©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA KARRER ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 16965/10)
Hotărâre
Strasbourg
21 februarie 2012
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Karrer împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Ján Šikuta, Ineta Ziemele, Nona Tsotsoria, Mihai Poalelungi, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
După ce a deliberat în camera de consiliu, la 31 ianuarie 2012,
Pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 16965/10 îndreptată împotriva României, prin care doi resortisanţi austrieci, Alexander Hannes Karrer şi Alexandra Bianca Karrer („reclamanţii”), au sesizat Curtea la 16 martie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).
2. Reclamanţii sunt reprezentaţi de Mihai Buidoso, avocat în Arad, România. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de fostul agent guvernamental, Răzvan-Horaţiu Radu.
Guvernul austriac, căruia i s-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 (a) din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. Reclamanţii au pretins, în special, că a fost încălcat dreptul lor la respectarea vieţii de familie, astfel cum este prevăzut la art. 8 din convenţie. Primul reclamant subliniază, de asemenea, că nu a beneficiat de un proces echitabil pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor sale civile, în temeiul art. 6 § 1 din convenţie.
4. La 31 mai 2010, preşedintele Secţiei a treia a hotărât să comunice Guvernului cererea. S-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună (art. 29 § 1).
5. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei l-a desemnat pe Mihai Poalelungi în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
6. Primul reclamant s-a născut în 1982 şi locuieşte în Furstenfeld, Austria. Este tatăl celei de-a doua reclamante, care s-a născut în 2006 şi locuieşte în România, la o adresă nespecificată.
A. Răpirea celei de-a doua reclamante şi procedura desfăşurată în Austria
7, La 13 aprilie 2004, primul reclamant s-a căsătorit cu o cetăţeană româncă, K.T. Căsătoria a fost încheiată în Salzburg, Austria. La 15 februarie 2006, s-a născut fiica lor, a doua reclamantă. Părinţii exercitau împreună drepturile părinteşti, în temeiul dreptului austriac. Aceştia locuiau în Salzburg.
8. La 1 februarie 2008, K.T. şi primul reclamant au divorţat. La 25 februarie 2008, K.T. a introdus o cerere de divorţ la autorităţile din Salzburg. Primul reclamant a formulat o cerere reconvenţională la 25 martie 2008.9. La 29 ianuarie 2008, K.T. a formulat o cerere de ordonanţă preşedinţială împotriva primului reclamant, solicitând plecarea acestuia din locuinţa familiei, din cauza comportamentului său violent. La 8 februarie 2008, Judecătoria Salzburg a admis cererea de ordonanţă preşedinţială pentru o perioadă de trei luni. De asemenea, s-a început urmărirea penală împotriva primului reclamant pentru vătămare corporală.
10. La 1 februarie 2008, K.T. a depus o cerere pentru încredinţarea temporară a celei de-a doua reclamante pe perioada procedurii de divorţ. La sfârşitul lunii septembrie 2008, în timp ce procedura de încredinţare era pendinte în faţa instanţelor austriece, K.T. a plecat din România împreună cu cea de-a doua reclamantă. Primul reclamant nu a fost informat cu privire la plecare, deşi, la vremea respectivă, cei doi soţi exercitau în comun drepturile părinteşti faţă de a doua reclamantă.
11. Între timp, la 25 iulie 2008, Judecătoria Salzburg l-a achitat pe primul reclamant de acuzaţia de vătămare corporală. Parchetul de pe lângă această instanţă şi-a rezervat dreptul de a pune în mişcare acţiunea penală împotriva lui K.T. pentru mărturie mincinoasă.
12. La 25 noiembrie 2008, Judecătoria Salzburg a acordat primului reclamant încredinţarea temporară a celei de-a doua reclamante până la finalizarea procedurii de divorţ. Instanţa s-a bazat, inter alia, pe o expertiză care a concluzionat că primul reclamant era mai potrivit pentru a-i fi încredinţat copilul. K.T. nu a formulat apel împotriva acestei hotărâri.
13. În prezent, procedura de divorţ între primul reclamant şi K.T. este pendinte în faţa instanţelor din România.
B. Procedura în temeiul Convenţiei de la Haga desfăşurată în România
14. La 30 septembrie 2008, primul reclamant a depus cerere de înapoiere în Austria a celei de-a doua reclamante, în temeiul art. 3 din Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii („Convenţia de la Haga”). Acesta a argumentat că a doua reclamantă fusese scoasă de pe teritoriul austriac, încălcându-se drepturile părinteşti ale soţilor la momentul deplasării. La 7 octombrie 2008, autorităţile austriece au depus cererea la Ministerul Justiţiei din România („ministerul român”), autoritatea centrală responsabilă pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor stabilite în temeiul Convenţiei de la Haga.
