CASE OF KALASHNIKOV v. RUSSIA - [Romanian Translation]

SECŢIA TREI

CAZUL KALAŞNIKOV v. RUSIA

(Cererea nr. 47095/99)

HOTĂRÎRE

STRASBOURG

15 Iulie 2002

DEFINITIV

15/10/2002

Această hotărîre va deveni definitivă în condiţiile, stipulate în Articolul 44 § 2 al Convenţiei. Ea poate fi supusă unor revizuiri de ordin editorial.

În cazul Kalaşnikov v. Rusia,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia Trei), în şedinţa Camerei compuse din:

Dl J.-P. Costa, Preşedinte, 
 Dl W. Fuhrmann, 
 Dl L. Loucaides, 
 Sir Nicolas Bratza, 
 Dna H.S. Greve, 
 Dl K. Traja, 
 Dl A. Kovler, judecători, 
 şi Dna S. Dollé, Grefierul Secţiei,

Urmare a deliberărilor închise din 18 septembrie 2001 şi 24 iunie 2002,

Pronunţă următoarea hotărîre, la ultima dată menţionată:

PROCEDURA

1.  Dosarul a fost deschis în baza unei plîngeri (nr. 47095/99) împotriva Federaţiei Ruse, depuse la Curte în conformitate cu Articolul 34 al Convenţiei cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (“Convenţia”) de către un cetăţean rus, Valerii Ermilovici Kalaşnikov (“reclamantul”), la 1 decembrie 1998.

2. Reclamantul s-a plîns, în special, împotriva condiţiilor sale de detenţie, duratei aflării sale în detenţie şi a duratei procedurilor de urmărire penală a acestuia.

3.  Cererea a fost transmisă fostei Secţii a Treia a Curţii (Regula 52 § 1 a Regulamentului Curţii). În cadrul acestei Secţii, Camera ce urma să examineze cazul (Articolul 27 § 1 al Convenţiei), a fost constituită în conformitate cu Regula 26 § 1 a Regulamentului Curţii.

4.  Atît reclamantul, cît şi Guvernul şi-au depus observaţiile cu privire la admisibilitate şi esenţa cazului (Regula 54 § 3(b)). Fiecare parte a dat răspuns în scris la observaţiile celeilalte.

5.  Şedinţa publică pe marginea admisibilităţii şi substanţei cazului a avut loc în Palatul Drepturilor Omului, Strasbourg, pe 18 septembrie 2001 (Regula 54 § 4).

În faţa Curţii s-au prezentat:

(a)  pentru Guvern 
Dl P. Laptev,  Reprezentantul Federaţiei Ruse la CEDO, 
Dl Y. Berestnev, 
Dl S. Volkovsky, 
Dl S. Razumov, 
Dl  Y. Kalinin, Consilieri; 
Dl  K. Bahtiarov, 
Dl O. Ankudinov, 
Dl V. Vlasihin, Experţi;

(b)  pentru reclamant 
Dna K. Moskalenko, de la Centrul Internaţional de Protecţie Moscova   
Dl N. Sonkin, de la Consiliul Baroului Regional Moscova, 
Dl V. Kalaşnikov, Reclamantul.

6.  Instanţa de judecată a ascultat adresările dlui P. Laptev, dnei K Moskalenko şi dlui N. Sonkin, precum şi răspunsurile date de dl V. Vlasihin, dl P. Laptev şi dna K. Moskalenko la întrebările, adresate de trei judecători.

La solicitarea Curţii, Guvernul a prezentat fotografii cu imagini ale celulei, unde a fost deţinut reclamantul. A fost prezentată şi o înregistrare video cu imagini ale celulei renovate şi zonei aferente, unde s-au făcut reparaţii după eliberarea reclamantului.

7.  Prin hotărîrea din 18 septembrie 2001, Curtea a declarat cererea parţial admisibilă.

Ulterior s-a decis că o inspectare la faţa locului sau “misiune de documentare” nu era necesară, pentru că dosarul conţinea suficiente materiale pentru formularea concluziilor. În special, s-a considerat că această activitate nu ar fi utilă pentru că starea actuală a celulei, după cum s-a demonstrat în înregistrarea video, nu era asemănătoare cu cea din perioada detenţiei reclamantului, fapt confirmat de fotografiile respective.

8.  La 1 noiembrie 2001 Curtea a schimbat componenţa Secţiilor sale (Regula 25 § 1), însă prezentul caz a rămas în gestiunea Camerei constituite în cadrul fostei Secţii III.

9.  Părţile nu au mai avut obiecţii cu privire la substanţa cererii.

10.  La 28 decembrie 2001 reclamantul a solicitat o despăgubire conform Articolului 41 al Convenţiei, iar Guvernul şi-a prezentat comentariile cu privire la acest lucru.

ÎN FAPT

I.  CIRCUMSTANŢELE CAZULUI

11.  Reclamantul s-a născut în 1955 şi locuieşte la Moscova. La timpul respectiv el a fost Preşedinte al Băncii Comerciale pe Acţiuni Nord-Est (Северо – Восточный Акционерный Банк).

12.  La 8 februarie 1995 împotriva reclamantului a fost deschis un dosar penal. Informaţiile detaliate cu privire la acesta sunt expuse în compartimentul B de mai jos. La 29 iunie 1995 reclamantul a fost arestat şi, prin hotărîrea Judecătoriei Oraşului Magadan (Магаданский городской суд) din 3 august 1999, învinuit de delapidare şi condamnat la privaţiune de libertate.

A.  Condiţiile de detenţie

13.  De la 29 iunie 1995 pînă la 20 octombrie 1999 reclamantul s-a aflat în penitenciarul IZ-47/1 din oraşul Magadan (Izolatorul de anchetă penală Nr. 1 (СИЗО-1)). La 20 octombrie 1999 el a fost trimis pentru a-şi ispăşi pedeapsa, conform hotărîrii Judecătoriei Orăşeneşti din 3 august 1999, la penitenciarul AV-261/3 din satul Talaia. La 9 decembrie 1999 el a fost transferat înapoi la penitenciarul din Magadan, unde s-a aflat pînă la eliberarea sa la 26 iunie 2000.

1)  Faptele, prezentate de reclamant

14.  În ceea ce priveşte prima perioadă de detenţie a sa la penitenciarul din Magadan, reclamantul a declarat că a fost ţinut într-o celulă de 17 m², unde erau 8 paturi. Cu toate acestea, în celulă practic permanent se aflau 24 de deţinuţi; doar rareori numărul lor se reducea pînă la 18 persoane. Deoarece la fiecare 3 persoane revenea doar un singur pat, deţinuţii dormeau pe rînd. Ceilalţi se culcau sau şedeau pe podea sau cutii de carton, aşteptîndu-şi rîndul. Era imposibil să dormi normal, pentru că televizorul funcţiona fără întrerupere, iar în timpul zilei era multă agitaţie în celulă. Lumina nu se stingea niciodată

15.  Toaleta din colţul celulei nu oferea intimitate. Aceasta era separată printr-un paravan de lavoar, însă nu şi de zona, unde locuiau şi mîncau deţinuţii. Toaleta se afla la o jumătate de metru de asupra podelei, iar paravanul era de 1,1 metri în înălţime. Astfel, persoana, care folosea toaleta, se afla atît în văzul celorlalţi deţinuţi, cît şi a gardianului, care îi urmărea prin ferestruica de la uşă.

Deţinuţii erau nevoiţi să mănînce în celulă, masa lor aflîndu-se la distanţa de doar un metru de la toaletă. Mîncarea era de o calitate foarte proastă.

16.  Celula nu era ventilată. Vara era foarte cald, iar iarna – foarte frig. Din cauza calităţii proaste a aerului din celulă, era necesar ca fereastra să rămînă deschisă în permanenţă. Fiind înconjurat de fumători înrăiţi, reclamantul a fost forţat să devină un fumător pasiv. Reclamantul pretinde că niciodată nu a primit aşternut de pat sau veselă necesară. De la administraţie el a obţinut doar o saltea matlasată şi o plapumă subţire de flanel. El era nevoit să împrumute veselă de la ceilalţi deţinuţi, care au primit-o de la rudele lor.

17.  Celulele penitenciarului erau pline cu gîndaci de bucătărie şi furnici, însă nu au fost întreprinse încercări de a scăpa de acestea. Unica măsură sanitară consta în faptul că în fiecare săptămînă gardienii aduceau deţinuţilor un litru de substanţă dezinfectantă cu clor pentru toaletă.

18.  Reclamantul a contractat un şir de boli de piele şi infecţii cu ciupercă, pierzîndu-şi unghiile de pe degetele picioarelor şi unele unghii de pe degetele mîinilor. În timpul procesului de la 11 noiembrie 1996 pînă la 23 aprilie 1997 şi de la 15 aprilie 1999 pînă la 3 august 1999, s-a luat o pauză pentru a-l trata de scabie.

De şase ori în celula lui s-au aflat deţinuţii bolnavi de tuberculoză şi sifilis, iar el a făcut un curs de injecţii profilactice cu antibiotice.

19.  Reclamantul a declarat că putea să facă plimbări în afara celulei cîte o oră pe zi şi că, de regulă, putea să facă un duş fierbinte doar de două ori pe lună.

20.  În final, reclamantul a declarat că după ce a fost transferat în acelaşi penitenciar la 9 decembrie 1999, condiţiile de detenţie nu s-au schimbat semnificativ. El nu avea lenjerie de pat curată, prosoape sau veselă. Nu a fost tratat de boli de piele din lipsa medicamentelor necesare. Celula era la fel de plină cu gîndaci de bucătărie şi de 5 ani nu s-au făcut tratamente anti-infestare. Totuşi, în martie-aprilie 2000 numărul deţinuţilor în celula sa cu 8 paturi a fost redus la 11 persoane.

2)  Faptele, prezentate de Guvern

21.  Guvernul a declarat că celula, în care a fost ţinut reclamantul, era de 20,8 m². Reclamantul avea un loc de dormit separat, lenjerie de pat, veselă şi acces la servicii medicale. Celula a fost pentru 8 persoane. În legătură cu supraaglomerarea generală a penitenciarului, fiecare pat din celule era folosit de către 2 sau 3 deţinuţi. În celula reclamantului permanent s-au aflat 11 sau mai mulţi deţinuţi. De regulă, erau 14. Paturile erau folosite pe rînd de cîţiva deţinuţi, fiecărui revenind cîte 8 ore de somn. Toţi deţinuţii aveau saltele împăiate, cuverturi şi cearşafuri.

22.  Celula reclamantului avea o unitate sanitară, inclusiv toaletă şi lavoar. Toaleta se afla în colţul celulei şi era separată de zona unde locuiau deţinuţii printr-un paravan - 1,1 metri înălţime – asigurînd intimitate. Aceste standarde au fost stabilite în cadrul “Directivelor Ministerului de Interne al URSS cu privire la planificare şi construcţie a izolatoarelor de anchetă preliminară”, aprobate la 25 ianuarie 1971.

Guvernul a prezentat Curţii fotografii cu imagini ale celulei reclamantului, care, conform spuselor acestuia, s-a îmbunătăţit puţin de la începutul detenţiei sale. Guvernul a prezentat şi o înregistrare video a localului după eliberarea reclamantului şi renovările majore efectuate.

23.  În celule erau ferestre, prin care intra aerul curat şi lumina solară. În celulă nu a fost posibil de instalat un sistem de ventilare. Atunci cînd afară era foarte cald, se deschidea ferestruica din uşa celulei pentru a asigura o ventilare mai bună. Deţinuţii, de asemenea, aveau posibilitate să primească de la rude ventilatoare compacte.

24.  În celulă era un televizor, care aparţinea reclamantului. El putea să decidă cînd să-l pornească şi cînd să-l oprească. În acea regiune emisiunile televizate erau transmise doar în anumite ore ale zilei.

25.  La 11 februarie 1998 la unul dintre deţinuţi, care se afla în celula reclamantului, s-a depistat sifilis. Deţinutul a fost imediat transferat într-o celulă separată şi a fost supus unui tratament complet contra acestei boli. Ceilalţi deţinuţi, inclusiv reclamantul, care s-au aflat în aceeaşi celulă cu persoana dată, au fost supuşi tratamentului preventiv necesar la 26 februarie 1998, precum şi investigaţiilor serologice. Acest lucru a fost făcut în conformitate cu “Directivele Ministerului de Interne al URSS cu privire la îngrijirea medicală a persoanelor, deţinute în izolatoare de anchetă preliminară şi în instituţiile de corecţie prin muncă”, aprobate la 17 noiembrie 1989.

