Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012. Această traducere a fost efectuată cu sprijinul Fondului fiduciar pentru drepturile omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Nu obligă Curtea. Pentru mai multe informaţii, a se vedea referinţele cu privire la drepturile de autor de la sfârşitul prezentului document.
Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court. For further information see the full copyright indication at the end of this document.
Conseil de l’Europe/Cour Européenne des Droits de l’Homme, 2012. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour. Pour plus de renseignements veuillez lire l’indication de copyright/droits d’auteur à la fin du présent document.
SECŢIA A CINCEA
CAUZA JORGIC împotriva GERMANIEI
(Cererea nr. 74613/01)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
12 iulie 2007
DEFINITIVĂ
12/10/2007
În cauza Jorgic împotriva Germaniei,
Curtea europeană a Drepturilor Omului (Secţia a cincea), întrunită într-o Cameră alcătuită din:
Peer Lorenzen, preşedinte,
Snejana Botoucharova,
Volodymyr Butkevych,
Margarita Tsatsa-Nikolovska,
Rait Maruste,
Javier Borrego Borrego,
Renate Jaeger, judecători,
şi Claudia Westerdiek, grefier de secţie,
În urma deliberărilor cu uşile închise la 19 iunie 2007,
Pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată :
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 74613/01) introdusă împotriva Republicii federale a Germaniei, prin care un cetăţean al Bosniei-Herţegovina de origine sârbă, Dl. Nicola Jorgic (« reclamantul »), a sesizat Curtea la 23 mai 2001, în temeiul articolului 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (« Convenţia »).
2. Reclamantul este reprezentat în faţa Curţii de Dl H. Grünbauer, avocat la Leipzig. Guvernul german (« Guvernul ») a fost reprezentat de agentul său, Dna A. Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin la ministerul federal al Justiţiei, asistată de Dl G. Werle, profesor de drept la universitatea Humboldt din Berlin.
3. În plângerea sa, Dl Jorgic, care a invocat articolele 5 § 1 a) şi 6 § 1 din Convenţie, s-a plâns pe faptul că jurisdicţiile germane nu aveau competenţa de a-l condamna pentru genocid. El mai susţine că, în special, din cauza refuzului acestor jurisdicţii de a convoca martorii apărării care se aflau în străinătate, el nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie, iar condamnarea sa pentru genocid a constituit o încălcare a articolului 7 § 1 din Convenţie, deoarece jurisdicţiile germane au dat, în opinia sa, acestei crime o interpretare extinsă care nu era bazată nici pe dreptul german, nici pe dreptul internaţional public.
4. La 7 iulie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. La 2 octombrie 2006, ea a decis să examineze împreună admisibilitatea şi fondul cauzei, în conformitate cu prevederile combinate ale articolului 29 § 3 din Convenţie şi ale articolului 54A § 3 din Regulament.
5. Informat despre dreptul său de a interveni în proces (articolele 36 § 1 din Convenţie şi 44 din Regulament), Guvernul Bosniei-Herţegovina nu şi-a exprimat intenţia de a exercita acest drept.
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI
6. Reclamantul s-a născut în 1946. La momentul înaintării cererii, el se afla în detenţie la Bochum (Germania).
1. Contextul cauzei
7. În 1969, reclamantul, cetăţean al Bosniei-Herţegovina de origine sârbă, a intrat pe teritoriul Germaniei, unde a locuit legal până la începutul anului 1992. Ulterior el s-a întors la Kostajnica, în oraşul Doboj (Bosnia), unde s-a născut.
8. La 16 decembrie 1995, fiind suspectat de comiterea unor acte de genocid, el a fost arestat la întoarcerea sa în Germania şi plasat în detenţie preventivă.
2. Procedura în faţa Curţii de apel din Düsseldorf
9. La 28 februarie 1997, în faţa Curţii de apel (Oberlandesgericht) din Düsseldorf a început procesul reclamantului în prima instanţă. Acesta a fost acuzat de comiterea actelor de genocid în regiunea Doboj între mai şi septembrie 1992.
10. Pe parcursul procesului, Curtea de apel a audiat depoziţiile a şase martori ai acuzării care au trebuit să fie chemaţi din străinătate.
11. La 18 iunie 1997, reclamantul a cerut Curţii de apel să convoace şi să audieze depoziţiile a opt martori din Kostajnica, în scopul de a stabili că în perioada 14 mai – 15 august 1992 el s-a aflat în detenţie provizorie la Doboj şi deci nu putea comite crimele de care era acuzat. La 10 iulie 1997, el a solicitat convocarea altor şaptesprezece martori din Kostajnica, în vederea dovedirii susținerilor sale.
12. La 18 august 1997, Curtea de apel, în temeiul celei de-a doua propoziţii din articolul 244 § 5 din Codul de procedură penală (alineatul 39 de mai jos), a respins cererile de convocare a acestor martori, considerând că valoarea probantă a depoziţiilor acestora ar fi fost minimă. Şapte dintre ei au făcut depoziţii scrise, care deja au fost citite în timpul audierii. Doar unul a declarat că a vizitat reclamantul în închisoare. Ţinând cont de mărturiile pe care deja le-a primit, curtea a considerat că exclude posibilitatea că martorii citaţi de reclamant, dacă ar fi fost audiaţi personal, ar fi putut influenţa aprecierea elementelor probante făcută de curte. Ea a subliniat că peste douăzeci de martori pe care deja i-a audiat, printre care doi jurnalişti care nu erau victime ale crimelor de care reclamantul era acuzat, l-ar fi văzut în diferite locuri în afara penitenciarului, în perioada în care reclamantul afirma că s-ar fi aflat în detenţie. Astfel, ea a considerat că documentele prezentate de Dl Jorgic pentru atestarea începutului şi sfârşitului detenţiei sale la Doboj nu permiteau de a ajunge la o concluzie diferită, în măsura în care ele erau vădit semnate de către o persoană pe care reclamantul o cunoştea foarte bine.
13. La 8 septembrie 1997, reclamantul a rugat curtea să convoace trei martori din Doboj care ar putea atesta că de la 14 mai până la 15 august 1992 el s-ar fi aflat în detenţie. De asemenea, el a cerut să fie efectuată o cercetare la locurile faptelor (Augenscheinseinnahme) la Grabska sau cel puţin să fie elaborată o hartă topografică, pentru a demonstra că declaraţiile martorilor referitoare la actele pe care se presupunea că le-ar fi comis la Grabska nu erau demne de încredere.
14. La 12 septembrie 1997, Curtea de apel a respins cererile reclamantului. Pentru a refuza convocarea celor trei martori, ea a considerat, de asemenea în temeiul articolului 244 § 5 din Codul de procedură penală, că valoarea probantă a depoziţiilor acestora ar fi fost minimă. Audiind depoziţiile altor martori, ea s-a convins că reclamantul nu s-a aflat în detenţie la epoca faptelor. În afară de aceasta, ea a considerat că o cercetare la fața locului sau o hartă topografică a crimei erau, în sensul articolului 244 § 3 din Codul de procedură penală (alineatul 38 de mai jos) dovezi imposibil de obţinut (unerreichbare Beweismittel), pe care ea nu era, deci, obligată să le colecteze.
15. Printr-o hotărâre din 26 septembrie 1997, Curtea de apel din Düsseldorf a declarat reclamantul vinovat de unsprezece capete de genocid (articolul 220a nr. 1 şi 3 din Codul penal, alineatul 34 de mai jos), pentru omorul a douăzeci şi două de persoane într-o cauză, a şapte într-o altă cauză şi a unei persoane într-o a treia cauză, şi de multe capete de acuzare de loviri şi vătămări corporale grave şi de sechestrare de persoane în alte cauze. Reclamantul a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă, faptele acestuia fiind de o gravitate deosebită (alineatul 37 infra).
16. Curtea de apel a stabilit că reclamantul crease un grup paramilitar şi împreună cu el a participat la epurarea etnică ordonată de liderii politici sârbi din Bosnia şi forţele militare sârbe din regiunea Doboj. El a mai participat la arestarea şi la sechestrarea musulmanilor de sex masculin din trei sate din Bosnia, la începutul lunii mai şi în iunie 1992, acestea fiind însoţite de violenţe şi rele tratamente. El a ucis mai mulţi locuitori ai acestor sate şi, printre altele, a împuşcat, în iunie 1992, douăzeci şi doi de locuitori ai satului Grabska (femei, persoane handicapate şi persoane în vârstă). Apoi, împreună cu grupul paramilitar pe care-l conducea, a expulzat din satele lor vreo patruzeci de oameni. La ordinele sale, aceştia au fost maltrataţi şi şase dintre ei au fost împuşcaţi. Al şaptelea, rănit, a fost ars de viu împreună cu corpurile celor şase oameni împuşcaţi. În fine, în septembrie 1992, el a ucis cu un baston de lemn un deţinut din închisoarea din Doboj care fusese molestat de soldaţi, în scopul de a demonstra o nouă metodă de maltratare şi execuţie.
17. Curtea de apel a hotărât că avea jurisdicţie asupra cauzei în virtutea articolului 6 nr. 1 din Codul penal (alineatul 34 de mai jos) deoarece exista o legătură legitimă care permitea începerea urmăririlor penale în Germania, în măsura în care, pe de o parte, faptele se refereau la misiunile militare şi umanitare germane din Bosnia-Herţegovina şi, pe de altă parte, reclamantul locuise în Germania timp de mai bine de douăzeci de ani şi fusese arestat pe teritoriu german. Fiind de acord cu concluziile unui expert în domeniu, ea, de asemenea, a conchis că dreptul internaţional public nu interzicea jurisdicţiilor germane să judece cauza. În particular, ea a considerat că nici articolul VI din Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimelor de genocid (Convenţia cu privire la genocid), nici articolul 9 din Statutul Tribunalului penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) din 1993 (alineatele 48-49 infra) nu excludeau competenţa jurisdicţiilor germane asupra actelor de genocid comise în afara Germaniei de către un non-cetăţean împotriva non-cetăţenilor. Acest punct de vedere era confirmat prin faptul că Tribunalul penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII) a declarat că nu era dispus să urmărească reclamantul.
18. De asemenea, curtea a considerat că reclamantul a acţionat cu intenţia de a comite un genocid, în sensul articolului 220a din Codul penal. Referindu-se la opiniile exprimate de doctrină, ea a considerat că « distrugerea unui grup » în sensul articolului 220a din Codul penal înseamnă distrugerea unui grup ca unitate socială având caracteristici distinctive şi particulare şi având sentimentul de apartenenţă la aceeaşi comunitate (« Zerstörung der Gruppe als sozialer Einheit in ihrer Besonderheit und Eigenart und ihrem Zusammengehörigkeitsgefühl »), o distrugere biologică şi fizică nefiind necesară. Ea a hotărât, deci, că reclamantul acţionase cu intenţia de a distruge grupul de musulmani din nordul Bosniei, sau, cel puţin, din regiunea Doboj.
