©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Notă de informare privind jurisprudenţa Curţii nr. 196
Mai 2016
Karácsony și alții împotriva Ungariei (MC) - 42461/13 și 44357/13
Hotărârea din 17.5.2016 (MC)
Art. 10
Art. 10 § 1
Libertatea de exprimare
Deputați ai opoziției condamnați pentru că au afișat pancarte și au folosit o portavoce în timpul voturilor parlamentare: încălcare
În fapt – La momentul faptelor, șapte dintre reclamanți erau membri ai opoziţiei din cadrul Adunării Naționale a Ungariei. Pe baza unei cereri prezentate de către președintele acesteia din urmă, reclamanților li s-au aplicat amenzi între 170 și 600 EUR pentru perturbarea gravă a lucrărilor parlamentare, după ce au afișat pancarte și au folosit o portavoce, acuzând Guvernul de corupție. Amenzile au fost aplicate de către Adunare în sesiune plenară, fără dezbatere.
Prin două hotărâri pronunțate la 16 septembrie 2014, în cauzele Karácsony și alții (42461/13, Notă de informare 177) respectiv Szél și alții (44357/13) o Cameră a Curții a concluzionat în unanimitate încălcarea libertății de exprimare a reclamanților, garantată de art. 10 din Convenţie.
La 16 februarie 2015, cauzele au fost trimise în faţa Marii Camere, la cererea Guvernului.
În drept – Art. 10: Amenzile aplicate reclamanților au constituit o ingerință în dreptul lor la libertatea de exprimare. Era vorba, în principal, de mijloace de comunicare nonverbală, și anume de expunerea unei pancarte și a unor bannere. Măsurile denunțate au fost impuse pe baza unei dispoziții (art. 49 § 4 din legea referitoare la Adunare), care, la fel ca alte legi similare din numeroase țări europene, era mai mult sau mai puțin vagă, și a cărei interpretare și aplicare depindeau de practica parlamentară. Cu toate acestea, deputați de profesie, reclamanții ar fi trebuit să fie capabili să prevadă, într-o măsură rezonabilă, consecințele probabile ale comportamentului lor, chiar dacă dispoziția în litigiu nu fusese niciodată aplicată anterior. Prin urmare, dispoziția avea așadar precizia dorită pentru ca ingerința să fie prevăzută de lege. Această ingerinţă urmărea două scopuri legitime: apărarea ordinii şi protejarea drepturilor celorlalţi.
În ceea ce priveşte întrebarea dacă ingerinţa era necesară într-o societate democratică, Curtea a fost invitată pentru prima dată să examineze conformitatea cu art. 10 din Convenție a unor măsuri disciplinare interne îndreptate împotriva unor deputați din cauza modului în care s-au exprimat în Parlament. Marea Cameră reamintește principiile generale, dezvoltate în jurisprudența sa, care reglementează libertatea de exprimare, atât în general, cât și în cadrul Parlamentului, care trebuie puse în balanță în speță.
a) Libertatea de exprimare – Principiile generale cu privire la întrebarea dacă o ingerință în libertatea de exprimare este „necesară într-o societate democratică” sunt bine stabilite și au fost rezumate în hotărârile Animal Defenders International împotriva Regatului Unit (MC) (48876/08, 22 aprilie 2013, Nota de informare 162) și Delfi AS împotriva Estoniei (MC) (64569/09, 16 iunie 2015, Nota de informare 186).
b) Garanții procedurale – echitatea procesului și garanțiile procedurale acordate sunt elemente care, în anumite circumstanțe, pot fi eventual luate în considerare în aprecierea proporționalității unei ingerințe în libertatea de exprimare (Association Ekin împotriva Franței, 39288/98, 17 iulie 2001; Lombardi Vallauri împotriva Italiei, 39128/05, 20 octombrie 2009, Nota de informare 123 ; Cumhuriyet Vakfı și alții împotriva Turciei, 28255/07, 8 octombrie 2013, Nota de informare 167).
c) Libertatea de exprimare a parlamentarilor – Curtea a subliniat constant importanța libertății de exprimare a parlamentarilor, vectori prin excelență ai unui discurs politic. Astfel, o ingerință în libertatea de exprimare a unui parlamentar al opoziției impune controlul cel mai strict al Curții (Castells împotriva Spaniei, 11798/85, 23 aprilie 1992).