În ianuarie 1999 unul dintre blocurile penitenciarului a fost închis pentru reparaţii, iar deţinuţii au fost transferaţi în locurile vacante în celelalte celule. Cei care au fost transferaţi în celula reclamantului s-au aflat acolo timp de o săptămînă. Unii dintre aceşti deţinuţi erau bolnavi de tuberculoză. Cu toate acestea, în opinia personalului medical, ei nu prezentau pericol pentru ceilalţi deţinuţi, pentru că erau supuşi tratamentul ambulatoriu.

La 2 iunie 1999, în celula reclamantului a fost adus un deţinut cu tuberculoză reziduală. El a făcut tratament preventiv repetat timp de două luni. Odată ce nu suferea de tuberculoză în formă deschisă, nu exista pericolul de transmitere a bolii la ceilalţi deţinuţi.

Reclamantul a făcut mai multe examene fluorografice, care au arătat lipsa a careva iregularităţi în toracele acestuia.

La 15 iunie 1999, în celula reclamantului a fost adus un deţinut, care făcea tratament contra sifilisului. Examenele medicale ulterioare au dat rezultate negative. Analizele de sînge, care au fost făcute în această privinţă reclamantului, la fel au dat rezultate negative.

26.  Reclamantul era examinat de personalul medical în mod sistematic, beneficiind de asistenţă medicală la dermatolog, terapeut şi stomatolog. Atunci cînd la reclamant au fost depistate diferite boli (distonie neurocirculatorie, scabie şi infecţie cu ciupercă), el imediat a primit îngrijiri medicale. În cadrul procesului de judecată s-au făcut pauze pentru tratamentul reclamantului.

27.  Reclamantul putea face duş o dată în 7 zile şi avea voie să facă plimbări în afara celulei de pînă la 2 ore pe zi.

28.  Şi, în sfîrşit, Guvernul a declarat că, pentru a preveni apariţia bolilor infecţioase, în cadrul instituţiilor de anchetă preliminară se efectuau măsuri profilactice de dezinfectare pentru a extermina la timp microorganismele patogene, artropodele şi rozătoarele, în conformitate cu directivele ministeriale sus-menţionate din 1989. S-a admis, totuşi, faptul că infestarea penitenciarelor cu insecte constituia o problemă.

3)  Datele medicale şi un raport de expert

29.  Conform cartelei medicale a reclamantului, el a avut scabie în decembrie 1996, dermatită alergică în iulie şi august 1997, o infecţie cu ciupercă la picioare în iunie 1999, o infecţie cu ciupercă la unghia de la picior în august 1999, micoză în septembrie 1999 şi o infecţie cu ciupercă la picioare, mîini şi abdomen în octombrie 1999. În cartelă este indicat că reclamantul a primit tratament pentru toate aceste stări.

30.  Un raport al experţilor medicali, din iulie 1999, scrie că reclamantul suferea de distonie neurocirculatorie, sindrom asteno-neurotic, gastroduodenită cronică, infecţie cu ciupercă la picioare, mîini şi abdomen şi micoză.

B.  Procedurile penale şi contestări împotriva detenţiei preventive

31.  La 8 februarie 1995 reclamantul a fost bănuit de delapidare a fondurilor băncii sale şi a fost supus unor măsuri preventive în forma interzicerii de părăsire a localităţii. Dosarul penal a fost înregistrat sub numărul 48529.

32.  La 17 februarie 1995 el a fost învinuit formal cu însuşirea ilegală a 2,050,000 de acţiuni ai altei companii.

33.  La 29 iunie 1995, prin ordinul anchetatorului, aprobat de procuror, reclamantul a fost reţinut şi pus sub arestat preventiv pe motiv că împiedica descoperirea adevărului în cadrul procedurilor penale. În special, în ordin se statua, cu referire la instanţe concrete, că reclamantul a refuzat să transmită unele documente bancare, necesare pentru anchetă, a exercitat presiuni asupra martorilor şi a falsificat documente. Ordinul, de asemenea, a făcut referire şi la gravitatea crimei de care a fost învinuit reclamantul.

Perioada de detenţie a reclamantului a fost ulterior extinsă de procurorul competent pentru o perioadă nespecificată.

34.  La 4 iulie 1995, 31 august 1995 şi 26 septembrie 1995, avocatul reclamantului a depus o cerere la Judecătoria Orăşenească Magadan pentru eliberarea acestuia, care a fost respinsă la 14 iulie 1995, 9 septembrie 1995 şi 4 noiembrie 1995, respectiv.

35.  Reclamantul declară că din august 1995 pînă în noiembrie 1995 anchetarea cazului nu a avut loc, cei doi anchetatori, responsabili de dosar, fiind în concediu, iar persoana, căreia temporar i-a fost încredinţat dosarul, nu a întreprins nici un fel de acţiuni.

36.  La 14 decembrie 1995 reclamantul a primit încă 8 acuzaţii, legate de delapidarea fondurilor băncii sale.

37.  La 6 februarie 1996 ancheta preliminară a luat sfîrşit şi dosarul a fost trimis la Judecătoria Orăşenească Magadan.

38.  La 1 martie 1996 reclamantul a depus la Judecătoria Orăşenească o cerere de eliberare de sub arest, care a fost respinsă la 27 martie 1996.

39.  În aceeaşi zi Judecătoria Orăşenească a decis remiterea dosarului la Procuratura Regiunii Magadan pentru anchetare suplimentară. Cea din urmă a făcut recurs la Judecătoria Regiunii Magadan (Магаданский областной суд), care la 29 aprilie 1996 l-a respins.

40.  În urma anchetării suplimentare de la 15 mai 1996, Procuratura Regională a remis dosarul la Judecătoria Orăşenească la 19 iunie 1996.

41.  Între timp, la 16 mai 1996, reclamantul a depus o cerere de eliberare de sub arest la Judecătoria Orăşenească, unde a declarat că a fost ţinut în condiţii proaste şi că starea sănătăţii sale s-a deteriorat. Cererea sa de eliberare a fost respinsă la 26 mai 1996.

La 23 iunie 1996 reclamantul a depus o altă cerere de eliberare de sub arest.

42.  La 11 noiembrie 1996 Judecătoria Orăşenească a început examinarea dosarului reclamantului. În aceeaşi zi ea a respins cererea de eliberare a reclamantului, depusă la 23 iunie 1996.

43.  În cadrul şedinţei din 27 decembrie 1996 reclamantul a cerut ca Judecătoria Orăşenească să-l elibereze din motive medicale. El a declarat că în celula sa erau 21 de deţinuţi şi doar 8 paturi; în celulă toată lumea fuma şi nu exista ventilare; televizorul lucra permanent şi el a contractat scabie. După ce au primit certificatul medical, care confirma existenţa bolii, Judecătoria Orăşenească a amînat audierile pînă la 14 ianuarie 1997. A fost refuzată eliberarea reclamantului de sub arest din motivul caracterului grav al crimei de care el a fost învinuit şi din cauza pericolului că reclamantul va împiedica stabilirea adevărului, aflîndu-se în libertate.

44.  Examinarea dosarului reclamantului la Judecătoria Orăşenească a durat pînă la 23 aprilie 1997.

La 7 mai 1997 dosarul a fost amînat din cauza destituirii judecătorului-preşedinte pentru comportament impropriu, acesta nefiind legat de dosarul reclamantului.

45.  La 15 iunie 1997 reclamantul a depus o altă cerere de eliberare, referindu-se la condiţiile proaste în care a fost ţinut.

46.  În iulie 1997 dosarul reclamantului a fost transmis la un alt judecător, care a fixat o audiere pentru 8 august 1997. În ziua aceea şedinţa a fost amînată pentru că avocatul nu putea să se prezinte din motive de sănătate. Cererea reclamantului de a fi eliberat a fost respinsă din motivul caracterului grav al crimei de care el a fost învinuit şi din cauza pericolului că reclamantul va împiedica stabilirea adevărului.

Următoarea cerere de eliberare de sub arest a reclamantului, depusă la 21 septembrie 1997, a fost respinsă la 21 octombrie 1997.

47.  La 22 octombrie 1997 el a depus o plîngere la Judecătoria Regională Magadan cu privire la dosarul său, cerînd ca acesta să fie transferat de la Judecătoria Orăşenească la cea Regională. El, de asemenea, a depus o plîngere la Curtea Supremă de Justiţie a Federaţiei Ruse (Верховный Суд Российской Федерации), care a transmis-o pentru examinare la Judecătoria Regională Magadan. Prin scrisorile din 31 octombrie 1997 şi 25 noiembrie 1997, Judecătoria Regională a informat reclamantul că nu existau motive în baza cărora aceasta ar fi putut prelua jurisdicţia şi a sugerat ca reclamantul să adreseze orice întrebări, legate de dosarul său, Judecătoriei Orăşeneşti. Ea, de asemenea, a cerut ca Judecătoria Orăşenească să ia măsuri pentru examinarea dosarului reclamantului.

48.  La 21 noiembrie 1997 reclamantul a depus plîngeri la diferite autorităţi, printre care Administraţia Preşedintelui Federaţiei Ruse, Judecătoria Orăşenească Magadan, Colegiul Suprem de Calificare al Magistraţilor din Federaţia Rusă (Высшая квалификационная коллегия судей Российской Федерации) – un organ ce se ocupă de probleme ce ţin de competenţă profesională –  şi Procuratura Generală. În aceste plîngeri el a indicat, inter alia, că a fost ţinut în condiţii oribile, fără a se lua vreo decizie cu privire la esenţa învinuirilor, că el a contractat un şir de boli de piele, că i-au căzut unghiile de pe degetele de la picioare şi că avea probleme cu inima.

49.  Prin scrisoarea din 5 februarie 1998, preşedintele Judecătoriei Orăşeneşti Magadan a informat reclamantul că judecătoria urma să reia examinarea dosarului său înainte de 1 iulie 1998, făcînd referire la complexitatea acestuia şi volumul mare de lucru pentru judecători.

50.  La 11 februarie 1998 Judecătoria Regională Magadan a transmis Judecătoriei Orăşeneşti 11 plîngeri ale reclamantului, pe care le-a primit de la Procuratura Generală, Curtea Supremă de Justiţie şi alte autorităţi.

51.  La 23 februarie 1998 reclamantul a intrat în greva foamei, încercînd să atragă atenţia autorităţilor asupra detenţiei sale îndelungate şi lipsei audierilor judiciare, pe care a continuat-o pînă la 17 martie 1998.

52.  La 1 martie 1998 reclamantul a depus o plîngere cu privire la dosarul său la Administraţia Preşedintelui Federaţiei Ruse şi la o comisie parlamentară din cadrul Dumei de Stat, solicitînd asistenţa acestora pentru transmiterea dosarului său la Judecătoria Regională Magadan.

53.  La 3 martie 1998 Departamentul de Justiţie al Regiunii Magadan, în răspuns la plîngerea reclamantului în adresa Ministerului de Justiţie al Rusiei, a declarat că judecătoria ar putea să se ocupe de dosar în a doua jumătate a anului 1998.

54.  Între timp, reclamantul a depus o sesizare la Curtea Constituţională (Конституционный Суд Российской Федерации) în vederea verificării constituţionalităţii prevederilor articolelor 223-1 şi 239 ai Codului de Procedură Penală cu privire la termenii-limită pentru începerea procesului judiciar. Prin scrisoarea din 10 martie 1998, Curtea Constituţională a informat reclamantul că, odată ce prevederile disputate nu stipulau nici un fel de termeni privind durata detenţiei în perioada examinării dosarului în judecată, sesizarea sa nu putea fi examinată.

55.  Reclamantul, de asemenea, a depus o plîngere la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor din Federaţia Rusă cu privire la reţinerea examinării cazului său, care, prin scrisoarea sa din 30 martie 1998, a solicitat Judecătoriei Regionale Magadan investigarea cazul dat.

56.  La 2 aprilie 1998 reclamantul a depus o plîngere la Curtea Supremă de Justiţie cu privire la întîrzierea stabilirii datei procesului. În această plîngere el, de asemenea, s-a referit la condiţiile proaste de detenţie. O copie a plîngerii lui a fost trimisă şi la alte autorităţi. Toate plîngerile lui au fost transmise de către instituţiile destinatare la Judecătoria Orăşenească Magadan pentru examinare.

57.  La 13 aprilie 1998 Judecătoria Regională Magadan a informat reclamantul că Judecătoriei Orăşeneşti i-a fost cerut să ia măsuri pentru examinarea dosarului. S-a declarat, de asemenea, că cazul urma a fi judecat de către Judecătoria Orăşenească, iar Judecătoria Regională putea avea rol doar de curte de casaţie.

58.  La 25 mai 1998 reclamantul a depus o petiţie la Judecătoria Orăşenească, cerînd ca dosarul său să fie transferat la Judecătoria Regională.

Prin hotărîrea preşedintelui Judecătoriei Regionale din 28 mai 1998, dosarul reclamantului a fost transmis la Judecătoria raionului Hasîn (Хасынский районный суд) în vederea accelerării procedurilor.