3. Procedura în faţa Curţii federale de justiţie
19. La 30 aprilie 1999, după o audiere, Curtea federală de justiţie, sesizată cu un apel de către reclamant, l-a declarat vinovat pentru un capăt de acuzare de genocid şi treizeci de capete de acuzare de omor. Ea l-a condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă şi a subliniat că vina acestuia era de o gravitate deosebită.
20. Fiind de acord cu motivarea Curţii de apel, ea a conchis că dreptul penal german era aplicabil în speţă şi că jurisdicţiile germane erau, deci, competente pentru judecarea cauzei în aplicarea articolului 6 nr. 1 din Codul penal. Ea a considerat, în particular, că nicio regulă din dreptul internaţional public nu interzicea jurisdicţiilor penale germane să condamne reclamantul în virtutea principiului competenţei universale (Universalitäts-/Weltrechtsprinzip) consacrată prin acest articol. Totodată, recunoscând că acest principiu nu era expres enunţat în articolul VI din Convenţia cu privire la genocid, chiar şi în versiunile anterioare ale acesteia în care era prevăzută includerea lui în momentul redactării textului, ea a considerat că acest articol nu crea obstacole pentru ca persoanele acuzate de genocid să fie judecate de alte jurisdicţii naţionale, în afara celor din Statul pe teritoriul căruia fusese comisă acţiunea, şi că orice altă interpretare ar fi fost în contradicţie cu caracterul erga omnes al obligaţiei asumate de către Statele contractante în primul articol al Convenţiei din 1948 (alineatul 48 infra) de a preveni şi de a pedepsi actele de genocid. De asemenea, ea a considerat că articolul 9 § 1 din Statutul TPII, care prevedea competenţa concurentă a TPII şi a tuturor jurisdicţiilor naţionale, confirma această interpretare a Convenţiei cu privire la genocid.
21. În plus, Curtea federală de justiţie a considerat că jurisdicţiile germane erau de asemenea competente să judece cauza în virtutea articolului 7 § 2 nr. 2 din Codul penal (alineatul 34 infra).
22. Ea nu a răspuns expres la plângerea reclamantului conform căreia Curtea de apel, înainte de a-şi pronunţa hotărârea din 18 august 1997, a refuzat, în temeiul articolului 244 § 5 din Codul de procedură penală, să convoace martorii care locuiau în străinătate pe care acesta i-a citat. În schimb, ea a invocat într-o manieră generală concluziile procurorului general (Generalbundesanwalt), care a considerat că apelul reclamantului era inadmisibil în această privinţă, faptele pertinente nefiind expuse într-o manieră destul de detaliată. În ceea ce priveşte plângerea relativă la refuzul de a convoca alţi trei martori ai apărării care se aflau în străinătate, explicat de către Curtea de apel în decizia sa din 12 septembrie 1997, Curtea federală de justiţie a considerat-o inadmisibilă pe motiv că aceasta nu preciza suficient faptele pertinente şi nu era destul de motivată. Cât priveşte plângerea reclamantului relativă la refuzul Curţii de apel de a elabora o hartă topografică, ea şi aici s-a referit la concluziile procurorului general, conform cărora această plângere era neîntemeiată, deoarece Curtea de apel deja dispunea de o înregistrare video a localităţii.
23. Curtea federală de justiţie a confirmat concluzia Curţii de apel conform căreia reclamantul avuse intenţia de a comite un genocid în sensul articolului 220a din Codul penal, dar a hotărât că totalitatea actelor nu constituia decât un singur capăt de genocid. Referindu-se la conţinutul articolului 220a § 1 nr. 4 (impunerea măsurilor care vizează prevenirea naşterilor în cadrul unui grup) şi nr. 5 (transferul forţat al copiilor dintr-un grup în alt grup), ea a considerat că intenţia de a distruge fizic un grup nu era necesară pentru ca să aibă loc un genocid, fiind suficientă intenţia de a-l distruge ca unitate socială.
4. Procedura în faţa Curţii constituţionale federale
24. La 12 decembrie 2000, Curtea constituţională federală a refuzat examinarea recursului constituţional al reclamantului.
25. Aceasta a considerat că jurisdicţiile penale nu au încălcat nicio prevedere a legii fundamentale când s-au declarat competente pentru judecarea cauzei în virtutea articolului 6 nr. 1 din Codul penal combinat cu articolul VI din Convenţia cu privire la genocid. Ea a precizat că principiul competenţei universale oferea o legătură rezonabilă care justifica examinarea faptelor comise în afara teritoriului german, respectând în acelaşi timp principiul de neintervenţie (Interventionsverbot) consacrat în dreptul internaţional public. Ea a considerat că raţionamentul jurisdicţiilor competente conform căruia articolul 6 nr. 1 din Codul penal combinat cu articolul VI din Convenţia cu privire la genocid le permitea să examineze cauza reclamantului nu a fost arbitrar. S-ar putea astfel considera că respectiva Convenţie cu privire la genocid, chiar dacă nu enunţa expres principiul competenţei universale, prevedea că Părţile contractante, fără a fi obligate să urmărească autorii genocidului, erau competente să facă acest lucru. În realitate, genocidul a fost arhetipul clasic care a justificat aplicarea principiului competenţei universale. Raţionamentul jurisdicţiilor penale nu a prejudiciat suveranitatea personală şi teritorială a Bosniei-Herţegovina, deoarece aceasta s-a abţinut expres de la solicitarea extrădării relamantului.
26. Accentuând că în prezenţa unui recurs constituţional admisibil ea era împuternicită să examineze toate chestiunile constituţionale care puteau fi ridicate de actul litigios, Curtea constituţională federală a conchis că dreptul reclamantului la un proces echitabil garantat de Legea fundamentală nu a fost încălcat. Ea a adăugat că nu putea fi pusă la îndoială constituţionalitatea articolului 244 §§ 3 şi 5 din Codul de procedură penală, că legislatorul nu era obligat să prevadă reguli specifice de procedură pentru anumite infracţiuni penale şi că dreptul la un proces echitabil nu permitea reclamantului să pretindă colectarea unei asemenea probe, spre exemplu depoziţiile martorilor care trebuiau convocaţi în străinătate.
27. Cu privire la interpretarea articolului 220a din Codul penal, Curtea constituţională federală a conchis lipsa încălcării principiului neretroactivității legii penale garantat de articolul 103 § 2 din Legea fundamentală. Ea a considerat că interpretarea făcută de Curtea de apel şi Curtea federală de justiţie a noţiunii de « intenţie de a distruge » vizată în acest articol era previzibilă şi conformă celei de interzicere a genocidului din dreptul internaţional public – în lumina căreia trebuia să fie interpretat articolul 220a din Codul penal – aşa cum emana de la jurisdicţiile competente şi de la o parte din autorii doctrinei şi consacrată prin practica Naţiunilor Unite, inter alia, în rezoluţia 47/121 a Adunării Generale (alineatul 41 infra).
5. Redeschiderea procedurii
28. La 13 iulie 2002, Curtea de apel din Düsseldorf a declarat inadmisibilă cererea de redeschidere a procedurii introdusă de reclamant. Ea a considerat că simplul fapt că unul dintre martorii pe care i-a interogat, singurul care afirmase că a văzut cum reclamantul a omorât douăzeci şi două de persoane la Grabska, era suspectat de mărturie mincinoasă, nu justifica redeschiderea procesului. Deşi chiar ea a presupus că acest martor inventase acuzațiile pe care le-a adus împotriva reclamantului, acesta din urmă trebuia să fie condamnat la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă pentru genocid şi pentru opt capete de acuzare de omor.
29. Printr-o decizie din 20 decembrie 2002, comunicată la 28 ianuarie 2003, Curtea federală de justiţie a declarat admisibilă cererea de redeschidere a procesului formulată de reclamant în măsura în care se referea la omorul a douăzeci şi două de persoane la Grabska. Totodată, ea a subliniat că, presupunând chiar că nu se va menține condamnarea reclamantului pentru cele douăzeci şi două de omoruri, condamnarea sa pentru genocid şi pentru opt capete de acuzare de omor, şi, deci, pedeapsa cu închisoare pe viaţă, inclusiv concluzia referitoarea la vinovăția sa deosebit de gravă, rămâneau valabile.
30. La 28 februarie 2003, reclamantul a introdus un recurs constituţional în care susţinea că deciziile Curţii de apel din Düsseldorf şi a Curţii federale de justiţie referitoare la redeschiderea procesului său i-au încălcat dreptul la libertate garantat de Legea fundamentală. El afirma că era greşită concluzia lor că, în cadrul redeschiderii cauzei, chestiunea gravităţii particulare a vinovăției sale nu ar trebui reexaminată.
31. La 22 aprilie 2003, Curtea constituţională federală a respins recursul constituţional al reclamantului.
32. La 24 iunie 2004, Curtea de apel din Düsseldorf a decis să redeschidă procedura în privinţa condamnării reclamantului pentru omorârea prin împuşcare a douăzeci şi două de persoane la Grabska. Ea a constatat că unicul martor care afirma că a asistat la aceste omoruri a fost acuzat de mărturie mincinoasă pentru alte declaraţii şi a conchis că astfel ea nu poate exclude posibilitatea ca judecătorii care ulterior au examinat cauza ar fi achitat reclamantul de acest capăt de acuzare, dacă ar fi fost siguri că martorul vizat a făcut o serie de declaraţii false.
33. În măsura în care cererea reclamantului de redeschidere a procesului a fost admisă, Curtea de apel a decis să înceteze procedura. Ea a considerat că pedeapsa care i-ar fi fost aplicată reclamantului dacă ar fi fost din nou acuzat de omorul celor douăzeci şi două de persoane de la Grabska, nu ar fi fost cu mult mai severă decât pedeapsa, devenită definitivă, care deja i-a fost aplicată pentru genocid. Prin urmare, hotărârea din 26 septembrie 1997 a rămas definitivă în ceea ce priveşte condamnarea pentru genocid şi pentru opt capete de acuzare de omor, cu luarea în considerare a gravităţii deosebite a vinovăției reclamantului.
II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE ŞI INTERNAŢIONALE PERTINENTE
1. Codul penal
34. În versiunea care era în vigoare la momentul faptelor, prevederile pertinente ale Codului penal cu privire la competenţa jurisdicţiilor germane, crima de genocid şi nivelul grav de vinovăție a unui acuzat erau următoarele :
Articolul 6
Acte comise în străinătate împotriva intereslor protejate de dreptul internaţional
« Dreptul penal german se aplică, de asemenea, independent de dreptul aplicabil locului unde ele au fost comise, următoarelor acte comise în străinătate :
1. genocid (articolul 220a) ;
(...) »
Articolul 7
Aplicabilitatea faţă de actele comise în străinătate în alte cazuri
« 1) (...)
2) Dreptul penal german se aplică altor acte comise în străinătate dacă acestea sunt susceptibile de o pedeapsă acolo unde au fost comise sau dacă locul comiterii nu cade sub incidenţa aplicării dreptului penal şi dacă autorul
(...)