15. La 28 octombrie 2008, la cererea ministerului român, Inspectoratul General al Poliţiei a confirmat că a doua reclamantă locuia în România. împreună cu mama ei, în casa bunicilor ei. De asemenea, la 3 noiembrie 2008, Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului a întocmit un raport referitor la a doua reclamantă. Raportul menţiona, în principal, declaraţiile date de K.T. privind situaţia ei din Austria şi motivele pentru care plecase, precum şi declaraţiile bunicilor materni privind angajamentul lor de a-i oferi găzduire şi sprijin financiar celei de-a doua reclamante pe termen nedeterminat. De asemenea, se menţiona că cea de-a doua reclamantă nu părea să fie un copil abuzat sau neglijat şi că aceasta era foarte ataşată de mama ei şi de bunicii materni. Raportul concluziona că cea de-a doua reclamantă beneficia de condiţii de viaţă corespunzătoare, atât din punct de vedere material, cât şi emoţional.
16. La 5 decembrie 2008, ministerul român a iniţiat procedura în numele primului reclamant în faţa Tribunalului Bucureşti. Prin hotărârea din 28 ianuarie 2009, comunicată la 28 mai 2009, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în favoarea primului reclamant, dispunând înapoierea celei de-a doua reclamante în Austria. Tribunalul Bucureşti a reţinut că cererea intra sub incidenţa art. 3 din Convenţia de la Haga şi că nu era aplicabilă niciuna din excepţiile prevăzute la art. 13.
17. K.T. a formulat recurs, prezentând o serie de probe, inclusiv declaraţii date de părinţii acesteia în faţa unei instanţe din România în cadrul procedurii de divorţ şi de încredinţare. De asemenea, aceasta a prezentat un raport de monitorizare al copilului, întocmit de Serviciul de Autoritate Tutelară din cadrul Primăriei Municipiului Timişoara. Raportul includea informaţii privind situaţia familială şi condiţiile de viaţă ale K.T., precum şi declaraţii ale K.T. referitoare la circumstanţele privind viaţa şi plecarea sa din Austria. În cele din urmă, raportul recomanda să i se acorde lui K.T. încredinţarea celei de-a doua reclamante.
18. Prin hotărârea definitivă pronunţată la 8 iulie 2009 şi notificată la 17 septembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul, reţinând că înapoierea celei de-a doua reclamante în Austria ar expune-o unui pericol fizic şi psihic, în sensul art. 13 alin. 1 b) din Convenţia de la Haga. Cu privire la fond, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că primul reclamant a avut un comportament violent faţă de K.T., astfel cum a reţinut Judecătoria Salzburg când a admis cererea lui K.T. de ordonanţă preşedinţială din 8 februarie 2008. Curtea de Apel Bucureşti a reţinut, de asemenea, că primul reclamant a încălcat ordinul de restricţie în septembrie 2008, ceea ce a determinat-o pe K.T. să vină în România. În cele din urmă, instanţa naţională a considerat că, deşi nu existau dovezi ale comportamentului violent al primului reclamant faţă de copil, acest lucru putea fi dedus din comportamentul faţă de K.T. şi din plecarea lui K.T. în România. Hotărârea Judecătoriei Salzburg din 25 noiembrie 2008 a fost casată pe motiv că, la vremea respectivă, K.T. şi cea de-a doua reclamantă plecaseră deja din Austria.
19. Pe parcursul procedurii interne, ministerul român a informat autorităţile austriece cu privire la progresele realizate în cadrul procedurii desfăşurate în temeiul Convenţiei de la Haga. Aceste informaţii au inclus data audierilor şi dacă a fost sau nu formulat recurs. Din probele prezentate la dosar, reiese că ministerul român nu a avut niciun contact direct cu primul reclamant în ceea ce priveşte procedura desfăşurată în temeiul Convenţiei de la Haga.
II. Dreptul internaţional şi dreptul Uniunii Europene relevant
20. Dispoziţiile relevante ale Convenţiei de la Haga, care au intrat în vigoare la 30 septembrie 1992 în privinţa României, se citesc după cum urmează:
Art. 3
„Deplasarea sau neînapoierea unui copil se consideră ilicită:
a) când are loc prin violarea unui drept privind încredinţarea, atribuit unei persoane, unei instituţii sau oricărui alt organism acţionând fie separat, fie împreună, prin legea statului în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită, imediat înaintea deplasării sau neînapoierii sale; şi
b) dacă la vremea deplasării sau neînapoierii acest drept era exercitat în mod efectiv, acţionându-se separat sau împreună ori ar fi fost astfel exercitate, dacă asemenea împrejurări nu ar fi survenit.
Dreptul privind încredinţarea, vizat la lit. a), poate rezulta, între altele, dintr-o atribuire de plin drept, dintr-o hotărâre judecătorească sau administrativă sau dintr-un acord în vigoare potrivit dreptului acelui stat.
