CASE OF KAMPANIS v. GREECE - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA KAMPANIS contra GRECIEI

Cererea nr. 17977/91

Hotărâre

13 iulie 1995

În cauza Kampanis c. Greciei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente ale regulamentului său A[2], într-o cameră alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

    B. Bernhardt,

A. Spielmann,

N. Valticos,

A.B. Baka,

G. Mifsud Bonnici,

J. Makarczyk,

B. Repik

P. Kūris,

precum şi Dl H. Petzold, grefier,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 22 februarie şi la 19 iunie 1995,

Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

     Cauza a fost deferită Curţii de către guvernul grec („Guvernul”) la i iunie 1994, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 1797791) îndreptată împotriva Republicii Elene, introdusă la Comisie la 7 martie 1991, în virtutea articolului 25, de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Stamatios Kampanis, care posedă şi cetăţenie canadiană.

Cererea Guvernului face trimitere la articolele 44 şi 48 b) din Convenţie şi 32 din regulamentul A Ea are drept scop obţinerea unei deciziei a Curţii asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului reclamat a exigenţelor articolului 5 § 4 din Convenţie.

     Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulamentul A, reclamantul şi-a manifestat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentant (articolul 30).    Camera constituită îi includea cu drepturi depline, pe Dl N. Valticos, judecător ales cu cetăţenia Greciei (articolul 43 al Convenţiei), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulamentul A). La 25 iunie 1994, acesta a desemnat prin tragere la sorţi numele celorlalţi şapte membri: Dnii B. Bernhardt, R. Macdonald,              A. Spielmann, G. Mifsud Bonnici, J. Makarczyk, B. Repik şi P. Kūris, în prezenţa grefierului (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulamentul A). Ulterior, Dl A.B. Baka, supleant, l-a înlocuit pe Dl Macdonald, care nu a avut posibilitate să participe la proces (articolele 22 §§ 1 şi 2, şi 24 § 1 din regulamentul A).

     În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulamentul A), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului, agentul Guvernului, consilierul reclamantului şi delegatul Comisiei cu privire la organizarea procedurii (articolele 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit la 8 decembrie 1994 memoriul Guvernului şi la 12 decembrie pe cel al reclamantului. La 16 ianuarie 1995, secretarul Comisiei a informat grefierul că delegatul se va exprima în cadrul audierii.

     În conformitate cu decizia preşedintelui, care a autorizat avocatul reclamantului să pledeze în limba greacă (articolul 27 § 3 din regulamentul A), dezbaterile s-au desfăşurat în public la 21 februarie 1995, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil, Curtea a avut o reuniune de pregătire.

S-au prezentat:

-          pentru Guvern

Dl V. Kondolaimos, consilier pe lângă

Consiliul juridic de Statdelegatul agentului;

-          pentru Comisie

Dl C.L. Rozakis delegat;

-          pentru reclamant

Dna J. Stamoulis, avocat,consilier,

Curtea a audiat declaraţiile precum şi răspunsul lor la întrebările sale. Delegatul agentului a elaborat documente cu ocazia dezbaterilor.

La 3, 14 şi 16 martie, delegatul Comisiei, Guvernul şi consilierul reclamantului au răspuns în scris la o întrebare adresată de Curte în cadrul audierii.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

     Fizician prin instruire şi posedând o dublă cetăţenie, elenă şi canadiană, Dl Kampanis fusese preşedintele-director general al „Industriei grece de armament” (Elliniki Viomikhania Oplon – „EVO”), o întreprindere publică.

 Prima inculpare a reclamantului

     Fiind sesizat cu o plângere penală depusă la 8 noiembrie 1988 de către ministrul adjunct al Apărării naţionale, procurorul tribunalului corecţional (Eissageleas Protodikon) din Atena a cerut la 21 noiembrie 1988 deschiderea unei anchete împotriva reclamantului, bănuindu-l de abuz de încredere, fraude repetate în detrimentul EVO, declaraţii false precum şi instigarea la abuz de încredere şi fraudă. Printr-un rechizitoriu suplimentar din 16 decembrie 1988, procurorul a solicitat extinderea anchetei asupra unor delicte de abuz de încredere în exercitarea funcţiei publice.

     La 19 decembrie 1988, judecătorul de instrucţie al tribunalului corecţional din Atena, după ce a interogat reclamantul, l-a inculpat de abuz grav de încredere în exercitarea funcţiei publice şi declaraţii false. La 23 decembrie 1988, el a ordonat plasarea Dlui Kampanis în detenţie provizorie începând cu 21 decembrie, data arestării, şi având la bază următoarele elemente (ordonanţa nr. 24/1988): probele de culpabilitate s-au dovedit a fi suficiente pentru a-l împiedica să se sustragă de la judecată şi să săvârşească noi infracţiuni. La 3 iulie 1989, camera de acuzare a tribunalului corecţional (symvoulio plimmeleiodikon) din Atena a decis menţinerea detenţiei provizorii.

     La 18 iulie 1989, reclamantul a solicitat eliberarea sa sub cauţiune. Peste o lună, judecătorul de instrucţie a respins cererea din cauza gravităţii acuzaţiilor aduse împotriva reclamantului, severitatea pedepselor riscate şi pericolul distrugerii probelor care încă nu au fost aduse la cunoştinţa organelor de urmărire. În această privinţă, el menţiona că auzatul a ocupat un post influent în conducerea de vârf a unei întreprinderi de stat şi a întreţinut relaţii cu funcţionari, care ar fi putut, fiind incitaţi de el, să sustragă documente şi să recurgă la certificări sau declaraţii false. În afară de aceasta, Dl Kampanis şi-a păstrat cetăţenia canadiană şi în orice moment putea pleca în Canada. În fine, nivelul studiilor sale, cunoştinţele lingvistice şi experienţa profesională îi permiteau să se stabilească uşor într-o ţară străină. Astfel, exista riscul evadării reclamantului.

B. Cea de-a doua şi a treia inculpare a reclamantului

 La 31 iulie 1989, judecătorul de instrucţie al tribunalului corecţional din Atena a inculpat reclamantul, în cadrul aceleaşi anchete, de abuz de încredere şi fraude relative la unele cheltuieli pe care le-a suportat şi la mai multe contracte pe care le-a încheiat în numele EVO cu o societate canadiană. Astfel el a adoptat împotriva Dlui Kampanis cea de-a doua ordonanţă de plasare în detenţie provizorie (nr. 6/1989).

