CASE OF KARLHEINZ SCHMIDT v. GERMANY - [Romanian Translation]

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

CAUZA KARLHEINZ SCHMIDT

Cererea nr. 13580/88

Hotărâre

18 iulie 1994

În cauza Karlheinz Schmidt contra Germaniei[1],

Curtea europeană a Drepturilor Omului, constituită, în conformitate cu articolul 43 din Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale („Convenţia”) şi cu clauzele pertinente din regulamentul său, într-o cameră alcătuită din următorii judecători:

Dnii R. Ryssdal, preşedinte,

R.Bernhardt,   

F. Matscher,

A. Spielmann,

Dna  E. Palm,

DlJ.M. Morenilla,

SirJohn Freeland,

DniiG. Mifsud Bonnici,

D. Gotchev,

precum şi Dl M.-A. Eissen, grefier şi Dl H. Petzold, grefier adjunct,

După ce a deliberat în camera de consiliu la 23 februarie, 22 şi 24 iunie 1994,

A pronunţat această hotărâre, adoptată la această ultimă dată:

PROCEDURA

 Cauza a fost deferită Curţii de către Comisia europeană a Drepturilor Omului („Comisia”) la 7 aprilie 1993, în termenul de trei luni prevăzut de articolele 32 § 1 şi 47 din Convenţie. La originea cauzei se află o cerere (nr. 13580/88) îndreptate împortiva Republicii federative a Germaniei, introduse la Comisie la 11 august 1987 de către cetăţeanul acestui Stat, Dl Karlheinz Schmidt, în virtutea articolului 25.

Cererea Comisiei face trimitere la articolele 44 şi 48 precum şi la declaraţia Germaniei prin care este recunoscută jurisdicţia obligatorie a Curţii (articolul 46). Ele au drept scop obţinerea unei deciziei asupra punctului de a şti dacă faptele expuse în cauză prezintă o încălcare din partea Statului pârât a exigenţelor articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolele 1 din Protocolul nr. 1 şi 4 § 3 d) din Convenţie.

 Răspunzând invitaţiei prevăzute în articolul 33 § 3 d) din regulament, reclamantul şi-au exprimat dorinţa de a participa la proces şi a desemnat un reprezentat (articolul 30), căruia preşedintele i-a permis să utilizeze limba germană (articolul 27 § 3 din regulament).

 Camera constituită îi includea cu drepturi depline pe Dl R. Bernhardt, judecător ales cu cetăţenie germană (articolul 43 din Convenţie), şi Dl R. Ryssdal, preşedintele Curţii (articolul 21 § 3 b) din regulament). La 23 aprilie 1993, acesta a tras la sorţi numele celorlalţi şapte membri: Dl F. Matscher, Dl J. De Meyer, Dna E. Palm, Dl J.M. Morenilla, Sir John Freeland, Dl G. Mifsud Bonnici şi D. Gotchev, în prezenţa grefierului. (articolele 43 in fine din Convenţie şi 21 § 4 din regulament). Ulterior, Dl A. Spielmann, supleant, la înlocuit pe Dl De Meyer, care nu a avut posibilitate să participe la examinarea cazului (articolele 22 § 1 şi 24 § 1 din regulament).

 În calitate de preşedinte al camerei (articolul 21 § 5 din regulament), Dl Ryssdal a consultat, prin intermediul grefierului adjunct, agentul Guvernului german („Guvernul”), avocatul reclamantului şi delegatul Comisiei referitor la organizarea procedurii (articolul 37 § 1 şi 38). În conformitate cu ordonanţa emisă în consecinţă, grefierul a primit memoriul Guvernului la 22 noiembrie 1993 şi observaţiile reclamantului la 22 şi 26 noiembrie. La 23 decembrie, secretarul Comisiei l-a informat că delegatul se va exprima în cadrul audierii.

La 7 februarie 1994, Comisia a pregătit diverse documente după cum a invitat-o grefierul urmând instrucţiile preşedintelui.

 În conformitate cu decizia preşedintelui – care de asemenea a autorizat reprezentanţii Guvernului să-şi prezinte pledoariile în germană (articolul 27 § 2 din regulament) -, dezbaterile publice s-au desfăşurat la 22 februarie 1994, la Palatul Drepturilor Omului de la Strasbourg. În prealabil Curtea s-a întrunit într-o şedinţă de pregătire.

S-au prezentat:

-          pentru Guvern

Dnii J. Meyer-Ladewig, Ministerialdirigent,

Ministerul federal al Justiţiei, agent,

R. Vögtle, Oberregierungsrat,

Ministerul de Interne al

Landului de bade-Wurtemberg,

DnaV. Jungewelter, judecător la Landgericht,

detaşat la ministerul federal

al Justiţiei,consilieri,

-          pentru Comisie

Dl A. Weitzel,delegat,

-          pentru reclamant

Dl V. Olbrich, Regierungsrat, consilier.