Art. 4
„Convenţia se aplică oricărui copil care îşi avea reşedinţa obişnuită într-un stat contractant imediat înainte de încălcarea drepturilor privind încredinţarea sau vizitarea. Aplicarea convenţiei încetează când copilul atinge vârsta de 16 ani.
Art. 6
„Fiecare stat contractant desemnează o autoritate centrală însărcinată să satisfacă obligaţiile ce-i sunt impuse prin convenţie. [..]”
Art. 7
„Autorităţile centrale urmează să coopereze între ele şi să promoveze o colaborare între autorităţile competente în statele lor respective, pentru a asigura imediata înapoiere a copiilor şi a realiza celelalte obiective ale prezentei convenţii.
În special, ele urmează fie direct, fie cu sprijinul oricărui intermediar, să ia toate măsurile potrivite:
[..]
f) pentru a introduce sau a înlesni deschiderea unei proceduri judiciare sau administrative, menite să obţină înapoierea copilului şi, dacă este cazul, să îngăduie organizarea sau exercitarea efectivă a dreptului de vizitare; [..]”
Art. 11
„Autorităţile judiciare sau administrative ale oricărui stat contractant urmează să procedeze de urgenţă în vederea înapoierii copilului.
Când autoritatea judiciară sau administrativă sesizată nu a statuat, într-un termen de 6 săptămâni din momentul sesizării sale, reclamantul sau autoritatea centrală a statului solicitat, din proprie iniţiativă sau la cererea autorităţii centrale a statului solicitant, poate cere o declaraţie asupra motivelor acestei întârzieri. Dacă răspunsul este primit de către autoritatea centrală a statului solicitat, această autoritate urmează a o transmite autorităţii centrale a statului solicitant sau, dacă este cazul, reclamantului.”
Art. 12
„Când un copil a fost deplasat sau reţinut ilicit în înţelesul art. 3 şi o perioadă de mai puţin de un an s-a scurs cu începere de la deplasare sau neînapoiere în momentul introducerii cererii înaintea autorităţii judiciare sau administrative a statului contractant unde se află copilul, autoritatea sesizată dispune înapoierea sa imediată.
Autoritatea judiciară sau administrativă, sesizată fiind chiar după expirarea perioadei de un an prevăzute la alineatul precedent, urmează, de asemenea, să dispună înapoierea copilului, afară dacă nu se stabileşte că copilul s-a integrat în noul său mediu.
Când autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat are motive de a crede că copilul a fost luat într-un alt stat, ea poate suspenda procedura sau să respingă cererea de înapoiere a copilului.”
Art. 13
„Prin excepţie de la dispoziţiile articolului precedent, autoritatea judiciară sau administrativă a statului solicitat nu este ţinută să dispună înapoierea copilului, dacă persoana, instituţia sau organismul care se împotriveşte înapoierii sale stabileşte:
a) că persoana, instituţia sau organismul care avea în îngrijire copilul nu exercita efectiv dreptul privind încredinţarea la data deplasării sau neînapoierii, ori consimţise sau achiesase ulterior acestei deplasări sau neînapoieri; sau
b) că există un risc grav ca înapoierea copilului să-l expună unui pericol fizic sau psihic sau ca în orice alt chip să-l situeze într-o situaţie intolerabilă.
Autoritatea judiciară sau administrativă poate, de asemenea, să refuze a dispune înapoierea copilului, dacă constată că acesta se împotriveşte la înapoierea sa şi că a atins o vârstă sau o maturitate care face necesar să se ţină seama de opinia sa.
La aprecierea împrejurărilor vizate în acest articol, autorităţile judiciare sau administrative urmează să ţină seama de informaţiile puse la dispoziţie de autoritatea centrală sau orice altă autoritate competentă a statului în care se află reşedinţa obişnuită a copilului privitor la situaţia sa socială.”
Art. 20
„Înapoierea copilului potrivit dispoziţiilor art. 12 poate fi refuzată în cazul în care nu ar fi permisă de principiile fundamentale ale statului solicitat cu privire la salvgardarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.”
21. Dispoziţiile relevante ale Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti se citesc după cum urmează:
Preambul
„(17) În caz de deplasare sau de reţinere ilicită a unui copil, înapoierea sa ar trebui obţinută fără întârziere, iar, în acest scop, Convenţia de la Haga din 25 octombrie 1980 ar trebui să se aplice în continuare, astfel cum a fost completată cu dispoziţiile din prezentul regulament, în special cu cele din articolul 11. [...]”
Articolul 11
„(1) În cazul în care o persoană, instituţie sau orice alt organism căruia/căreia i s-a încredinţat copilul solicită autorităţilor competente dintr-un stat membru să pronunţe o hotărâre judecătorească pe baza Convenţiei de la Haga [..], în vederea obţinerii înapoierii copilului care a fost deplasat sau reţinut ilicit într-un alt stat membru decât statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasarea sau de reţinerea sa ilicită, se aplică alineatele (2)-(8)
[...]