 La 3 octombrie 1989, de asemenea în cadrul aceleeaşi anchete, acelaşi magistrat a inculpat reclamantul de abuz grav de încredere în detrimentul EVO, în legătură cu plata comisioanelor în timpul negocierilor referitoare la contractele de vânzări de armament.

C. Atribuirea cazului unui judecător special de instrucţie de la curtea de apel din Atena şi cea de-a patra inculpare a reclamantului

 La 9 ianuarie 1990, curtea de apel din Atena, statuând în format plenar (olomeleia efeteiou), a decis, în virtutea articolului 29 din codul de procedură penală, de a încredinţa unui magistrat de la curtea de apel investigarea celor trei cazuri numite „cazurile EVO”, în scopul de a realiza ancheta „într-o perioadă cât mai optimală”.

 La 24 mai 1990, judecătorul special de instrucţie de la curtea de apel a inculpat şi reclamantul, şi un număr mare dintre foştii săi colaboratori, de diverse acţiuni de abuz de încredere în exercitarea funcţiei publice; el a adoptat împotriva lui o nouă ordonanţă de plasare în detenţie provizorie (nr. 1/1990), executată la 26 mai.

 La 5 iunie 1990, Dl Kampanis a înaintat un recurs împotriva acestei ordonanţe în faţa camerei de acuzaţie a curţii de apel (symvoulio efeton) din Atena; el a pretins că menţinerea sa în detenţie era în contraducţie cu articolul 6 § 4 din Constituţie (paragraful 31 de mai jos) şi că această ordonanţă era lipsită de o motivare adecvată.

Printr-o hotărâre (voulevma) din 28 iunie 1990, camera de acuzare a respins recursul ca fiind tarduv, deoarece a fost formulat după expirarea termenului de cinci zile prevăzut în articolul 285 § 1 din codul de procedură penală.

D. Încheierea investigaţiei şi cererile de eliberare prezentate până la 30 ianuarie 1992

 La 11 iunie 1990, judecătorul de instrucţie a informat reclamantul, în conformitate cu articolul 308 § 6 din codul de procedură penală, despre încheierea investigaţiei. La 5 septembrie 1990, procurorul a transmis dosarul camerie de acuzare pentru ca aceasta să se pronunţe asupra trimiterii lui în judecată (paragraful 23 de mai jos).

 La 3 iunie 1990, reclamantul a cerut, dar fără succes, eliberarea sa sub cauţiune. Camera de acuzare – în faţa căreia el de asemenea a cerut să fie audiat pentru a putea răspunde concluziilor procurorului - a respins recursul său la 6 iulie 1990, considerând că decizia judecătorului de instrucţie era suficient motivată şi fondată în drept.

 Între timp, la 27 iunie 1990, procurorul general de la curtea de apel a invitat camera de acuzare să prelungească detenţia Dlui Kampanis pentru o perioadă suplimentară de şase luni.

La 5 iulie 1990, reclamantul a rugat camera de acuzare să-i permită să se înfăţişeze în faţa ei pentru a-şi argumenta cererea de eliberare. El sublinia că legislaţia în vigoare nu prevedea înfăţişarea părţilor, şi în particular partea acuzării sau a apărătorului său, în timpul procedurii în faţa judecătorului de instrucţie sau a camerei de acuzare; aceasta constituia o lacună şi o imperfecţiune a legislaţiei, datorate aplicării sistemului de inchiziţie şi principiului confidenţialităţii, care deseori nu contravine doar drepturilor de apărare ale acuzatului, dar şi interesului justiţiei. Recunoscând totodată că paragraful 2 al articolului 287 din codul de procedură penală – aplicabil la această etapă a procedurii – nu conţinea dispoziţii similare cu cele din primul său paragraf (paragrafele 32-33 de mai jos), el se prevala de acesta din urmă prin analogie precum şi pe prelungirea detenţiei sale provizorii peste limita constituţională de douăsprezece luni (paragraful 31 de mai jos), pentru a afirma că înfăţişarea sa în faţa camerei de acuzare trebuia să-i fie permisă.

Printr-o hotărâre din 16 iulie 1990, camera de acuzare a aprobat concluziile procurorului – pe care le-a audiat la 10 iulie în absenţa acuzatului – şi a confirmat menţinerea detenţiei provizorii a reclamantului. Nici procurorul, nici camera de acuzare nu au răspuns argumentelor acestuia relative la cererea de înfăţişare.

 La 18 şi 19 iulie 1990, Dl Kampanis s-a plâns pe durata detenţiei sale provizorii la procurorul de la tribunalul corecţional din Pirée şi la procurorul general de la Curtea de casaţie.

 La 18 septembrie 1990, el a solicitat încă o dată eliberarea sa. În susţinerea cererii sale, el menţiona că calificarea juridică corectă a infracţiunilor de care era bănuit necesita calcularea duratei detenţiei provizorii pentru acţiunile menţionate în ultimele două ordonanţe (paragrafele 10 şi 13 de mai sus) pornind de la data recluziunii sale în virtutea primei ordonanţe din 21 decembrie 1988 (paragraful 8 de mai sus); menţinerea sa în detenţie după 21 iunie 1990 era deci ilegală.

Printr-o hotărâre (nr. 2648/90) din 13 noiembrie 1990, camera de acuzare a respins cererea pe motiv că exista un concus real al infracţiunilor menţionate în cea de-a doua şi a treia ordonanţe de plasare în detenţie (paragrafele 10 şi 13 de mai sus).

E. Cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991

 La 30 ianuarie 1991, relamantul a prezentat camerei de acuzare, în faţa căreia problema trimiterii sale în judecată era în dezbatere, o nouă cerere de eliberare. El preindea că detenţia sa se întemeia pe ordonanţe succesive din 23 decembrie 1988, 31 iulie 1989 şi 24 mai 1990, fiecare dintre ele fixând un punct de plecare diferit pentru calcularea duratei detenţiei, ceea ce antrena menţinerea sa în închisoare, fără ca el să fie trimis în judecată, o perioadă de douăzeci şi cinci de luni şi zece zile, pe când durata maximă autorizată de articolul 6 § 4 din Constituţie era de douăsprezece luni şi, în cazul circumstanţelor excepţionale, de douăzeci şi opt de luni. O asemenea durată, datorată în opinia lui desfăşurării lente a investigaţiei, separării acuzaţiei în mai multe acţiuni şi adoptării mandatelor succesive, încălca Constituţia şi articolul 5 § 3 din Convenţie astfel cum era interpretat de Comisia şi Curtea europeană a Drepturilor Omului. El reproşa de asemenea camerei de acuzare faptul că încă nu s-a pronunţat asupra plângerii bazate pe încălcarea Convenţiei pe care el deja a invocat-o de mai multe ori. În fine, el a solicitat permisiunea de a se înfăţişa, împreună cu avocatul, pentru a-şi putea expune argumentele.