59.  La 11 iunie 1998 reclamantul a depus o plîngere cu privire la întîrzierea începerii audierilor în judecată la Colegiul Înalt de Calificare a Magistraţilor.

60.  La 16 iunie 1998 reclamantul a depus o cerere de eliberare de sub arest la Judecătoria raionului Hasîn, în care a declarat că starea sănătăţii sale s-a deteriorat în rezultatul supraaglomerării celulei şi condiţiilor proaste de detenţie din penitenciar.

În aceeaşi zi el a trimis o solicitare la Judecătoria raionului Haisîn, cerînd transferarea dosarului la Judecătoria Regională Magadan. El a declarat că transmiterea dosarului său la Judecătoria raionului Hasîn a fost ilegală şi că distanţa mare de la oraşul Magadan ar împiedica examinarea obiectivă şi corectă a cazului.

61.  La 1 iulie 1998 reclamantul a depus o plîngere la Judecătoria Regională cu privire la faptul că Judecătoria raionului Hasîn nu a stabilit încă data audierilor şi a cerut să fie accelerată procedura.

62.  La 3 iulie 1998 dosarul a fost remis la Judecătoria Orăşenească Magadan în legătură cu faptul că reclamantul şi-a exprimat dezacordul cu privire la transferarea sa la Judecătoria raionului Hasîn.

63.  La 8 iulie 1998 reclamantul a primit o scrisoare de la Judecătoria Regională, prin care aceasta îl informa că nu există temeiuri ca Judecătoria Regională să acţioneze în calitate de judecătorie de prima instanţă şi să preia jurisdicţia dosarului.

În ziua următoare reclamantul a cerut ca Judecătoria Orăşenească să îl elibereze de sub arest, referindu-se la condiţiile proaste de detenţie.

64.  La 31 iulie 1998 reclamantul a depus o plîngere la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor cu privire la perioada îndelungată de abandonare a examinării cazului său de către Judecătoria Orăşenească. La 19 august 1998 plîngerea sa a fost transmisă la Judecătoria Regională Magadan, cu solicitarea de a prezenta informaţii cu privire la plîngerea dată şi la acţiunile Judecătoriei Orăşeneşti. La 27 august 1998 Judecătoria Regională a transmis plîngerea reclamantului la Judecătoria Orăşenească.

Reclamantul, de asemenea, a depus o plîngere la Judecătoria Regională Magadan, privind întîrzierea începerii audierilor dosarului, care la 11 august 1998 a transmis plîngerea la Judecătoria Orăşenească.

65.  La 7 septembrie 1998 reclamantul a depus o altă plîngere la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor, declarînd că toate plîngerile sale precedente au fost transmise de către Judecătoria Regională Magadan la Judecătoria Orăşenească, fără a fi întreprinse careva măsuri. La 23 septembrie 1998 plîngerea reclamantului a fost transmisă la Judecătoria Regională Magadan, cu reamintirea solicitării informaţiei pe marginea motivelor întîrzierii îndelungate a examinării dosarului reclamantului.  La 7 septembrie 1998 reclamantul a mai depus o plîngere la Curtea Supremă de Justiţie cu privire la reţinerea procedurilor.

La 5 octombrie 1998 reclamantul a mai depus plîngeri la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor şi cel Regional.

66.  La 13 noiembrie 1998 Judecătoria orăşenească a fixat data şedinţei pentru 28 ianuarie 1999.

67.  La 25 noiembrie 1998 reclamantul s-a plîns la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor despre acţiunile Preşedintelui Judecătoriei Orăşeneşti Magadan, care solicită iniţierea urmăririi penale a acestuia. La 22 decembrie 1998 plîngerea sa a fost transmisă pentru examinare la preşedintele Judecătoriei Regionale Magadan, cu solicitarea de a prezenta un raport la Colegiul de Calificare competent în cazul în care declaraţiile reclamantului se confirmau.

La 16 decembrie 1998 Judecătoria Regională Magadan a remis o altă plîngere a reclamantului la Judecătoria Orăşenească.

68.  La 18 ianuarie 1999 reclamantul a prezentat Judecătoriei Orăşeneşti o altă cerere de eliberare de sub arest.

69.  La 28 ianuarie 1999 Judecătoria Orăşenească Magadan a decis remiterea dosarului reclamantului la procuratură pentru anchetare suplimentară în legătură cu încălcarea normelor procedurale de către organele de anchetă. Aceste încălcări constau atît în prezentarea incompletă a materialelor dosarului pentru acuzat la sfîrşitul anchetei preliminare, cît şi în înregistrarea inexactă a documentelor dosarului. Judecătoria a respins cererea reclamantului de eliberare de sub arest în legătură cu gravitatea acuzaţiilor aduse lui şi existenţa pericolului de împiedicare a stabilirii adevărului în cazul în care reclamantul s-ar afla în stare de libertate. Reclamantul a înaintat un apel împotriva refuzului la Judecătoria Regională Magadan, care la 15 martie 1999 l-a respins. Judecătoria Regională, totuşi, a revocat decizia de a remite cazul la autorităţile de anchetă, ea fiind neargumentată, şi a ordonat Judecătoriei Orăşeneşti de a purcede la judecată. Într-o hotărîre separată, emisă în aceeaşi zi, ea a considerat întîrzierea îndelungată nejustificată în virtutea faptului că cazul nu a fost atît de complex, şi a cerut Judecătoriei Orăşeneşti să prezinte în decurs de o lună informaţii cu privire la măsurile întreprinse.

70.  La 17 martie 1999 reclamantul a depus la Judecătoria Orăşenească o altă cerere de eliberare de sub arest.

În aceeaşi zi el a depus o plîngere la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor cu privire la detenţia sa îndelungată fără o hotărîre a judecăţii.  Cu cinci zile mai tîrziu reclamantul a depus o plîngere similară la Colegiul Regional de Calificare a Magistraţilor.

La 5 aprilie 1999 reclamantul a depus o altă plîngere la Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor cu privire la întîrzierea îndelungată a procedurilor.

71.  La 15 aprilie 1999 Judecătoria Orăşenească a reluat examinarea dosarului reclamantului.

În cadrul audierilor din 20 aprilie 1999 procurorul a solicitat, dat fiind termenul îndelungat de detenţie al reclamantului, să fie efectuat un examen psihiatric al reclamantului pentru a determina starea sănătăţii sale mintale. Judecătoria Orăşenească a acceptat această solicitare şi a amînat audierile pînă la 30 aprilie 1999.

72.  În cadrul şedinţei din 30 aprilie 1999 reclamantul a depus o cerere de eliberare de sub arest, care a fost respinsă. El a declarat că suferea de insuficienţă de somn. În celula lui se aflau 18 deţinuţi, care erau nevoiţi să doarmă pe rînd. El a mai menţionat că nu ar putea să împiedice stabilirea adevărului în cazul său pentru că toate măsurile de anchetare au fost deja întreprinse.

Procurorul, care a participat la şedinţă, a cerut ca Judecătoria Orăşenească să solicite administraţiei penitenciarului în care se afla reclamantul să-i asigure condiţii, în care el ar avea posibilitate de a dormi şi a se odihni normal pe parcursul audierilor în judecată. Procurorul a mai menţionat că va transmite o sesizare similară procuraturii responsabile de supravegherea penitenciarului.

Reclamantul declară că ulterior procurorul competent a venit în celula sa, a recunoscut că condiţiile erau proaste, dar a spus că în celelalte celule ale penitenciarului condiţiile nu erau mai bune şi că nu existau bani pentru a le îmbunătăţi.

73.  În cadrul şedinţei din 8 iunie 1999 reclamantul a cerut eliberarea sa. El a declarat că în celula sa, unde se aflau 18 deţinuţi, el nu putea să se pregătească în mod adecvat să depună mărturii în faţa judecătorului. El a mai menţionat că a contractat scabie de două ori şi că nu i-a fost schimbată lenjeria de pat. Solicitarea reclamantului a fost respinsă.

74.   În cadrul audierilor din 16 iunie 1999 reclamantul a depus o altă cerere de eliberare, referindu-se la condiţiile detenţiei sale. El a declarat că avea infecţie cu ciupercă şi că corpul său era acoperit cu răni cauzate de muşcăturile insectelor din patul său. El împărţea patul cu alţi doi deţinuţi. Deţinuţii puteau face duş o dată în două săptămîni. În celulă era înnăduşitor pentru că toată lumea fuma. El nu se simţea bine şi avea probleme cu inima. Greutatea lui a scăzut de la 96 kg la 67 kg. El a mai menţionat că nu ar putea împiedica examinarea dosarului său, fiind în libertate.

Judecătoria Orăşenească a decis să nu examineze cererea pentru că aparent nu se incadra în contextul audierii.

75.  La 22 iunie 1999 Colegiul Suprem de Calificare a Magistraţilor l-a concediat pe preşedintele Judecătoriei Orăşeneşti Magadan, precum şi pe preşedintele Judecătoriei Regionale şi pe cei doi locţiitori ai săi, din motivul întîrzierii examinării dosarului reclamantului.

76.  În cadrul şedinţei din 23 iunie 1999 la Judecătoria Orăşenească, reclamantul a declarat că nu se simţea bine şi că nu putea să participe la şedinţă. Instanţa a ordonat efectuarea unui examen medical al reclamantului de către o comisie de experţi, pentru a stabili dacă starea sănătăţii sale îi permite să participe la proces sau dacă urmează a fi spitalizat.

În concluzia acestora, emisă la data nespecificată în iulie 1999, s-a stabilit că reclamantul suferea de un şir de boli (vezi alineatul 30 de mai sus). Ei au considerat că tratamentul acestor stări nu necesita spitalizare şi că reclamantul putea să rămînă în penitenciar. Ei, de asemenea, au declarat că starea sănătăţii reclamantului îi permitea să participe la audierile în judecată şi să depună mărturii.

77.  În cadrul audierilor din 15 iulie 1999, reclamantul a cerut judecăţii să fie eliberat de sub arest. El a declarat că judecata aproape a finisat examinarea probelor şi el nu ar putea să împiedice stabilirea adevărului. Cererea sa a fost respinsă.

78.  Într-o altă hotărîre, emisă în aceeaşi zi, Judecătoria Orăşenească a specificat că în perioada de la 15 aprilie pînă la 15 iulie 1999, ea a examinat peste 30 de cereri depuse de reclamant, inclusiv cereri repetate cu privire la moţiunile respinse anterior. S-a menţionat că reclamantul a declarat că va depune mărturii doar în cazul în care va fi satisfăcută cererea sa şi a considerat că o astfel de poziţie este o încercare intenţionată de a încetini procedura.

79.  Judecătoria Orăşenească a audiat 9 din 29 de martori citaţi. Mărturiile celor 12 martori absenţi, depuse în timpul anchetei înainte de prezentare a cazului în judecată, au fost citite în cadrul şedinţei judiciare deschise.

80.  Prin hotărîrea din 3 august 1999, Judecătoria Orăşenească a declarat reclamantul vinovat pe un capăt de acuzare şi l-a achitat pe două puncte din actul de acuzare, care conţinea 9 învinuiri separate. El a fost condamnat la 5 ani şi 6 luni de privaţiune de libertate, cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de corecţie cu regim general, termenul de privaţiune de libertate începînd cu 29 iunie 1995. Judecătoria Orăşenească a considerat că ancheta preliminară a fost de o calitate proastă şi că anchetatorii au încercat nejustificat să mărească numărul capetelor de acuzare în actul de învinuire. De asemenea, au fost identificate încălcări ale normelor procedurale, constînd, inter alia, în neprezentarea în forma corespunzătoare a documentaţiei relevante în judecată. Greşelile date trebuiau să fie corectate la proces, ceea ce a cauzat întîrziere. Judecata a menţionat că pe parcursul anchetei s-a înregistrat lipsa unei supravegheri adecvate de procedură din partea celor responsabili de anchetă şi a procuraturii regiunii Magadan.

Într-o hotărîre separată din acceşi zi, Judecătoria Orăşenească a decis să trimită o parte de rechizitoriu înapoi la procuratură pentru investigaţii suplimentare. Reclamantul a făcut apel împotriva hotărîrii la Curtea Supremă de Justiţie, care la 30 septembrie 1999 a declarat decizia ca fiind legală.

81.  Hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti din 3 august 1999 putea fi atacată la Judecătoria Regională timp de 7 zile după pronunţarea acesteia. Reclamantul nu a recurs la apel, deoarece considera că Judecătoria Regională a contribuit la condamnarea sa şi, astfel, apelul nu avea sorţi de izbîndă. La 11 august 1999 hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti a intrat în vigoare.

82.  La 11 august 1999 reclamantul a adresat directorului penitenciarului, unde a fost deţinut, o cerere de a fi transferat în echipa de servicii logistice pentru a-şi ispăşi pedeapsa.