(3) O instanţă sesizată cu o cerere de înapoiere a unui copil prevăzută la alineatul (1) acţionează cu celeritate în cadrul procedurii privind cererea, utilizând procedurile urgente prevăzute de dreptul intern.
Fără a aduce atingere primului paragraf, instanţa judecătorească pronunţă hotărârea, cu excepţia cazului în care aceasta se dovedeşte imposibilă din cauza unor împrejurări excepţionale, în cel mult şase săptămâni de la sesizarea sa.
(4) O instanţă judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în temeiul articolului 13 litera (b) din Convenţia de la Haga din 1980 în cazul în care se stabileşte că s-au luat măsuri corespunzătoare pentru a asigura protecţia copilului după înapoierea sa.
(5) O instanţă judecătorească nu poate refuza înapoierea copilului în cazul în care persoana care a solicitat înapoierea copilului nu a avut posibilitatea să fie ascultată.
(6) În cazul în care o instanţă judecătorească a pronunţat o hotărâre de neînapoiere în temeiul articolului 13 din Convenţia de la Haga din 1980, instanţa trebuie să transmită de îndată, fie direct, fie prin intermediul autorităţii sale centrale, o copie a hotărârii judecătoreşti de neînapoiere şi a documentelor pertinente, în special un proces-verbal al şedinţelor instanţei competente sau autorităţii centrale din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înaintea deplasării sale sau reţinerii sale ilicite, în conformitate cu dreptul intern. Instanţa trebuie să primească toate documentele menţionate în termen de o lună de la data hotărârii de neînapoiere
(7) Cu excepţia cazului în care instanţele judecătoreşti din statul membru în care copilul îşi avea reşedinţa obişnuită imediat înainte de deplasarea sa sau de reţinerea sa ilicită au fost deja sesizate de una dintre părţi, instanţa judecătorească sau autoritatea centrală care primeşte [o copie a hotărârii judecătoreşti de neînapoiere pronunţată în temeiul articolului 13 din Convenţia de la Haga şi a documentelor pertinente] trebuie să o notifice părţilor şi să le invite să prezinte observaţii instanţei, în conformitate cu dreptul intern, în termen de trei luni de la data notificării, pentru ca instanţa judecătorească să examineze problema încredinţării copilului. [..]”
În drept
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 şi art. 6 din Convenţie
22. Reclamanţii s-au plâns, în temeiul art. 8, de desfăşurarea procedurii în temeiul Convenţiei de la Haga, în special că instanţele naţionale nu au respectat cerinţa de expediere, că primul reclamant nu a fost audiat de instanţele din România şi că ministerul român, în calitate de autoritate centrală stabilită prin Convenţia de la Haga, nu a reprezentat în mod corespunzător interesele reclamanţilor.
23. Reclamanţii s-au plâns, de asemenea, în temeiul art. 6 § 1, că durata nerezonabilă a procedurii şi că instanţele din România s-au pronunţat fără să îl asculte pe primul reclamant.
24. Dispoziţiile relevante ale art. 8 şi ale art. 6 § 1 prevăd următoarele:
Art. 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale [...] de familie... .
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
Art. 6
„Orice persoană are dreptul la judecarea [...] într-un termen rezonabil a cauzei sale [...] de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî [...] asupra încălcărilor drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil [...]”
25. Curtea reiterează faptul că are competenţa de a încadra în drept faptele unei cauze (a se vedea Guerra şi alţii împotriva Italiei, 19 februarie 1998, pct. 44, Culegere de hotărâri şi decizii 1998‑I). De asemenea, Curtea notează că a hotărât anterior că garanţiile procedurale prevăzute la art. 6 § 1 sunt incluse în cerinţele globale privind asigurarea respectării vieţii de familie, prevăzute la art. 8 (a se vedea Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, pct. 48, 27 iulie 2006, Diamante şi Pelliccioni împotriva San Marino, nr. 32250/08, pct. 150, 27 septembrie 2011).
26. Având în vedere legătura strânsă dintre capetele de cerere întemeiate pe art. 6 § 1 şi art. 8, Curtea va examina cererea numai în temeiul art. 8, care include şi capetele de cerere în temeiul art. 6 § 1.
A. Cu privire la admisibilitate
27. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din convenţie. În continuare, subliniază că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a) Reclamanţii
28. Reclamanţii au susţinut că procedurile desfăşurate în România au avut ca rezultat o ingerinţă în dreptul lor la respectarea vieţii de familie. În special, reclamanţii au argumentat că audierile şi redactarea hotărârilor instanţelor din România au durat o perioadă de timp excesivă, încălcând astfel prevederile Convenţiei de la Haga. Tribunalul Bucureşti a amânat cu trei luni punerea în executare a hotărârii sale, iar notificarea scrisă a respectivei hotărâri a fost comunicată la trei luni de la pronunţare, punând reclamanţii în imposibilitatea de a formula recurs în cursul acestei perioade. Astfel, durata totală a procedurii a depăşit cu mult termenul de şase săptămâni prevăzut de Convenţia de la Haga şi de regulament.