 La 6 februarie 1991, camera de acuzare a audiat procurorul care şi-a explicat concluziile depuse în ajun în scris.

 La 13 februarie 1991, camera de acuzare a respins cererile reclamantului (hotărârea 553/91). În opinia sa, articolul 5 din Convenţie nu fixa nici durata rezonabilă a detenţiei provizorii a acuzatului, nici procedura de control a eliberării sale; în schimb, acestea erau precizate în articolele 282 şi 287 din codul de procedură penală şi 6 § 4 din Constituţie.

Ea nota că acuzatul, în virtutea ordonanţei nr. 24/1988 din 23 decembrie 1988, s-a aflat iniţial în detenţie o perioadă de optsprezece luni la sfârşitul căreia el a fost „eliberat dar numai fictiv” deoarece între timp împotriva lui au fost adoptate alte două ordonanţe: cea din 31 iulie 1989 (nr. 6/1989), prelungită în virtutea articolului 287 § 2 până la 31 ianuarie 1991 (şi referitor la care cererea litigioasă era lipsită de obiect), şi cea din 24 mai 1990 (nr. 1/1990), care era validă.

Luând în considerare procedura în ansamblu desfăşurată până la această dată şi referindu-se în special la hotărârea sa din 13 noiembrie 1990 (paragraful 19 de mai sus), ea a considerat că alegaţiile Dlui Kampanis – în opinia lui, unele infracţiuni de care era acuzat constituiau în realitate o singură şi unică infracţiune, şi, în consecinţă, era un concurs ideal de infracţiuni – se refereau la întemeierea acuzaţiei şi la calificarea juridică a acestor infracţiuni. Or, camera de acuzare – care, în virtutea articolului 29 § 3 din codul de procedură penală, se pronunţă în prima şi ultima instanţă asupra legalităţii şi întemeierii acuzaţiei – soluţionează definitiv aceste chestiuni după aprecierea totalităţii elementelor probante; astfel ea va decide în acelaşi timp asupra prelungirii sau ridicării detenţiei (articolul 315 § 1 din codul de procedură penală – paragraful 38 de mai jos). Cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991, având acelaşi obiect şi bazându-se pe aceleaşi elemente probante ca şi cea din 18 septembrie 1990, era prin urmare prematură şi trebuia să fie declarată neadmisibilă.

În fine, camera de acuzare a considerat neîntemeiată cererea de înfăţişare personală a reclamantului: ea a argumentat acest punct prin raţionamentul procurorului care, în concluziile din 5 februarie 1991, a subliniat că o asemenea înfăţişare „poate fi concepută doar dacă camera de acuzare se pronunţă asupra fondului cauzei sau în cazuri special prevăzute de lege (curtea de apel din Atena, hotărârea nr 334/1982, Poinika Chronika, vol. 52, pag. 685)” (paragraful 39 de mai jos).

F. Trimiterea reclamantului în judecată în faţa curţii penale de apel

 Între timp, la 17 septembrie 1990, sesizată cu chestiunea trimiterii Dlui Kampanis în judecată (paragraful 15 de mai sus), camera de acuzare a audiat procurorul, care s-a retras după după ce şi-a exprimat concluziile. Într-un înscris din 5 septembrie, el ceruse această trimitere a reclamantului, precum şi prelungirea detenţiei fondată pe ordonanţa nr. 1/1990 (paragraful 15 de mai sus). La 18 decembrie 1990, reclamantul a cerut să se înfăţişeze în faţa camerei de acuzare.

 Printr-o hotărâre (nr. 763/91) din 26 februarie 1991, expusă pe 314 pagini, camera de acuzare, după ce a deliberat la 19 decembrie 1990 şi la 15 februarie 1991, a trimis reclamantul şi paisprezece complici în judecată în faţa curţii de apel din Atena care statua în materie penală şi era alcătuită din trei judecători (Trimeles efeteio kakourgimaton). Împotriva reclamantului, în calitate de preşedinte-director general al unei întreprinderi publice, ea a lansat mai multe acuzaţii de abuz grav de încredere şi fraudă, acţiuni care constituie infracţiuni continuie. De asemenea ea i-a reproşat declaraţii false făcute în calitate de funcţionar. Ea considera pe deasupra că circumstanţele în care fusese comise aceste infracţiuni indicau că Dl Kampanis era în particular periculos, şi a ordonat prin urmare menţinerea sa în detenţie.

Cât priveşte cererile de înfăţişare a reclamantului şi a coacuzaţilor, camera de acuzare a menţionat să argumentările lor scrise erau atât de exhaustive încât explicaţiile orale nu erau necesare; în plus, memoriile lor depuse după concluziile procurorului nu au adăugat vreun element nou şi nu au modificat aprecierea probelor. În particular, cât priveşte reclamantul, camera de acuzare a considerat că ea putea – fără a încălca articolul 309 § 2 din codul de procedură penală (paragraful 37 de mai jos) – să refuze examinarea cererii sale pe motiv că aceasta fusese prezentată la 18 decembrie 1990, deci după şedinţa din 17 septembrie 1990 (paragraful 23 de mai sus).

G. Cererea de eliberare din 29 martie 1991

 La 29 martie 1991, Dl Kampanis a formulat o nouă cerere de eliberare şi de înfăţişare personală; el a reitarat că durata detenţiei sale provizorii încalcă Constituţia şi codul de procedură penală. El sublinia că punctul de plecare al acestei durate trebuie să fie calculat din ziua primei sale încarcerări pentru una din acţiunile care constituie infracţiunea continuă; prin urmare, o asemenea durată depăşea mult limita de douăzeci şi opt de luni prevăzută de Constituţie şi punerea sa în libertate era obligatorie. Ca alternativă, el solicita plasarea sa sub control judiciar în conformitate cu articolul 291 § 1 din codul de procedură penală (paragraful 34 de mai jos).

 La 26 aprilie 1991, camera de acuzare a audiat procurorul care a depus dosarul şi concluziile sale formulate în ajun.