83.  La 25 octombrie 1999 reclamantul a făcut un apel extraordinar la Preşedintele Curţii Supreme de Justiţie a Federaţiei Ruse, solicitînd revizuirea hotărîrii Judecătoriei Orăşeneşti. La 11 noiembrie 1999 apelul a fost respins.

La 30 noiembrie 1999 reclamantul a făcut un alt apel extraordinar la Curtea Supremă de Justiţie, care l-a respins la 9 iunie 2000.

84.  La 24 septembrie 1999, în cadrul procedurilor penale în desfăşurare, măsura de arest preventiv a fost înlocuită cu interzicerea părăsirii localităţii. Totuşi, reclamantul a rămas sub arest, ispăşindu-şi pedeapsa iniţială.

85.  La 29 septembrie 1999 procedurile vizînd capetele de acuzaţie rămase au fost finisate din motivul că faptele, săvîrşite de reclamant, nu întruneau componenţă de infracţiune.

La 30 septembrie 1999, totuşi, reclamantului i-a fost înaintată o nouă învinuire de însuşire ilegală a proprietăţii în funcţia sa de preşedinte al băncii.

86.  La 19 octombrie 1999, după finisarea anchetei preliminare, procurorul competent a aprobat actul de învinuire şi a trimis dosarul la Judecătoria Orăşenească Magadan pentru judecată. Actul de învinuire a fost sub numărul dosarului iniţial nr. 48529. În el se statua că procedurile pe cazul dat au fost iniţiate la 8 februarie 1995. Judecarea reclamantului a început la 20 decembrie 1999. Printr-o hotărîre din 31 martie 2000 Judecătoria Orăşenească a achitat reclamantul de noile acuzaţii.

87.  La 26 iunie 2000 reclamantul a fost eliberat din închisoare în urma amnistiei, declarate la 26 mai 2000.

II.  NORMELE RELEVANTE DE DREPT INTERN

88.  A.  Constituţia Federaţiei Ruse

Punctul 6 (2) al Secţiei 2

“Pînă la ajustarea legislaţiei de procedură penală a Federaţiei Ruse la prevederile prezentei Constituţii, se vor aplica procedurile precedente vizînd reţinerea, detenţia şi aflarea sub arest a persoanei suspectate de comiterea unei crime.”

89.  B.  Codul de Procedură Penală

Articolul 11 (1): Inviolabilitatea persoanei

“Nici o persoană nu va fi arestată fără hotărîrea judecăţii sau ordinul procurorului.”

Articolul 89 (1): Aplicarea măsurilor preventive

“Atunci cînd există motive întemeiate de a crede că persoana acuzată s-ar putea eschiva de la interogare, anchetă preliminară sau proces judiciar sau ar împiedica stabilirea adevărului în cadrul unui dosar penal sau s-ar angaja într-o activitatea criminală, precum şi în vederea asigurării ispăşirii unei pedepse, persoana care conduce ancheta, anchetatorul, procurorul şi judecata ar putea să aplice una din următoarele măsuri preventive faţă de persoana acuzată: angajament în scris de nepărăsire a localităţii, o garanţie personală sau din partea unei organizaţii obşteşti sau plasare sub arest.”

Articolul 92 : Ordinul şi decizia privind aplicarea măsurilor preventive

“Persoana care conduce ancheta, anchetatorul şi procurorul vor întocmi un ordin argumentat cu privire la aplicarea unei măsuri preventive, iar judecata va emite o hotărîre argumentată, specificînd infracţiunea de săvîrşirea căreia este suspectată persoana în cauză, precum şi motivele alegerii măsurii preventive respective. Ordinul sau hotărîrea va fi adusă la cunoştinţa persoanei respective şi, în acelaşi timp, i se va explica şi procedura de apel împotriva măsurii preventive aplicate.

O copie a ordinului sau deciziei privind aplicarea măsurii preventive va fi imediat înmînată persoanei în cauză.”

Articolul 96: Plasarea sub arest

“Plasarea sub arest în calitate de măsură preventivă se va efectua în conformitate cu prevederile Articolului 11 al prezentului Cod, în cazul unor crime, pentru care legea prevede pedeapsă sub forma privaţiunii de libertate pentru o perioadă mai mare de un an. În cazuri excepţionale, această măsură preventivă poate fi aplicată şi în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede privaţiunea de libertate pentru o perioadă mai mică de un an.”

Articolul 97: Termenele arestului preventiv

“Perioada detenţiei în timpul investigării infracţiunilor în cadrul dosarelor penale nu poate fi mai mare de două luni. Această perioadă poate fi extinsă pînă la trei luni de către procurorul de circumscripţie sau municipal ... dacă nu este posibilă finisarea anchetei şi nu există motive pentru modificarea măsurii preventive. O altă extindere pe un termen de pînă la şase luni din ziua plasării sub arest poate fi efectuată doar în cazuri de o complexitate deosebită de către procurorul unei părţi constituente a Federaţiei Ruse ...

În cazuri excepţionale se permite extinderea termenului arestului peste 6 luni şi doar în cazul persoanelor acuzate de comiterea crimelor grave şi deosebit de grave. O astfel de extindere va fi efectuată de Vice-procurorul General al Federaţiei Ruse (pînă la un an) şi de Procurorul General al Federaţiei Ruse (pînă la 18 luni).

Nu se permite o altă extindere a termenului şi persoana ţinută sub arest urmează a fi imediat eliberată .

Documentele unei anchete finisate a dosarului penal vor fi prezentate pentru documentare acuzatului şi avocatului acestuia nu mai tîrziu decît cu o lună înainte de expirarea termenului maxim de aflare sub arest, conform prevederilor paragrafului doi al prezentului Articol. În cazul în care acuzatul nu poate consulta materialele dosarului înainte de expirare a termenului-limită de aflare sub arest, Procurorul General al Federaţiei Ruse, [sau] procurorul unei părţi consituente a Federaţiei Ruse ... poate, nu mai tîrziu decît cu cinci zile înainte de expirare a termenului-limită de aflare sub arest, să solicite judecătorului din “oblast”, “krai” sau judecătoriei de grad comparabil o extindere a acestui termen-limită.

Nu mai tîrziu de cinci zile din momentul recepţionării cererii, judecătorul trebuie să ia una din deciziile următoare:

1.  a extinde termenul-limită de aflare sub arest pînă la consultarea materialelor dosarului de către acuzat şi avocatul său şi trimiterea dosarului în judecată de către procuror, dar, în orice caz, pentru o perioada ce nu depăşeşte şase luni;

2.  a respinge cererea procurorului şi a elibera persoana respectivă de sub arest .

În cadrul aceleiaşi proceduri termenul-limită de aflare sub arest poate fi extins, în caz de necesitate, pentru a răspunde la solicitarea acuzatului sau avocatului său de a continua ancheta preliminară .

Dacă după expirarea termenului de aflare a acuzatului sub arest judecata trimite dosarul pentru anchetare suplimentară, iar circumstanţele cazului nu prevăd modificarea măsurii de arest preventiv, termenul-limită de aflare sub arest poate fi extins de către procurorul, care supraveghează ancheta, pînă la o lună din ziua cînd dosarul a ajuns la el. Orice altă extindere a termenului va ţine cont de timpul petrecut de acuzat în arest înainte de trimitere a dosarului în judecată, şi va fi efectuată în modul şi în limitele prevăzute în primul şi al doilea alineat ai prezentului Articol.

O extindere a termenului-limită pentru rămînere în arest, în conformitate cu prezentul Articol, poate fi atacată în judecată şi supusă revizuirii judiciare în ceea ce ţine de legalitatea sa şi gradul de justificare, conform procedurii descrise în Articolele 220¹ şi 220² ale prezentului Cod.”

Articolul 101: Anularea sau modificarea măsurilor preventive

“O măsură preventivă va fi anulată atunci cînd nu va mai fi necesară sau va fi înlocuită cu una mai strictă sau mai atenuantă, dacă acest lucru este indicat de circumstanţele cazului. Anularea sau modificarea unei măsuri preventive va fi efectuată în baza unui ordin argumentat al persoanei care efectuează ancheta, anchetatorului sau procurorului, sau în baza unei hotărîri argumentate a judecăţii, după ce dosarul a fost trimis în judecată.

Anularea sau modificarea de către o persoană care conduce ancheta sau de anchetator a unei măsuri preventive alese în baza ordinului procurorului, efectuată, va fi permisă doar cu acordul procurorului.”

Articolul 223-1: Stabilirea datei şedinţei judiciare

“Dacă acuzatul se află sub arest, problema stabilirii datei şedinţei judiciare urmează a fi decisă nu mai tîrziu de 14 zile din momentul sesizării judecăţii.”

Articolul 239: Termenele-limită de examinare a dosarelor

“Examinarea unui dosar în judecată trebuie să înceapă nu mai tîrziu de 14 zile din momentul stabilirii datei audierilor.”

*

90.  C.  Legea federală cu privire la arestul preventiv al persoanelor suspectate şi acuzate de săvîrşirea unor crime

Conform Articolului 21 al acestei Legi, cererile şi plîngerile persoanelor suspectate şi acuzate adresate agenţiilor de stat, organelor ale auto-administraţiei locale şi ONG-lor se transmit prin intermediul administraţiei penitenciarului .

Cererile şi plîngerile, adresate procurorului, judecăţii sau altor agenţii de stat, care supraveghează penitenciarele pentru persoane suspectate şi acuzate, nu se supun cenzurii şi se transmit adresatului într-un plic sigilat nu mai tîrziu decît în următoarea zi de lucru.

III.  REZERVA FEDERAŢIEI RUSE

91.  Instrumentul de ratificare al Convenţiei, depozitat de Federaţia Rusă la 5 mai 1998, conţine următoarea rezervă:

“Conform Articolului 64 al Convenţiei, Federaţia Rusă declară că prevederile Articolului 5, alineatele 3 şi 4 nu vor împiedica ... aplicarea temporară, sancţionată de alineatul al doilea al punctului 6, Secţia Doi a Constituţiei Federaţiei Ruse din 1993, a procedurilor de reţinere, menţinere sub arest şi detenţie a persoanelor suspectate de comiterea crimelor, stabilite de Articolul 11 alineatul 1, Articolul 89 alineatul 1, Articolele 90, 92, 96, 96-1, 96-2, 97, 101 şi 122 ale Codului de Procedură Penală a RSFSR din 27 octombrie 1960, cu amendamentele şi modificările ulterioare.”

DE DREPT

I.  ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 3 DIN CONVENŢIE

92.  Reclamantul s-a plîns împotriva condiţiilor detenţiei sale la penitenciarul din Magadan IZ-47/1. El a invocat Articolul 3 al Convenţiei, în care se spune:

“Nimeni nu va fi supus torturilor ori tratamentului sau pedepselor inumane sau degradante.”

Reclamantul s-a referit, în special, la supraaglomerarea şi condiţiile anti-sanitare din celula sa, precum şi la durata perioadei de aflare în astfel de condiţii, ceea ce a avut un impact negativ asupra sănătăţii fizice şi a cauzat umilinţă şi suferinţe .

93.  Guvernul a susţinut că condiţiile de detenţie a reclamantului nu puteau fi considerate tortură sau tratament inuman sau degradant. Aceste condiţii nu erau diferite, sau, cel puţin, nu erau mai rele decît condiţiile în care se afla majoritatea deţinuţilor în Rusia. Supraaglomerarea era o problemă a penitenciarelor de detenţie preventivă în general. Autorităţile nu au avut intenţia de a cauza suferinţe fizice sau a dăuna sănătăţii reclamantului. Administraţia penitenciarului a întreprins măsurile posibile pentru a asigura tratamentul medical al persoanelor, care sufereau de diverse boli, şi a preveni contaminarea altor deţinuţi.

94.  A fost recunoscut faptul că, din motive economice, condiţiile de detenţie în Rusia au fost foarte nesatisfăcătoare şi erau mult mai joase decît cele, stabilite de cerinţele faţă de penitenciarele din alte state-membre ale Consiliului Europei. Cu toate acestea, Guvernul se străduia să îmbunătăţească condiţiile de detenţie în Rusia. Au fost adoptate un şir de programe de acţiuni pentru construcţia noilor penitenciare de anchetă penală, reconstrucţia celor existente şi eliminarea tuberculozei şi altor boli infecţioase în închisori. Implementarea acestor programe ar permite mărirea spaţiului pentru deţinuţi de două ori şi ar îmbunătăţi condiţiile sanitare în penitenciare de detenţie preventivă .

95.  Curtea reaminteşte că Articolul 3 al Convenţiei stabileşte una din cele mai importante valori ale societăţii democratice. Prin acesta este interzisă totalmente tortura şi tratamentele sau pedepsele inumane sau degradante, oricare ar fi circumstanţele şi comportamentul victimei (vezi, de exemplu, Labita v. Italy [GC], nr 26772/95, § 119, ECHR 2000-IV).