29. În continuare, reclamanţii au susţinut că, în cauză, Curtea de Apel Bucureşti şi-a întemeiat soluţia pe o ordonanţă preşedinţială care nu mai era în vigoare. De asemenea, la momentul pronunţării hotărârii Curţii de Apel Bucureşti, instanţele austriece îi acordaseră primului reclamant încredinţarea exclusivă a celei de-a doua reclamante, pe baza unei evaluări psihologice care stabilise că primul reclamant nu avea un comportament agresiv.
30. Primul reclamant a susţinut, de asemenea, că autorităţile române nu au respectat prevederile art. 11 § 5 din regulament, în măsura în care acesta nu a fost audiat (a se vedea supra, pct. 19). Dacă ar fi fost audiat, acesta ar fi avut posibilitatea de a dovedi că acuzaţiile privind comportamentul său agresiv erau nefondate.
31. În cele din urmă, reclamanţii au susţinut că autorităţile române nu au respectat prevederile art. 11 § 3 din regulament, în măsura în care versiunea scrisă a hotărârii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a fost comunicată abia la 17 septembrie 2009 şi trimisă primului reclamant, prin fax, la 30 septembrie 2009.
b) Guvernul
32. Guvernul a susţinut că hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti nu constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de familie. În acest sens, Guvernul a subliniat că, la momentul deplasării celei de-a doua reclamante, primul reclamant nu avea drept de încredinţare exclusivă şi cei doi soţi nu mai locuiau împreună din 23 ianuarie 2008, atunci când a fost emis un ordin de restricţie împotriva primului reclamant. De asemenea, Guvernul a subliniat că primul reclamant a încălcat ordinul de restricţie.
33. În cazul în care Curtea constată că a existat o ingerinţă în dreptul reclamanţilor garantat prin art. 8, Guvernul a susţinut că ingerinţa respectivă a avut un temei juridic, şi anume art. 13 lit. b) din Convenţia de la Haga. De asemenea, ingerinţa a servit scopului legitim de protejare a interesului superior al copilului.
34. Guvernul a subliniat că instanţele naţionale erau mai în măsură să decidă cu privire la încredinţarea copilului şi, prin urmare, aveau o marjă largă de apreciere. În prezenta cauză, instanţele naţionale s-au bazat pe probele prezentate, inclusiv declaraţii ale martorilor, un raport de monitorizare al copilului şi un raport oficial întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
35. Guvernul a subliniat, de asemenea, că, potrivit regulamentului, instanţele interne aveau posibilitatea de a-l cita pe primul reclamant, dar nu aveau obligaţia de a face acest lucru. În plus, ministerul român – în calitate de autoritate centrală stabilită prin Convenţia de la Haga, a informat primul reclamant cu privire la toate etapele procedurale relevante şi i-a oferit posibilitatea de a prezenta observaţii referitoare la acestea. Acesta ar fi putut să se prezinte la audieri şi să solicite să fie ascultat; totuşi, nu a profitat de această oportunitate.
36. În cele din urmă, Guvernul a subliniat că perioada de şase săptămâni prevăzută de Convenţia de la Haga pentru pronunţarea unei hotărâri privind problemele legate de încredinţarea copilului era mai degrabă o recomandare decât o obligaţie impusă autorităţilor interne. Instanţele naţionale au pronunţat o hotărâre suficient de prompt, ţinând seama de volumul de muncă semnificativ şi de insuficienţa personalului.
2. Motivarea Curţii
37. Curtea observă că dreptul părintelui şi al copilului de a se bucura unul de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieţii de familie şi este protejat de art. 8 din convenţie (a se vedea Monory împotriva României şi Ungariei, nr. 71099/01, pct. 70, 5 aprilie 2005, Iosub Caras împotriva României, nr. 7198/04, pct. 28-29, 27 iulie 2006).
38. În domeniul sensibil al relaţiilor de familie, statul nu numai că are obligaţia de a se abţine de la luarea unor măsuri care ar împiedica exercitarea efectivă a dreptului la respectarea vieţii de familie, dar, în funcţie de circumstanţele fiecărui caz în parte, ar trebui să întreprindă demersuri pozitive pentru a asigura exercitarea efectivă a acestor drepturi. În acest sens, este important să se stabilească dacă a fost păstrat echilibrul echitabil între interesele concurente în speţă – al copilului, al celor doi părinţi şi al ordinii publice, în cadrul marjei de apreciere acordate statelor în asemenea situaţii (a se vedea Maumousseau şi Washington, citată anterior, pct. 62), ţinând seama totuşi de faptul că trebuie avut în vedere în principal interesul superior al copilului (a se vedea Gnahoré împotriva Franţei, nr. 40031/98, pct. 59, CEDO 2000‑IX).