La 16 aprilie 1991, ea s-a întrunit într-o şedinţă în cadrul căreia reclamantul, în prezenţa procurorului, s-a adresat personal curţii: din procesul-verbal al şedinţei reiese că el a repetat de fapt argumentele desfăşurate în memorul său din 15 aprilie 1991. El a obţinut un termen până la 23 aprilie pentru a depune observaţii suplimentare.

 Printr-o hotărâre (nr. 1488/91) din 9 mai 1991, camera de acuzare a respins cererea. Cele două ordonanţe de plasare în detenţie a reclamantului, adoptate la 23 decembrie 1988 şi la 31 iulie 1989 de judecătorul de instrucţie a tribunalului corecţional din Atena (paragrafele 8 şi 10 de mai sus), nu erau valabile de la 21 iunie 1990 şi, respectiv, de la 31 ianuarie 1991. Doar cea din 24 mai 1990 luată de judecătorul special de instrucţie de la curtea de apel din Atena (paragraful 13 de mai sus) reglementa situaţia Dlui Kampanis. Prin urmare, durata detenţiei trebuia să fie calculată pornind de la această dată şi nu de la prima încarcerare a reclamantului. Pentru a-şi justifica decizia, camera de acuzare se fonda pe faptul că exista un cumul real de infraciuni, pe necesitatea celor două etape ale anchetei, pe refuzul reclamantul de a coopera precum şi pe complexitatea cauzei a cărei elucidare a necesitat, în afară de ancheta judiciară, numeroase controluri de contabilitate..

Printr-o nouă hotărâre (nr. 1549/91) din 17 mai 1991, aceeaşi cameră de acuzare a decis prelungirea detenţiei provizorii a reclamantului pentru o perioadă suplimentară de şase luni.

 La 27 august şi 20 septembrie 1991, Curtea de casaţie a respins recursurile Dlui Kampanis împotriva hotărârilor din 9 şi 17 mai 1991 pe motiv că ele nu erau susceptibile de un asemenea recurs (articolele 287 § 2, 291 şi 482 din codul de procedură penală).

H. Eliberarea reclamantului şi procesul de judecată

 Reclamantul şi-a dobândit libertatea la 24 noiembrie 1991. Între timp, procesul de judecată a început la 13 septembrie 1991 în faţa curţii penale de apel din Atena alcătuită din trei judecători.La 30 ianuarie 1992 (hotărârea nr. 232/92), în rezultatul dezbaterilor care au durat patru luni, această jurisicţie a declarat reclamantul vinovat de abuz grav de încredere şi l-a condamnat la şapte ani de închisoare. Ea a scăzut perioada de doi ani, unsprezece luni şi trei zile de detenţie provizorie şi a fixat perioada rămasă pentru ispăşire la patru ani şi douăzeci şi şapte de zile.

La 1 iulie 1994, curta de apel din Atena, alcătuită din cinci judecători – s-a pronunţat asupra apelului formulat de Dl Kampanis împotriva hotărârii nr. 232/92 – a calificat infracţiunile ca delicte şi a redus pedepsa la doi ani şi şase luni de închisoare, din care a scăzut durata detenţiei provizorii şi închisoarea care a urmat (30 ianuarie – 5 mai 1992). În fine, ea a considerat că Statul nu este obligat să acorde despăgubiri reclamantului pentru perioada suplimentară în timpul căreia el fusese privat de libertate.

 DREPTUL INTERN PERTINENT

 Constituţia

 În termenii articolului 6 § 4 din Constituţia din 1975,

„Durata maximală a detenţiei provizorii, care nu trebuie să depăşească un an pentru crime şi şase luni pentru delicte, este fixată de lege. În cazuri cu totul excepţionale, aceste durate maximale pot fi prelungite cu trei şi, respectiv, şase luni prin decizia camerei de acizare competente.”

B. Codul de procedură penală

 Dispoziţiile relative la durata detenţiei provizorii

 La epoca faptelor, articolul 287 din codul de procedură penală, care se referă la limitele maximale ale detenţiei provizorii, prevede:

„1. Dacă în timpul anchetei, detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă, sau trei luni în caz de delict, judecătorul de instrucţie trebuie să notifice, în următoarele cinci zile şi într-un raport motivat, adresat procurorului general de la curtea de apel, motivele pentru care ancheta nu s-a încheiat. Acesta din urmă transmite dosarul procurorului Republicii care î-l va deferi camerei de acuzare. După audierea părţilor sau a consilierilor lor – convocată cu cel puţin douăzeci şi patru ore înainte de deliberare - , camera se pronunţă printr-o hotărâre motivată şi definitivă asupra prelungirii detenţiei sau asupra eliberării acuzatului.

 În toate cazurile şi după încheierea anchetei până la adoptarea deciziei definitive, durata maximală a detenţiei provizorii nu poate depăşi, pentru o singură infracţiune, un an pentru crime şi şase luni pentru delicte. În cazul circumstanţelor excepţionale, camera de acuzare, printr-o hotărâre motivată şi nesusceptibilă de apel, poate prelungi aceste perioade, printr-o singură ordonaţă sau prin ordonanţe succesive, cu şase sau, respectiv, trei luni (...)

Dacă cauza este pendinte în faţa unui judecător de instrucţie şi detenţia provizorie trebuie să fie prelungită, în conformitate cu paragraful 1 din prezentul articol, judecătorul de instrucţie trebuie, cu treizeci de zile până la expirarea perioadei maximale a acesteia prevăzută în prezentul paragraf, să transmită procurorului republicii dosarul cu un raport care indică motivele pentru care este necesară prelungirea detenţiei provizorii; procurorul trimite dosarul şi raportul împreună cu propunerea sa camerei de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu cel puţin douăzeci şi cinci de zile până la expirarea duratei maximale a detenţiei provizorii prevăzute în acest paragraf sau înainte de încheierea prelungirii deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare o propunerea de menţinere sau ridicare a detenţiei.

(...)

6. Orice incertitudine şi orice contestare relative la duratele maximale ale detenţiei provizorii menţionate în primul şi cel de-al doilea paragraf ale prezentului articol sunt soluţionate de camera de acuzare competentă (...) care trebuie să fi convocat acuzatul cu patruzeci şi opt de ore înainte. Hotărârea camerei de acuzare este susceptibilă de un recurs în anulare din partea acuzatului sau procurorului.”

Acest din urmă paragraf fusese adăugat prin legea nr. 1897/90 a cărui articol 14 oferă acestui paragraf un efec retroactiv începând cu 24 iulie 1974.