d) Libertatea de exprimare în Parlament – Declarațiile făcute în Parlament se bucură de un grad ridicat de protecție, care reflectă regula imunității parlamentare. Garanțiile oferite de imunitatea parlamentară în cele două aspecte ale sale (lipsa de răspundere şi inviolabilitatea) au drept scop să asigure independența Parlamentului în îndeplinirea misiunii sale. Protecția acordată libertății de exprimare în Parlament are drept scop protejarea intereselor acestuia din urmă, în general, și nu trebuie să se creadă că de ea beneficiază doar membrii Parlamentului, individual. Acestea fiind zise, libertatea dezbaterii parlamentare nu este absolută și statul poate impune anumite restricții sau sancțiuni, ulterior Curtea având competența să se pronunțe cu privire la compatibilitatea acestora cu libertatea de exprimare. În acest context, este important să se facă o distincție între conținutul intervențiilor parlamentare și modul în care sunt exprimate, precum și timpul și locul alese. Deși statul sau Parlamentul însuși ar trebui să reglementeze, în principiu, în mod independent, timpul, locul și modul intervențiilor în Parlament, Curtea exercitând astfel un control limitat, cele două instituții au o latitudine redusă în ceea ce privește stabilirea conținutului declarațiilor făcute în Parlament. Acestea fiind zise, o anumită doză de reglementare poate fi considerată necesară pentru a preveni mijloace de exprimare precum apelurile directe sau indirecte la violență. Pentru a verifica dacă s-a păstrat libertatea de exprimare, controlul operat de Curte trebuie, în acest caz, să fie mult mai riguros. Convenția stabilește o legătură strânsă între caracterul cu adevărat democratic al unui regim politic și funcționarea eficientă a Parlamentului. În materie, sarcina instanței judecătorești naționale este de a găsi echilibrul corect între drepturile fiecărui deputat și eficiența activității parlamentare, având în vedere faptul că drepturile minorității parlamentare trebuie să fie, de asemenea, luate în considerare.
e) Autonomia Parlamentului – Normele care reglementează funcționarea internă a Parlamentului decurg din principiul constituțional al autonomiei parlamentare, potrivit căruia Parlamentul este cel care își reglementează operațiunile interne. Autonomia parlamentară include puterea Parlamentului de a pune în aplicare norme care să asigure buna desfășurare a activității sale. În principiu, normele interne de funcționare ale unui Parlament național țin de marja de apreciere a statului contractant, marjă a cărei amploare depinde de o serie de factori, în special de tipul declarațiilor făcute. Având în vedere aceste elemente, există un interes public imperios în a veghea că Parlamentul, respectând pe deplin cerințele libertății de exprimare, poate funcționa în mod corespunzător și să-și îndeplinească misiunea într-o societate democratică. Marja de apreciere acordată în materie trebuie așadar să fie largă. Cu toate acestea, la fel de importantă, latitudinea, inerentă conceptului de autonomie parlamentară, de care se bucură autoritățile naționale nu este absolută și trebuie să fie compatibilă cu conceptele de regim politic veritabil democratic și cel de stat de drept. În special, trebuie găsit un echilibru pentru a le asigura persoanelor minoritare un tratament corect și pentru a se evita orice abuz de poziție dominantă. Prin urmare, autonomia parlamentară nu poate fi deturnată pentru a sufoca libertatea de exprimare a parlamentarilor. Ar fi incompatibil cu obiectul și scopul Convenției ca, prin stabilirea unui anumit regim al autonomiei parlamentare, statele contractante să se sustragă de la responsabilitățile care le revin în temeiul Convenției în ceea ce privește exercitarea libertății de exprimare în Parlament. În mod similar, majoritatea nu se poate baza pe normele care reglementează funcționarea internă a Parlamentului pentru a abuza de poziția sa dominantă în raport cu opoziția. Curtea consideră că este important ca minoritatea parlamentară să fie protejată împotriva abuzurilor majorității. Prin urmare, va examina cu atenție deosebită orice măsură care pare să fie doar sau în principal în defavoarea opoziției.
