunitatea statelor anterior examinate de către Curte, cererea civilă în discuție a fost introduse împotriva statului în sine, iar nu împotriva unor persoane numite. Cu toate acestea, imunitatea acordată într-un caz împotriva funcționarilor statali rămâne imunitate „statală”: este invocată de către stat și la aceasta poate renunța doar statul. Acolo unde acordarea imunității ratione materiae pentru funcționari, ca în prezenta cauză, intenționa să mențină conformitatea cu dreptul internațional privind imunitatea statală, ca și în cazul în care este acordată imunitatea statului în sine, scopul limitării accesului la un tribunal este legitim.

201. De vreme ce măsurile care reflectă regulile general recunoscute ale dreptului internațional public privind imunitatea statelor nu pot fi considerate, de principiu, ca impunând o restricție disproporționată asupra dreptului de acces la un tribunal, singura chestiune ce trebuie avută în vedere în privința cererii reclamanților este dacă acordarea imunității ratione materiae funcționarilor statali a reflectat asemenea norme. Curtea va examina așadar dacă a existat o regulă generală în temeiul drepului internațional public care să impună instanțelor naționale să susțină cererea Arabiei Saudite privitoare la imunitatea statală în privința funcționarilor statali; și, în caz afirmativ, dacă există dovezi ale oricărei reguli speciale sau ale unei excepții privind cazurile de presupusă tortură.

(i) Existența unei reguli generale

202. Prima întrebare este dacă acordarea imunității ratione materiae funcționarilor statali reflectă regulile general recunoscute ale dreptului internațional public. Curtea a admis anterior că acordarea imunității unui stat reflectă asemenea reguli. De vreme ce un act nu poate fi efectuat de stat în sine, ci doar de către persoane care acționează în numele acestuia, acolo unde imunitatea poate fi invocată de către stat, punctul de pornire trebuie să fie faptul că imunitatea ratione materiae este aplicabilă actelor funcționarilor statali. Dacă ar fi fost altfel, imunitatea statală ar fi fost întotdeauna evitată prin chemarea în judecată a funcționarilor numiți. Această înțelegere pragmatică este reflectată de definiția „statului” din Convenția ONU din 2004 (a se vedea punctul 76 de mai sus), care prevede că termenul include reprezentanții statului acționând cu acest titlu. Raportorul Special al CDI a menționat în cel de-al doilea raport al său că era „suficient de recunoscut la scară largă” faptul că imunitatea funcționarilor statali era „norma”, iar lipsa imunității într-un caz particular va depinde de stabilirea existenței fie a unei reguli speciale, fie a practicii și opinion juris care să indice că sunt incidente excepții de la regula generală (a se vedea punctul 96 de mai sus).

203. Există de asemenea o vastă jurisprudență la nivel național și internațional care conduce la concluzia că actele efectuate de către funcționarii statali în timpul serviciului lor trebuie atribuite, pentru scopurile imunității statale, statului în numele căruia aceștia acționează. Astfel, în Propend, Curtea de Apel engleză a reținut că imunitățile conferite statelor în temeiul Legii din 1978 trebuie interpretate ca acordând funcționarilor statali în persoană „protecție sub aceeași mantie care protejează statele în sine” (a se vedea punctele 42-43 de mai sus). În Canada, Curtea de Apel a concluzionat în Jaffe că noțiunea de „stat” din LIS includea angajații statului care acționau în cursul atribuțiilor lor (a se vedea punctul 127 de mai sus). În Fang, Înalta Curte din Noua-Zeelandă a reținut că imunitatea statală conferea în mod incidental imunitate ratione materiae în cererile îndreptate împotriva persoanelor a căror conduită în exercițiul autorității de stat era adusă în discuție (a se vedea punctul 135 de mai sus). În Zhang, o Curte de Apel australiană a reținut că funcționarii în persoană erau acoperiți de Legea privind imunitățile, de vreme ce erau îndrituiți la imunitate în temeiul dreptului comun, iar această situație nu a fost modificată prin Lege (a se vedea punctul 138 de mai sus). Deși Curtea Supremă a Statelor Unite a reținut în Samantar că funcționarii nu se încadrau în noțiunea de „stat” în înțelesul FSIA, aceasta a clarificat faptul că imunitățile lor erau guvernate de dreptul comun, de vreme ce legea era considerată a fi doar o codificare parțială a regulilor privind imunitatea în Statele Unite (a se vedea punctul 122 de mai sus). Curtea de Apel (Circuitul al patrulea) a admis ulterior că, în principiu, funcționarii statali se bucurau de imunitate pentru actele efectuate în cursul serviciului lor public (a se vedea punctele 122-124 de mai sus). În Blaškić, TIPI a descris funcționarii statali care acționau cu titlu oficial ca fiind „mai degrabă instrumente ale unui stat” și a explicat că aceștia se bucurau de „imunitate funcțională” (a se vedea punctul 81 de mai sus). În Djibouti c. Franța, CIJ a făcut referire la posibilitatea aflată la dispoziția guvernului Djibouti de a cere ca actele celor doi funcționari statali să fie considerate actele sale și ca funcționarii să fie considerați drept organe, agenții sau instrumente ale sale care le execută (a se vedea punctele 86-87 de mai sus).