Articolul 287 §§ 1 şi 2, aşa cum a fost amendat prin legea nr. 2207/94 din 1994, prevede următoarele:

„1. Dacă detenţia provizorie durează şase luni în caz de crimă, sau trei luni în caz de delict, camera de acuzare decide, printr-o hotărâre definitivă şi motivată, dacă acuzatul trebuie să fie menţinut în detenţie sau eliberat. Astfel:

a)                 Dacă ancheta continuă, judecătorul de instrucţie trebuie să notifice, în termen de cinci zile înainte de expirarea perioadelor susmenţionate şi într-un raport motivat, procurorului general de la curtea de apel, motivele pentru care ancheta nu s-a încheiat şi să transmită dosarul procurorului de la tribunalul de mare instanţă, care îl va comunica în termen de zece zile camerei de acuzare. Cu cel puţin cinci zile înainte de deliberarea acesteia, acuzatul trebuie să fie citat să se prezinte personal sau prin intermediul avocatului său pe care-l va desemna printr-o scrisoare simplă vizată de directorul închisorii. Camera de acuzare se pronunţă după ce ascultă acuzatul sau avocatul său, dacă aceştia sunt prezenţi, şi procurorul. Dacă ancheta este dirijată de un judecătorul de la curtea de apel în virtutea articolului 29, camera de acuzare a curţii de apel este competentă pentru a se pronunţa.

b)                 După încheierea anchetei şi în termen de cinci zile până la expirarea perioadei susmenţionate, procurorul de la tribunalul în faţa căruia trebuie să fie judecată cauza sau procurorul de la curtea de apel (...) trebuie să transmită camerei de acuzare competente conform paragrafului următor, dosarul cu o propunere motivată. În alte cazuri, este aplicabil alineatul a).

2. În toate cazurile şi până la adoptarea deciziei definitive, durata maximală a detenţiei provizorii pentru o singură infracţiune nu poate depăşi un an pentru crime şi şase luni pentru delicte. În cazul circumstanţelor excepţionale, aceste perioade pot fi prelungite cu şase şi, respectiv, trei luni printr-o hotărâre sau decizie motivată şi nesusceptibilă de apel:

a)      de către camera de acuzare a curţii de apel (...)

b)      de către camera de acuzare a tribunalului de mare instanţă (...)

dacă ancheta este pendinte în faţa judecătorului de instrucţie şi detenţia provizorie trebuie să fie prelungită în virtutea primului paragraf, judecătorul de instrucţie trebuie, cu treizeci de zile până la exprirarea termenului maximal al acesteia, în conformitate cu acest paragraf, să transmită dosarul procurorului care îl va comunica în termen de cincisprezece zile împreună cu o propunere motivată la camera de acuzare. În toate celelalte cazuri, procurorul competent trebuie, cu el puţin douăzeci şi cinci de zile până la expirarea termenului maximal al detenţiei provizorii, în conformitate cu acest paragraf sau înaintea încheierii unei prelungiri deja ordonate, să prezinte camerei de acuzare competente o propunere de menţinere sau ridicare a detenţiei. Pentru surplus, se aplică dispoziţiile paragrafului precedent relative la citaţia de înfăţişare a acuzatului, la audierea sa, precum şi la cea a procurorului.”

 Dacă există un cumul ideal între mai multe infracţiuni sau dacă o infracţiune a fost comisă într-o manieră continuă, termenii prevăzuţi în articolul 287 sunt calculaţi pornind de la data primei detenţii a acuzatului pentru una din infracţiunile cumulate sau pentru una dintre acţiunile constitutive ale infracţiunii continue (articolul 288). În schimb, în caz de cumul real, durata detenţiei pentru fiecare dintre infracţini este specială şi articolul 288 nu se aplică.

 Când detenţia provizorie este prelungită după trimiterea sa în judecată, camera de acuzare competentă poate, la cererea acuzatului sau procurorului, sau chiar din oficiu, să plaseze persoana vizată sub regimul controlului judiciar (articolul 291 § 1).

 Dispoziţiile relative la procedura în faţa camerei de acuzare

 În conformitate cu articolul 306 din codul de procedură penală, deliberările camerei de acuzare nu sunt publice; deciziile sunt luate cu majoritatea voturilor, după audierea şi retragerea procurorului (articolul 138).

 Judecătorul de instrucţie trebuie să informeze părţile despre încheierea anchetei şi să transmită dosarul procurorului. Părţile pot astfel să-l roage pe acesta din urmă – chiar verbal – să le funizeze o copie a concluziilor pe care el intenţionează să le transmită camerei de acuzare; dacă ele formulează o asemenea cerere, procurorul le convoacă în acest scop într-un termen de douăzeci şi patru de ore. De la acest moment, părţile pot cere să se prezinte personal în faţa camerei de acuzare. Dacă, în schimb, ele nu doresc să primească o copie, procurorul nu este obligat să facă nici o notificare; concluziile sale sunt totuşi păstrate la grefa procuraturii şi părţile pot să le cunoască chiar dacă ele au fost trimise între timp la camera de acuzare (articolul 308).

Curtea de casaţie a considerat că cererea de înfăţişare personală trebuie să fie prezentată cel târziu la deliberarea camerei de acuzare pe parcursul căreia procurorul îşi expune concluziile (Curtea de casaţie, hotărârile nr. 187/81 şi 1813/81).

 Competenţa camerei de acuzare, după încheierea anchetei, este reglementată de articolul 309, care prevede:

„1. Camera de acuzare poate: a) să decidă de a nu menţine acuzaţia; b) să oprească definitiv urmărirea penală; c) să suspendeze urmărirea penală dar numai pentru crimele de omucidere voluntară, furt cu violenţă, extorcare, furt (...) şi incendiere voluntară; d) să ordoneze măsuri suplimentare de anchetă şi e) să trimită acuzatul în judecată în faţa unui tribunal competent.

2. Camera sesizată cu cererea uneia dintre părţi trebuie să ordoneze înfăţişarea acestora pentru ca ele să furnizeze, în prezenţa procurorului, orice precizare. Ea poate de asemenea să autorizeze consilierii să prezinte verbal observaţii relative la cauză. Camera poate de asemenea ordona din oficiu acţiunile menţionate mai sus. Ea nu poate respinge o cerere de înfăţişare decât pentru motive exacte care trebuie să fie expres menţionate în hotărârea sa. În cazul în care ea ordonă înfăţişarea uneia dintre părţi, camera este obligată să convoace şi să audieze şi cealaltă parte (...)”