2. era străin la momentul comiterii actului, s-a aflat în Germania şi, deşi legea cu privire la extrădare permitea extrădarea sa pentru actele în cauză, nu a fost extrădat deoarece o cerere de extrădare nu a fost prezentată sau a fost respinsă, sau deoarece nu a fost posibilă extrădarea. »
Articolul 220a
Genocidul
« 1) Oricine, acţionând cu intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, rasial, religios sau etnic ca atare,
1. ucide membrii grupului, ,
2. aduce atingere gravă integrităţii fizice sau mentale (...) a membrilor grupului,
3. supune grupul la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea sa fizică totală sau parţială,
4. impune măsuri ce vizează scăderea natalităţii în sânul grupului,
5. transferă forţat copiii dintr-un grup în altul,
este pedepsit cu închisoarea pe viaţă.
(...) »
35. Articolul 220a a fost introdus în Codul penal german prin Legea din 9 august 1954 privind aderarea Germaniei la Convenţia cu privire la genocid, şi a intrat în vigoare în 1955. Articolele 6 nr. 1 şi 220a din Codul penal au încetat să fie aplicabile la 30 iunie 2002, dată la care a intrat în vigoare Codul crimelor de drept internaţional (Völkerstrafgesetzbuch). Articolul 6 din acest cod nou prevede că el se aplică infracţiunilor penale de drept internaţional cum ar fi genocidul (articolul 6 din noul cod), chiar dacă infracţiunea a fost comisă în străinătate şi nu are legătură cu Germania.
36. Reclamantul este prima persoană care a fost condamnată pentru genocid de către jurisdicţiile germane în temeiul articolului 220a după includerea acestui articol în Codul penal. La momentul când el a comis actele pentru care a fost condamnat, mai exact în 1992, doctrina considera în mare parte că « intenţia de a distruge un grup » fiind componentă a genocidului în virtutea articolului 220a din Codul penal ar trebui să vizeze distrugerea fizică sau biologică a grupului protejat (a se vedea, spre exemplu, A. Eser, in Schönke/Schröder, Strafgesetzbuch – Kommentar, ediţia a 24-a, Munich, 1991, Articolul 220a, §§ 4-5, cu alte referinţe). Totodată, exista un număr considerabil de autori care, din contra, considerau că noţiunea de distrugere a unui grup ca atare, literalmente, era mai mult decât exterminarea fizică sau biologică şi se referea, de asemenea, la distrugerea grupului în calitate de unitate socială (a se vedea, în special, H.-H. Jescheck, Die internationale Genocidium-Konvention vom 9. Dezember 1948 und die Lehre vom Völkerstrafrecht, ZStW 66 (1954), p. 213, şi B. Jähnke, in Leipziger Kommentar, Strafgesetzbuch, ediţia a 10-a, Berlin-New York 1989, Articolul 220a, §§ 4, 8 şi 13).
37. În virtutea articolul 57a § 1 din Codul penal, o pedepsă cu închisoarea pe viaţă nu poate constitui obiectul unei liberări condiţionate decât dacă, printre altele, au fost executaţi efectiv cincisprezece ani din această pedeapsă şi dacă menţinerea în detenţie nu este necesară având în vedere gravitatea deosebită a faptei (besondere Schwere der Schuld). .
2. Codul de procedură penală
38. În virtutea articolului 244 § 3 al Codului de procedură penală, o cerere de comunicare a probelor nu poate fi respinsă decât în condiţiile enunţate în acest articol. O asemenea cerere poate, de asemenea, fi respinsă dacă probele vizate sunt imposibil de obţinut (unerreichbar).
39. Cea de-a doua frază a articolului 244 § 5 din Codul de procedură penală enunţă condiţiile particulare în care este posibilă respingerea unei cereri de audiere a unui martor care trebuie convocat în străinătate. Aceste condiţii sunt mai puţin stricte decât cele în care este posibilă respingerea unei cereri de audiere a unui martor ce poate fi convocat în Germania : este suficient ca judecătorii, în exercitarea puterii lor discreţionare de apreciere, să considere că audierea martorului nu este necesară în scopul stabilirii adevărului.
3. Elemente din dreptul comparat, dreptul internaţional public şi practica pertinente
a) Definiţia şi domeniul crimei de genocid
i. Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (Convenţia cu privire la genocid)
40. Prevederile pertinente ale Convenţiei cu privire la genocid, care a intrat în vigoare pentru Germania la 22 februarie 1955, sunt formulate astfel :
Articolul II
« În prezenta Convenţie, genocidul se referă la oricare dintre actele de mai jos, comis cu intenţia de a distruge, în totalitate sau numai în parte, un grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:
a) uciderea membrilor unui grup;
b) Afectarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor unui grup ;
c) Supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială;
d) Măsuri care vizează scăderea natalităţii în sânul grupului ;
e) Transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în altul. »
ii. Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite
41. În rezoluţia 47/121 (A/RES/47/121) din 18 decembrie 1992 cu privire la situaţia în Bosnia-Herţegovina în 1992, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a declarat că este:
« Extrem de îngrijorată de deteriorarea situaţiei din Republica Bosnia-Herţegovina, din cauza intensificării actelor agresive la care recurg forţele sârbe şi muntenegrine pentru dobândirea forţată a teritoriului, situaţie caracterizată prin încălcări permanente, flagrante şi sistematice ale drepturilor omului, prin creşterea numărului de refugiaţi ca rezultat al expulzărilor masive ale persoanelor civile fără apărare din locuinţele lor şi prin existenţa, în zonele sub dominaţie sârbă şi muntenegrină, a lagărelor de concentrare şi a centrelor de detenţie, în cadrul urmăririi unei politici josnice de « epurare etnică », care constituie o formă de genocid, (...) »
iii. Jurisprudenţa Tribunalului penal internaţional pentru fosta Iugoslavie
42. În cauza Procurorul v. Krstić (IT-98-33-T, hotărâre din 2 august 2001, §§ 577-580), camera de primă instanţă a Tribunalului penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPII), s-a îndepărtat expres de la interpretarea largă a noţiunii de « intenţia de a distruge » care a fost adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi de către Curtea constituţională federală în decizia sa din 12 decembrie 2000 privind prezenta cauză, a formulat următoarele concluzii referitoare la Convenţia cu privire la genocid :
« 577. Totuşi, câteva declaraţii şi decizii recente au interpretat intenţia de a distruge (...) ca incluzând dovada actelor care au implicat distrugerea culturală a grupului şi alte acte non fizice de distrugere.
578. În 1992, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite a calificat epurarea etnică ca formă de genocid. (...)
579. În decembrie 2000, Curtea constituţională federală a Germaniei a declarat :
definiţia legală a genocidului apără ideea unei protecţii legale care, pe lângă obiectul individului, se extinde asupra existenţei sociale a grupului (...) intenţia de a distruge grupul (...) este mai mult decât exterminarea fizică şi biologică (...). Prin urmare, textul legii nu presupune interpretarea că intenţia de culpabilitate trebuie să fie exterminarea fizică a cel puţin unei părţi importante a membrilor grupului (...)
580. Camera de primă instanţă totodată a considerat că trebuie să interpreteze Convenţia ţinând cont de principiul nullum crimen sine lege. Astfel, ea recunoaşte că în pofida evoluţiilor sale recente, dreptul internaţional cutumiar limitează definiţia genocidului la acte ce vizează distrugerea fizică sau biologică în totalitate sau în parte a unui grup. Nu se încadrează deci în cadrul definiţiei genocidului un atac întreprins, în exclusivitate, asupra caracteristicilor culturale şi sociologice a unui grup uman, care constituie fundamentul identităţii sale. Camera de primă instanţă totodată a remarcat că distrugerea fizică sau biologică deseori este însoţită de atentate la bunurile, simbolurile culturale şi religioase ale grupului-ţintă, atentate care ar putea fi legitim luate în considerare la stabilirea intenţiei de distrugere fizică a grupului. »
43. Hotărârea camerei de primă instanţă a fost confirmată în această privinţă de hotărârea camerei de apel a TPII din 19 aprilie 2004 (IT-98-33-A), care cuprinde următoarele concluzii :
« 25. Convenţia cu privire la genocid şi dreptul internaţional cutumiar în general interzic doar distrugerea fizică sau biologică a unui grup uman. Camera de primă instanţă, luând expres act de această limitare, a evitat să ofere o definiţie mai largă (...)
33. (...) Faptul că transferul forţat nu constituie ca atare un act de genocid nu împiedică o cameră de primă instanţă de a-l considera drept temei pentru a stabili intenţia membrilor statului-major principal al VRS. Intenţia genocidară poate fi dedusă, printre altele, din dovada de « săvârşire sistematică a altor acte culpabile dirijate împotriva aceluiaşi grup ». »
44. De asemenea, în cauza Procurorul v. Kupreškić şi alţii (IT-95-16-T, hotărâre din 14 ianuarie 2000, § 751), care se referă la uciderea a 116 musulmani, faptă săvârşită în scopul constrângerii populaţiei musulmane a unui sat de a-l părăsi, TPII a formulat următoarele concluzii :
« Persecutarea în genocid, cea mai revoltătoare crimă împotriva umanităţii, nu constituie decât un pas. Efectul acesteia, intenţia de a persecuta, este adus la intensitatea maximă prin intermediul voinţei de a anihila fizic grupul, în totalitate sau în parte. Intenţia criminală asociată crimei de genocid este distrugerea grupului sau a unei părţi a grupului, pe când în cazul crimei de persecutare, ea constă mai curând în exercitarea unei discriminări prin forţă împotriva unui grup sau a membrilor acestuia, prin încălcarea sistematică şi flagrantă a drepturilor lor fundamentale. În speţă, Camera de primă instanţă a fost de acord cu Acuzarea că uciderea musulmanilor civili a avut ca prim obiectiv expulzarea grupului din sat şi nu distrugerea grupului musulman ca atare. Este vorba, deci, de o persecutare şi nu de genocid. »
iv. Jurisprudenţa Curţii internaţionale de justiţie
45. În hotărârea sa pronunţată la 26 februarie 2007 în cauza Bosnia-Herţegovina v. Serbia-şi-Muntenegru (« Cauză referitoare la aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid »), Curtea internaţională de justiţie (CIJ) a formulat, sub titlul « Intenţia şi « epurarea etnică » (§ 190), următoarele concluzii :
« Expresia « epurare etnică » deseori a fost utilizată pentru a se face referire la evenimentele din Bosnia-Herţegovina care constituie obiectul prezentei cauze (...). Preambului rezoluţiei 47/121 se referă, pentru a descrie ceea ce s-a petrecut în Bosnia-Herţegovina, ca o « politică josnică de « epurare etnică », (...) care este o formă de genocid » (...) Asemenea măsuri [epurarea etnică] ar putea constitui o formă de genocid în sensul Convenţiei doar dacă ele ar corespunde sau s-ar referi la una dintre categoriile actelor interzise prin articolul II din Convenţie. Nici intenţia, sub forma unei politici ce vizează obţinerea unei zone « omogene din punct de vedere etnic », nici operaţiunile care ar putea fi întrerpinse pentru implementarea unei asemenea politici nu pot, ca atare, să fie desemnate prin noţiunea de genocid : intenţia care caracterizează genocidul vizează « distrugerea, în totalitate sau în parte » a unui grup particular ; deportarea sau deplasarea membrilor ce aparţin unui grup, chiar prin forţă, nu echivalează în mod necesar cu distrugerea acelui grup, şi o asemenea distrugere cu atât mai mult nu rezultă automat din deplasarea forţată. Aceasta nu înseamnă că actele care sunt descrise ca fiind « epurare etnică » niciodată nu ar fi putut constitui un genocid, dacă ar fi fost astfel încât să poată fi calificate, spre exemplu, ca « supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică totală sau parţială”, astfel încălcând lit. c) din articolul II din Convenţie, sub rezerva ca asemenea acţiune să fie îndeplinită cu intenţia specifică (dolus specialis) necesară, altfel spus cu intenţia de a distruge grupul, şi nu doar de a-l expulza din regiune. După cum a observat TPII, dacă „există similitudini evidente între o politică de genocid şi ceea ce de obicei este numit politică de „epurare etnică”” (Krstić, IT-98-33, camera de primă instanţă, hotărârea din 2 august 2001, par. 562), nu rămâne decât de „a clarifica distanţa între distrugerea fizică şi simpla dizolvare a grupului. Expulzarea unui grup sau a unei părţi a unui grup nu poate constitui singură un genocid.” (...)”