204. Prin urmare, importanța autorității la nivel internațional și național pare să susțină afirmația că, de principiu, imunitatea statală oferă angajaților sau funcționarilor în parte ai unui stat străin protecție în privința actelor efectuate în numele statului sub aceeași mantie protectoare a statului însuși.

(ii) Existența unei reguli speciale sau a unei excepții în privința actelor de tortură

205. Este clar din cele menționate până acum că persoanele beneficiază doar de imunitatea ratione materiae când actele imputate lor au fost efectuate în cursul atribuțiilor lor oficiale. Convenția ONU privind imunitățile de jurisdicție se referă la reprezentanții statului care „acționează cu acest titlu” (a se vedea punctul 76 de mai sus). Faptul că nu există o excepție generală de jus cogens în privința regulilor imunității statele nu este, prin urmare, determinant în cazul cererilor îndreptate împotriva funcționarilor statali.

206. Convenția împotriva torturii definește tortura drept un act ce i se impută unui „funcționar public sau unei alte persoane care acționează cu titlu oficial”. Această definiție pare să ofere suportul argumentului potrivit căruia actele de tortură pot fi comise „cu titlu oficial” pentru scopurile imunității statale. Este adevărat că motivarea LJ Mance de la Curtea de Apel în prezenta cauză a fost în sensul că acesta se îndoia dacă funcționarii publici ar fi „acționat cu titlu oficial” pentru a comite tortura în înțelesul articolului 1 din Convenția împotriva torturii (a se vedea punctul 16 de mai sus). Cu toate acestea, după o amplă analiză a surselor de drept internațional, această motivare a fost respinsă în unanimitate de către Camera Lorzilor. În special Lordul Bingham a subliniat că singura jurisprudență invocată de către reclamanți în sprijinul argumentului lor, care venea din Statele Unite, nu exprima principii larg împărtășite și respectate în rândul altor națiuni (a se vedea punctul 28 de mai sus).

207. La rândul său, Proiectul de articole privind răspunderea statală prevede atribuirea actelor unui stat, în baza faptului că acestea au fost efectuate fie de organe ale statului, așa cum sunt definite în articolul 4 din Proiect (a se vedea punctul 107 de mai sus), fie de către persoane împuternicite prin lege de către stat pentru a exercita elemente de autoritate guvernamentală și acționând cu acest titlu, așa cum este definit de articolul 5 din Proiect (a se vedea punctul 108 de mai sus). Reclamanții nu neagă că presupusele actele de tortură pricinuite lor nu angajează răspunderea statului Arabia Saudită. Însă trebuie reținut faptul că Proiectul de articole vizează doar întrebarea dacă statele pot fi trase la răspundere pentru actele imputate, pentru că odată stabilită răspunderea statală, poate interveni, în temeiul dreptului internațional, obligația de a asigura repararea prejudiciului cauzat. Nu există niciun dubiu că persoanele pot fi trase la răspundere personală, în anumite circumstanțe, pentru actele ilicite care angajează răspunderea statală, și că această răspundere personală există alături de răspunderea statală pentru aceleași acte. Această posibilă dublă răspundere este reflectată în articolul 58 din Proiectul de articole, care prevede că regulile privind atribuirea nu prejudiciază chestiunea răspunderii individuale în temeiul dreptului internațional a oricărei persoane acționând în numele statului (a se vedea punctul 109 de mai sus). Acest lucru se vede clar în contextul penal, unde răspunderea penală individuală pentru acte de tortură există alături de răspunderea statală (a se vedea punctele 44-56, 61 și 150-154 de mai sus). Astfel, așa cum o denotă existența răspunderii penale individuale, în ciuda acceptării caracterului oficial al actelor pentru scopurile răspunderii statale, faptul în sine nu este concludent pentru problema dacă, în temeiul dreptului internațional, cererile pentru imunitate statală trebuie întotdeauna recunoscute în privința acelorași acte.