Motivele pentru care camera de autorizare respinge o cerere de înfăţişare se referă la puterea discreţionară a acesteia şi reies din jurisprudenţă. În calitate de exemplu, Guvernul menţionează în memoriul său pericolul perturbării ordinii, riscul evadării sau maltratării acuzatului de către mulţime, imposibilitatea unui transfer rapid, etc. Totodată, majoritatea cererilor de înfăţişare (99 % conform unor estimări) este respinsă pe motiv că acuzatul a avut ocazia să-şi desfăşoare suficient argumentele în apărare în memoriul său. Cu toate acestea, se admite ca o respingere nemotivată sau tacită să antreneze nulitatea sa absolută conform articolului 171 § 1 d).

 Camera de acuzare trimite acuzatul în judecată când consideră că există probe destul de serioase, care ar permite susţinerea unei acuzaţii pentru o infracţiune determinată (articolul 313). În acelaşi timp ea se pronunţă asupra necesităţii de prelungire sau ridiare a detenţiei, în cazul în care acuzatul se află în detenţie (articolul 315 § 1).

 Hotărârea nr. 334/1982 a curţii de apel din Atena

 În hotărârea sa nr. 334/1982, la care s-a referit procurorul în rechizitoriile sale din 5 februarie 1991, prin care a fost respinsă cererea de înfăţişare a reclamantului (paragrful 22 de mai sus), curtea de apel a considerat:

„ (...) dreptul acuzatului de a solicita înfăţişarea sa în faţa camerei de acuzare în scopul prezentării explicaţiilor există (...), înainte de încheierea anchetei şi până la adoptarea deciziei definitive, doar în cazuri special prevăzute de lege cum ar fi cel al verificării duratei detenţiei provizorii (articolul 287 din codul de procedură penală). Prin urmare, o cerere de înfăţişare personală a acuzatului care se referă la ridicarea detenţiei sale provizorii sau la plasarea sa sub regimul controlului judiciar nu este admisibilă; ea cu atât mai mult nu era permisă în baza legislaţiei precedente (...) dacă o cameră de acuzare se pronunţa asupra unei cereri de eliberare (...). Aceasta ţine mai particular a) de titlul în baza căruia este plasat articolul 309 din codul de procedură penală, mai exact, „Competenţa camerei de acuzare după încheierea anchetei”, b) de poziţia paragrafului 2 al acestui aricol imediat după paragraful 1 care enumeră cazurile în care camera de acuzare se pronunţă asupra fondului cauzei, c) de faptul că pe când înfăţişarea acuzaţilor sau a consilierilor lor este prevăzută de articolul 287 – care reglementează chestiunile de durată maximală a detenţiei provizorii -, ea nu este prevăzută de articolele 284, 285, 286 şi 291 (...), şi d) de finalitatea articolului 309 § 2 (...) care acordă părţilor posibilitatea de a prezenta într-o modalitate contradictorie în faţa camerei de acuzare explicaţii şi precizări cu privire la cauza litigioasă; or, această posibilitate este concepută doar dacă o cameră de acuzare este chemată să se pronunţe asupra fondului cauzei; o discuţie contradictorie în faţa acesteia referitoare la subiectul unei cereri de înlocuire a detenţiei provizorii cu plasarea sub controlul judiciar este cu atât mai mult de neconceput (...). În aceste condiţii, apelul litigios nu este legal şi trebuie să fie respins ca neadmisibil.”

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dl Kampanis a sesizat Comisia (plângerea nr. 17977/91) la 7 martie 1991. Invocând articolul 5 §§ 1 şi 3 din Convenţie, el pretindea că detenţia sa provizorie era ilegală şi a depăşit un „termen rezonabil”. El pretindea pe deasupra o încălcarea a principiului egalităţii armelor în faţa camerei de acuzare a curţii de apel, fapt ce a adus atingere dreptului său la recurs în faţa unui tribunal, garantat de articolul 5 § 4.

 La 5 mai 1993, Comisia a acceptat plângerea reclamantului, în măsura în care se referea la procedurile în faţa camerei de acuzare care se încheiase după 7 septembrie 1990, şi a respins plângerea pentru surplus.

În raportul din 11 ianuarie 1994 (articolul 31), ea menţiona, în unanimitate, o încălcare a articolului 5 § 4, în ceea ce priveşte procedura relativă la cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991.

Textul integral al avizului său este anexat la prezenta hotărâre.[*]

CONCLUZIILE PREZENATE CURŢII

 În memoriul său, Guvernul invită Curtea

„să respingă plângerea Dlui S. Kampanis (...) şi să decidă că reclamantul nu a fost victima unei încălcări a articolului 5 § 4 din Convenţie”.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA OBIECTUL LITIGIULUI

 În decizia sa cu privire la admisibilitatea cererii, Comisia a acceptat plângerea Dlui Kampanis în baza articolului 5 §4 din Convenţie în măsura în care se referea la procedurile în faţa camerei de acuzare a curţii de apel care s-au încheiat după 7 septembrie 1990. Totodată, nici în această decizie, nici în avizul său ea nu a examinat plângerea relativă la cererea de eliberare formulată de către reclamant la 18 septembrie 1990 (paragraful 19 de mai sus) şi deci după data menţionată mai sus.

 Investită cu jurisdicţie deplină în limitele cazului cu care a fost sesizată, Curtea dispune în special de competenţa de a cunoaşte orice chestiune de fapt care survine pe parcursul examinării litigiului; ea rămâne liberă de a aprecia personal constatările din raportul Comisiei şi, după caz, de a se îndepărta de ele, în lumina tuturor elementelor pe care le posedă sau pe care le va obţine dacă va fi necesar (vezi, printre altele, hotărârea Kraska c. Elveţiei din 19 aprilie 1993, seria A nr. 254-B, pag. 47, § 22).

 Or, Curtea constată că, în cererea sa către Comisie, Dl Kampanis s-a plâns de totalitatea procedurilor care îl vizau în termeni generali fără a le deosebi una câte una. Pe deasupra, din dosarul din faţa Curţii nu reiese că el a însoţit cererea sa de eliberare din 18 septembrie 1990 cu o cerere de înfăţişare personală.

Prin urmare, nu este necesar de a examina din oficiu acest aspect al cererii.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 5 § 4 DIN CONVENŢIE

 Reclamantul a invocat articolul 5 § 4 din Convenţie, care prevede:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii detenţiei sale şi să dispună eliberarea sa dacă detenţia este ilegală.”