Curtea mai menţionează că, conform jurisprudenţei sale, maltratarea trebuie să atingă nivelul minim pentru a cădea sub incidenţa Articolului 3. Evaluarea acestui minim este relativă; depinde de toate circumstanţele cazului, cum ar fi durata tratamentului, impactele sale fizice şi mintale şi, în unele cazuri, de sexul, vîrsta şi starea sănătăţii victimei (vezi, printre alte autorităţi, Irlanda v. Marea Britanie, hotărîrea din 18 ianuarie 1978, Seria A nr. 25, p. 65, § 162).

Curtea a considerat tratamentul “inuman”, pentru că, inter alia, el a fost premeditat, dura ore în şir şi cauza fie leziuni corporale, fie suferinţe fizice şi mintale puternice. Ea a calificat tratamentul drept “degradant”, pentru că era de natură să genereze în victime frică, nelinişte şi inferioritate, ceea ce îi umilea şi înjosea (vezi, de exemplu, Kudla v. Poland [GC], nr. 30210/96, § 92, ECHR 2000-XI). La stabilirea unui tratament ca fiind „degradant”, în contextul prevederilor Articolului 3, Curtea va ţine cont de faptul dacă scopul acestuia a fost de a umili şi înjosi persoana respectivă, iar în ceea ce ţine de consecinţe, se va ţine cont de faptul dacă au existat efecte adverse asupra personalităţii într-un mod incompatibil cu Articolul 3 (vezi, de exemplu, Raninen v. Finland, hotărîrea din 16 decembrie 1997, Reports of Judgments and Decisions, 1997-VIII, pp. 2821-22, § 55). Cu toate acestea, absenţa unui astfel de scop nu poate, în ultima instanţă, exclude stabilirea încălcării Articolului 3 (vezi, de exemplu, Peers v. Greece, nr. 28524/95, § 74, ECHR 2001-III). Gradul de suferinţă şi umilinţă trebuie, în oricare caz, să depăşească limitele acelui inevitabil element de suferinţă şi umilinţă, legat de anumite tratamente sau pedepse legitime.

Adesea acest element este parte a măsurilor de privare a unei persoane de libertate. Totuşi, nu se poate spune că arestul preventiv propriu-zis cade sub incidenţa Articolului 3 al Convenţiei. Dar nici nu se poate de interpretat Articolul dat drept o obligaţiune generală de a elibera un deţinut din motive de sănătate sau de a-l plasa într-un spital civil pentru a-i da acces la tratament medical special.

Cu toate acestea, conform prevederi date, Statul trebuie să asigure detenţia în condiţii compatibile cu respectul demnităţii umane. Modul şi metoda de executare a măsurii nu trebuie să-l supună pe deţinut stresului sau dificultăţilor de o intensitate, care depăşeşte nivelul inevitabil de suferinţă inerent în detenţie, iar sănătatea şi bunăstarea persoanei trebuie asigurate în mod adecvat, date fiind cerinţele practice ale privaţiunii de libertate (vezi Kudla v. Poland citat mai sus, §§ 92-94).

La evaluarea condiţiilor de detenţie, urmează să se ţină cont de efectele cumulative ale acestor condiţii, precum şi declaraţiile specifice invocate de reclamant (vezi Dougoz v. Greece, nr. 40907/98, § 46, ECHR 2001-II).

96.  În cazul dat, Curtea menţionează că reclamantul s-a aflat în penitenciarul IZ-47/1 din Magadan de la 29 iunie 1995 pînă la 20 octombrie 1999, şi de la 9 decembrie 1999 pînă la 26 iunie 2000.  Ea aminteşte că, în conformitate cu princiile general recunoscute ale dreptului internaţional, Convenţia poartă caracter obligatoriu pentru Statele Contractante în cazul evenimentelor ce au avut loc după intrarea ei în vigoare. Convenţia a intrat în vigoare pentru Rusia la 5 mai 1998. Totuşi, la evaluarea impactului condiţiilor de detenţie asupra reclamantului, care, în general, nu s-au schimbat pe parcursul întregii perioade de detenţie, atît a celei preventive, cît şi după condamnare, Curtea, de asemenea, poate ţine cont de durata totală de aflare în detenţie, inclusiv perioada de pînă la 5 mai 1998.

97.  Curtea menţionează de la bun început că celula, în care a fost deţinut reclamantul, a avut dimensiuni între 17 m² (conform spuselor reclamantului) şi 20.8 m² (conform spuselor Guvernului). În ea erau plasate paturi de cazarmă. Celula era destinată pentru 8 persoane. Se poate pune sub semnul întrebării faptul dacă astfel de condiţii de trai corespund standardelor acceptabile. În legătură cu aceasta, Curtea aminteşte faptul că Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Pedepselor sau Tratamentului Inuman sau Degradant (CPT) a stabilit cifra de 7 m² per deţinut în calitate de standard aproximativ, preferabil pentru o celulă de detenţie (vezi cel de-al 2lea Raport General - CPT/Inf (92) 3, § 43), adică 56 m² pentru 8 deţinuţi.

În pofida faptului că celula a fost pentru 8 persoane, conform declaraţiilor reclamantului în faţa Curţii, de obicei, numărul deţinuţilor pe parcursul perioadei detenţiei sale varia între 18 – 24 de persoane. În cererea sa de eliberare de sub arest din 27 decembrie 1996 reclamantul a declarat că în celula sa cu 8 paturi se aflau 21 de deţinuţi. Într-o cerere similară din 8 iunie 1999, el a vorbit despre 18 deţinuţi (vezi alineatele 43 şi 73 de mai sus).

Curtea notează că Guvernul, la rîndul său, a recunoscut că, din cauza supraaglomerării penitenciarului, fiecare pat în celulă era folosit de 2-3 persoane. Însă, ei nu sunt de acord cu spusele reclamantului cu privire la numărul deţinuţilor. Conform spuselor lor, în celula reclamantului se aflau 11 sau mai mulţi deţinuţi şi, în mod normal, numărul acestora era 14. Totuşi, Guvernul nu a prezentat dovezi pentru a-şi susţine declaraţiile. Potrivit reclamantului, doar în martie-aprilie 2000 numărul deţinuţilor în celulă s-a redus la 11.

Curtea nu consideră necesar de a rezolva neînţelegerea între Guvern şi reclamant în această privinţă. Cifrele prezentate demonstrează că în celula reclamantului, la orice timp, fiecărui deţinut îi reveneau 0.9-1,9 m² de spaţiu.  Astfel, în viziunea Curţii, celula a fost permanent foarte aglomerată. Însăşi această stare de lucruri cade sub incidenţa Articolului 3 al Convenţiei.

Mai mul decît atît, din cauza supraaglomerării acute, deţinuţii în celula reclamantului erau nevoiţi să doarmă pe rînd, fiecărui deţinut revenind cîte 8 ore de somn. Din cererea de eliberare de sub arest din 16 iunie 1999 reiese că în acel timp reclamantul îşi împărţea patul cu încă doi deţinuţi (vezi alineatul 74 mai sus). Condiţiile de somn erau înrăutăţite şi mai mult din cauza luminii permanente în celulă, precum şi în virtutea stării generale de agitaţie şi zgomot ce domina din cauza numărului mare de deţinuţi. În rezultat, lipsa de somn a constituit o povară fiziologică şi psihologică considerabilă pentru reclamant.

În continuare Curtea notează lipsa ventilării adecvate în celula reclamantului, unde se afla un număr excesiv de deţinuţi, cărora aparent li s-a permis să fumeze în celulă. Cu toate că reclamantul avea posibilitate să iasă afară pe o oră-două pe zi, restul timpului el era nevoit să-l petreacă în celulă, unde avea spaţiu personal foarte limitat şi unde aerul era înnăduşitor .

98.  Curtea mai menţionează că celula reclamantului era infestată cu parazite şi că în perioada aflării reclamantului în detenţie nu s-au luat măsuri pentru a-i nimici. Guvernul a recunoscut că infestarea penitenciarelor cu insecte era o problemă şi s-a referit la directivele ministeriale din 1989, care obligă penitenciarele să întreprindă măsuri pentru dezinfectare. Totuşi, se pare că acest lucru nu s-a făcut în celula, unde se afla reclamantul .

Pe parcursul detenţiei sale reclamantul a contractat diverse boli de piele şi infecţii cu ciupercă, în special în decursul anilor 1996, 1997 şi 1999, din cauza cărora a fost nevoie de pauze în proces. Cu toate că e adevărat că reclamantul a fost tratat de aceste boli, survenirea lor repetată sugerează că condiţiile mizere din celulă, care facilitează răspîndirea acestora, au rămas neschimbate .

Curtea, de asemenea, notează cu îngrijorare profundă faptul, că reclamantul uneori se afla în aceeaşi celulă cu persoane bolnave de sifilis şi tuberculoză, chiar dacă Guvernul a accentuat faptul că contaminarea a fost prevenită.

99.  Toaleta a reprezentat un alt aspect al condiţiilor mizere şi antisanitare descrise mai sus. Un paravan de 1,1 metri în înălţime separa toaleta de lavoar în colţul celulei, însă nu şi de spaţiul în care locuiau deţinuţii. Nu exista perete despărţitor nici la intrare în toaletă. Reclamantul era nevoit să folosească toaleta în prezenţa altor deţinuţi şi să fie prezent atunci cînd ceilalţi făceau acelaşi lucru. Pe fotografiile prezentate de Guvern se observă o celulă murdară, delapidată, cu toaletă care nu oferea intimitate.

Cu toate că Curtea menţionează cu satisfacţie îmbunătăţirile majore, care aparent au fost efectuate în zona penitenciarului din Magadan, unde s-a aflat celula reclamantului (după cum se vede din înregistrarea video, prezentată Curţii), aceasta nu diminuează din condiţii totalmente inacceptabile, pe care reclamantul a fost nevoit să le îndure la timpul respectiv .

100.  Condiţiile de detenţie ale reclamantului au constituit subiect de îngrijorare şi pentru judecătoria ce examina cazul. În aprilie şi iunie 1999 ea cerut opinia experţilor medicali cu privire la impactul condiţiilor de detenţie asupra sănătăţii mintale şi fizice după aproape 4 ani de detenţie, pentru a determina dacă reclamantul putea să participe la şedinţele judecăţii sau urma să fie spitalizat (vezi alineatele 71 şi 76 de mai sus). Cu toate că experţii au dat răspuns negativ la ambele întrebări, Curtea notează concluzia lor din iulie 1999, în care se enumera un şir de boli de care suferea reclamantul, adică distonia neirocirculatorie, sindrom asteno-neurotic, gastroduodenită cronică, infecţie cu ciupercă la picioare, mîini şi pe abdomen şi micoză (vezi alineatul 30 de mai sus).

101. Curtea admite că în cazul dat nu există indicii prezenţei unei intenţii de a-l umili sau înjosi pe reclamant. Totuşi, cu toate că întrebarea dacă scopul tratamentului consta în umilirea sau înjosirea victimei este un factor, care urmează a fi luat în considerare, absenţa unui atare scop nu poate exclude stabilirea încălcării Articolului 3 (vezi Peers v. Greece, citat mai sus). Curtea consideră că condiţiile de detenţie, pe care reclamantul a fost nevoit să le îndure timp de aproximativ 4 ani şi 10 luni, trebuiau să-i fi cauzat suferinţe psihologice considerabile, diminuînd demnitatea sa umană şi generînd în el sentimente de natură să provoace umilirea şi înjosirea.

102.  În lumina celor spuse, Curtea consideră că condiţiile în care a fost deţinut reclamantul, în special un mediu supraaglomerat şi antisanitar şi efectele sale nocive asupra sănătăţii şi bunăstării reclamantului, îmbinate cu durata perioadei detenţiei reclamantului în astfel de condiţii, pot fi calificate drept tratament degradant.

103.  Astfel, a avut loc încălcarea Articolului 3 al Convenţiei .

II.  ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 5 § 3 AL CONVENŢIEI

104.  Reclamantul s-a plîns în legătură cu faptul că detenţia sa îndelungată pe parcursul anchetei a constituit o încălcare a Articolul 5 § 3 al Convenţiei, care prevede:

“Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute în alineatului 1 (c) al prezentului Articol ... are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi condiţionată de oferirea garanţiilor care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere.”

A.  Obiecţiile preliminare ale Guvernului

105.  Guvernul a pledat pentru faptul că plîngerea reclamantului ar trebui să fie examinată ţinînd cont de rezerva Federaţiei Ruse. S-a menţionat că rezerva se aplică atît la perioada detenţiei reclamantului pe parcursul anchetei preliminare, cît şi la cea pe parcursul procedurii judiciare. Guvernul a făcut referiri la textul rezervei şi la conţinutul articolelor citate din Codul de Procedură Penală. În special, Articolele 11, 89, 92 şi 101 ale Codului (vezi alineatul 89 de mai sus) conferă judecăţii împuternicirea de a aplica măsura de arest preventiv începînd cu etapa judecării cazului şi pînă la pronunţarea sentinţei.