-ooOoo-
În ceea ce privește situația din speță, Curtea admite că, prin afișarea unei pancarte și folosirea unei portavoci, reclamanții au perturbat ordinea în cadrul Adunării, astfel încât era necesar să se răspundă unui astfel de comportament. În plus, nu au fost sancționați din cauză că și-au exprimat opiniile cu privire la chestiunile dezbătute în cadrul Adunării, ci mai degrabă din cauza timpului, locului și modalităților în care au ales să facă acest lucru.
În ceea ce privește întrebarea dacă restrângerea libertății de exprimare a reclamanților a fost însoțită de garanții eficiente și adecvate împotriva abuzurilor, Curtea face distincție între două situații diferite. Prima este cea a unui Parlament care ar acționa în mod evident prin exces de putere, arbitrar, prin rea-credință, impunând o sancțiune neprevăzută de regulamentul său intern sau incontestabil disproporționată față de presupusa infracțiune disciplinară. Parlamentul respectiv nu s-ar putea baza într-un astfel de caz pe propria autonomie pentru a justifica sancțiunea pe care o aplică, asupra căreia Curtea ar putea așadar să-și exercite controlul deplin. Al doilea caz – de reținut în speță – este cel al unui parlamentar sancționat căruia procedura parlamentară nu-i oferă garanțiile procedurale elementare care să-i permită să conteste acțiunea măsura disciplinară al cărei subiect este. Curtea recunoaște diferența dintre sancțiunile imediate, care împiedică un parlamentar să se exprime, și sancțiunile a posteriori, precum amenda aplicată în speță. În materie de sancțiuni disciplinare a posteriori, garanțiile procedurale oferite în acest sens ar trebui să includă, cel puțin, dreptul respectivului parlamentar să fie audiat printr-o procedură parlamentară înainte de pronunțarea sancțiunii. Acest drept pare din ce în ce mai mult să constituie în statele democratice o normă procedurală elementară, care nu se limitează doar la cadrul juridic, așa cum arată, în special, art. 41 § 2 lit. a) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Modalitățile sale de punere în aplicare ar trebui să fie adaptate la contextul parlamentar, știindu-se că trebuie găsit un echilibru care să permită să se asigure minorității parlamentare un tratament just și adecvat pentru a preveni orice abuz de poziție dominantă din partea majoritatății. În plus, chiar dacă un parlamentar care a primit o sancțiune disciplinară nu beneficiază de dreptul de a face recurs în afara cadrului parlamentar pentru a se opune acesteia, garanțiile procedurale sunt cu atât mai mult necesare în acest context, având în vedere perioada de timp care s-a scurs între comportamentul denunțat și impunerea sancțiunii în sine. De altfel, orice decizie a posteriori de impunere a unei sancțiuni disciplinare trebuie să prezinte motivele esențiale astfel încât să-i permită nu numai parlamentarului respectiv să-i înțeleagă justificarea, cât și publicului să-și exercite dreptul de a examina subiectul.
La momentul faptelor, legislația națională nu oferea unui deputat sancționat niciun mijloc de a se implica în procedura relevantă, în special să fie audiat. Deciziile de a aplica amenzi reclamanților nu conțineau niciun motiv pertinent. Niciuna dintre opțiunile menționate de Guvern de a se opune măsurilor în cauză, și anume o intervenție în fața plenului Adunării, a Comisiei Adunării sau a comisiei competente pentru interpretarea rgulamentului intern nu le-ar fi permis să conteste în mod efectiv propunerea preşedintelui. Deși, în 2014, a fost introdusă posibilitatea ca un membru amendat să formuleze recurs și să-și prezinte argumentele în fața unei comisii parlamentare, reforma respectivă nu a avut niciun impact asupra situației reclamanților. Rezultă că ingerința denunțată în exercitarea dreptului lor la libertatea de exprimare nu era proporțională cu obiectivele legitime urmărite, întrucât nu era însoțită de garanții procedurale adecvate. Prin urmare, nu era necesară într-o societate democratică.
Concluzie: încălcare (unanimitate).
Art. 41 Acordarea de sume cuprinse între 170 și 600 EUR pentru prejudiciul material; constatarea încălcării reprezintă o reparație echitabilă pentru orice prejudiciu moral suferit.
© Consiliul Europei/Curtea Europeană a Drepturilor Omului Redactat de grefă, prezentul rezumat nu obligă Curtea.
Note de informare privind jurisprudenţa (Notes d’information sur la jurisprudence)
Full & Egal Universal Law Academy