 Conform jurisprudenţei Curţii, posibilitatea pentru un deţinut „de a fi audiat personal sau, după necesitate, prin intermediul unei anumite forme de reprezentare” figurează în unele cazuri printre „garanţiile fundamentale de procedură aplicate în materie de privaţiune de libertate” (hotărârea Sanchez-Reisse c. Elveţiei din 21 octombrie 1986, seria A nr. 107, pag. 19, § 51). Acesta este în particular cazul când înfăţişarea deţinutului poate fi considerată ca modalitatea de a asigura respectarea egalităţii armelor, una din principalele apărări indispensabile pentru un proces cu caracter judiciar în viziunea Convenţiei.

 Reclamantul a alegat o încălcare a acestei egalităţi a armelor în faţa camerei de acuzare a curţii de apel din Atena. Ea rezulta în refizul de a-i permite să se înfăţişeze personal în faţa acestei jurisdicţii în timp ce procurorul a fost audiat.

 Curtea subliniază că pot fi luate în considerare doar trei cereri de înfăţişare: prima, prezentată de Dl Kampanis la 18 decembrie 1990 cu ocazia procedurii relative la trimiterea sa în judecată (paragraful 23 de mai sus); cea de-a doua şi a treia formulate la 30 ianuarie şi la 29 martie 1991, împreună cu cererile de eliberare (paragrafele 20 şi 25 de mai sus).

Pentru a cerceta dacă reclamantul în realitate a fost afectat de situaţia de care se plânge, ea trebuia să ţină cont de starea cauzei la momentul relevant şi de cererile anterioare de eliberare.

 Cererea din 18 decembrie 1990

 Curtea menţionează că, în virtutea articolului 309 § 2 din codul de procedură penală, înfăţişarea acuzatului este un drept al său, dacă acesta îl reclamă (paragraful 37 de mai sus). Pentru a fi admisibilă, o asemenea cerere trebuie să fie prezentată din momentul în care acuzatul primeşte o copie a concluziilor procurorului sau ia cunoştinţă cu ele personal la grefa procuraturii şi cel târziu cu ocazia deliberării camerei de acuzare pe parcursul căreia procurorul îşi desfăşoară concluziile (articolul 308 şi jurisprudenţa Curţii de casaţie – paragraful 36 de mai sus).

 Or, în speţă, reclamantul cerea înfăţişarea sa la 18 decembrie 1990 pe când procurorul a fost audiat la 17 septembrie 1990. Camera de acuzare a menţionat corect acest lucru în hotărârea sa din 26 februarie 1991 (paragraful 24 de mai sus).

Curtea consideră că Dl Kampanis, deoarece nu a respectat termenii fixaţi de legislaţia naţională în această materie, nu se poate plânge de un atentat la principiul egalităţii armelor în ceea ce priveşte această procedură.

B. Cererea din 30 ianuarie 1991

 Guvernul afirmă că respingerea cererii din 30 ianuarie 1991 de către camera de acuzare era pe deplin justificată şi nu aducerea atingere drepturilor reclamantului; acesta desfăşurându-şi detaliat argumentele în scris, încât nu mai era necesară o clarificare orală. Mai mult decât atât, acestea din urmă trebuiau considerate ca părţi constitutive ale unui tot întreg deoarece toate aveau un obiect comun şi se întemeiau pe aceleaşi fapte şi aceleaşi argumente.

 Curtea constată că Dl Kampanis a solicitat la 30 ianuarie 1991 audierea sa pe când după 11 iunie 1990, ancheta era încheiată şi după 5 septembrie 1990 dosarul era în faţa camerei de acuzare, care trebuia să se pronunţe în scurt timp atât asupra trimiterii reclamantului în judecată, cât şi asupra menţinerii sau ridicării detenţiei sale (paragrafele 15 şi 38 de mai sus).

Articolul 309 § 2 din codul de procedură penală acordă acuzatului posibilitatea de a furniza precizări orale în faţa camerei de acuzare (paragraful 37 de mai sus). Jurisprudenţa jurisdicţiilor din Grecia – pe care le-a respectat procurorul când a cerut respingerea cererii litigioase – precizează că o asemenea înfăţişare poate fi concepută doar dacă jurisdicţia se pronunţă asupra unuia dintre cazurile menţionate în paragraful 1 al acestui articol sau în cazuri speciale prevăzute de lege, mai exact de articolul 287 din codul de procedură penală (paragraful 39 de mai sus).

În plus, la epocă, când, de fapt, paragraful 1 din articolul 287 permitea înfăţişarea acuzatului dacă detenţia trebuia să fie prelungită pentru prima dată cu şase luni (pentru crime), paragraful 2 al aceluiaşi articol, aplicabil în cazul reclamantului, nu conţinea dispoziţii similare pentru prelungirea ulterioară a aceleiaşi detenţii în cazul circumstanţelor excepţionale (paragraful 32 de mai sus). În cererea sa de elibeare din 5 iulie 1990 – care se afla în afara ariei de control a Curţii -, reclamantul denunţa această lacună a legislaţiei greceşti, solicitând beneficierea de dispoziţia mai favorabilă din paragraful 1 al articolului 287 (paragraful 17 de mai sus).

În continuare, Curtea menţionează că paragraful 6 al acestui articol, în vigoare la epoca faptelor, prevedea această posibilitate (paragraful 32 de mai sus). Cu toate acestea, cei înfăţişaţi, interogaţi de Curte în timpul audierii, nu au furnizat nici o explicaţie convingătoare asupra faptului că în speţă nu a fost aplicat paragraful 6.

 Or, procurorul a depus la 5 februarie 1991 în faţa camerei de acuzare concluziile sale scrise în care cerea respingerea cererilor Dlui Kampanis de eliberare şi de înfăţişare personală; el le-a explicat oral a doua zi (paragraful 21 de mai sus). Camera de acuzare a statuat în acelaşi sens la 13 februarie (paragraful 22 de mai sus), fără ca reclamantul să fi luat cunoştinţă de aceste concluzii şi fără ca el să le fi putut respinge în scris sau oral.

În cadrul audierii din 21 februarie 1995, delegatul agentului Guvernului a admis, pe de o parte, că codul de procedură penală la această etapă nu acorda acuzatului dreptul de a reclama o copie a concluziilor procurorului sau de a le primi din oficiu şi, pe de altă parte, că acuzatul putea cere o copie a procesului-verbal al audierii procurorului după pronunţarea hotărârii camerei.