208. S-a argumentat că orice regulă de drept internațional public ce acordă imunitate funcționarilor statali a fost abrogată odată cu adoptarea Convenției împotriva torturii care, așa cum se susține, prevede în articolul 14 jurisdicția civilă universală. Acest argument își găsește susținere din partea Comitetului împotriva torturii, care poate fi înțeles ca interpretând articolul 14 în a cere ca statele să asigure remedii civile în cazurile de tprtură, indiferent unde au fost aplicate acele acte de tortură (a se vedea punctele 66-68 de mai sus). Cu toate acestea, reclamanții nu au indicat vreo decizie a CIJ sau a vreunui tribunal arbitral internațional care să fi statuat acest principiu. Mai mult, această interpretare a fost respinsă de către instanțe atât în Canada, cât și în Regatul Unit (a se vedea punctele 15, 29-30 și 128 de mai sus). Statele Unite au formulat o rezervă la Convenție pentru a-și exprima viziunea potrivit căreia prevederea urmărea doar să ceară repararea prejudiciilor cauzate prin acte de tortură comise în statul litigiului (a se vedea punctul 64 de mai sus). Chestiunea dacă Convenția împotriva torturii a dat naștere unei jurisdicții civile universale este departe de a fi stabilită.

209. Instrumentele și materialele de drept internațional cu privire la imunitatea statelor au acordat o atenție restrânsă chestiunii imunității funcționarilor statali pentru comiterea actelor de tortură. Problema nu este direct abordată în Convenția de la Basel sau în Convenția ONU cu privire la imunitățile de jurisidicție. Anterior adoptării celei din urmă, un grup de lucru al CDI a recunoscut existența unui anumit sprijin pentru opinia că funcționarii statali nu ar trebui sa fie îndrituiți în a cere imunitate pentru actele de tortură comise în teritoriile lor atât în acțiunile civile, cât și în cele penale, însă nu a propus un amendament al Proiectului de articole (a se vedea punctul 79 de mai sus). În timp ce se distingeau unele reacții pentru stabilirea unei excepții la imunitatea statelor în această privință, nu s-a recunoscut încă existența vreunui consens. Este de remarcat faptul că trei din cele paisprezece state părți la Convenția ONU privind imunitățile de jurisdicție au făcut declarații potrivit cărora Convenția nu afecta evoluțiile din dreptul internațional privind protecția drepturilor omului (a se vedea punctul 80 de mai sus). O rezoluție din 2009 a Institutului de drept internațional a cerut statelor să analizeze renunțarea la imunitate în cazurile în care ar fi fost comise crime internaționale de către agenții lor; însă aceasta a mai declarat că nicio imunitate ratione materiae de jurisdicție, definită ca incluzând jurisdicția civilă, nu se aplica în privința crimelor internaționale. Rezoluția a fost dată fără a afecta regulile privind atribuirea actelor către state și regulilor privind imunitatea statelor în sine (a se vedea punctele 103-106 de mai sus). În Furundzija, discutând efectul caracterului de jus cogens al interzicerii torturii, TIPI a menționat că victima unei măsuri statale care autorizează sau tolerează tortura ori îi absolvă pe făptuitori „ar putea conduce la intentarea unui proces civil pentru despăgubiri în fața unei instanțe străine” (a se vedea punctul 82 de mai sus); ceea ce în mod sigur instanța intenționa să transmită prin acest enunț nu reiese din hotărâre. În opinia lor separată conjunctă, judecătorii Higgins, Kooijmans și Buergenthal din cazul Arrest Warrant din fața CIJ s-au referit de asemenea la numărul crescând de cereri potrivit cărora crimele internaționale grave nu ar trebui considerate drept actele oficiale și au observat că opinia își găsea treptat expresie în practica statelor (a se vedea punctul 85 de mai sus), cu toate că în hotărârea Camerei Lorzilor din prezenta cauză Lordul Bingham și Lordul Hoffmann au oferit argumentele juridice pentru faptul că nu erau convinși de asemenea cereri (a se vedea, în special, punctele 30 și 35 de mai sus).