v. Interpretarea oferită de alte State părţi la Convenţie
46. În conformitate cu elementele de care dispune Curtea, există foarte puţine cazuri de urmăriri penale la nivel naţional pentru fapte de genocid în alte State părţi la Convenţie. Nu sunt cunoscute cazuri când jurisdicţiile acestor State ar fi definit tipul de distrugere a unui grup pe care autorul ar fi trebuit să fi avut intenţia de a o comite pentru a fi învinuit de genocid şi astfel, ar fi răspuns la întrebarea de a şti dacă noţiunea de « intenţie de a distruge » se referă doar la distrugerea fizică sau biologică sau dacă ea se extinde şi asupra distrugerii unui grup în calitate de unitate socială.
vi. Interpretarea oferită de doctrină
47. În cadrul doctrinei, opinia majoritară este că epurarea etnică practicată de forţele sârbe în Bosnia-Herţegovina pentru expulzarea musulmanilor şi croaţilor din locuinţele lor nu se analizează ca un genocid (a se vedea, printre multe altele, William A. Schabas, Genocidul în dreptul internațional: infracțiunea supremă, Cambridge 2000, pp. 199 şi urm.). Totodată, există un număr considerabil de autori care, din contra, consideră că actele în cauză erau realmente elemente ale genocidului (a se vedea, inter alia, M. Lippman, Genocidul: Crima secolului, HOUJIL 23 (2001), p. 526, şi J. Hübner, Das Verbrechen des Völkermordes im internationalen und nationalen Recht, Frankfurt a.M. 2004, pp. 208-217 ; cât priveşte G. Werle, el a considerat în Völkerstrafrecht, ediţia 1, Tübingen 2003, pp. 205, 218 şi urm., că posibilitatea de a stabili o intenţie de distrugere a grupului în calitate de unitate socială, şi nu doar o simplă expulzare a acestuia, depinde de circumstanţele cazului dat, şi în special de amploarea crimelor comise).
b) Competenţa universală faţă de crimele de genocid
i. Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (Convenţia cu privire la genocid)
48. Prevederile pertinente ale Convenţiei cu privire la genocid sunt formulate astfel :
Articolul I
« Părţile contractante confirmă că genocidul, comis atât în timp de pace, cât şi în timp de război, este o crimă de drept internaţional şi ele se angajează să-l prevină şi să-l pedepsească. »
Articolul VI
« Persoanele acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumărate la articolul 3 vor fi trimise în faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau in faţa Curţii Internaţionale de Justiţie, care va fi competentă faţă de acelea dintre Părţile Contractante care i-au recunoscut jurisdicţia. »
ii. Statutul Tribunalului penal internaţional pentru fosta Iugoslavie (Statutul TPII) din 1993
49. Prevederile pertinente ale Statutului TPII sunt formulate astfel :
Articolul 9
Competenţe concurente
« 1. Tribunalul internaţional şi jurisdicţiile naţionale au competenţe concurente pentru judecarea persoanelor prezumate a fi responsabile de încălcări grave ale dreptului internaţional umanitar comise pe teritoriul fostei Iugoslavii după 1 ianuarie 1991.
2. Tribunalul internaţional are prioritate asupra jurisdicţiilor naţionale. La orice etapă a procedurii, el poate solicita oficial jurisdicţiilor naţionale să se desesizeze în favoarea sa în conformitate cu prezentul statut şi cu regulamentul său. »
iii. Jurisprudenţa Tribunalului penal internaţional pentru fosta Iugoslavie
50. În hotărârea sa din 2 octombrie 1995 cu privire la apelul apărării referitor la excepţia prejudicială de necompetenţă ridicată în cauza Procurorul c. Tadić (nr. IT-94-1), camera de apel a TPII a considerat că « în cazul crimelor internaţionale [de acum înainte era] recunoscută competenţa universală» (§ 62).
51. De asemenea, în hotărârea sa pronunţată la 10 decembrie 1998 în cauza Procurorul v. Furundžija (no IT-95-17/1-T), camera de primă instanţă a TPII s-a exprimat astfel : « Se consideră că crimele internaţionale fiind condamnate universal indiferent de locul unde au fost comise, fiecare Stat are dreptul de a urmări şi a pedepsi autorii acestor crime. După cum prevede la modul general Curtea supremă a Israelului în cauza Eichmann, la fel şi o jurisdicţie a Statelor Unite în cauza Demjaniuk, « anume caracterul universal al crimelor în cauză (...) oferă fiecărui Stat împuternicirea de a aduce în faţa justiţiei şi de a-i pedepsi pe cei care au participat la ele ». » (§ 156).
iv. Dreptul şi practica interne ale altor State părţi la Convenţie
52. Conform informaţiilor şi elementelor de care dispune Curtea, în special a elementelor comunicate de către Guvern, care nu au fost contestate de către reclamant, prevederile legale din multe alte State părţi la Convenţie autorizează urmărirea penală pentru faptele de genocid în circumstanţe comparabile cu cele din prezenta speţă.
53. În multe State contractante (spre exemplu, în Spania, Franţa, Belgia (cel puţin până în 2003), Finlanda, Italia, Letonia, Luxembourg, Olanda (din 2003), Rusia, Slovacia, Republica Cehă şi în Ungaria), urmărirea penală a faptelor de genocid ţine de principiul competenţei universale, altfel spus de facultatea Statului de a urmări crimele comise în afara teritoriului său şi în privinţa persoanelor care nu au cetăţenia sa, şi care nu sunt orientate împotriva intereselor sale naţionale, odată ce acuzatul se află pe teritoriul său. La momentul procesului reclamantului, numeroase alte State (spre exemplu, Austria, Danemarca, Estonia, Polonia, Portugalia, România, Suedia şi Elveţia (din 2003) autorizaseră urmărirea penală a faptelor de genocid comise în străinătate de către cetăţeni străini împotriva străinilor în conformitate cu prevederile similare principiului competenţei prin reprezentare (stellvertretende Strafrechtspflege – a se compara articolul 7 § 2 nr. 2 din Codul penal german, alineatul 34 de mai sus). Printre Statele părţi la Convenţie care nu prevăd competenţa universală pentru faptele de genocid poate fi menţionată, în special, Marea Britanie.
54. În afară de tribunalele austriece, belgiene şi franceze, mai ales tribunalele spaniole au judecat deja cauze de genocid în temeiul principiului competenţei universale. Astfel, Audiencia Nacional, în decizia sa pronunţată la 5 noiembrie 1998 în cauza Augusto Pinochet, a conchis că jurisdicţiile spaniole erau competente pentru examinarea cauzei. Cât priveşte domeniul aplicării Convenţiei cu privire la genocid, judecătorii s-au exprimat astfel :
« Articolul 6 din Convenţie nu exclude că pot fi competente jurisdicţii distincte de cele ale teritoriului pe care a fost comisă crima şi jurisdicţii internaţionale. (...) este contrar spiritului Convenţiei (...), care vizează împiedicarea de a fi comisă fără nicio pedeapsă o crimă atât de gravă, de a considera că acest articol limitează exercitarea competenţei în această materie doar la jurisdicţiile prevăzute de acesta. Faptul că Părţile contractante nu au ajuns la un acord în problema competenţei universale a jurisdicţiilor lor naţionale respective cu privire la această crimă nu este un obstacol pentru stabilirea de către un Stat parte a competenţei sale pentru examinarea unei crime a cărei gravitate este recunoscută în lumea întreagă şi care afectează direct întreaga comunitate internaţională şi chiar umanitatea, după cum prevede însăşi Convenţia. (...) Termenii articolului 6 din Convenţia din 1948 cu atât mai mult nu permit excluderea competenţei pentru sancţionarea faptelor de genocid a unui stat parte cum ar fi Spania, al cărei drept prevede extrateritorialitatea în scopurile urmăririi acestor crime (...) » (International Law Reports, vol. 119, pp. 331 şi urm., 335-336)
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLELOR 5 § 1 a) ŞI 6 § 1 DIN CONVENŢIE
55. Reclamantul s-a plâns de condamnarea sa pentru genocid pronunţată de către Curtea de apel din Düsseldorf şi confirmată de către Curtea federală a justiţie şi Curtea constituţională federală, care în opinia lui nu erau competente pentru examinarea cauzei sale, şi de detenţia sa ulterioară. El a pretins o încălcare a articolelor 5 § 1 a) şi 6 § 1 din Convenţie, care în părţile lor pertinente prevăd următoarele :
Articolul 5
« 1. Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit căilor legale :
a) dacă este deţinut legal pe baza condamnării pronunţate de către un tribunal competent; »
Articolul 6
« Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) instituită de lege, care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa (...)»
56. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
57. Curtea constată că această plângere nu este vădit neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi că nu are niciun alt motiv de inadmisibilitate. Astfel, ea trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamantul
58. Reclamantul consideră că o regulă generală de drept internaţional public, mai exact principiul neintervenţiei, interzice, în mod normal, jurisdicţiilor germane să urmărească un străin care locuieşte în străinătate pentru fapte de genocid de care acesta este bănuit că le-ar fi comis în Statul străin împotriva unor victime străine. În opinia sa, jurisdicţiile germane cu atât mai mult nu puteau să-şi exercite competenţa cu titlu excepţional în temeiul principiului competenţei universale consacrat de dreptul penal internaţional în articolul 6 nr. 1 din Codul penal, competenţa întemeiată pe acest principiu nefiind recunoscută pe plan internaţional în cazul genocidului.
