© Traducerea şi permisiunea pentru republicare au fost oferite de către Curtea Constituțională a Republicii Moldova în scopul includerii sale în baza de date HUDOC a Curţii.
© The present text and the authorisation to republish it were granted by the Constitutional Court of the Republic of Moldova for the purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
© La traduction et l’autorisation de republier ont été accordées sous l’autorité de la Cour Constitutionnelle de la République de Moldova à son inclusion dans la base de données HUDOC de la Cour.
Kamenova v. Bulgaria - 62784/09
Hotărârea din 12.7.2018 [Secția a V-a]
Articolul 6
Proceduri civile
Articolul 6-1
Accesul la un tribunal
Inadmisibilitatea acțiunii civile a reclamantei din cauza nerespectării termenului de prescripție prevăzut de lege: nicio încălcare
În fapt – În 1997, fiica reclamantei a decedat ca urmare a unui accident rutier. În 1999, a fost condamnat conducătorul camionului care se făcea vinovat de producerea accidentului a fost condamnat. În 2001, după casarea sentinței de condamnare și după ce cauza a fost trimisă la rejudecare, reclamanta a depus o cerere de reparare a prejudiciului. În 2006 i-a fost acordată despăgubirea, însă, în 2007, despăgubirea a fost casată, iar cererea ei a fost declarată inadmisibilă pentru că a fost depusă în afara termenului, adică după trimiterea cauzei și nu înainte de judecarea inițială de către un tribunal de primă instanță, după cum prevede Codul de procedură penală. În decursul aceluiași an, reclamanta a introdus apoi în fața tribunalelor civile o acțiune de reparare a prejudiciului împotriva șoferului. Acțiunea a fost respinsă ca fiind tardivă, pentru că termenul de prescripție de cinci ani prevăzut de lege expirase în anul 2002, iar revendicarea tardivă a reclamantei, introdusă în cadrul procedurilor penale din 2001, nu îi puteau întrerupe curgerea.
În drept – Articolul 6 § 1: Chiar dacă existența unei perioade limitate nu era, per se, incompatibilă cu Convenția, aplicarea acestor termene de prescripție legală trebuia să fie previzibilă pentru reclamanți, având în vedere legislația legislația relevantă, jurisprudența și circumstanțele particulare.
Codul de procedură penală reglementa în mod expres că orice acțiune civilă trebuia depusă înainte de începerea judecării cauzei de către tribunalul de primă instanță, iar jurisprudența care admitea excepții de la această regulă era insuficientă. Prin urmare, reclamanta ar fi trebuit să cunoască în 2001, atunci când a vrut să se constituie parte civilă în procedurile penale după trimiterea cauzei la rejudecare, că exista riscul ca această acțiune să fie declarată inadmisibilă. Mai mult, tribunalele civile sesizate în anul 2007 de către reclamantă au reținut că, în conformitate cu prevederile relevante ale dreptului național, introducerea unei asemenea acțiuni inadmisibile nu putea întrerupere curgerea termenului de prescripție, care expirase deja în anul 2002. În consecință, aplicarea normelor referitoare la termenele de prescripție a fost suficient de previzibilă.
Reclamanta nu a oferit nicio explicație cu privire la motivul omisiunii de a-și înainta cererea în cadrul primului set de proceduri penale, și nici nu a făcut trimitere la vreo obstrucționare a dreptul ei de acces la un tribunal la acea dată. Mai mult, posibilitatea de a introduce o acțiune separată în fața tribunalului civil i-a fost disponibilă până la expirarea termenului de prescripție în anul 2002. Chiar dacă examinarea unei astfel de cereri ar fi fost suspendată până la adoptarea sentinței privind vinovăția șoferului, nu s-a susținut că suspendarea care ar fi avut loc ar fi restrâns în sine, în mod inacceptabil, dreptul de acces la un tribunal al reclamantei, și nici faptul că tribunalele civile ar fi fost împiedicate în vreun fel să examineze fondul cererii reclamantei. În ciuda existenței a două căi disponibile evidente pentru a solicita examinarea cererii sale, reclamanta și-a asumat riscul de a introduce o acțiune potențial inadmisibilă în cadrul procedurilor penale după trimiterea cauzei la rejudecare.
Era adevărat faptul că tribunalele naționale puteau fi criticate pentru modul în care au tratat cazul. În special, în anul 2001, după ce tribunalul regional a acceptat în mod eronat să examineze cererea reclamantei în cadrul procedurilor penale, reclamanta a fost împiedicată, în baza dreptului național, să înainteze aceeași acțiune în fața tribunalelor civile. Cererea în discuție a rămas pendinte în fața tribunalelor penale până în 2007, la mult timp după expirarea termenului de prescripție. Reclamanta a avut posibilitatea inițierii de proceduri civile separate doar după ce acțiunea a fost declarată inadmisibilă. Dacă tribunalul regional a refuzat să accepte cererea pentru examinare, sau dacă aceasta a fost declarată inadmisibilă la o dată anterioară, sau dacă tribunalele penale au transferat-o tribunalelor civile conform procedurii existente, reclamanta și-ar fi putut înainta acțiunea în fața tribunalelor civile în timp util, pentru ca aceasta să fie examinată în fond.
Totuși, erorile tribunalelor naționale nu au putut schimba faptul că reclamanta a eșuat, fără nicio justificare, să facă uz de posibilitățile clare și incontestabile de a-și supune cererea unei examinări corespunzătoare. Prin eșecul de a introduce cererea de reparare a prejudiciului în fața tribunalelor penale la începutul procedurii, așa cum au procedat celelalte victime, și prin faptul că nu și-a depus ulterior cererea în fața tribunalelor civile, reclamanta s-a plasat într-o poziție în care risca să-i fie declarată cererea drept tardivă. În consecință, nu se putea afirma că termenul de prescripție prevăzut de lege sau că modul în care acesta a fost interpretat ori aplicat de către tribunalele naționale a subminat însăși esența dreptului reclamantei de acces la un tribunal.
Concluzie: nicio încălcare (patru voturi la trei).
(Vezi și Baničević v. Croația (dec.), 44252/10, 2 octombrie 2012)
Full & Egal Universal Law Academy