 Guvernul susţinea totodată că aceste circumstanţe nu erau suficiente pentru a stabili o încălcare a principiului egalităţii armelor. El a înaintat arumentul că rolul procurorului nu este identic cu cel al unei „părţi” la proces dar cu cel al unui organ imparţial având misiunea de a asista judecătorii la descoperirea adevărului şi aplicarea legii: după declanşarea acţiunii publice, el nu face decât să furnizeze „contradicţia necesară pentru vocea unilaterală a apărării”.

 Curtea nu poate pierde din vedere faptul că procurorul reprezintă în mod esenţial interesele societăţii în procesul penal. În contextul cererii litigioase, misiunea sa consta în faptul de a sugera camerei de acuzare menţinerea în detenţie sau eliberarea acuzatului; or, în speţă, el întotdeuna a pledat în favoarea prelungirii.

 Pe de altă parte, Curtea recunoaşte că reclamantul a depus, în timpul anchetei şi chiar după încheierea acesteia, mai multe cereri de eliberare şi numeroase memorii în acest scop. Argumentele sale, majoritatea relative la calificarea infracţiunilor înaintate împotriva lui şi la motivele încarcerării sale, erau fără nici o îndoială cunoscute de procuror şi camera de acuzare.

Totodată, atunci când formula cererea litigioasă, Dl Kampanis se afla în detenţie de douăzeci şi cinci de luni şi zece zile în virtutea a trei ordonanţe succesive, fiecare dintre care fixând un punct de plecare diferit penru calcularea detenţiei sale provizorii; două dintre ele au fost prelungite până la termenul maximal autorizat de Constituţie. Or, în cererea sa, el denunţa printre altele incompatibilitatea acestei durate cu Costituţia şi Convenţia.

 În baza acestor argumente, Curtea consideră că egalitatea armelor impunea acordarea reclamantului posibilităţii de a se înfăţişa concomitent cu procurorul pentru a putea răspunde concluziilor sale.

Din cauza că nu a oferit reclamantului o participare adecvată la un proces, a cărui rezultat era deteminant pentru menţinerea sau ridicarea detenţiei sale, sistemul juridic grec în vigoare la epocă şi cel care a fost aplicat în prezenta cauză nu satisface exigenţele articolului 5 § 4.

 Astfel, a avut loc o încălcare a articolului 5 § 4 în ceea ce priveşte această procedură.

C. Cererea din 29 martie 1991

 Curtea menţionează din start că camera de acuzare a curţii de apel a permis Dlui Kampanis şi avocatului său, pe de o parte, să se prezinte în faţa sa la 16 aprilie 1991 în prezenţa procurorului şi, pe de altă parte, să depună până la 23 aprilie un memoriu suplimentar (paragraful 26 de mai sus).

 După exemplul Guvernului şi al Comisiei, ea consideră că nu a fost stabilită nici o încălcare a articolului 5 § 4.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50 DIN CONVENŢIE

 Conform articolului 50 din Convenţie:

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

În virtutea acestui text, reclamantul pretinde reparaţia unui prejudiciu şi rambursarea costurilor şi cheltuielilor.

 Prejudiciul

 Reclamantul pretinde că a suferit un prejudiciu material din cauza încarcerării sale – ilegale în opinia lui – pe parcursul perioadei care a depăşit cele douăsprezece luni prevăzute de articolul 6 § 4 din Constituţie (paragraful 31 de mai sus); el l-a evaluat la 21 milioane drahme bazându-se pe salariile pe care trebuia să le primească în această perioadă în calitate de preşedinte-director general al EVO.

Suplimentar el a mai pretins 20 milioane de drahme pentru prejudiciul moral.

 Guvernul a argumentat în favoarea respingerii pretenţiilor Dlui Kampanis.

 Cât priveşte delegatul Comisiei, el nu şi-a exprimat opinia.

 Curtea nu a obsevat nici o legătură de cauzalitate între încălcarea articolului 5 § 4 din Convenţie şi prejudiciul material pretins.

Referitor la prejudiciul moral, ea consideră că constatarea încălcării constituie o satisfacţie echitabilă suficientă.

 Costuri şi cheltuieli

 Reclamantul a solicitat rambursarea costurilor şi cheltuielilor suportate în cadrul proceselor desfăşurate în Grecia, apoi la Strasbourg, dar a lăsat fixarea valorii la discreţia Curţii.

 Guvernul a declarat să este pregătit să plătească cheltuielile absolut necesare, rezonabile şi real expuse de către reclamant cu ocazia cererii de eliberare din 30 ianuarie 1991. Referitor la procedura în faţa organelor Convenţiei, el a subliniat lipsa audierii în faţa Comisiei.

 În baza concluziei sale care figurează în paragraful 59 din hotărâre şi jurisprudenţa sa în această materie, Curtea a hotărât echitabil să acorde reclamantului 1 400 000 drahme.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,

 Hotărăşte că a avut loc încălcarea articolului 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura relativă la cererea de eliberare din 30 ianuarie 1991;

 Hotărăşte că nu a avut loc încălcarea articolului 5 § 4 din Convenţie în ceea ce priveşte procedurile relative la cererea din 18 decembrie 1990 în contextul procesului de trimitere în judecată şi la cererea de eliberare din 29 martie 1991;

 Hotărăşte că prezenta hotărâre constituie în sine o satisfacţie echitabilă suficientă în ceea ce priveşte prejudiciul moral pretins;

 Hotărăşte că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 1 400 000 (un milion patru sute de mii) drahme pentru costuri şi cheltuieli;

 Respinge cererea de satisfacţie echitabilă pentru surplus.

Alcătuită în franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 13 iulie 1995.

Semnat: Rolv Ryssdal

Preşedinte

Pentru Grefier

Semnat: Vincent Berger

Şef de diviziune

la grefa Curţii

[1] Cazul poartă numărul 19/1994/466/547. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie

[2] Regulamentul A se aplică tuturor cauzelor deferite Curţii până la intrarea în vigoarea a protocolului 9 şi, după această dată, doar cauzelor care vizează Statele care nu sunt legate prin acest Protocol. El corespunde regulamentului intrat în vigoare la 1 ianuarie 1983 şi amendat de atunci de mai multe ori.

[*] Nota grefierului: din considerente de ordin practic, el nu există decât în versiunea tipărită (volumul 318-B din seria A a publicaţiilor Curţii), dar oricine îl poate obţine la grefă.

 

Full & Egal Universal Law Academy