59. Reclamantul susţine, în special, că în virtutea articolului VI din Convenţia cu privire la genocid, doar jurisdicţiile Statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau o jurisdicţie internaţională pot judeca persoanele acuzate de genocid. Astfel, articolul în cauză reflectă regulile de drept internaţional public care constituie principiul neintervenţiei ce rezultă din principiul suveranităţii şi egalităţii tuturor Statelor şi interzicerea abuzului de drept. Reclamantul admite că principiul competenţei universale, recunoscut în dreptul internaţional public cutumiar, ar putea, teoretic, să permită unei jurisdicţii naţionale distincte de cea vizată în articolul VI din Convenţia cu privire la genocid să-şi exercite competenţa. Totodată, el susţine că posibilitatea pentru o jurisdicţie de a se declara competentă în temeiul acestui principiu, contrară principiului neintervenţiei, nu este recunoscut nici în dreptul internaţional al tratatelor, nici în dreptul internaţional cutumiar, atunci când este vorba de judecarea persoanelor acuzate de genocid. Astfel, jurisdicţiile germane s-au declarat în mod arbitrar competente în cauza de față.
b) Guvernul
60. Din partea Guvernului, jurisdicţiile germane erau în acelaşi timp « tribunale competente », în sensul articolului 5 § 1 a) din Convenţie, pentru a condamna reclamantul şi « instanţe institute de lege », în sensul articolului 6 § 1. Dreptul penal german era aplicabil în cauza de față, astfel încât în virtutea articolului 6 al. 1 din Codul penal (în versiunea în vigoare la momentul faptelor) jurisdicţiile germane erau competente de a examina infracţiunile de care era acuzat reclamantul. De asemenea, a existat o legătură legitimă între Germania şi urmărirea penală a infracţiunilor imputate reclamantului, legătură considerată necesară în temeiul articolului 6 al. 1 din Codul penal respectându-se astfel principiul neintervenţiei. Guvernul a menţionat că reclamantul a locuit în Germania mai mulţi ani, că el întotdeauna a avut o viză de ședere oficială şi că a fost arestat pe teritoriul german. De asemenea, el subliniază că Germania a participat la misiunile militare şi umanitare organizate în Bosnia-Herţegovina. În plus, el consideră că exigenţele articolului 7 § 2 nr. 2 din Codul penal, care includ principiul competenţei prin reprezentare, au fost respectate, ţinând cont de faptul că nici TPII, nici jurisdicţiile penale de la locul crimei din Bosnia-Herţegovina nu au cerut extrădarea reclamantului.
61. Guvernul mai susţine că prevederile dreptului german cu privire la competenţă sunt conforme principiului dreptului internaţional public. În special, după cum s-a demonstrat în mod convingător de către jurisdicţiile germane, articolul VI din Convenţia cu privire la genocid, care impunea exigenţe minimale referitoare la obligaţia de a urmări penal faptele de genocid, nu interzicea tribunalelor unui Stat, în afară de cel pe teritoriul căruia au fost comise faptele de genocid, să urmărească penal aceste fapte.
62. În plus, principiul competenţei universale recunoscut în dreptul internaţional public cutumiar autorizează toate Statele să stabilească jurisdicţia lor asupra crimelor de drept internaţional cum ar fi actele de genocid, care ar fi îndreptate împotriva intereselor întregii comunităţi internaţionale, oriunde ar fi comise şi oricine ar fi autorii lor. De asemenea, competenţa care rezultă din principiul reprezentării enunţat în articolul 7 § 2 nr. 2 din Codul penal nu ar fi contrară dreptului internaţional public. Jurisdicţiile germane erau deci autorizate să judece cauza reclamantului.
63. În opinia Guvernului, legislaţia şi jurisprudenţa altor numeroase State părţi la Convenţie şi jurisprudenţa TPII permit expres urmărirea penală a faptelor de genocid în temeiul principiului competenţei universale.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile pertinente
64. Curtea consideră că această cauză trebuie să fie examinată, în primul rân, în temeiul articolului 6 § 1 pentru a se stabili dacă reclamantul a fost audiat de către o « instanţă instituită de lege ». Curtea reaminteşte că această expresie reflectă principiul preeminenţei dreptului, inerent oricărui sistem de protecţie stabilit de Convenţie şi de Protocoalele sale. « Legea » vizată de articolul 6 § 1 cuprinde, în special, legislaţia cu privire la instituirea şi competenţa organelor judiciare (a se vedea, inter alia, Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, § 114, 28 noiembrie 2002). În consecinţă, dacă conform dreptului intern o instanţă nu este competentă să judece un acuzat, ea nu este « instituită de lege » în sensul articolului 6 § 1 (a se compara Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, §§ 99 şi 107-108, CEDH 2000‑VII).
65. Curtea reaminteşte, în continuare, că, în principiu, încălcarea de către o instanţă a aşa-numitelor prevederi legale interne cu privire la instituirea şi competenţa organelor judiciare antrenează încălcarea articolului 6 § 1. Astfel, ea a conchis că este competentă să verifice respectarea dreptului naţional în această privinţă. Totodată, ţinând cont de principiul general conform căruia, în primul rând, jurisdicţiile naţionale sunt obligate să interpreteze dispoziţiile dreptului intern, ea consideră că, în afară de încălcările flagrante ale acestora, ea nu poate pune la îndoială interpretarea lor (a se vedea, mutatis mutandis, Coëme şi alţii, precitată, § 98 in fine, şi Lavents, precitată, § 114). În această privinţă, Curtea reaminteşte, de asemenea, că articolul 6 nu oferă acuzatului dreptul de a alege jurisdicţia care-l va judeca. Sarcina Curţii se limitează, deci, la a examina dacă existau motive rezonabile care să justifice faptul că autorităţile Statului pârât s-au declarat competente pentru examinarea cauzei (a se vedea, inter alia, G. împotriva Elveţiei, nr. 16875/90, decizia Comisiei din 10 octombrie 1990, nepublicată, şi Kübli împotriva Elveţiei, nr. 17495/90, decizia Comisiei din 2 decembrie 1992, nepublicată).
b) Aplicarea acestor principii în cauza de față
66. Curtea notează că jurisdicţiile germane şi-au întemeiat competenţa pe articolul 6 nr. 1 şi articolul 220a din Codul penal combinate (în versiunea lor în vigoare la momentul faptelor). În virtutea acestor prevederi, dreptul penal german era aplicabil şi, prin urmare, jurisdicţiile germane erau competente pentru a judeca persoanele acuzate de acte de genocid comise în străinătate, independent de cetăţeniile respective ale acuzatului şi ale victimelor. Astfel, decizia jurisdicţiilor interne de a se recunoaşte competente pentru judecarea reclamantului era conformă cu formularea, lipsită de ambiguitate, a prevederilor pertinente din Codul penal.
67. În aşa fel, Curtea trebuie, de asemenea, să determine dacă decizia respectivă era conformă prevederilor dreptului internaţional public aplicabil în Germania. Ea notează în această privinţă că jurisdicţiile interne au conchis că principiul competenţei universale, consacrat în dreptul internaţional public şi încorporat în articolul 6 nr. 1 din Codul penal le permitea să se recunoască competente, sub rezerva respectării principiului neintervenţiei impus de dreptul internaţional public. Ele au considerat că formularea articolului VI din Convenţia cu privire la genocid nu exclude posibilitatea pentru ele de a se considera competente în temeiul principiului competenţei universale şi că acest articol ar trebui să se înţeleagă ca stabilind o obligaţie pentru jurisdicţiile respective de a judeca persoanele bănuite de genocid, fără a interzice, totodată, urmărirea actelor de genocid în faţa altor jurisdicţii naţionale.
68. Pentru a determina dacă interpretarea facută de jurisdicţiile interne a regulilor şi prevederilor dreptului internaţional public aplicabile în materie de competenţă este rezonabilă, Curtea trebuie să examineze interpretarea dată de articolul VI din Convenţia cu privire la genocid. În această privinţă, ea observă, după cum au făcut-o şi jurisdicţiile interne (a se vedea, inter alia, alineatul 20 supra), că Părţile contractante la Convenţia cu privire la genocid nu au ajuns la un acord, în pofida propunerilor în acest scop din primele versiuni ale textului, pentru a include în acest articol principiul competenţei universale a jurisdicţiilor interne din toate Statele contractante pentru examinarea faptelor de genocid (a se vedea, alineatele 20 şi 54 supra). Totodată, în virtutea primului articol din Convenţia cu privire la genocid, Părţilor contractante le revine o obligaţie erga omnes de a preveni şi a pedepsi genocidul, a cărui interzicere este o parte a jus cogens. În consecinţă, raţionamentul jurisdicţiilor naţionale conform căruia, ţinând cont de scopul Convenţiei cu privire la genocid, aşa cum este exprimat în aceast articol, nu este exclusă competenţa pentru sancţionarea faptelor de genocid de către Statul ale cărui legi prevăd extrateritorialitatea în această privinţă, trebuie să fie considerat rezonabil (şi chiar convingător). Odată ce jurisdicţiile naţionale au ajuns la o interpretare a articolului VI din Convenţia cu privire la genocid care era rezonabilă, fără echivoc şi conformă scopului acestui instrument, pentru ele nu mai era necesar, pentru interpretarea textului în cauză, să recurgă la documente pregătitoare, care nu joacă decât un rol subsidiar în interpretarea dreptului internaţional public (a se vedea articolele 31 § 1 şi 32 din Convenţia de la Viena din 23 mai 1969 cu privire la dreptul tratatelor).
69. Curtea observă în această privinţă că interpretarea articolului VI din Convenţia cu privire la genocid făcută de jurisdicţiile germane în lumina primului articol al acestui instrument, în virtutea căreia ele s-au declarat competente pentru judecarea reclamantului, este confirmată pe larg de către prevederile legale şi jurisprudenţa multor altor State părţi la Convenţia (pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi de către Statutul şi jurisprudenţa TPII. Ea notează în particular că în Spania Audiencia Nacional a interpretat articolul VI din Convenţia cu privire la genocid în aceeaşi manieră ca jurisdicţiile germane (alineatul 54 supra). Mai mult decât atât, articolul 9 § 1 din Statutul TPII confirmă evaluarea jurisdicţiilor germane, deoarece prevede competenţa concurentă a TPII şi a jurisdicţiilor naţionale, fără nicio restricţie cu privire la jurisdicţiile interne ale unei sau altei ţări. De fapt, TPII a recunoscut expres principiul competenţei universale în materie de genocid (alineatele 50-51 supra), şi numeroase State părţi la Convenţie autorizează urmărirea faptelor de genocid în conformitate cu acest principiu, sau cel puţin dacă sunt reunite, ca în cazul reclamantului, anumite condiţii suplimentare, de tipul celor necesare în virtutea principiului reprezentării (alineatele 52-53 de mai sus).
70. Curtea conchide că interpretarea făcută de jurisdicţiile germane a prevederilor şi regulilor aplicabile de dreptul internaţional public, în lumina cărora trebuie să fie interpretate prevederile Codului penal, nu a fost arbitrară. Astfel, judecătorii germani au avut motive rezonabile de a se recunoaşte competente pentru a se pronunţa asupra acuzaţiilor de genocid aduse reclamantului.