Curtea a audiat declaraţiile Dlor Meyer-Ladewig, Vögtle, Weitzel şi Olbrich.

ÎN FAPT

 CIRCUMSTANŢELE SPEŢEI

 Cetăţean german născut în 1939, Dl Kerlheinz Schmidt locuieşte la Tettnang, în Landul de Bade-Wurtemberg.

La 30 aprilie 1982, serviciul municipal competent i-a cerut să plătească o contribuţie pentru serviciul de pompieri (Feuerwehrabgabe) în valoare de 75 mărci germane (DM) pentru anul 1982. Decizia se baza pe articolul 43 din Legea Landului cu privire la brigadele de pompieri în varianta din 27 noiembrie 1978 (Feuerwehrgesetz, paragraful 14 de mai jos – „legea din 1978”) şi pe hotărârea municipală (Satzung) din 5 decembrie 1979 şi preciza că orice persoană de sex masculin care locuia la tettnang la începutul anului bugetar (1 ianuarie) era obligată s-o plătească.

 Această decizie i s-a părut contară, în special, principiului constituţional al egalităţii în faţa legii (articolul 3 din Legea fundamentală – Grundgesetz), şi reclamantul a formulat un apel împotriva ei, pe care autoritatea administrativă (Landratsamt) din disctrictul Lacul Constance (Bodenseekreis) a respins-o la 20 iulie.

 La 16 august 1982, el a sesizat tribunalul administrativ (Verwaltungsgericht) din Sigmaringen, care i-a respins apelul la 18 august 1983; făcând referire atît la jurisprudenţa Curţii constituţionale federale (Bundeverfassungsgericht) cât şi a curţii administrative (Verwaltungsgerichtshof) a Landului, ea a considerat compatibilă Constituţia obligaţia pentru bărbaţi, şi nu pentru femei, de a-şi satisface serviciul în brigada de pompieri sau de a plăti o contribuţie financiară.

 Curtea administrativă a respins apelul înaintat de Dl Schmidt împotriva deciziei tribunalului; ea nu a permis reclamantului să înainteze un recurs în anulare.

Ea a reamintit că după exemplul Curţii constituţionale, ea întotdeauna considera compatibilă cu Constituţia legislaţia care obliga doar locuitorii de sex masculin ai unei localităţi să plătească o contribuţie pentru serviciul de pompieri. Argumentele reclamantului nu o puteau determina să-şi reexamineze jurisprudenţa, nici să se defere din nou chestiunea Curţii constituţionale: nu existau nici fapte noi care să fie aduse în faţa ei, nici vreo schimbare fundamentală a concepţiilor juridice în această materie. Curtea a declarat că se alătură unei hotărâri a Curţii constituţionale, din 5 iulie 1983, care a precizat că având în vedere pericolele indispensabile serviciului de pompieri, existau motive obiective pentru a impune această obligaţie bărbaţilor, nu şi femeilor.

 Reclamantul a atacat această hotărâre, pronunţată la 25 martie 1986, în măsura în care ea nu-i permitea să înainteze un recurs în anulare, dar Curtea administrativă federală (Bundesverwaltungsgericht) a respins apelul la 6 octombrie 1986.

În opinia sa, cauza nu impunea nici o chestiune de principiu (grundlegende Bedeuting). Cât priveşte punctul de a şti dacă exigenţa unei contribuţii pentru serviciul de pompieri încălca Constituţia, ea a dat un răspuns negativ în conformitate cu o hotărâre a Curţii constituţionale, din 17 octombrie 1961. O nouă sesizare a acestei înalte jurisdicţii era posibilă doar dacă ar fi existat fapte noi sau vreo schimbare fundamentală a concepţiilor juridice. Or, curtea administrativă a Landului nu a constat nimic asemănător.

 Dl Schmidt în final s-a adresat, la 11 noiembrie 1986, la Curtea constituţională federală. Statuînd într-un comitet din trei membri, ea a decis la 31 ianuarie 1987 de a nu accepta recursul, lipsită în opinia ei de şanse suficiente de succes. Ea a menţionat, inter alia:

„(...)