210. Par să existe puține jurisprudențe naționale privind cererile civile împotriva funcționarilor statali numiți pentru încălcări ale jus cogens. Puține state s-au confruntat cu această problemă în practică. Răspunsurile primite de către Guvernul pârât de la alte state ale Consiliului Europei (a se vedea punctul 110 de mai sus) au fost în mare parte ipotetice și nu permit schițarea vreunei concluzii în măsura în care legile naționale să recunoască natura oficială a actelor de tortură pentru scopurile imunității statale. Cu toate acestea, există câteva alte exemple din alte jurisdicții de drept comun. În Hashemi, în Canada, Curtea de Apel din Quebec a reținut că LIS era aplicabilă personal agenților unui stat străin chiar într-un caz privind acuzații de tortură. Aceasta s-a bazat pe definiția torturii din Convenția împotriva torturii, pe hotărârea sa anterioară din Jaffe și pe opinia Lordului Hoffman din Camera Lorzilor în cazul reclamantului (a se vedea punctele 129‑133 de mai sus). Cu toate acestea, cazul este în prezent pendinte în fața Curții Supreme (a se vedea punctul 134 de mai sus). În Noua-Zeelandă, Înalta Curte s-a bazat în Fang, de asemenea, pe hotărârea Camerei Lorzilor din cazul reclamanților pentru a respinge argumentele în favoarea unei excepții la imunitatea statală în cazurile împotriva funcționarilor statali privind acte de tortură, considerând a fi nepotrivit pentru instanțele din Noua-Zeelandă să „preia inițiativa” în recunoașterea noilor tendințe din dreptul internațional (a se vedea punctele 135-136 de mai sus). În Australia, Curtea de Apel a refuzat în Zhang să admită argumentul că încălcările jus cogens nu puteau fi considerate acte oficiale pentru scopurile imunității statale, bazându-se pe natura lipsită de ambiguitate a legislației naționale și pe obligația instanțelor australiene de a pune în aplicare acea lege (a se vedea punctele 138-139 de mai sus).

211. În Statele Unite a existat o analiză mai largă a problemei. Urmare a constatării Curții de Apel în Chuidian potrivit căreia termenul de „stat” din FSIA putea încadra funcționari, dar că legislația nu ar proteja un funcționar care acționează dincolo de domeniul de aplicare al autorității sale, Curțile Federale de District au refuzat imunitatea în cazurile privind tortura pe baza faptului că actele nu puteau fi considerate ca făcând parte din domeniul de aplicare al autorității legitime a funcționarilor (a se vedea punctul 119 de mai sus). Mai apoi, Curțile de Apel, în Belhas și Matar, au acordat imunitate ratione materiae în cazurile privind presupuse încălcări ale normelor de jus cogens (a se vedea punctele 120-121 de mai sus). Cu toate acestea, autoritatea acestor hotărâri este pusă acum la îndoială, dată fiind constatarea ulterioară a Curții Supreme din Samantar, potrivit căreia FSIA nu se aplica deloc funcționarilor statali și că această problemă era guvernată doar de dreptul comun (a se vedea punctul 122 de mai sus). Recenta hotărâre a Curții de Apel privind măsura în care imunitățile de drept comun în Samantar refuza imunitatea ratione materiae funcționarilor statali pe motiv că încălcările jus cogens nu erau acte oficiale legitime (a se vedea punctele 122-124 de mai sus). La data adoptării prezentei hotărâri, problema era pendinte în fața Curții Supreme (a se vedea paragraful 125 de mai sus).