71. Prin urmare, cauza reclamantului a fost audiată de către o instanţă instituită de lege în sensul articolului 6 § 1 din Convenţie. Astfel rezultă că această prevedere nu a fost încălcată.
72. Ţinând cont de concluziile precedente referitoare la articolul 6 § 1, mai exact că jurisdicţiile germane au acţionat în mod rezonabil considerându-se competente pentru judecarea reclamantului, Curtea conchide că detenţia reclamantului după condamnare, care a fost pronunţată « de către o instanţă competentă », era legală în sensul articolului 5 § 1 a) din Convenţie. Prin urmare, nici această prevedere nu a fost încălcată.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 6 §§ 1 ŞI 3 d) DIN CONVENŢIE
73. Reclamantul susţine că, deoarece Curtea de apel din Düsseldorf a refuzat, în temeiul articolului 244 § 5 din Codul penal, să citeze martorii apărării care trebuiau să fie convocaţi în străinătate, el nu a beneficiat de un proces echitabil în sensul articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie. De asemenea, el pretinde că Curtea de apel a refuzat să inspecteze locurile presupuse ale crimei de la Grabska sau să elaboreze o hartă. Ea a considerat acest fapt ca o altă încălcare a articolului §§ 1 şi 3 d) din Convenţie, părţile pertinente ale căruia sunt formulate astfel :
« 1. Orice parsoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
3. Orice acuzat are, în special, dreptul :
(...)
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării ; »
74. Guvernul contestă această teză.
A. Argumentele părţilor
1. Guvernul
75. Guvernul pledează că reclamantul nu a epuizat toate căile interne de recurs relative la plângerea sa cu privire la refuzul Curţii de apel de a cita douăzeci şi opt de martori din cauza că, în cadrul procedurii în faţa Curţii federale de justiţie, el nu şi-a susținut suficient argumentele sale în această privinţă şi nu a invocat problema refuzului Curţii de apel de a inspecta locurile presupuse ale crimei de la Grabska.
76. În continuare, Guvernul susţine că reclamantul cu atât mai mult nu se poate pretinde victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate de Convenţie şi că cererea sa este incompatibilă ratione personae cu Convenţia, în măsura în care plângerile sale se referă la cereri relative la administrarea probelor în cadrul acuzaţiei de omor a douăzcei şi două de persoane la Grabska. În această privinţă el a relatat că, pentru aceste infracţiuni, procedura penală îndreptată împotriva reclamantului a fost redeschisă şi suspendată.
77. Guvernul consideră că, oricum, dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 din Convenţie, nu a fost încălcat în privinţa reclamantului. În opinia lui, Curtea de apel a administrat probele respectând exigenţele acestei prevederi. Conform articolului 244 din Codul de procedură penală, în special, aceleaşi reguli administrative ale probelor se aplică şi acuzării şi apărării, şi în virtutea Codului de procedură penală german jurisdicţiile penale însele erau obligate să investigheze adevărul din proprie iniţiativă. Investigaţiile referitoare la infracţiunile comise în străinătate cu siguranţă creează probleme considerabile de procedură, dar acuzaţii au fost protejaţi de regulile de procedură penală.
78. În opinia Guvernului, Curtea de apel nu a acţionat arbitrar respingând cererile reclamantului care tindeau să producă probe suplimentare, ci a examinat în modul cuvenit aceste cereri şi a prezentat motive justificate obiectiv pentru respingerea lor. Concluzia acesteia, întemeiată pe articolul 244 § 5 din Codul de procedură penală, conform căreia convocarea martorilor citaţi de către reclamanţi nu era necesară în circumstanţele speţei în scopul stabilirii adevărului nu a generat nicio eroare de drept, şi Curtea de apel şi-a motivat suficient decizia..
2. Reclamantul
79. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. În opinia lui, Curtea constituţională federală nu i-a respins recursul pe motiv că nu au fost epuizate căile interne de recurs şi susţine că nu şi-a pierdut calitatea de victimă a unei încălcări a articolului 6 din Convenţie.
80. Reclamantul pretinde o încălcare a articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie prin faptul că Curtea de apel, în temeiul celei de-a doua fraze a articolului 244 § 5 din Codul de procedură penală, a refuzat să convoace cei douăzeci şi opt de martori ai apărării din străinătate pe care i-a citat, în timp ce a convocat şi a interogat şase martori citaţi de parchet care, de asemenea, se aflau în străinătate. El susţine că în circumstanţele speţei Curtea de apel, dacă ar fi utilizat corect puterea sa discreţionară de apreciere, nu ar fi aplicat articolul 244 § 5 din Codul de procedură penală. Această prevedere oferă posibilitatea de a refuza convocarea unui martor care locuieşte în străinătate în condiţii mai puţin stricte decât cele care sunt aplicabile pentru a refuza convocarea unui martor ce locuieşte în Germania. Ea s-a bazat pe presupunerea că în cadrul proceselor penale desfăşurate în Germania probele pot, în mare parte, să fie obţinute în Germania. Or, în speţă, unde actele litigioase se consideră că au fost comise în Bosnia-Herţegovina, majoritatea martorilor locuiau în străinătate. Astfel, aplicarea articolului 244 § 5 a fost arbitrară. În opinia reclamantului, dacă Curtea de apel ar fi convocat martorii citaţi de el, ar fi conchis că martorul acuzării nu spuseseră adevărul.
B. Aprecierea Curţii
81. Curtea nu a considerat că este necesar să se pronunţe în speţă asupra excepţiilor Guvernului cu privire la epuizarea căilor interne de recurs şi la calitatea de victimă a reclamantului deoarece, presupunând chiar că cel vizat a epuizat căile interne de recurs şi se poate încă pretinde victimă a unei încălcări a articolului 6 din Convenţiei sub toate aspectele, Curtea consideră că această plângere este oricum inadmisibilă, pentru motivele expuse mai jos :
1. Principiile generale
82. Curtea reaminteşte că, de obicei, jurisdicţiile naţionale au sarcina de a aprecia elementele de probă şi pertinenţa celor pe care doreşte să le producă acuzatul. În special, articolul 6 § 3 d) – care enunţă aspectele particulare ale dreptului la un proces echitabil garantat de articolul 6 § 1 – le lasă, în principiu, acestora grija de a hotărî, în particular, cu privire la utilitatea de a convoca un martor sau altul. Ea nu obligă să fie convocat şi interogat orice martor al apărării. Totodată, Curţii îi revine să verifice dacă administrarea şi aprecierea probelor nu au încălcat principiul «egalităţii armelor » şi astfel să fi atras neechitatea întregii proceduri (a se vedea, în special, Vidal împotriva Belgiei, 22 aprilie 1992, § 33, seria A nr. 235-B, şi Heidegger împotriva Austriei (decizie), nr. 27077/95, 5 octombrie 1999).
83. Atunci când este sesizată cu cereri individuale, Curtea nu are sarcina de a examina legislaţia internă la modul abstract, dar trebuie să examineze modalitatea în care această legislaţie a fost aplicată faţă de reclamant în cazul speţei (a se vedea, printre alte hotărâri, Sahin împotriva Germaniei [MC], nr. 30943/96, § 87, CEDH 2003-VIII, şi Sommerfeld împotriva Germaniei [MC], nr. 31871/96, § 86, CEDH 2003-VIII).
2. Aplicarea acestor principii în cauza de față
84. Curtea trebuie, deci, să determine dacă aplicarea articolului 244 din Codul penal făcută de jurisdicţiile interne şi refuzul lor de a convoca anumiţi martori şi de a efectua cercetarea la fața locului infracţiunii presupuse sau de a elabora o hartă topografică au afectat echitatea procedurii în ansamblu.
85. Curtea observă că părțile sunt de acord că articolul 244 din Codul penal se aplică tuturor cererilor de convocare a martorilor sau administrării altor probe, fie ele propuse de către acuzare sau apărare. În cauzele similare acesteia, în care crima a fost comisă în afara Germaniei şi în care, de obicei, este necesară colectarea probelor în străinătate, aplicarea sa nu favorizează, la modul general, cererile de producere a probelor introduse de acuzare. Mai mult decât atât, cea de-a doua frază a articolului 244 § 5 din Codul de procedură penală supune unor condiţii particulare respingerea unei cereri de audiere a martorilor– fie că ea emană de la acuzare sau de la apărare – atunci când aceştia trebuie să fie convocaţi în străinătate. Aceste condiţii sunt mai puţin stricte decât cele care sunt fixate pentru respingerea unei cereri de audiere a unui martor care poate fi convocat în Germania. Cu toate acestea, mărturiile persoanelor care trebuie să fie convocate în străinătate nu sunt considerate automat ca fiind probe imposibil de obţinut. Totodată, judecătorii pot, după ce au procedat la o apreciere prealabilă a elementelor de care dispun, să conchidă că, pentru stabilirea adevărului, nu este necesară interogarea acestor martori (alineatul 39 supra).
86. Curtea constată apoi că pronunţându-se în primă instanţă, Curtea de apel a convocat şase martori ai acuzării care locuiau în străinătate, dar nu a convocat niciunul din cei douăzeci şi opt de martori ce locuiau în Bosnia și care fuseseră citaţi de reclamant. Totodată din acest fapt nu poate fi dedus că principiul egalităţii armelor sau dreptul reclamantului de a obţine înfăţişarea martorilor a fost neglijat şi că procedura în totalitate nu a fost echitabilă. În această privinţă, Curtea observă că instanța de apel, care a motivat dataliat refuzul său de a audia mărturiile solicitate, a examinat depoziţile scrise depuse de cel puţin şapte din cei douăzeci şi opt de martori vizaţi pentru a stabili veridicitatea susținerilor potrivit cărora reclamantul se afla în detenţie la momentul comiterii infracţiunii, înainte de a conchide că mărturia tuturor celor douăzeci şi opt de martori împreună avea o valoarea probantă minimală şi nu ar fi contribuit la soluţionarea cauzei. Curtea constată că atunci când ea a respins cererea reclamantului privind convocarea acestor martori, Curtea de apel deja audiase peste douăzeci de martori, dintre care doi jurnalişti care nu erau vizaţi de infracţiunile de care era acuzat reclamantul (şi a căror mărturii puteau fi, deci, considerate ca credibile). Aceşti martori, pe care i-a putut interoga şi apărarea, toţi au declarat că l-au văzut pe reclamant în afara penitenciarului în perioada când el pretindea că se afla în detenţie. În aceste condiţii, Curtea nu ar putea conchide că jurisdicţiile interne au acţionat arbitrar când au decis că era inutil de a proceda la audierea martorilor citaţi de reclamant în scopul de a demonstra că el se afla în detenţie în momentul comiterii infracţiunii. Astfel, Curtea nu a depistat niciun element care i-ar fi permis să afirme că procedura îndreptată împotriva reclamantului a fost, în totalitate, inechitabilă.