106.  Reclamantul a declarat că rezerva Rusiei nu se aplică în cazul dat, pentru că nu se referă la durata detenţiei preventive. Se susţinea că scopul rezervei a constat în rezervarea dreptului procurorului de a ordona arestul preventiv şi de a prelungi termenul acestuia în caz de necesitate.

107.  Curtea menţionează că rezerva este formulată pentru a exclude din sfera de acţiune a Articolului 5 § 3 al Convenţiei aplicarea temporară a unor prevederi specifice din CPP menţionate în textul rezervei, privind procedura de arest, menţinere în stare de arest şi detenţia persoanelor suspectate de comiterea crimelor. Prevederea conţine condiţiile şi modalităţile de aplicare a măsurilor preventive, inclusiv plasarea sub arest şi enumeră autorităţile competente să adopte deciziile respective .

Curtea notează că rezerva se referă la Articolul 97 al Codului de Procedură Penală, conform căruia o persoană poate să se afle sub arest timp de pînă la 18 luni pe parcursul anchetării unui dosar penal prin ordinul unui procuror competent .

În pofida faptului că se face referinţă la termenii-limită de aflare sub arest la etapa anchetei, Curtea menţionează că rezerva ţine de procedura de aplicare a măsurii de arest preventiv, în timp ce plîngerea reclamantului se referă la durata aflării sale în detenţie şi nu la legalitatea acesteia .

108.  Astfel, Curtea consideră că rezerva în cauză nu se aplică în cazul dat .

B.  Esenţa plîngerii

1.  Perioada, care urmează a fi luată în considerare 

109.  Nu a fost disputat faptul că perioada, care urmează a fi luată în consideraţie, a început la 29 iunie 1995, cînd reclamantul a fost plasat sub arest preventiv.

În ceea ce priveşte sfîrşitul perioadei în cauză, reclamantul a declarat că data respectivă a fost 31 martie 2000, cînd Judecătoria Orăşenească Magadan a emis cea de-a doua hotărîre pe marginea dosarului. Guvernul a declarat că perioada în cauză s-a încheiat la 3 august 1999, cu emiterea primei decizii a Judecătoriei Orăşeneşti. La fel s-a susţinut că examinarea de către Curte a duratei detenţiei preventive a reclamantului ar trebui limitată de la data de 5 mai 1998, data la care Convenţia a intrat în vigoare pentru Rusia, pînă la 3 august 1999.

110.  Mai întîi de toate, Curtea reaminteşte faptul că la determinarea duratei arestului preventiv, conform Articolului 5 § 3 al Convenţiei, perioada care urmează a fi luată în consideraţie începe cu ziua în care acuzatul este pus sub arest şi se termină în ziua determinării învinuirii, chiar dacă acest lucru are loc în judecată de prima instanţă (vezi, printre altele, hotărîrea Wemhoff v. Germania din 27 iunie 1968, Seria A nr. 7, p. 23, § 9, şi Labita v. Italia, citată mai sus, § 147). Astfel, în cazul dat, arestul preventiv al reclamantului a început la 29 iunie 1995, atunci cînd el a fost arestat, şi s-a terminat la 3 august 1999, atunci cînd a fost condamnat şi Judecătoria Orăşenească Magadan i-a stabilit o pedeapsă. Arestul preventiv ulterior pentru capetele de acuzaţie rămase nu a schimbat faptul că, începînd cu 3 august 1999, reclamantul îşi ispăşea pedeapsa stabilită de judecata competentă, în conformitate cu Articolul 5 § 1 (a) al Convenţiei.

Astfel, durata totală a aflării reclamantului sub arest preventiv a constituit patru ani, o lună şi patru zile.

111.  Odată ce perioada de pînă la 5 mai 1998 se află în afara jurisdicţiei sale ratione temporis, Curtea poate lua în consideraţie doar perioada de un an, două luni şi douăzeci şi nouă zile, care a trecut pînă la data pronunţării sentinţei Judecătoriei Orăşeneşti din Magadan din 3 august 1999. Cu toate acestea, urmează a se ţine cont de faptul că către 5 mai 1998 reclamantul, fiind plasat sub arest la 29 iunie 1995, deja s-a aflat în detenţie timp de doi ani, zece luni şi şase zile (vezi, de exemplu, mutatis mutandis, hotărîrea Mansur v. Turcia din 8 iunie 1995, Seria A, nr. 319-B, p. 49, § 51).

2.  Raţionalitatea duratei detenţiei

(a)  Declaraţiile părţilor

112.  Reclamantul a insistat că nu a fost nevoie de a-l plasa sub arest pentru un timp îndelungat, pentru că nu existau probe precum că el a încercat să împiedice stabilirea adevărului în cazul său. Motivele prezentate de autorităţi întru justificarea detenţiei sale, nu au fost nici relevante, nici suficiente.

El, de asemenea, a declarat că dosarul său nu a fost foarte complex, după cum s-a stabilit de Judecătoria Regională Magadan la 15 martie 1999. Trei din cele nouă volume ale dosarului au fost constituite totalmente din plîngerile sale, adresate diferitor autorităţi. Pe parcursul anchetei au fost interogaţi 29 de martori şi au fost 2 reclamanţi civili în cazul dat.

Şi, în sfîrşit, reclamantul a statuat că autorităţile nu au tratat procedurile cu suficientă diligenţă. Detenţia sa de lungă durată a fost cauzată şi de o anchetă neprofesionistă, de încercările nesancţionate ale acesteia de a mări numărul capetelor de acuzaţie din rechizitoriu şi de lipsa controlului cuvenit vizînd acţiunile acesteia din partea organelor de supraveghere. În acest sens el s-a referit la hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti Magadan din 3 august 1999 (alineatul 80 de mai sus).

113.  Guvernul a subliniat faptul că reclamantul a fost arestat pe motiv că a încercat să împiedice stabilirea adevărului. Perioada de detenţie preventivă a reclamantului a fost considerată rezonabilă în virtutea complexităţii cazului, volumului considerabil al dosarului (9 volume) şi numărului mare de martori şi victime implicate.

(b)  Evaluarea judecăţii

(i)  Principiile stabilite de jurisprudenţa Curţii

114.  Curtea reaminteşte că problema raţionalităţii perioadei de detenţie nu poate fi rezolvată în mod abstract. Faptul dacă un acuzat trebuie să rămînă sub arest trebuie să fie examinat în fiecare caz în parte, luîndu-se în consideraţie particularităţile acestuia. Detenţia continuă poate fi justificată într-un anumit caz numai dacă există indici specifici ale adevăratelor interese de ordin public care, în pofida prezumţiei nevinovăţiei, prevalează asupra regulii respectării libertăţii individului, stipulate în Articolul 5 al Convenţiei (vezi, printre altele, Kudla v. Poland citat mai sus, § 110).

În primul rînd autorităţilor judiciare naţionale le revine asigurarea faptului că durata arestului preventiv al unei persoane acuzate într-un anumit caz nu depăşeşte limitele rezonabile. Astfel, ţinînd cont de principiul prezumţiei nevinovăţiei, ele trebuie să examineze toate faptele ce ar argumenta existenţa sau inexistenţa cerinţei enunţate de interes public, justificînd abaterea de la prevederile Articolului 5, şi trebuie să le stipuleze în deciziile lor cu privire la cereri de eliberare. Anume în baza motivelor, reflectate în aceste hotărîri, şi a oricăror alte fapte bine documentate, invocate de reclamant în apelurile sale, Curtea este chemată să decidă dacă avut loc sau nu încălcarea Articolului 5 § 3 (vezi, de exemplu, Labita v. Italy citat mai sus, § 152).

Persistenţa suspiciunii rezonabile precum că persoana arestată a comis o infracţiune reprezintă o condiţie sine qua non pentru legalitatea continuării aplicării arestului, dar după trecerea unui timp anumit nu mai este suficientă. Curtea trebuie să decidă dacă alte motive, prezentate de autorităţile judiciare, mai justifică privarea de libertate. Acolo unde aceste motive erau “relevante” şi “suficiente”, Curtea trebuie, de asemenea, să fie satisfăcută de faptul că autorităţile naţionale au manifestat „o vigilenţă specială” în efectuarea procedurilor. Caracterul specific şi complexitatea reprezintă factorii ce urmează a fi luaţi în consideraţie în acest sens (vezi, de exemplu, hotărîrea Scott v. Spain din 18 decembrie 1996, Reports 1996-VI, pp. 2399-2400, § 74, şi hotărîrea I.A. v. France din 23 septembrie 1998, Reports 1998-VII, p. 2978, § 102).

(ii) Aplicarea principiilor enunţate mai sus la cazul prezent

(α)  Temeiurile detenţiei

115.  Pe parcursul perioadei în limitele jurisdicţiei Curţii ratione temporis, Judecătoria Orăşenească Magadan, refuzînd să-l elibereze pe reclamant, s-a bazat pe gravitatea acuzaţiilor, care i-au fost aduse, şi existenţa pericolului că el va obstrucţiona stabilirea adevărului, aflîndu-se la libertate (vezi alineatul 69 de mai sus). Curtea menţionează că temeiuri similare au fost citate de Judecătoria Orăşenească mai devreme - la 27 decembrie 1996 şi 8 august 1997 – pentru a justifica detenţia continuă a reclamantului (vezi alineatele 43 şi 46 mai sus).

Mai apoi se menţionează că motivul principal al deciziei de a plasa reclamantul sub arest preventiv la 29 iunie 1995 a fost faptul că el a împiedicat ancheta, refuzînd să prezinte anumite documente bancare, necesare pentru anchetarea cazului, el a infuenţat martorii şi se presupune că a falsificat probe. Decizia, de asemenea, s-a bazat şi pe gravitatea acuzaţiilor aduse .

116.  Curtea reaminteşte că existenţa unei suspiciuni serioase privind implicarea unei persoane în crime grave, deşi constituie un factor relevant, nu poate de una singură să justifice arestul preventiv de lungă durată (vezi, de exemplu, hotărîrea Scott v. Spania citată mai sus, p. 2401, § 78). În ceea ce priveşte celălalt temei invocat de Judecătoria Orăşenească Magadan întru prelungirea arestului preventiv al reclamantului, şi anume pericolul obstrucţiei examinării cazului, Curtea notează că, spre deosebire de ordinul anchetatorului din 29 iunie 1995, Judecătoria Orăşenească nu a specificat careva circumstanţe de fapt pentru a-şi argumenta concluziile, care au fost identice în 1996, 1997 şi 1999. În hotărîri nu se fac referinţe la careva fapte ce ar putea să demonstreze persistenţa riscului respectiv pe parcursul perioadei relevante.

117.  Curtea acceptă că imixtiunea în anchetă, precum şi suspiciunea că el a comis crimele de care a fost învinuit, iniţial ar fi putut fi suficiente pentru a emite ordinul de arest preventiv. Totuşi, pe măsura progresării procedurilor şi finisarea colectării probelor, acest motiv în mod inevitabil a devenit mai puţin relevant.

118.  Toate acestea fiind spuse, Curtea consideră că motivele ce au servit drept bază pentru autorităţi pentru justificarea arestului preventiv al reclamantului, deşi iniţial suficiente şi relevante, au pierdut din importanţă cu trecerea timpului.

(β)  Efectuarea procedurilor

119.  În ceea ce priveşte durata anchetei penale, Curtea notează hotărîrile instanţelor naţionale judecătoreşti în care se menţionează că cazul nu a fost deosebit de complex, iar anchetarea dosarului a fost de calitate proastă, contribuind la tergiversarea procedurilor (vezi alineatele 69 şi 80 mai sus). Curtea consideră că nu este cazul să se ajungă la alte concluzii. Ea, de asemenea, notează că, potrivit instanţelor naţionale de judecată, anchetatorii în mod nejustificat au încercat să mărească numărul capetelor de acuzaţie din rechizitoriu (vezi alineatul 80 de mai sus) – un reproş, susţinut de faptul că doar unul din cele 9 capete de acuzaţie s-a dovedit a fi reflectat în hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti Magadandin 3 august 1999.

120.  În ceea ce priveşte procedurile judiciare ulterioare, Curtea constată că au avut loc tărăgănări semnificative în proceduri la Judecătoria Orăşenească Magadan. Procesul judiciar care a început la 11 noiembrie 1996, a fost amînat la 7 mai 1997 din cauza concedierii judecătorului-preşedinte. El nu a fost reluat pîna la 15 aprilie 1999, cu toate că anumite măsuri procedurale au fost întreprinse în iulie-august 1997 (numirea noului judecător şi programarea şedinţei), mai şi iulie 1998 (transferul dosarului la altă judecătorie), noiembrie 1998 (programarea şedinţei), ianuarie şi martie 1998 (decizii privind necesitatea anchetării suplimentare).