212. În afara contextului civil, poate fi identificat un oarece sprijin pentru argumentul că actele de tortură nu pot fi comise cu „titlu oficial” în cazurile penale. În Pinochet (nr. 3), Lorzii Browne-Wilkinson și Hutton au considerat că trebuie să existe motive puternice pentru a se spune că urmare a intrării în vigoare a Convenției împotriva torturii, implementarea torturii nu ar mai fi o funcție statală (a se vedea punctele 47-48 și 51 de mai sus), cu toate că aceasta nu a fost abordare preferată de ceilalți judecători ai cauzei (a se vedea, în special, opinia Lordului Hope, la punctul 49 de mai sus). În Bouterse, Curtea de Apel din Amsterdam a reținut că săvârșirea de infracțiuni foarte grave (în speță, tortura) nu putea fi considerată a fi una dintre atribuțiile oficiale a unui șef de stat (a se vedea punctul 151 de mai sus). Problema a fost discutată de către Curtea Penală Federală elvețiană în A., cu toate că respingerea excepției imunității nu rezida direct în constatarea potrivit căreia tortura nu putea fi un „act oficial” (a se vedea punctele 152-153 de mai sus). Desemnat în funcția de Raportor Special de către Comisia de drept internațional, dl Kolodkin, în contextul studiului său cu privire la imunitatea funcționarilor statali în fața jurisdicțiilor penale străine, a făcut trimitere în cel de-al doilea raport la „destul de răspândita” opinie potrivit căreia crimele nu pot fi considerate, în temeiul dreptului internațional, acte efectuate cu titlu oficial (a se vedea punctul 99 de mai sus). Cu toate acestea, afirmația nu a întrunit acordul unanim în CDI și este așteptat un nou comentariu cu privire la chestiune din partea noului Raportor Special, dna Hernandez, până în 2014 (a se vedea punctul 100 de mai sus). Este limpede că în lumina posibilității pentru victime de a introduce acțiuni civile în despăgubire, în unele state, în contextul procesului penal, fiecare distincție de abordare a imunității ratione materiae între procesele civile și cele penale va avea un impact asupra gradului în care este disponibilă despăgubirea civilă în diferite state. Cu toate acestea, de vreme ce este o chestiune care necesită, fără îndoială, o anumită reflecție ulterioară în contextul hotărârilor judecătorești cu privire la imunitate sau al activităților organismelor de drept internațional, nu constituie un motiv suficient în sine ca această Curte să constate că acordarea imunității în prezenta cauză nu a reflectat regulile general recunoscute ale dreptului internațional public.

213. Având în vedere cele de mai sus, de vreme ce există în opinia Curții un anumit sprijin curent în favoarea unei reguli speciale sau a unei excepții în dreptul internațional public în cazurile privind cererile civile în legătură cu tortura introduse împotriva funcționarilor statali străini, cea mai mare parte a autorității este, cum a menționat Lordul Bingham în Camera Lorzilor în cazul de față, în sensul că dreptul statelor la imunitate poate să nu fie eludat prin chemarea în judecată a funcționarilor sau agenților săi în loc. Privind argumentele reclamanților în cel mai serios mod, există dovezi ale dezbaterilor recente în jurul înțelesului definiției torturii din Convenția împotriva torturii; interacțiunea dintre imunitatea statală și regulile cu privire la atribuire în Proiectul de articole cu privire la răspunderea statală; și domeniul de aplicare al articolului 14 din Convenția împotriva torturii (a se vedea punctele 206-208 de mai sus). Cu toate acestea, practica statală cu privire la această chestiune este într-o stare de flux, cu dovezi de acordare și de refuz deopotrivă al imunității ratione materiae în asemenea cazuri. Cel puțin două cazuri cu privire la chestiune sunt pendinte în fața Curților Supreme naționale: unul în Statele Unite și celălalt în Canada (a se vedea punctele 125 și 134 de mai sus). Opinia internațională cu privire la această chestiune poate fi considerată a fi la începutul evoluției sale, cum o demonstrează recentele discuții din jurul lucrărilor Comisiei de drept internațional, în sfera penală. Aceste lucrări sunt în curs, putând fi așteptate evoluții ulterioare.