87. Cât priveşte plângerea reclamantului despre refuzul Curţii de apel de a efectua o cercetare la fața locului presupuselor crime de la Grabska sau de a elabora o hartă topografică în vederea demonstrării că declaraţiile martorilor referitoare la actele alegate nu erau demne de încredere, Curtea conchide că judecătorii şi-au motivat în modul cuvenit decizia de a considera că aceste probe erau imposibil de obţinut. Deoarece Curtea de apel dispunea de o înregistrare video a localităţii vizate şi că reclamantul putea contesta caracterul probant al elementelor reunite cu privire la actele litigioase, Curtea nu vede nimic care i-ar permite să afirme că refuzul de a audia martorii citaţi de reclamant era incompatibil cu articolul 6 §§ 1 şi 3.
88. Prin urmare, plângerile reclamantului întemeiate pe articolul 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie trebuie să fie respinse ca vădit neîntemeiate, prin aplicarea articolului 35 §§ 3 şi 4 din Convenţie.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 7 DIN CONVENŢIE
89. Reclamantul susţine că interpretarea largă a noţiunii de crimă de genocid adoptată de jurisdicţiile germane nu are nicio bază în legală în dreptul german şi în dreptul internaţional public şi că, judecătorii germani au conchis în mod arbitrar că vinovăţia sa era deosebit de gravă. Condamnarea sa a dus la încălcarea articolului 7 § 1 din Convenţie, formulată astfel :
« Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii. »
90. Guvernul contestă această teză.
A. Cu privire la admisibilitate
91. Curtea constată că această plângere nu este vădit neîntemeiată, în sensul articolului 35 § 3 din Convenţie, şi că nu este inadmisibilă din alte motive. Deci, ea trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Susținerile părţilor
a) Reclamantul
92. Reclamantul afirmă că pentru a fi pronunţată o condamnare pentru genocid în temeiul articolului 220a din Codul penal, trebuie să fie demonstrată intenţia de a distruge, în totalitate sau în parte, un grup naţional, rasial, etnic sau religioas ca atare. El susţine că, ţinând cont de sensul literal al noţiunii « a distruge », un simplu atentat la condiţiile de viaţă sau alte mijloace esenţiale de existenţă a unui grup, de tipul celor comise în speţă, nu echivalează cu o distrugere a grupului. « Epurarea etnică » practicată de sârbi în Bosnia în regiunea Doboj nu a vizat decât obligarea forţată a tuturor musulmanilor să părăsească regiunea, cu alte cuvinte expulzarea grupului, şi nu distrugerea. Ea nu poate fi deci considerată ca un genocid în sensul articolului 220a din Codul penal.
93. În afară de aceasta, reclamantul susţine că interpretarea făcută de jurisdicţiile germane a noţiunii de « intenţie de a distruge » vizată la articolul 220a, care a fost introdus în Codul penal pentru a încorpora în dreptul naţional prevederile Convenţiei cu privire la genocid, este contrară interpretării aceleiaşi noţiuni care figurează în articolul II din această convenţie. Conform doctrinei internaţionale se consideră că noțiunea de genocid nu se aplică decât în cazul când omorul, exterminarea sau deportarea au fost practicate cu intenţia de a elimina un grup determinat, altfel spus de a-l distruge în sens biologic sau fizic, şi nu doar în calitate de unitate socială. Epurarea etnică practicată în fosta Iugoslavie nu poate fi comparată cu exterminarea Evreilor sub regimul nazist, care a stat la originea adoptării Convenţiei cu privire la genocid.
94. Reclamantul susține că nu a putut prevedea, la momentul comiterii actelor sale, că tribunalele germane le vor califica ulterior ca genocid în temeiul dreptului german sau a dreptului internaţional public.
95. De asemenea, el consideră că concluziile jurisdicţiilor germane conform cărora vinovăţia sa era deosebit de gravă au dus la încălcarea articolului 7 § 1 din Convenţie, deoarece judecătorii, în opinia lui, nu au ţinut cont de dimensiunea minoră. în opinia sa,, a rolului pe care el l-a jucat în genocidul pretins că ar fi avut loc în Bosnia.
b) Guvernul
96. Guvernul consideră că interpretarea noţiunii de « genocid » făcută de jurisdicţiile germane nu contravine articolului 7 § 1 din convenţie. Formularea articolului 220a din Codul penal german, care defineşte infracţiunea de genocid, permite interpretarea noţiunii ca fiind aceea noțiune care cuprinde actele comise cu intenţia de a distruge un grup în calitate de unitate socială. În particular, intenţia de a distruge trebuie să vizeze « grupul ca atare », ceea ce sugerează că în afară de existenţa sa fizică ar trebui să fie protejată şi exitenţa socială a grupului. În plus, definiţia genocidului enunţată în articolul 220a § 1 nr. 4 (adoptarea măsurilor ce vizează împiedicarea naşterilor în sânul grupului) şi nr. 4 (transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în alt grup) cu atât mai mult nu implică distrugerea fizică a membrilor care trăiesc în grupul în cauză.
97. Din aceleaşi considerente, formularea articolului II din Convenţia cu privire la genocid, care corespundea articolului 220a din Codul penal, nu limita infracţiunea de genocid la distrugerea fizică sau biologică a grupului. Această analiză a fost confirmată de către o parte considerabilă din doctrină şi de către Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, care a interpretat Convenţia cu privire la genocid ca aceea care cuprinde protecţia grupului în calitate de unitate socială (alineatul 41 de mai sus).
98. Interpretarea făcută de judecătorii germani a infracţiunii de genocid, fiind conformă formulării articolului 220a din Codul penal, era previzibilă la momentul comiterii infracţiunii de către reclamant, în 1992. Guvernul adaugă că la epoca faptelor deja exista o parte din doctrina germană care considera că responsabilitatea penală pentru fapte de genocid viza, de asemenea, protecţia existenţei sociale a grupurilor (alineatul 36 de mai sus).
99. Guvernul recunoaşte că, în hotărârea sa pronunţată la 2 august 2001 în cauza Procurorul v. Krstić, camera de primă instanţă a TPII a respins expres interpretarea noţiunii de « intenţia de a distruge » făcută de Curtea constituţională federală în prezenta cauză, şi că hotărârea sa a fost confirmată în apel. TPII, invocând principiul nullum crimen sine lege, astfel, a considerat, pentru prima dată, că infracţiunea de genocid în dreptul penal internaţional era limitată la actele ce vizează distrugerea fizică şi biologică a unui grup. Totodată, această interpretare mai restrânsă – şi neconvingătoare – făcută de TPII în 2001 a domeniului noţiunii de genocid nu repunea în cauză concluzia conform căreia reclamantul putea să prevadă, la momentul când a comis aceste infracţiuni în 1992, că acestea vor fi calificate ca genocid. În orice caz, jurisdicţiile germane nu au calificat ca genocid epurarea etnică în general, ele pur şi simplu au conchis că reclamantul, în circumstanţele speţei, a fost învinuit de genocid pentru că a acţionat cu intenţia de a distruge un grup în calitate de unitate socială, şi nu pur şi simplu de a-l expulza.
2. Aprecierea Curţii
a) Principiile generale
100. Curtea reaminteşte că garanţia consacrată în articolul 7 din Convenţie este un element esenţial al preeminenţei dreptului. Astfel, articolul nu se limitează la interzicerea aplicării retroactive a dreptului penal în detrimentul acuzatului. De asemenea, el consacră, într-un mod mai general, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege) şi cel care interzice aplicarea legii penale în mod extensiv în detrimentul acuzatului, în special prin analogie. Astfel rezultă că o infracţiune trebuie să fie clar definită prin lege. Această condiţie este îndeplinită atunci când justiţiabilul poate şti, pornind de la formularea prevederii pertinente şi cu ajutorul interpretării care îi este oferită de tribunale, care acte şi omisiuni atrag responsabilitatea sa penală. Noţiunea de « drept » (« law ») utilizată în articolul 7 corespunde celei de « lege » care figurează în alte articole din Convenţie, noţiune care cuprinde atât dreptul scris cât şi nescris şi implică condiţii calitative, printre altele cele de accesibilitate şi previzibilitate (a se vedea, în special, S.W. împotriva Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, §§ 34-35, seria A nr. 335-B, C.R. împotriva Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, §§ 32‑33, seria A nr. 335-C, şi Streletz, Kessler şi Krenz împotriva Germaniei [MC], nr. 34044/96, 35532/97 şi 44801/98, § 50, CEDH 2001-II).
101. Oricât de clară ar fi formularea unei prevederi, în orice sistem juridic, inclusiv în domeniul dreptului penal, inevitabil există un element de interpretare judiciară. Întotdeauna va trebui ca elementele neclare să fie elucidate şi adaptate schimbărilor de situaţie. În schimb, în tradiţia Statelor părţi la Convenţie este binestabilit că jurisprudenţa, în calitate de sursă de drept, contribuie în mod necesar la dezvoltarea progresivă a dreptului penal. Articolul 7 din Convenţie nu ar trebui interpretat ca proscriind clarificarea graduală a regulilor responsabilităţii penale prin interpretarea judiciară de la o cauză la alta, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent cu esenţa infracţiunii şi previzibil în mod rezonabil (a se vedea, inter alia, S.W. împotriva Marii Britanii, precitată, § 36, C.R. împotriva Marii Britanii, precitată, § 34, Streletz, Kessler şi Krenz, precitată, § 50, şi K.-H.W. înpotriva Germaniei [MC], nr. 37201/97, § 45, CEDH 2001-II).
102. Cât priveşte, interpretarea şi aplicarea dreptului intern, Curtea reaminteşte că autorităţile naţionale, şi mai ales instanţele judiciare, sunt primele chemate să interpreteze şi să aplice dreptul intern (a se vedea, mutatis mutandis, Kopp împotriva Elveţiei, 25 martie 1998, § 59, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-II, şi Streletz, Kessler şi Krenz, precitată, § 49). Dacă, în termenii articolului 19 din Convenţie, Curtea are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor ce rezultă din Convenţie pentru Statele Contractante, ea nu este obligată să cunoască erorile de fapt sau de drept pretins comise de către o jurisdicţie, decât dacă aduc atingere drepturilor şi libertăţilor apărate de Convenţie (a se vedea, mutatis mutandis, Schenk împotriva Elveţiei, 12 iulie 1988, § 45, seria A nr. 140, şi Streletz, Kessler şi Krenz, precitată, § 49).
b) Aplicarea acestor principii în cauza de față
103. În lumina principiilor expuse mai sus, Curtea trebuie să determine dacă interpretarea jurisdicţiilor naţionale a noţiunii de genocid în baza dreptului german, în special „intenţia de a distruge” pe care o presupune, pentru a califica ca genocid actele comise de reclamant în timpul epurării etnice practicate în Bosnia-Herţegovina, erau coerente cu esenţa acestei infracţiuni şi previzibile în mod rezonabil de către reclamant la momentul faptelor.