Cu toate că este adevărat că şedinţa preconizată pentru 8 august 1997 trebuia să fie amînată din cauza absenţei avocatului reclamantului şi reclamantul a fost împotriva transferării dosarului său la altă judecătorie –mişcare menită să accelereze procedurile  - Curtea consideră că reclamantul nu a contribuit în mod substanţial la prelungirea duratei procedurilor între cele două procese judiciare, unde nu s-au înregistrat progrese pe marginea cazului.

Astfel, este evident că prelungirea procedurilor nu se datora nici complexităţii cazului, nici comportamentului reclamantului. Ţinînd cont de caracteristicile anchetei şi întîrzieri semnificative în procedurile judiciare, Curtea consideră că autorităţile nu au acţionat suficient de rapid.

(γ)  Concluzie

121.  În vederea celor expuse, Curtea consideră că perioada aflării reclamantului sub arest pe parcursul procedurilor judiciare a depăşit „limitele de timp rezonabile”. Astfel, a avut loc încălcarea Articolului 5 § 3 al Convenţiei.

III.   ÎNCĂLCAREA INVOCATĂ A ARTICOLULUI 6 § 1 AL CONVENŢIEI

122.  Reclamantul s-a plîns că acuzaţiile penale, ce i-au fost înaintate, nu au fost formulate în limite de timp rezonabile, după cum se cere în Articolul 6 § 1 al Convenţiei, partea relevantă a căruia prevede:

“La determinarea  ... oricăror acuzaţii penale împotriva sa, orice persoană are dreptul la ... un proces judiciar într-un termen rezonabil într-o o instanţă instituită de lege.”

A.  Perioada ce urmează a fi luată în consideraţie

123.  Reclamantul a declarat că perioada, care urmează a fi luată în consideraţie a început la 8 februarie 1995, cu iniţierea urmăririi penale în privinţa sa şi a luat sfîrşit la 31 martie 2000, atunci cînd Judecătoria Orăşenească Magadan şi-a pronunţat cea de-a doua sentinţă pe marginea cazului.

Guvernul a declarat că perioada, care urmează a fi luată în consideraţie, a durat de la transmiterea dosarului reclamantului la Judecătoria Orăşenească Magadan la 6 februarie 1996 pînă la prima sentinţă, pronunţată la 3 august 1999.

124.  Curtea reaminteşte că perioada, care urmează a fi luată în consideraţie întru determinarea duratei procedurilor penale, începe cu ziua „acuzării” persoanei, în sensul deplin al acestui termen (vezi, printre altele, hotărîrea Corigliano v. Italia din 10 decembrie 1982, Series A no. 57, p. 13, § 34, şi hotărîrea Imbrioscia v. Elveţia din 24 noiembrie 1993, Series A no. 275, p. 13, § 36). Se termină cu ziua determinării finale a acuzaţiilor sau cînd procedurile sunt oprite.

Perioada respectivă în cazul dat a început, astfel, la 8 februarie 1995, atunci cînd reclamantul a devenit suspect, fiind învinuit de delapidare. În ceea ce priveşte sfîrşitul perioadei în cauză, Curtea constată că, urmare a deciziei de a înceta învinuirile rămase din 29 septembrie 1999, după hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti din 3 august 1999, reclamantului la 30 septembrie 1999 i-au fost înaintate învinuiri noi în baza aceloraşi fapte. Se menţionează că noile acuzaţii au fost parte a dosarului penal iniţial nr. 48529, intentat la 8 septembrie 1995. În aceste circumstanţe şi luînd în consideraţie data noilor acuzaţii, Curtea consideră că perioada, care urmează a fi luată în consideraţie, a luat sfîrşit la 31 martie 2000, cînd prin hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti a fost pronunţată sentinţa ce determina învinuirea finală.

Perioada, care urmează a fi luată în consideraţie, adică de la 8 februarie 1995 pînă la 31 martie 2000, constituie, astfel, 5 ani, 1 lună şi 23 de zile pentru, de fapt, un nivel de jurisdicţie, în pofida mai multor proceduri auxiliare. Cu toate că jurisdicţia sa acoperă ratione temporis doar perioada de după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru Rusia la 5 mai 1998, Curtea poate ţine cont de starea procedurilor la acea dată (vezi, printre altele, mutatis mutandis, hotărîrea Yağci şi Sargin v. Turcia din 8 iunie 1995, Series A no. 319-A, p. 16, § 40).

B.  raţionalitatea duratei procedurilor

125.  Curtea reaminteşte că raţionalitatea duratei procedurii urmează a fi evaluată în lumina circumstanţelor concrete ale cazului, ţinînd cont de jurisprudenţa Curţii, şi în special de complexitatea cazului, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor respective. În final, urmează să se ţină cont şi de ceea cu ce riscă reclamantul (vezi, printre altele, Kudla v. Polonia citat mai sus, § 124).

1.  Declaraţiile părţilor

126.  În ceea ce priveşte complexitatea cazului, reclamantul s-a referit la hotărîrea Judecăţii Regionale Magadan din 15 martie 1999, în care se spune că cazul nu este deosebit de complex şi că aceasta nu poate justifica tergiversările ce au avut loc .

În ceea ce priveşte comportamentul său, reclamantul a declarat că plingerile sale erau întocmite în scopul accelerării procedurilor. Mai mult ca atît, cooperarea sa activă cu autorităţile judiciare nu se impunea, conform Articolului 6 al Convenţiei, iar încercările sale de a apela la mijloace legale nu pot fi folosite împotriva sa .

În ceea ce priveşte comportamentul autorităţilor, reclamantul s-a referit la calitatea proastă a anchetei preliminare şi la neajunsurile acesteia, după cum e stabilit în hotărîrea Judecătoriei Orăşeneşti Magadan din 3 august 1999. Plus la aceasta, însăşi Judecătoria Orăşenească a încălcat legislaţia procedurală internă prin nerespectarea termenului-limită de iniţiere a procesului judiciar, stipulat în Articolele 223-1 şi 239 ale Codului de Procedură Penală. S-a atenţionat că în cadrul şedinţei judecăţii au fost audiaţi doar nouă martori. Reclamantul, de asemenea, s-a referit la înlăturarea unui judecător în cazul său, care nu avea nici o legătură cu el, şi la transferarea dosarului său la Judecătoria Raionului Hasîn, care s-a dovedit a fi ineficientă în accelerarea cazului.

127.  Guvernul a recunoscut că examinarea dosarului rteclamantului a durat mult, dar a declarat că perioada aceasta nu a fost una nerezonabilă. S-a insistat asupra faptului că examinarea dosarului a fost de lungă durată din cauza complexităţii şi volumului său, precum şi din cauza necesităţii unor investigaţii ample.

Mai mult ca atît, reclamantul a contribuit la prelungirea duratei procedurilor prin depunerea mai multor cereri, inclusiv solicitări repetate vizînd moţiunile, care anterior au fost respinse. Guvernul s-a referit în acest sens la hotărîrile Judecătoriei Orăşeneşti Magadan din 15 iulie 1999 şi 22 iulie 1999 unde s-a spus că multiplele cereri, depuse de reclamant în timpul procesului, pot fi calificate ca încercare premeditată de a tărăgăna procedurile. Solicitările reclamantului de transferare a dosarului la altă instanţă de judecată de asemenea au cauzat tărăgănări. S-a subliniat că 30% din dosarul reclamantului a fost constituit din plîngerile şi moţiunile acestuia.

Guvernul, de asemenea, a declarat că perioada aflării reclamantului sub arest a fost inclusă în termenul sentinţei sale. De accea, durata arestului preventiv al reclamantului nu a avut nici un impact asupra perioadei totale a detenţiei acestuia.

Şi, în sfîrşit, Guvernul a declarat că autorităţile au avut o atitudine umană faţă de reclamant, amnistiindu-l şi eliberîdu-l înainte de termen, cu toate că el nu a compensat banca şi mai mulţi clienţi ai acesteia pentru prejudiciul cauzat.

2.  Evaluarea Curţii

(a)  Complexitatea cazului

128.  Curtea notează că procedurile în cauză, în cadrul cărora reclamantul a fost unicul inculpat, au vizat crimele economice, cu multe probe şi muţi martori. Totuşi, se menţionează că de la 7 mai 1997, cînd procesul a fost amînat, pînă la 15 aprilie 1999, cînd acesta a fost reluat, nu au fost întreprise măsuri de anchetare.

Judecata menţionează hotărîrea instanţei interne privind faptul că cazul dat nu a fost deosebit de complex pentru justificarea tergiversărilor în efectuarea procedurilor (vezi alineatul 69 mai sus).

Astfel, nici complexitatea cazului, nici necesităţile anchetei nu au contribuit la durata procedurilor.

(b)  Comportamentul reclamantului

129.  Curtea notează că pe parcursul procedurilor judiciare interne reclamantul a depus mai multe cereri în legătură cu cazul său, atît în timpul procesului, cît şi între şedinţe. Se reaminteşte că Articolul 6 nu cere ca o persoană acuzată de comiterea crimei să coopereze activ cu autorităţile judiciare (vezi, de exemplu, hotărîrea Dobbertin v. Franţa din 25 februarie 1993, Series A no. 256-D, p. 117, § 43).

S-a notat că instanţa de judecată a considerat că cererile, depuse de reclamant în timpul procesului, învcepînd cu 15 aprilie 1999, împiedicau examinarea dosarului său.  Totuşi, nu există indici ai faptului că pe parcursul altor perioade ale procesului judiciar, adică de la 11 noiembrie 1996 pînă la 7 mai 1997, şi de la 20 decembrie 1999 pînă la 31 martie 2000, nu se poate susţine că comportamentul reclamantului a fost de natură să încetinească procedurile.

În ceea ce ţine de cererile reclamantului, depuse între şedinţe, Curtea menţionează că acestea se refereau preponderent la neexaminarea îndelungată a cazului său de către instanţa de judecată. Curtea nu consideră că aceste cereri au contribuit la încetinirea procedurilor, în special pentru că au rămas fără rezultat. Cu toate că este adevărat că dosarul reclamantului a fost transferat la altă instanţă de judecată pentru a accelera procedurile, reclamantul nu poate fi criticat pentru că a a avut obiecţii după ce transferul dosarului nu a rezultat în nici un progres în cazul său.

Curtea, de asemenea, notează că odată, la 8 august 1997, a fost nevoie de a amîna şedinţa pentru că avocatul reclamantului nu s-a prezentat.

130.  Curtea menţionează că, chiar dacă reclamantul poate fi considerat responsabil pentru anumite tărăgănări, comportamentul lui nu a contribuit în mod substanţial la durata procedurilor.

(c)  Comportamentul autorităţilor

131.  După cum s-a menţionat deja, au existat tărăgănări semnificative în cadrul procedurilor interne, care nu se explică nici prin gradul de complexitate a cazului, nici prin comportamentul reclamantului. În special, cazul a fost practic inactiv în faţa instanţei de judecată pe parcursul a aproape doi ani, adică de la 7 mai 1997 pînă la 15 aprilie 1999.  

132.  Curtea observă că pe parcursul procedurilor, reclamantul s-a aflat sub arest – un fapt ce necesita o vigilenţă deosebită din partea instanţei de judecată ce gestionează dosarul în vederea aplicării justiţiei într-un mod cît mai prompt.

133.  În continuare Curtea menţionează că, în urma hotărîrii Judecătoriei Orăşeneşti Magadan din 3 august 1999 şi deciziei de a stopa capetele de acuzaţie rămase din 29 septembrie 1999, autorităţile au înaintat reclamantului o nouă învinuire în baza aceloraşi fapte, astfel contribuind şi mai mult la o tărăgănare a procedurilor, care deja aveau o durată de peste patru ani şi jumătate în prima instanţă.

134.  Curtea consideră că autorităţile nu şi-au onorat datoria de a manifesta vigilenţă sporită, în special după intrarea în vigoare a Convenţiei la 5 mai 1998.

3.  Concluzii

135.  În vederea celor expuse mai sus, Curtea consideră că durata procedurilor nu a corespuns cerinţei de „timp rezonabil”. Respectiv, a avut loc o încălcare a Articolului 6 § 1 al Convenţiei.