Curtea constituţională federală deja s-a pronunţat, în hotărârea sa din 17 octombrie 1961 (...), cu privire la dispoziţiile care corespund actualului articol 43 § 2, prima frază, din legea Bade-Wurtemberg cu privire la trupele de pompieri, că nu a fost încălcat principiul egalităţii. În deciziile pronunţate ulterior (...) la 6 decembrie 1978 (1 BvR 722/77), 13 noiembrie 1979 (1 BvR 768/79), 5 iulie 1983 (1 BvR 210/83), 19 noiembrie 1985 (1 BvR 609/85) şi 11 decembrie 1985 (1 BvR 1277/85), ea a precizat că din punctul de vedere al articolului 3 § 2 din Legea fundamentală !care consacră principiul egalităţii sexelor], nu au intervenit între timp vreo schimbare generală a concepţiilor juridice; limitarea la locuitorii masculini ai unei localităţi a obligaţiei de a satisface serviciul în trupele de pompieri continuă să fie obiectiv justificată din cauza pericolele indispensabile misiunilor de pompieri, chiar dacă unele sarcini în aces domeniu au fost asumate de femei, şi chiar dacă existau cîteva brigăzi feminine de pompieri recrutate în mod voluntar.

Nu constituie un motiv de a respinge această concepţie, faptul că Länder din Saxonia de Jos (articolul 14 § 3 din legea saxoniei de Jos cu privire la protecţia antiincendiară) şi din Rhineland-Palatinate (articolul 10 § 2 din legea din Rhineland-Palatinate cu privire la protecţia antiincendiară) prevedeau o obligaţie de a satisface serviciul în trupele de pompieri indiferent de sex. Ceea ce putea fi determinant, era faptul că în prezent mai există motive obiective (Anknüpfungspunkte) care permit legislatorului să tratez diferenţiat în această privinţă bărbaţii şi femeile. Astfel nu reiese că ar trebui să existe o obligaţie de a prevedea o reglementare diferenţiată.

(...)”

II. DREPTUL INTERN PERTINENT

 Legea din Bade-Wurtemberg cu privire la trupele de pompieri din 1 aprilie 1956; ea a fost modificată în mai multe reprize, ultima dată la 10 februarie 1987. La epoca faptelor prezentei cauze se aplica versiunea din 27 noiembrie 1978.

 Legea obligă localităţile să creeze trupe de pompieri performante care ar putea fi alcătuite din voluntari sau profesionişti (articolele 4 § 1 şi 8 § 1). Ele trebuiau să intervină în cazul incendiilor, catastrofelor naturale, prăbuşirea imobilelor, dar puteau de asemenea să fie obligate să asigure securitatea în teatre, reuniuni şi expoziţii, precum şi în pieţele comerciale (articolul 2 §§ 1 şi 2). Toţi locuitorii localităţii cu vârstă cuprinsă între douăzeci şi opt şi cincizeci de ani de sex masculin erau înrolaţi în serviciul de pompieri, cu exepţia cazurilor în care îşi demonstrau inaptitudinea din cauza sănătăţii (articolul 13 § 1). Dacă numărul voluntarilor era insuficient, autorităţile municipale putea apela la locuitori (articolul 13 § 2), dar pînă în prezent în bade-Wurtemberg nu s-a recurs la aceasta.

Deoarece legea nu recunoştea un drept la serviciul activ, localităţile puteu refuza să accepte voluntariatul (articolul 12 § 3).

 Municipalităţile puteau prevedea o contribuţie pentru serviciul de pompieri până la 200 DM şi care era fixată printr-o hotărâre a municipalităţii; ele nu putea fi utilizate decât pentru serviciul de pompieri (articolul 43 §§ 1 şi 4).

Orice persoană aptă de serviciul în trupele de pompiri (articolul 13) şi care locuia în municipalitate la începutul anului bugetar, era obligată să plătească o asemenea contribuţie (articolul 43 § 2). Unel eprsoane erau totuşi scutite, cum ar fi membrii trupelor de pompieri municipali (articolul 43 § 3).

 Sistemul aplicabil în această materie în Bade-Wurtemberg a fost contestat după intrarea în vigoare a legii din 1 aprilie 1956. La 17 octombrie 1961, Curtea constituţională federală a considerat contribuţia pentru serviciul de pompieri compatibilă cu Legea fundamentală şi mai exact cu principiul general al egalităţii în faţa legii, deoarece ea constituie o „contribuţie compensatorie” (Ausgleichsabgabe) care reiese direct din obligaţia de a satisface serviciul.

 În treisprezece dintre şaisprezece Länder din Republica federală Germană – inclusiv Bade-Wurtemberg -, legea impune locuitorilor muncipalităţilor satisfacerea unui serviciu activ în trupele de pompieri dacă numărul de voluntari este insuficient. Nouă Länder prevedeau un asemenea serviciu doar pentru locuitorii de sex masculin. În afară de Bade-Wurtemberg, în bavaria, Saxonia şi Thuringen, exista obligaţia de a plăti o contribuţie trupelor de pompieri sau serviciilor de protecţia antiincendiară. Acolu unde locuitorii ambelor sexe erau supuşi serviciului obligatoriu, contribuţie era impusă atât bărbaţilor, cât şi femeilor.

 În afară de aceasta, conform indicatorilor incontestabili furnizaţi de reclamant, la 31 decembrie 1991, 68612 femei îşi satisfăceau serviciul în trupele de pompieri din Germania. La Bade-Wurtemberg, acestea au admis femeile în 1978.

PROCEDURA ÎN FAŢA COMISIEI

 Dl Karlheinz Schmidt a sesizat Comisia la 11 august 1987. Invocând articolul 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie şi articolul 1 din Protocolul nr, 1, el pretindea un atentat la principiul egalităţiii sexelor în măsura în care doar bărbaţii sunt obligaţi, în Landul Bade-Wurtemberg, să satisfacă serviciul de pompier sau să plătească o contribuţie financiară.

 Comisia a declarat cererea (nr. 13580/88) admisibilă la 8 ianuarie 1992.

În raportul său din 14 ianuarie 1993 (articolul 31(, ea a conchis, cu paisprezece voturi împotriva la trei, încălcarea articolului 14 din Convenţie combinat cu artiolul 1 din Protocolul nr. 1 şi cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie. Textul integral al avizului său şi opinia disidentă care o însoţeşte figurează în anexa la prezenta hotărâre[*].

CONCLUZIILE PREZENTATE CUŢII DE CĂTRE GUVERN

 În memoriul său, Guvernul a invitat Curtea să se pronunţe

„că nu a avut loc încălcarea drepturilor reclamantului în baza articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 d9 din Convenţie şi cu articolul 1 din Protocolul nr. 1”.

ÎN DREPT

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 4 § 3 d)

 Dl Karlheinz Schmidt ss-a plând se faptul că a fost obligat să plătească o contibuţie pentru serviciul de pompieri, în conformitate cu o lege a Landului Bade-Wurtemberg care impunea bărbaţilor, nu şi femeilor, obligaţia de a efectua un serviciu de pompier sau să plătească o contribuţie financiară (paragrafele 12-14 de mai sus). El s-a pretins a fi victima unei discriminări fondată pe sex, contrar articolului 14 din Convenţie, combinat cu articolul 4 § 3 d), dispoziţii formulate astfel:

Articolul 14

„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în (...) Convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex (...)”

Articolul 4

„1. (...)

2. Nimeni nu poate fi constrâns să execute o muncă forţată sau obligatorie.

3. Nu se consideră „muncă forţată sau obligatorie” în sensul prezentului articol:

(...)

d) orice muncă sau serviciu care face parte din obligaţiile civice normale.”

 Cu privire la aplicabilitate

 În conformitate cu jurisprudenţa stabilită de Curte, articolul 14 completează cu alte clauze normative din Convenţie şi Protocoale. El nu există independent deoarece se aplică doar pentru „exercitarea drepturilor şi libertăţilor” pe care ele le garantează. Cu certitudine, el poate intra în joc chiar fără o încălcare a exigenţelor lor şi, în această măsură, el are o importanţă autonomă, dar el nu se va aplica dacă faptele litigiului nu intră în câmpul de aplicare al cel puţin una din aceste clauze (vezi în special hotărârile Abdulaziz, Cabales şi Balkandali c. Regatului Unit din 28 mai 1985, seria A nr. 94, pag. 35, § 71, şi Inze c. Austriei din 28 octombrie 1987, seria A nr. 126, pag. 17, § 36).

Cât priveşte paragraful 3 al articolului 4, Curtea reaminteşte că ea nu are rolul de a permite „limitarea” exercitării dreptului garantat de paragraful 2, dar de a „delimita” conţinutul acestui drept: el formează în tot întreg cu paragraful 2 şi menţionează că „nu este considerat ca muncă forţată sau obligatorie”, ceea ce aceşti termeni nu cuprind („shall not include”). Astfel el contribuie la interpretarea paragrafului 2. Cele patru aliate ale sale, pe lângă diversitatea lor, se bazează pe ideile directoare de interes general, de solidaritate socială şi de normalitate (hotărârea Van der Mussele c. Belgiei din 23 noiembrie 1983, seria A, nr. 70, pag. 19, § 38).

 La fel ca părţile le proces, Curtea consideră că serviciul obligator de pompieri aşa cum este la Bade-Wurtemberg se numără printre „obligaţiile civice normale” în sensul articolului 4 § 3 d). De asemenea, ea constatăcă contribuţia financiară care trebuie plătită în caz de necesitate – în loc de serviciu – se analizează, conform Curţii constituţionale federale (paragraful 15 de mai sus), ca o „contribuţie compensatorie”. Ea conchide deci că din cauza legăturilor sale strânse cu obligaţia de servire, obligaţia de a plăti de asemenea ţine de domeniul articolului 4 § 3 d).

În consecinţă, articolul 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) este aplicabil.

 Cu privire la conformitate

 O distincţie este discriminatori în sensul articolului 14, dacă ea „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă”, altfel spus dacă ea nu urmăreşte un „scop legitim” sau nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul vizat”. De altfel, Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între alte situaţii similare justifică distincţiile de tratament (hotărârea Abdulaziz, Cabales şi Balkandali menţionată mai sus, pag. 35-36, § 72). Totodată, doar consideraţiuni foarte importante pot determina Curtea să considere compatibilă cu Convenţia o diferenţă de tratament fondată în exclusivitate pe sex (hotărârile Schuler-Zgraggen c. Elveţiei din 24 iunie 1993, seria A nr. 263, pag. 21-22, § 67, şi Burghartz c. Elveţiei din 22 februarie 1994, seria A nr. 280-B, pag. 29, § 27).

 În opinia reclamantului, Statele contractante nu dispun de nici o marjă de apreciere în materie de egalitate a sexelor. Serivicul de pompieri era comparabil pentru bărbaţi şi femei, şi o repartizare judicioasă a sarcinilor ar permite luarea în considerare a diferenţelor biologice a ambelor sexe; unica preocupare de protecţie a femeii nu ar trebui să justifice un tratament similar cu cel din speţă. În rezultat, la 31 decembrie 1991, 68612 femei îşi satisfăceau serviciu în Germania în trupele de pompieri, în timp ce în Bade-Wurtemberg acestea au fost accesibile pentru femei din 1978. Cât priveşte contribuţia financiară, ea purta un caracter pur fiscal, nici un bărbat din Bade-Wurtemberg nu a fost niciodată înrolat în acest serviciu. Oricum exista o discriminare, deoarece atât femeile, cât şi bărbaţii erau în măsură să plătească această contribuţie.

 Comisia a fost de acord în esenţă cu argumentului Dlui Karlheinz Schmidt.

 În opinia Guvernului, din contra, diferenţa de tratament se bazează oe motive obiective şi rezonabile. Serviciul de pompieri constituia o obligaţie civică tradiţională în Bade-Wurtemberg, definit de către Curtea constituţională federală ca o „obligaţie serioasă şi potenţială de serviciu public”. Impunându-se doar bărbaţilor, legislatorul a ţinut cont de exigenţele specifice ale seviciului şi particularităţile fizice şi psihice ale femeii, şi el nu a urmărit decât un singur scop, protecţia acesteia. Cât priveşte contribuţia financiară, ea prezenta un caracter pur compensatoriu.

 Curtea constată că în Germania, unele Länder nu impun în acest domeniu obligaţiuni diferite în conformitate cu sexul şi că, chiar în Bade-Wurtemberg, femeile sunt admise să servească în trupele de pompiri voluntare.

Independent de chestiunea de a şti dacă există, în prezent, motive de a trata diferit bărbaţii şi femeile în ceea ce priveşte satisfacerea serviciului obligatoriude pompier, în speţă există un element decisiv: această obligaţie nu există decât în drept şi în teorie. Numărul de voluntari întotdeauna a fost suficient, nici o persoană de sex masculin nu a fost obligată în practică să satisfacă un serviciu de pompier. Contribuţia financiară a pierdut – nu în drept, dar în fapt – caracterul său compensatoriu pentru a deveni unica obligaţie reală. O diferenţă de tratament fondată pe sex nu ar putea deloc justifica plata unei asemenea contibuţii.

 Astfel, există o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie.

 CU PRIVIRE LA ÎNCĂLCAREA PRETINSĂ A ARTICOLULUI 14 DIN CONVENŢIE COMBINAT CU ARTICOLUL 1 DIN PROTOCLUL NR. 1

 Având în vedere constatprile de la paragrafele 28 şi 29 de mai sus, Curtea nu consideră necesar de a examina şi plângerea conform căreia reclamantul a suferit o discriminare contrară articolului 14 din Convenţie în exercitarea dreptului său la respectarea bunurilor, garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1.