39. Fără a aduce atingere marjei de apreciere a statului, Curtea trebuie să examineze dacă procesul decizional care a generat o ingerinţă a fost echitabil şi a permis respectarea corespunzătoare a intereselor garantate la art. 8 [a se vedea Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 99, CEDO 2000‑I, cu trimiteri suplimentare, Tiemann împotriva Franţei şi Germaniei (dec.), nr. 47457/99 şi 47458/99, CEDO 2000‑IV].
40. În acest sens, Curtea trebuie să stabilească dacă instanţele interne au realizat o analiză detaliată a întregii situaţii de familie şi a unei întregi serii de factori, în special de natură factuală, emoţională, psihologică, materială şi medicală, şi dacă au realizat o evaluare echilibrată şi rezonabilă a respectivelor interese ale fiecărei persoane, cu preocuparea constantă de a găsi cea mai bună soluţie pentru copilul răpit, în contextul unei cereri de înapoiere în ţara sa de origine [a se vedea Neulinger şi Shuruk împotriva Elveţiei (MC), nr. 41615/07, pct. 139, 6 iulie 2010].
41. În plus, Curtea reiterează faptul că obligaţiile statelor în temeiul art. 8 din convenţie trebuie să fie interpretate în lumina principiilor generale de drept internaţional şi, în domeniul răpirii internaţionale de copii, trebuie să se ţină seama în mod special de prevederile Convenţiei de la Haga (a se vedea Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 29, seria A nr. 18, Ignaccolo-Zenide, citată anterior, pct. 95).
42. În prezenta cauză, hotărând că deplasarea celei de-a doua reclamante de la reşedinţa sa obişnuită din Austria a fost nelegală în sensul art. 3 din Convenţia de la Haga, instanţele naţionale au respins cererea primului reclamant de înapoiere a fiicei sale, pe motiv că înapoierea acesteia ar putea să o expună unui pericol fizic şi psihic, în sensul art. 13 § 1 b) din Convenţia de la Haga. Curtea constată că o astfel de măsură constituie o ingerinţă în dreptul reclamanţilor la respectarea vieţii de familie (a se vedea şi Iosub Caras, citată anterior, pct. 30).
43. Curtea admite argumentele Guvernului conform cărora ingerinţa era prevăzută de lege, şi anume art. 13 § 1 b) din Convenţia de la Haga, şi urmărea scopul legitim de protejare a interesului superior al copilului.
44. Prin urmare, Curtea trebuie să stabilească dacă ingerinţa în cauză era „necesară într-o societate democratică” în sensul art. 8 § 2 din convenţie, interpretat în lumina instrumentelor internaţionale menţionate anterior, şi dacă, atunci când s-au pus în balanţă interesele concurente aflate în joc, s-a ţinut seama în mod corespunzător de interesul superior al copilului, în cadrul marjei de apreciere acordate statului în astfel de situaţii.
45. Curtea constată că aprecierea de către instanţa naţională a interesului superior al copilului s-a bazat pe o ordonanţă preşedinţială pronunţată în Austria, care nu mai era în vigoare (a se vedea supra, pct. 9). În plus, la dosar nu există nicio dovadă a reînnoirii acestei ordonanţe preşedinţiale şi, prin urmare, Curtea are îndoieli în ceea ce priveşte referirea la încălcarea ordinului de restricţie în septembrie 2008, care se presupune că a determinat-o pe K.T. să plece în România (a se vedea supra, pct. 18). În plus, hotărârea din 25 noiembrie 2008 a Judecătoriei Salzburg, prin care i-a fost acordată primului reclamant încredinţarea exclusivă, a fost casată doar cu motivul că a fost pronunţată după ce K.T. plecase în România.
46. De asemenea, în cadrul aprecierii interesului superior al copilului, Curtea de Apel Bucureşti nu a făcut nicio referire la situaţia familială curentă a acestuia sau la alte elemente de natură psihologică, emoţională, materială sau medicală. Nu s-a făcut nicio referire la importanţa acordată, dacă a fost cazul, raportului întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. În orice caz, acest raport nu a evaluat implicaţiile înapoierii în Austria a celei de-a doua reclamante sau dacă fuseseră făcute aranjamentele necesare pentru a-i asigura acesteia protecţia la întoarcere. De asemenea, Curtea observă că autorităţile naţionale nu au luat în considerare raportul de expertiză întocmit în Austria şi menţionat în hotărârea din 25 noiembrie 2008 (a se vedea supra, pct. 12). Curtea consideră că toţi aceşti factori, luaţi împreună în considerare, pun la îndoială justeţea aprecierii de către instanţa naţională a interesului superior al copilului (a se vedea Šneersone şi Kampanella împotriva Italiei, nr. 14737/09, pct. 95, 12 iulie 2011).