214. În prezenta cauză, este limpede că Camera Lorzilor s-a angajat pe deplin cu toate argumentele relevante în privința existenței unei posibile excepții la regula generală a imunității statale, în cazul cererilor civile legate de aplicarea torturii (a se compara și a se deosebi Sabeh El Leil, citată mai sus, §§ 63-67; Wallishauser, citată mai sus, § 70; și Oleynikov, citată mai sus, §§ 69-72). Într-o lungă și cuprinzătoare hotărâre (a se vedea punctele 24-38 de mai sus) aceasta a concluzionat că dreptul internațional cutumiar nu admitea nicio excepție – în privința susținerilor privind conduita echivalând cu tortura – de la regula generală a imunității ratione materiae pentru funcționarii statali, în sfera cererilor civile, unde beneficiază de imunitate chiar statul însuși. Constatările Camerei Lorzilor nu au fost nici manifest eronate, nici arbitrare, ci au fost bazate pe referințe vaste la materiale de drept internațional, pe analiza argumentelor juridice ale reclamanților și pe hotărârea Curții de Apel, care a hotărât în favoarea reclamanților. Alte instanțe naționale au examinat în detaliu constatările Camerei Lorzilor din prezenta cauză și au analizat concluziile considerate a fi foarte convingătoare (a se vedea punctele 131-133 și 135 de mai sus).

215. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că acordarea imunității funcționarilor statali în prezenta cauză a reflectat regulile general recunoscute ale dreptului internațional public. Aplicarea prevederilor Legii din 1978 pentru acordarea imunității funcționarilor statali în cazurile civile ale reclamanților nu a echivalat deci cu o limitare nejustificată a accesului reclamanților la un tribunal. Prin urmare, nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în acest caz. Totuși, în lumina evoluțiilor în curs de desfășurare din această arie a dreptului internațional public, suntem în prezența unei chestiuni care trebuie ținută sub observație de către statele contractante.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA

1. Decide, în unanimitate, să conexeze cererile;

2. Declară, în unanimitate, cererile admisibile;

3. Hotărăște, cu șase voturi la unul, că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în privința cererii dlui Jones împotriva Regatului Arabiei Saudite;

4. Hotărăște, cu șase voturi la unul, că nu a existat nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenție în privința cererilor reclamanților împotriva funcționarilor statali numiți.

Redactată în limba engleză și notificată în scris pe 14 ianuarie 2014, conform Regulii 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții.

              Françoise Elens-PassosIneta Ziemele
GrefierPreședinte

În conformitate cu articolul 45 § 2 din Convenție și cu Regula 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre sunt anexate opiniile separate ale Judecătorului Bianku și Judecătorului Kalaydjieva.

I.Z.
F.E.P.

Opiniile separate nu sunt traduse, însă se regăsesc în limbile engleză şi franceză în versiunile oficiale ale hotărârii, care pot fi consultate în baza de date HUDOC a jurisprudenţei Curţii.

© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2014.

Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Prezenta traducere a fost realizată cu sprijinul Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă în niciun fel Curtea, care, de altfel, nu îşi asumă răspunderea pentru calitatea acesteia. Traducerea poate fi descărcată din baza de date HUDOC a Curţii Europene a Drepturilor Omului () sau din oricare altă bază de date în care Curtea a făcut această traducere disponibilă. Traducerea poate fi reprodusă în scop necomercial, condiţia fiind ca titlul cauzei să fie citat în întregime, împreună cu referirea la dreptul de autor menţionat anterior şi la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă intenţionaţi să folosiţi vreun fragment din această traducere în scop comercial, vă rugăm să contactaţi publishing@.

© Council of Europe/ European Court of Human Rights, 2014

The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be douwloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has share it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.

© Conseil de l’Europe/ Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2014

Les langues officielles de la Cour Européenne des Droits de l’Homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut étre téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme () où de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut etre reproduite à des fins non commerciales, sous reserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante: publishing@.

 

Full & Egal Universal Law Academy