104. Cât priveşte, în primul rând, compatibilitatea interpretării jurisdicţiilor germane cu esenţa infracţiunii de genocid, Curtea observă că judecătorii naţionali nu au făcut o interpretare a acestei noţiuni în sens literal. Ei au considerat că « intenţia de a distruge un grup » în sensul articolului 220a din Codul penal, interpretată, de asemenea, în lumina articolului II din Convenţia cu privire la genocid, nu necesita intenţia de a distruge grupul în sensul fizic sau biologic al noţiunii : a fost suficientă voinţa autorului de a-l distruge în calitate de unitate socială.
105. Curtea notează că jurisdicţiile interne au dat « intenţiei de a distruge un grup ca atare » o interpretare sistemică, ţinând cont de articolul 220a § 1 din Codul penal în totalitate, şi în special de ipotezele nr. 4 (impunerea măsurilor ce vizează scăderea natalităţii în sânul grupului) şi nr. 5 (transferarea forţată a copiilor dintr-un grup în alt grup) a acestei prevederi, care nu implică distrugerea fizică a membrilor care trăiesc în acest grup. Ea consideră, deci, că interpretarea – care a fost, de asemenea adoptată de un anumit număr de autori (alineatele 36 şi 47 infra) – jurisdicţiilor interne, conform căreia « intenţia de a distruge un grup » nu necesita o distrugere fizică este conformă cu formularea prevederii din Codul penal care definea crima de genocid, citită în contextul său, şi nu este nerezonabilă.
106. Mai mult decât atât, Curtea consideră împreună cu jurisdicţiile naţionale că este necesar, pentru a determina esenţa infracţiunii de genocid, a ţine cont şi de prevederea interzicerii genocidului inclusă în articolul II din Convenţia cu privire la genocid, pentru respectarea căreia a fost introdus în Codul penal articolul 220 şi în lumina căreia aceste articol trebuie să fie interpretat. Formularea articolului 220a din Codul penal corespunde, în măsura în care este vizată definirea genocidului, celei din articolul II din Convenţia cu privire la genocid, aplicându-se, de asemenea, şi raţionamentul elaborat mai sus cu privire la domeniul de aplicare al interdicției genocidului.
107. În plus, interpretarea extensivă a noţiunii de genocid dată în speţă de către jurisdicţiile germane corespunde celei susţinute de o parte a autorilor la epoca comiterii actelor imputate reclamantului (alineatul 36 supra), dar şi celei adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în rezoluţia 47/121 din 18 decembrie 1992 (alineatul 41 supra).
108. În consecinţă, actele comise de reclamant în timpul epurării etnice practicate în regiunea Doboj cu intenţia de a distruge grupul de musulmani în calitate de unitate socială puteau fi considerate, în mod rezonabil, de jurisdicţiile interne că se aflau sub incidenţa infracţiunii de genocid.
109. Cât priveşte cel de-al doilea aspect, acela de a şti dacă interpretarea dată de jurisdicţiile interne noţiunii de genocid era previzibilă în mod rezonabil de către reclamant la momentul faptelor, Curtea notează că acesta este prima persoană care a fost învinuită de genocid de către jurisdicţiile germane în temeiul articolului 220a după introducerea acestui articol în Codul penal în 1955. În această privinţă, ea consideră că, spre deosebire de cazurile de reviriment al jurisprudenţei, o interpretare a domeniului de aplicare a unei infracţiuni care este, ca în cazul speţei, coerentă cu esenţa acestei infracţiuni trebuie, în principiu, să fie considerată ca previzibilă. Totodată, Curtea nu exclude că în cazuri excepţionale un reclamant poate să se bazeze pe o interpretare particulară a prevederii vizate, făcută de către jurisdicţiile interne în circumstanţele speţei.
110. În prezenta cauză, unde se vorbeşte despre o interpretare de către jurisdicţiile naţionale date unei prevederi ce emană din dreptul internaţional public, Curtea consideră necesar, pentru a veghea ca protecţia garantată de articolul 7 § 1 din Convenţie să fie efectivă, de a examina chestiunea de a şti dacă circumstanţele particulare duc la concluzia că reclamantul putea, eventual după consultarea unui jurist, să se aștepte ca jurisdicţiile interne să facă o interpretare mai restrânsă a domeniului de aplicare a crimei de genocid, ţinând cont în special de interpretarea acestei noţiuni făcută de autorităţi.
111. În această privinţă Curtea notează că la momentul faptelor domeniul de aplicare al articolului II din Convenţia cu privire la genocid, care stă la baza articolului 220a din Codul penal, constituia obiectul unei controverse în cadrul doctrinei în ceea ce priveşte definirea « intenţiei de a distruge un grup » : dacă majoritatea autorilor considerau că epurarea etnică, la care au recurs forţele sârbe în Bosnia-Herţegovina pentru a expulza din locuinţe musulmanii şi croaţii, nu constituia un genocid, alţii, în număr considerabil, din contra, considerau că actele în cauză echivalau cu un genocid (alineatul 47 de mai sus).
112. Curtea mai notează că, chiar după comiterea de către reclamant a actelor în cauză, domeniul aplicării noţiunii de genocid a constituit obiectul diferitor interpretări din partea autorităţilor internaţionale. Este adevărat că TPII, în deciziile pe care le-a pronunţat în cauzele Procurorul v. Krstić şi Procurorul v. Kupreškić şi alţii, a respins expres interpretarea largă a „intenţiei de a distruge” adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite şi de jurisdicţiile germane, şi că, sprijinindu-se pe principiul nullum crimen sine lege, el a considerat că genocidul, aşa cum era definit în dreptul internaţional public, nu cuprinde decât actele ce vizează distrugerea fizică sau biologică a grupului protejat. Totodată, deoarece hotărârile TPII – ca și cele ale unor curți naționale și internaționale pronunţate în acest sens, în special de Curtea internaţională de Justiţie (alineatul 45 supra), cu privire la propriile codificări interne sau internaţionale cu privire la genocid - au fost pronunţate după comiterea infracţiunilor ce făceau obiectul cauzei de față, reclamantul nu se putea întemeia pe această interpretare restrânsă în dreptul german.
113. Ţinând cont de cele expuse anterior, Curtea conchide că dacă, la momentul faptelor, un număr mare de autorităţi interpretau într-o modalitate literală noţiunea de genocid, multe altele deja o interpretau în sensul larg preluat de către judecătorii germani în cauza de față. În aceste condiţii, Curtea consideră că reclamantul putea prevedea, în mod rezonabil, eventual cu sprijinul unui avocat, că el risca să fie învinuit de genocid pentru actele comise în 1992. De asemenea, ea ţine cont, în această privinţă, de faptul că reclamantul a fost învinuit că a săvârşit, în calitate de şef al unui grup militar care aplica o politică de epurare etnică, acte deosebit de grave, mai exact uciderea mai multor persoane şi, pe parcursul mai multor luni, sechestrarea însoţită de rele tratamente a unui mare număr de persoane.
114. În consecinţă, poate fi considerat rezonabil că interpretarea făcută de jurisdicţiile naţionale a noţiunii de genocid este coerentă cu esenţa acestei infracţiuni şi era previzibilă în mod rezonabil la momentul faptelor. Fiind întrunite aceste condiţii, judecătorii germani trebuiau să decidă asupra interpretării noţiunii de genocid. Astfel, condamnarea reclamantului pentru genocid nu a dus la încălcarea articolului 7 § 1 din Convenţie.
115. Cât priveşte celălalt capăt de cerere al reclamantului formulat în temeiul articolului 7 § 1, conform căruia judecătorii au considerat greşit că vinovăţia sa era deosebit de gravă, Curtea notează că declaraţiile reclamantului în această privinţă se limitează la a asuține o eroare de fapt şi de drept. Ele nu indică nicio încălcare a articolului 7 § 1 şi nicio încălcare a articolului 6 § 1 din Convenţie.
116. Astfel, Curtea conchide că nu a avut loc încălcarea articolului 7 § 1 din Convenţie.
DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE
1. Declară plângerea în temeiul articolului 6 §§ 1 şi 3 d) din Convenţie referitoare la administrarea probelor în faţa jurisdicţiilor interne ca fiind inadmisibilă şi celelate capete ale plângerii admisibile;
2. Hotărăşte că nu a avut loc nici încălcarea articolului 6 § 1, nici a articolului 5 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte plângerea reclamantului conform căreia jurisdicţiile germane nu erau competente să-l judece pentru genocid;
3. Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea articolului 7 din Convenţie.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris la 12 iulie 2007, în conformitate cu articolul 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.
Claudia Westerdiek Peer Lorenzen
Grefier Preşedinte
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului, 2012
Limbile oficiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului sunt engleza şi franceza. Această traducere a fost efectuată cu susţinerea Fondului Fiduciar pentru Drepturile Omului al Consiliului Europei (/humanrightstrustfund). Ea nu obligă Curtea şi Curtea nu este responsabilă de calitatea acesteia. Ea poate fi descărcată din baza de date a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului HUDOC () sau din alte baze de date cărora Curtea le-a pus-o la dispoziţie. Ea poate fi reprodusă în scopuri necomerciale cu condiţia că este citat titlul deplin al cauzei împreună cu indicaţia cu privire la dreptul de autor şi referirea la Fondul Fiduciar pentru Drepturile Omului. Dacă există intenţia de a folosi orice parte a acestei traduceri în scopuri comerciale, vă rugăm să contactaţi publishing@.
© Council of Europe/European Court of Human Rights, 2012
The official languages of the European Court of Human Rights are English and French. This translation was commissioned with the support of the Human Rights Trust Fund of the Council of Europe (/humanrightstrustfund). It does not bind the Court, nor does the Court take any responsibility for the quality thereof. It may be downloaded from the HUDOC case-law database of the European Court of Human Rights () or from any other database with which the Court has shared it. It may be reproduced for non-commercial purposes on condition that the full title of the case is cited, together with the above copyright indication and reference to the Human Rights Trust Fund. If it is intended to use any part of this translation for commercial purposes, please contact publishing@.
© Conseil de l’Europe/Cour européenne des droits de l’homme, 2012
Les langues officielles de la Cour européenne des droits de l’homme sont le français et l’anglais. La présente traduction a été effectuée avec le soutien du Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme du Conseil de l’Europe (/humanrightstrustfund). Elle ne lie pas la Cour, et celle-ci décline toute responsabilité quant à sa qualité. Elle peut être téléchargée à partir de HUDOC, la base de jurisprudence de la Cour européenne des droits de l’homme (), ou de toute autre base de données à laquelle HUDOC l’a communiquée. Elle peut être reproduite à des fins non commerciales, sous réserve que le titre de l’affaire soit cité en entier et s’accompagne de l’indication de copyright ci-dessus ainsi que de la référence au Fonds fiduciaire pour les droits de l’homme. Toute personne souhaitant se servir de tout ou partie de la présente traduction à des fins commerciales est invitée à le signaler à l’adresse suivante : publishing@.
Full & Egal Universal Law Academy