47. Guvernul a susţinut, în continuare, că, în aprecierea interesului superior al copilului, instanţele interne s-au bazat pe declaraţii ale martorilor şi pe un raport de monitorizare al copilului. Curtea remarcă faptul că declaraţiile martorilor au constat numai în declaraţii date de K.T. şi părinţii acesteia (a se vedea supra, pct. 17). În plus, raportul de monitorizare a fost prezentat în faţa instanţelor din România în contextul procedurii de divorţ şi de încredinţare a copilului şi relua, în principal, acuzaţiile lui K.T. privind comportamentul primului reclamant în Austria şi motivele plecării acesteia. Se pare că nu s-a încercat niciodată contactarea primului reclamant pentru a asculta poziţia acestuia privind problema în cauză. În mod similar raportului întocmit de Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, nu au fost analizate implicaţiile unei posibile înapoieri a celei de-a doua reclamante în Austria.
48. În aceste circumstanţe, Curtea trebuie să observe că analiza efectuată de autorităţile naţionale pentru a stabili interesul superior al copilului nu a fost suficient de aprofundată.
49. În continuare, Curtea va examina caracterul echitabil al procesului decizional în legătură cu participarea primului reclamant la procedurile interne şi promptitudinea examinării.
50. Guvernul a argumentat că primul reclamant nu a fost împiedicat să participe la audieri şi să prezinte observaţii. În această privinţă, Curtea reiterează faptul că scopul convenţiei este „să garanteze drepturi care sunt practice şi efective şi nu drepturi teoretice sau iluzorii” (a se vedea, între alte autorităţi, Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 24, seria A nr. 32). În ceea ce priveşte litigiile care implică interese particulare contrare, egalitatea armelor presupune ca fiecărei părţi să i se acorde o oportunitate rezonabilă de a-şi susţine cauza – inclusiv probele sale – în condiţii care să nu îl plaseze într-o poziţie de dezavantaj considerabil faţă de oponentul său. Autorităţile naţionale au obligaţia de a se asigura, în fiecare caz în parte, că sunt îndeplinite cerinţele unei „proces echitabil” (Dombo Beheer B.V. împotriva Ţărilor de Jos, 27 octombrie 1993, pct. 33, seria A nr. 274).
51. În prezenta cauză, Curtea constată că, dacă ar accepta argumentul Guvernului, conform căruia primul reclamant avea obligaţia să se intereseze de situaţia cererii de înapoiere, fără nicio obligaţie din partea autorităţilor naţionale de a întreprinde vreo acţiune, ar avea ca rezultat crearea unei situaţii dezavantajoase pentru acest reclamant şi, astfel, ar fi subminat principiul unui proces echitabil.
52. În continuare, Curtea observă că ministerul român a prezentat periodic omologului său austriac informaţii actualizate privind situaţia procedurii interne (a se vedea supra, pct. 19). Curtea este de acord cu Guvernul în ceea ce priveşte afirmaţia conform căreia furnizarea unor astfel de informaţii făcea parte din obligaţiile asumate de ministerul român în temeiul Convenţiei de la Haga. Totuşi, Curtea remarcă faptul că reclamantul nu a fost nici audiat de instanţele interne şi nici nu a prezentat observaţii scrise în cadrul procedurii interne.
53. La examinarea procesului decizional global, Curtea nu poate să nu ţină seama de faptul că dosarul prezentat instanţelor naţionale conţinea elemente de probă controversate. Curtea constată că, pentru a asigura caracterul echitabil al procesului decizional, era extrem de important să i se ofere primului reclamant posibilitatea de a-şi susţine cauza, fie direct, fie prin intermediul depunerii de observaţii scrise.
54. În ceea ce priveşte promptitudinea examinării, Curtea reiterează faptul că, în chestiunile care privesc reunirea copiilor cu părinţii lor, oportunitatea unei măsuri trebuie să fie apreciată şi prin rapiditatea cu care este pusă în practică, asemenea cauze necesitând o soluţionare de urgenţă, deoarece trecerea timpului poate avea consecinţe iremediabile asupra relaţiilor dintre copii şi părintele care nu locuieşte cu aceştia (a se vedea Iosub Caras, citată anterior, pct. 38). Chiar dacă Curtea ar admite argumentul Guvernului conform căruia termenul de şase săptămâni stabilit prin Convenţia de la Haga nu trebuie să fie interpretat strict, aceasta trebuie să remarce faptul că termenul a fost depăşit cu mult, având în vedere că procedurile în temeiul Convenţiei de la Haga au durat în total unsprezece luni în faţa primei instanţe şi a instanţei de recurs. În plus, Curtea observă că Regulamentul nr. 2201/2003 al Consiliului permite nerespectarea normei privind termenul de şase săptămâni doar în circumstanţe excepţionale (a se vedea supra, pct. 21). Guvernul nu a oferit nicio explicaţie satisfăcătoare pentru această întârziere.