 CU PRIVIRE LA APLICAREA ARTICOLULUI 50

 În termenii articolului 50 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că decizia adoptată sau măsura ordonată de o autoritate judiciară sau orice altă autoritate a unei Părţi Contractante contravine totalmente sau parţial obligaţiunilor ce reies din (...) Convenţie, şi dacă dreptul intern al Părţii în cauză nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă.”

 Reclamantul a solicitat rambursarea contribuţiei de pompier plătită în perioada 1982-1984 (225 DM) precum şi costurile şi cheltuielile suportate în faţa jurisdicţiilor naţionale (395 DM).

Guvernul nu a avut obiecţii cu privire la această cerere. Cât priveşte delegatul Comisiaie, el a considerat-o rezonabilă.

 În baza elementelor pe care le poseda, Curtea a acordat reclamantului sumele pretinse în întregime.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA

 Hotărăşte, în unanimitate, că articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 4 § 3 d) se aplică în speţă;Hotărăşte, cu şase voturi pentru şi trei împotrivă, că articolul 14 din Convenţie combinat cu articolul 4 § 3 d) a fost încălcat;Hotărăşte, în unanimitate, că nu este necesar de a examina cauza pe terenul articolului 14 combinat cu articolul 1 din Protocolul nr. 1;Hotărăşte, cu opt voturi pentru şi unul împotrivă, că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, 620 (şase sute douăzeci) mărci germane pentru prejudiciu şi pentru costuri şi cheltuieli.

Alcătuită în franceză şi în engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului, la Strasbourg, la 18 iulie 1994.

Semant: Rolv Ryssdal

Preşedinte

Semnat: Herbert Petzold

Grefier în exerciţiu

La prezenta hotărâre sun anexate, în conformitate cu articolele 51 § 2 din Convenţie şi 53 § 2 din regulament, expunerea următoarelor opinii separate:

-          opinia disidentă comună a Dlor Spielmann şi Gotchev;

-          opinia concordantă a Dlui Morenilla;

-          opinia disidentă a Dlui Mifsud Bonnici.

OPINIA DISIDENTĂ COMUNĂ

A DLOR JUDECĂTORI SPIELMANN ŞI GOTCHEV

Noi am votat cu minoritatea, considerând că în cazul prezent nu a avut loc vreo încălcare, din următoarele considerente.

Chestiunea de a şti dacă a avut loc saunu vreo discriminare se pune în mod esenţial în viziunea satisfacerii serviciului de pompier. În rezultat, plata contribuţiei financiare rezultă direct din faptul de a fi apt pentru serviciu, chiar dacă în practică, din cauza numărului suficien de pompieri voluntari, obligaţia de serviciu se reducea la o obligaţie de plată acontribuţiei.

Noi constatăm că în speţă, obligaţia de a satisface serviciul de pompier nu este impusă decât bărbaţilor apţi din punct de vedere medical, cu vârsta între douăzeci şi opt şi cincizeci de ani.

În opinia noastră, în speţă nu este vorba de o diferenţă de tratament fondată în exclusivitate pe sex, dar de o distincţie fondată pe aptitudinea de a îndeplini sarcinile deficile şi periculoase indispensabile serviciului de pompier: legislatorul a putu considera legitim că bărbaţii sunt în mod obişnuit mai apţi decât femeile, la fel cum, printre bărbaţi, cei cu vârsta între douăzeci şi opt şi cincizeci sunt mai apţi decât cei mai tineri sau mai bătrâni.

O asemenea distincţie ni se pare obiectiv şi rezonabil justificată. Rezultă că nu a existat vrei discriminare cu privire la aceast punct.

Noi considerăm că aceeaşi concluzie se impune în ceea ce priveşte contribuţie compensatorie, obligaţia de a plăti acesta decurge direct din obligaţie de a satisface serviciul.

Pe scurt, noi credem că în această cauza nu a existat vreo încălcare.

OPINIA CONCORDANTĂ A DLUI JUDECĂTOR MORENILLA

Cu toate că am fost de acord cu motivul majorităţii şi cu concluzia sa că a existat o încălcare a articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 din Convenţie, aş dori să adaug unele remarci pentru a clarifica poziţia mea în această cauză. În cadrul examinării discriminării pretinse, Curtea s-a referit la principiul egalităţii drepturilor între bărbaţi şi femei, „principiul fundamental al democraţiei şi care reprezintă un element al recunoaşterii legitimităţii identităţii feminine în viaţa publică” (Recomandarea 1229 (1994) a Adunării parlamentare a Consiliului Europei), precum şi la cel al progresării spre egalitatea sexelor, „condiţie esenţială a democraţiei şi o exigenţă a justiţiei sociale” (Declaraţia Comitetului Miniştrilor al Consiliului Europei, 1988).

Prima mea observaţie se referă la plângerea formulată de către reclamant. Acesta se pretinde a fi victima unei discriminări fondate pe sex, deoarece doar locuitorii municipalităţilor de sex masculin sunt obligaţi să plătească contribuţia la servicul de pompieri în locul satisfaceii efective a serviciului. El subliniază că obligaţia de a servi în trupele de pompieri constituie o obligaţie civică normală, în sensul articolului 4 § 3 d) din convenţie, că ea nu se bazează pe calităţile specifice ale sexului masculin, şi că, în consecinţă, contribuţia financiară „compensatorie” încalcă articolul 14 combinat cu articolul 4 §§ 2 şi 3 d) şi cu articolul 1 din Protocolul nr. 1 (memoriul reclamantului, § 9).

Această argumentare m-a făcut să pun la îndoilaă calitatea de victimă a Dlui Karlheinz Schmidt deoarece el pretinde un tratament discriminatoriu interzis de articolul 14 din Convenţie – care, prin conţinutul său, are o existenţă accesorie în raport cu un drept recunoscut – combinat cu articolul 4, pe când în realitate este vorba de o excepţie de la principiul interzicerii muncii forţate, prevăzut de către acest articol. Plângerea vizează deci mai curând un drept general la egalitate sexelor, considerate ca grupuri care trebuie să beneficiere de un tratament egal, decât exercitarea libertăţii specifice recunoscute în articolul 4 din Convenţie, deoarece serviciul în cauză nu este considerat ca „o muncă forţată sau obligatorie”. Reclamantul nu a incriminat plata unei contribuţii care, în prezent, a devenit anacronică şi şi-a pierdut caracterul compensatoriu; în realitate, el se plânge da faptul că femeile, în calitate de grup social, beneficiază de un tratament mai favorabil, adică privilegiat, deoarece ele sunt scutite, fără vreun motiv obiectiv, de îndeplinirea acestui serviciu şi deci de plata, de rând cu bărbaţii, a contibuţiei financiare.

În opinia mea, această invocare de către reclamant a principiului egalităţii între bărbaţi şi femei, fondat pe articolul 14 din convenţie, necesită o atenţie particulară. Convenţia şi alte instrumente internaţionale în materie de drepturi ale omului – am în vedere în special Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare faţă de femei (1979) – tind în mod principal să protejeze drepturile femeilor, ţinând cont de discriminările care existau – şi care, spre regret, întotdeauna există – faţă de ele, în domenii cum ar fi educaţia, familia, munca şi politica socială, şi care afectează participarea lor deplină, în egală măsură ca şi bărbaţii, la viaţa politică, socială, economică şi culturală a ţării lor.

În continuare, consider că, în această cauză, nu s-a făcut o distincţie suficientă între tratamentul discriminatoriu interzis şi tratamentul diferenţiat legitim fondat pe sex sau pe alte circumstanţe personale. În rezultat, legea incriminată din bade-Wurtemberg a ţinut cont de asemenea de alte criterii cum ar fi vârsta, sănătatea şi locul de reşedinţă care nu ar trebui să fie considerate ca discriminatorii, dar ca permiţând un tratament diferenţiat corespunzător din cauza aptitudinii fizice particulare necesare pentru a face faţă eficient situaţiilor extreme care există în serviciul de pompieri. Este vorba în plus de un domeniul în care Statele, prin cunoaşterea directă a societăţilor lor, beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă aceste diferenţe de aptitudini justifică un tratament juridic diferit – independent de orice idee de privilegiu – în scopul organizării serviciului într-o modalitate optimală.

În final, acelaşi spirit de abordare a problemei în cauză, impus de Comisie, trebuie păstrat în ceea ce priveşte incidenţa generală a posibilităţii acordate femeilor de a servi în trupele de pompieri voluntare din 1978, abordată de către reclamant, „a unei repartiţii judicioase a sarcinilor care pot în mod incontestabil să ţină cont de constituţia fizică mai slabă a unui sau altui membru al unei trupe de pompieri” (memoriul reclamantului, § 13) sau cea a evoluţiei concepţiilor în materie de egalitate a sexelor (raportul Comisiei, §§ 49 şi 50). În opinia mea, diferenţa în constituţia fizică a ambelor sexe este o consideraţiune „foarte importantă” care justifică o diferenţă de tratament, ţinând cont de faptul că unele sarcini care necesită eforturi fizice violente sunt de obicei mult mai uşoare pentru a fi îndeplinite de bărbaţi decât de femei, pe când femeile atrag un risc mai sporti pentru sănătatea lor.

În acest domeniu, după cum am indicat, Statele părţi la Convenţie dispun de o marjă de apreciere pentru a evalua circumstanţele sociale atunci când decid noi forme de participare a femeilor la serviciile tradiţional îndeplinite de bărbaţi sau ritmul evoluţiei spre obiectivul deja invocat de Statele membre ale Consiliului Europei.

Totodată, în cazul speţei, chestiune se impune în termeni foarte concreţi şi foarte diferiţi: după cum a menţionat majoritatea (paragraful 28 din prezenta hotărâre), obligaţia, pentru bărbaţi de a servi în trupele de pompieri nu exista în municipalitatea în cauză decât în drep şi în teorie. În consecinţă, contribuţia pretinsă reclamantului nu putea fi considerată ca o contribuţie „compensatorie”, dar ca o „taxă” impusă unilor locuitori de sex masculin ai oraşului, practică care în circumstanţele speţei era lipsită de orice justificare obiectivă şi rezonabilă.

OPINIA DISIDENTĂ A DLUI JUDECĂTOR MIFSUD BONNICI

 Eu percep faptele cauzei ca abordând în mod esenţial problema impunerii adulţilor de sex masculin care locuiesc la Tattnang, în Bade-Wurtemberg, a unei obligaţii civice de a efectua un serviciu de pompier. În caz de neîndeplinire, adultul vizat de sex masculin trebuie să plătească o contribuţie financiară. Femeile sunt scutite de serviciu. Reclamantul susţine că cauza sa trebuie să fie examinată pe terenul articolului 4 din Convenţie, care interzice „munca forţată sau obligatorie”.

 Eu nu cred că cineva poate fi de acord cu acest argument. Totodată, deoarece ea este combinată cu dispoziţiile articolului 14, majoritatea a constatat o încălcare. Eu nu pot accepta această constatre, deoarece dacă nici o dispoziţie normativă din Convenţie sau din Protocol nu a fost considerată aplicabilă, înainte de luarea în considerare a articolului 14, acesta nu poate fi luat în considerare.

 În opinia mea, aceasta este o abordare corectă din punct de vedere logic şi juridic a interprtării articolul 14 (mă refer în particular la hotărârea Marckx c. Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, precum şi opiniile anexate la ea). Această clauză poate deveni operaţională doar după ce una din dispoziţiile normative invocate de către reclamant a fost considerată aplicabilă. În speţă, Dl Schmidt nu a fost obligat să îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie, în sensul articolului 4 § 2, deoarece de la el se cerea doar un serviciu care făcea parte dintr-o obligaţie civică normală, fapt ce constituia o excepţii expres prevăzută în paragraful 3 d) din articolul 4. Aceasta fiind stabilit, plângerea principală a reclamantului nu pare a fi compet lipsită de temei şi, astfel articolul 14 nu intră în joc.

 Nu pot decât să fiu de acord cu avizul majorităţii când ea declară: „ (...) Curtea consideră că serviciul obligatoriu de pompier aşa cum există în bade-Wurtemberg se numărăr printre „obligaţiile civile normale” în sensul articolului 4 § 3 d).”

De asemenea, când ea adaugă: „Ea constată de asemenea că contribuţia fianaciară ce trebuia plătită, dacă era necesar, - în locul îndeplinirii serviciului – se analizează, conform Curţii constituţionale federale (...), ca o „contribuţie compensatorie”. Ea conchide deci că din cauza legăturilor sale strânse cu obligaţia de îndeplinire a serviciului, obligaţia de achitare a plăţi de asemenea ţine de articolul 4 § 3 d)”. Şi în acest caz, eu nu pot decât să fiu de acord, deoarece toate acestea exclud încălcarea pretinsă a articolului 4.

Dar când ea a conchis: „În consecinţă a avut loc încălcarea articolului 14 combinat cu articolul 4 § 3 d) din Convenţie”, eu nu sunt de acord, deoarece, în opinia mea, anume propoziţia inversă ar trebui să rezulte din aceste premise.

 Nu pot decât să stabilesc o lipsă a încălcării şi, deoarce consider cererea lipsită de orice temei, consider că nu este cazul de a acorda reclamantului indemnizaţii.

[1] Nota grefierului: Cazul poartă numărul 12/1993/407/486. Primele două cifre indică poziţia cazului pe lista cazurilor transmise Curţii în anul corespunzător ( a doua cifră). Ultimele două numere indică poziţia cazului transmis Curţii de la crearea sa şi pe lista cererilor iniţiale corespunzătoare la Comisie

[*] Nota grefierului. Din considerente de ordin practic, el este inclus doar în varianta imprimată a hotărârii. Dar oricine îl poate obţine la grefă.

Full & Egal Universal Law Academy