IV.  APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENŢIEI

136.  Articolul 41 al Convenţiei prevede:

“Dacă Curtea declară o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decît o înlăturare parţială a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”

A.  Daune pecuniare

137.  Reclamantul a solicitat despăgubiri în privinţa următoarelor puncte:

(1)  130,599 dolari SUA (“USD”) pentru pierderea salariului în calitate de Preşedinte al Băncii Comerciale de Nord Est, în perioada detenţiei sale din Iulie 1995 pînă la 20 Aprilie 2000;

(2)   203,000 USD pentru pierderea salariului de la altă companie care l-a destituit din cauza arestării;

(3)   500,000 USD pentru pierderea proprietăţii companiei sale, urmare a arestului;

(4)   8,600 USD pentru pierderea automobilului său;

(5)   11,734,376 USD pentru pierderea profiturilor de la acţiuni pe care nu a putut să le vîndă la preţul de piaţă în 1995;

(6)   436,226 USD pentru pierderea majorităţii acţiunilor sale într-o fabrică, care a fost declarată falită în 1997.

Cererea lui totală pentru restituirea daunelor pecuniare a constituit USD 13,012,702 USD.

138.  Guvernul a contestat aceste cereri.

139.  Curtea aminteşte că va acorda compensaţie bănească conform Articolului 41 numai atunci cînd se va constata că pierderea sau dauna reclamată a fost de fapt cauzată de violarea pe care Curtea a identificat-o.

În ceea ce priveşte cererea la punctul (1), Curtea notează că reclamantul a fost condamnat şi perioada de detenţie preventivă a fost total inclusă în sentinţă. De aceea, se consideră că cererea nu poate fi acceptată.

În ceea ce priveşte restul cererilor, Curtea consideră că nu a fost stabilită nici o legătură cauzală dintre dauna invocată ţi încălcările stabilite.

Astfel, Curtea respinge cererea reclamantului sub acest titlu.

B.  Daune non-pecuniare

140.  Reclamantul a reclamat 9,636,000 franci francezi drept daună non-pecuniară.

141.  Guvernul a afirmat că reclamaţia a fost excesivă şi că stabilirea încălcării va constitui satisfacţie suficientă.

142.  Curtea consideră că durata detenţiei reclamantului în asemenea condiţii de închisoare, precum şi durata procedurilor penale trebuie să fi cauzat sentimente de frustrare, nesiguranţă şi nelinişte care nu pot fi compensate doar prin stabilirea faptului încălcării.

143.  Hotărînd pe bază echitabilă, Curtea acordă aplicantului o sumă totală de 5,000 euro (“EUR”) pentru dauna non-pecuniară.

C.  Costuri şi cheltuieli

144.  Reclamantul a afirmat că cheltuielile sale pentru serviciile prestate de către avocatul său în cadrul procedurilor interne se estimează aproximativ la 40,000 USD.

145.  Guvernul a considerat această reclamaţie ca nefondată şi excesivă, dat fiind nivelul taxelor pentru serviciile de avocat la timpul respectiv în îndepărtata regiune Magadan. În continuare, ei au contestat autenticitatea unor documente prezentate de către reclamant. Se afirma, de asemenea, că cheltuielile suportate de reclamant în cadrul procedurilor interne nu ar trebui să fie rambursate odată ce acesta a fost găsit vinovat şi condamnat la un termen de detenţie.

146.  Curtea aminteşte că pentru ca costurile şi cheltuielile să fie incluse într-o recompensă în conformitate cu Articolul 41, trebuie să se stabilească că ele au fost suportate de fapt şi în legătură cu prevenirea sau redresarea problemei calificate drept o încălcare a Convenţiei şi au fost rezonabile în ceea ce priveşte cuantumul lor (vezi, de exemplu, Nielsen and Johnson v. Norway [GC], no. 23118/93, § 43, ECHR 1999-VIII). Din materialele prezentate este evident că reclamantul a suportat costurile şi cheltuielile legale în legătură cu încercarea de a obţine eliberarea sa pe cauţiune. Cu toate acestea, el a prezentat doar motivarea documentară parţială a sumei reclamate. Mai mult decît atît, costurile suportate nu se refereau exclusiv la încălcările Articolelor 3, 5 § 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei.

Făcînd o evaluare pe bază echitabilă, Curtea consideră rezonabilă acordarea reclamantului suma de 3,000 EUR sub acest titlu.

D.  Penalităţi

147.  Curtea consideră că mărimea dobînzilor moratorii ar trebui fixată la o rată anuală egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Centrale Europene plus trei procente.

DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA UNANIM

1.  Susţine că a existat o încălcare a Articolului 3 al Convenţiei;

2.  Susţine că a existat o încălcare a Articolului 5 § 3 al Convenţiei;

3.  Susţine că a existat o încălcare a Articolului 6 § 1 al Convenţiei;

4.  Susţine

(a)  că Statul responsabil trebuie să plătească reclamantului, timp de trei luni de la data în care hotărîrea devine definitivă conform Articolului 44 § 2 al Convenţiei, următoarele sume, fiind convertite în ruble ruseşti la rata aplicabilă în ziua hotărîrii;

(i)  5,000 EUR (cinci mii euro) pentru daune non-pecuniare;

(ii)  3,000 EUR (trei mii euro) pentru costuri şi cheltuieli;

(iii)  orice taxă care poate fi impozitată pe sumele de mai sus;

(b)  că dobînda simplă la rata anuală egală cu rata marginală de împrumut a Băncii Europene Centrale plus trei procente va fi plătită de la expirarea celor trei luni menţionate pînă la aplanare;

5.  Respinge restul din cererea reclamantului vizînd satisfacţia echitabilă.

Întocmită în engleză şi comunicată în scris pe data de 15 Iulie 2002, conform Regulii 77 §§ 2 şi 3 a Regulilor Curţii.

S. Dollé J.-P. Costa 
 Grefier           Preşedinte

În conformitate cu Articolul 45 § 2 al Convenţiei şi Regula 74 § 2 din Regulile Curţii, opinia separată a dlui Kovler este anexată la această hotărîre.

OPINIA SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI KOVLER

(Traducere)

În general, împărtăşesc opinia colegilor mei în ceea ce priveşte cazul dat. Totuşi, ţinînd cont de importanţa legală a hotărîrii Curţii, consider necesar să fac cîteva remarci.

1.  Rezerva formulată de Rusia în ceea ce priveşte Articolul 5 §§ 3 şi 4 al Convenţiei, cu privire la aplicarea anumitor stipulări din Codul de Procedură Penală al RSFSR din 27 octombrie 1960 (“CPP”), cu modificările ulterioare vizînd procedura de arest preventiv al suspecţilor, se extinde şi la Articolul 97 cu privire la “Perioadele de aflare sub arest” al CPP, menţionat în rezervă împreună cu alte prevederi ale CPP. Îmi vine greu, astfel, să justific concluzia Curţii în alineatul 108 al hotărîrii cu privire la faptul că rezerva nu se referă la o parte din perioada de arest preventiv al reclamantului.

Din punctul meu de vedere, pentru Curte ar fi fost mai potrivit să declare că rezerva cel puţin se extinde asupra perioadei pe care reclamantul a petrecut-o în stare de arest în timpul anchetei penale. Cu toate acestea, ar trebui ţinut cont de faptul că caracterul extins al textului rezervei, după cum aceasta se aplică la Articolul 97 al CPP, ar putea rezulta în concluzionarea precum că prelungirea arestului preventiv peste limitele stabilite în Secţiunile 4-7 ale Articolului 97 al CPP este legală: în cazul în care pîrîtul şi avocatul său nu pot examina dosarul înainte de expirarea perioadei maxime de aflare sub arest, cînd pîrîtul şi avocatul său solicită anchetare suplimentară sau cînd instanţa de judecată remite cazul pentru investigare suplimentară atunci cînd perioada de aflare sub arest a expirat.

Cu alte cuvinte, Rezerva Rusiei la Articolul 5 §§ 3 şi 4 se aplică nu doar la procedura de arest preventiv (care, printre altele, a fost modificată în mod drastic de la 1 iulie 2002, cînd au intrat în vigoare prevederile respective ale noului CPP), dar şi la perioadele de aflare sub arest înaintea începerii procesului judiciar. În acest sens, este necesar să se determine dacă „arestul preventiv” include şi timpul, petrecut în custodie după trimiterea dosarului penal în instanţa de judecată.

2.  Legislaţia procedural penală din Rusia distinge două tipuri de arest preventiv: detenţie preliminară în decursul anchetării («за следствием») şi detenţie preliminară în decursul procesului judiciar («за судом»). Această diferenţiere este reflectată în Legea din 13 iunie 2001, care a limitat la şase luni durata maximă a examinării dosarului penal în judecată. Cu toate acestea, în alineatul 110 al hotărîrii, Curtea, referindu-se la jurisprudenţa sa, a considerat că arestul preventiv include toată perioada de detenţie înainte de începerea examinării dosarului în judecată, din ziua plasării sub arest pînă la sentinţa instanţei de judecată. Totuşi, pentru un deţinut închis într-o celulă supraaglomerată, nu este atît de important să ştie dacă detenţia sa este considerată pentru anchetare sau pentru judecată, sau dacă a fost efectuatăă pînă sau după intrarea în vigoare a Convenţiei în raport cu statul responsabil. Această diferenţă, însă, ar avea importanţă pentru Curte, dacă ea ar accepta că marja de apreciere a unui Stat este relevantă la determinarea raţionalităţii perioadelor de arest.

Reclamantul a rămas în detenţie pentru anchetarea cazului de la 29 iunie 1995 (ziua cînd a fost arestat) pînă la 19 iunie 1996 (ziua cînd Procuratura Regională a transmis dosarul la Judecătoria Orăşenească Magadan), adică unsprezece luni şi douăzeci şi două de zile, ceea ce este mai puţin decît perioada maximă de optsprezece luni, stabilită prin Secţiunea 2 a Articolului 97 CPP, după expirarea cărora suspectul urmează a fi eliberat imediat (Secţiunea 3 a Articolului 97 CPP). Această parte a detenţiei reclamantului nu poate fi imputată Statului-responsabil pentru că precede datei intrării în vigoare a Convenţiei în raport cu Rusia (incompatibilă cu ratione temporis).

Detenţia reclamantului în decursul procedurilor judiciare a durat de la 3 august 1999, atunci cînd Judecătoria Orăşenească Magadan şi-a pronunţat primul verdict, adică trei ani o lună şi douăzeci şi una de zile (după cum a stabilit Curtea în alineatul 110 al hotărîrii de mai sus). Nu putem ignora faptul că întîrzierea pronunţării sentinţei şi, prin urmare, aflarea îndelungată a reclamantului în custodie, se poate atribui parţial solicitărilor adresate de către reclamant judecătorilor şi cererilor sale de transferare a dosarului la altă instanţă de judecată, precum şi înlocuirii avocaţilor şi neprezentării lor, ceea ce Curtea acceptă implicit în alineatul 130 al hotărîrii sale. Această întîrziere a ajuns la un an şi trei luni. Chiar dacă nu justifică tărăgănările de ordin procedural, cauzate de judecată însăşi, dar totuşi oferă un tablou diferit al detenţiei reclamantului pe parcursul procesului judiciar.

În final, remiterea dosarului pentru anchetare suplimentară şi pronunţarea celei de-a doua sentinţe a Judecătoriei Orăşeneşti Magadan la 31 martie 2000 au extins perioada de arest cu încă şapte luni, în conformitate cu Secţiunea 7 a Articolului 97 CPP.

Cu toate acestea, în total, reclamantul a petrecut cinci ani, o lună şi douăzeci şi trei zile în custodie, patru ani, nouă luni şi două zile din acestea fiind petrecute în Izolatorul de Arest Preventiv No. 1 din Magadan. Perioada aceasta nu poate fi considerată rezonabilă conform Articolului 5 § 3 al Convenţiei, în pofida circumstanţelor pe care le-am menţionat. Conform Secţiunii 8 a Articolului 97 CPP, reclamantul s-a plîns de cîteva ori cu privire la legalitatea şi valabilitatea arestului său. El, astfel, conform Articolului 35 § 1 al Convenţiei, a epuizat toate mijloacele interne disponibile în acest sens.

3.  În ceea ce ţine de subiectele legate de Articolul 6 § 1 al Convenţiei (un proces echitabil şi public în termen rezonabil), Curtea, din păcate, în viziunea mea, nu a atras atenţie faptului că reclamantul nu s-a folosit de dreptul său de a apela împotriva sentinţei din 3 august 1999, lăsînd astfel deschisă problema epuizării tuturor mijloacelor juridice interne disponibile. Dar e adevărat că argumentele reclamantului se întemeiază pe faptul că acest verdict nu a fost unul definitiv, dat fiind efectuarea unei anchetări suplimentare şi pronunţarea unui nou verdict la 31 martie 2000.

4.  În vederea celor expuse, consider necesar să-mi exprim dezacordul în legătură cu opinia colegilor mei privind încălcarea Articolelor 3, 5 § 3 şi 6 § 1 ale Convenţiei şi cred că oferirea satisfacţiei echitabile din alineatul 143 al hotărîrii trebuia să fie evaluată în mod separat în raport cu încălcările identificate.

 

Full & Egal Universal Law Academy