55. În concluzie şi în funcţie de considerentele anterioare, Curtea constată că procesul decizional la nivel intern a fost defectuos deoarece, pe de o parte, nu a fost efectuată nicio analiză detaliată în vederea aprecierii interesului superior al copilului şi, pe de altă parte, primului reclamant nu i s-a oferit ocazia să îşi susţină cauza în mod expeditiv, în conformitate cu art. 8 din convenţie, interpretat în cadrul Convenţiei de la Haga şi a regulamentului.
Prin urmare, a fost încălcat art. 8 din convenţie.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie
56. Art. 41 din convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
1. Prejudiciu material
57. Primul reclamant a solicitat 185 759,28 euro (EUR) cu titlu de prejudiciu material rezultat din pierderea de venituri în trecut, prezent şi viitor, având în vedere că s-a îmbolnăvit din cauza stresului asociat cu răpirea fiicei sale.
58. Guvernul a susţinut că pretenţiile primului reclamant erau speculative şi nu aveau legătură directă cu posibila constatare a încălcării art. 8 din convenţie.
59. Curtea constată că legătura de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins este o ipoteză prea îndepărtată pentru a justifica acordarea de despăgubiri în privinţa acestui capăt de cerere.
2. Prejudiciu moral
60. Primul reclamant a solicitat 40 000 EUR în nume propriu şi 60 000 în numele celei de-a doua reclamante, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit din cauza anxietăţii şi a suferinţei pe care el şi fiica lui le-au experimentat ca urmare a faptului că instanţele interne nu au dispus cu promptitudine înapoierea celei de-a doua reclamante în Austria.
61. Guvernul a susţinut că sumele pretinse erau nejustificate şi excesive, solicitând Curţii să decidă că, în cauză, constatarea unei încălcări ar oferi o reparaţie echitabilă suficientă pentru orice eventual prejudiciu moral suferit de reclamanţi.
62. Curtea consideră că reclamanţii au suferit cu siguranţă de pe urma imposibilităţii de a se bucura de compania reciprocă. Aceasta consideră că, în ceea ce îl priveşte pe primul reclamant, simpla constatare a încălcării nu ar fi suficientă pentru a-i oferi o reparaţie echitabilă. În lumina circumstanţelor cauzei şi pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea îi acordă primului reclamant suma de 10 000 EUR cu acest titlu.
În ceea ce o priveşte pe a doua reclamantă, Curtea consideră că simpla constatare a încălcării constituie o reparaţie echitabilă pentru orice prejudiciu moral pe care este posibil să îl fi suferit în urma încălcării drepturilor sale garantate la art. 8 (a se vedea Sylvester, citată anterior, pct. 80).
B. Cheltuieli de judecată
63. Primul reclamant a solicitat, de asemenea, 15 172,04 EUR cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în faţa instanţelor naţionale şi a Curţii, şi anume (i) 11 160 EUR pentru onorariul avocatului plătit în Austria în legătură cu procedura în temeiul Convenţiei de la Haga; (ii) 1 500 EUR pentru onorariul avocatului plătit în România în legătură cu procedura în temeiul Convenţiei de la Haga; (iii) 553 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii şi (iv) 1 959,04 EUR pentru cheltuielile aferente convorbirilor telefonice mobile efectuate în legătură cu încercările sale de a-şi redobândi fiica.
64. Guvernul a contestat pretenţiile, argumentând că primul reclamant nu a prezentat documentele relevante pentru a-şi sprijini solicitarea şi că nu au fost îndeplinite condiţiile de la art. 60 din Regulamentul Curţii.
65. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate în cadrul procedurii în faţa Curţii, primul reclamant a prezentat un extras de cont bancar prin care erau certificate plăţile efectuate către contul bancar al avocatului acestuia, care se ridicau la suma de 1591,06 lei româneşti (reprezentând echivalentul a circa 393 EUR) şi o factură pentru suma de 687,15 lei româneşti (reprezentând echivalentul a circa 160 EUR) pentru traducerile în engleză a corespondenţei sale cu Curtea. În absenţa altor documente, Curtea constată că primul reclamant a justificat doar cheltuielile de traducere şi îi acordă suma de 160 EUR cu titlu de cheltuieli pentru procedura în faţa Curţii.
C. Dobânzi moratorii
66. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. Hotărăşte:
(a) că statul pârât trebuie să plătească primului reclamant, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii potrivit art. 44 § 2 din convenţie, suma de 10 000 EUR (zece mii de euro) cu titlu de prejudiciu moral şi 160 EUR (o sută şaizeci de euro) cu titlu de cheltuieli de judecată plus orice impozite aferente;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat anterior şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 21 februarie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy