CASE OF KHLAIFIA AND OTHERS v. ITALY - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

CAUZA KHLAIFIA Și ALȚII ÎMPOTRIVA ITALIEI

(Cererea nr. 16483/12)

HOTĂRÂRE

STRASBOURG

15 decembrie 2016

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Khlaifia şi alţii împotriva Italiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din:

Luis López Guerra, președinte,
Guido Raimondi,
Mirjana Lazarova Trajkovska,
Angelika Nußberger,
Khanlar Hajiyev,
Kristina Pardalos,
Linos-Alexandre Sicilianos,
Erik Møse,
Krzysztof Wojtyczek,
Dmitry Dedov,
Mārtiņš Mits,
Stéphanie Mourou-Vikström,
Georges Ravarani,
Gabriele Kucsko-Stadlmayer,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková,
Georgios A. Serghides, judecători,
și Johan Callewaert, grefier adjunct al Marii Camere,

După ce a deliberat în camera de consiliu, la 22 iunie 2016 și 2 noiembrie 2016,

pronunță prezenta hotărâre, adoptată la cea din urmă dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 16483/12 îndreptată împotriva Republicii Italiene, prin care trei resortisanți tunisieni, domnii Saber Ben Mohamed Ben Ali Khlaifia, Fakhreddine Ben Brahim Ben Mustapha Tabal și Mohamed Ben Habib Ben Jaber Sfar („reclamanții”), au sesizat Curtea la 9 martie 2012, în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).

2. Reclamanții au fost reprezentați de L.M. Masera și S. Zirulia, avocați în Milano. Guvernul italian („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul său guvernamental, doamna E. Spatafora.

3. Reclamanții au susținut în special că luarea lor în custodie publică într-un centru de primire pentru migranți aflați în situație de ședere ilegală a constituit o încălcare a art. 3 și art. 5 din Convenție. În plus, aceștia susțin că au făcut obiectul unei expulzări colective și nu au dispus de nicio cale de atac efectivă în dreptul italian pentru a denunța încălcarea drepturilor lor fundamentale.

4. Cererea a fost repartizată Secției a doua a Curții (art. 52 § 1 din Regulamentul Curții – „Regulamentul”). La 27 noiembrie 2012, aceasta a fost comunicată Guvernului. La 1 septembrie 2015, o cameră a acestei secții, compusă din Işıl Karakaş, președinte, Guido Raimondi, András Sajó, Nebojša Vučinić, Helen Keller, Paul Lemmens și Robert Spano, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct de secție, a pronunțat o hotărâre prin care cererea a fost declarată, cu majoritate, parțial admisibilă și prin care s-a constatat, în unanimitate, încălcarea art. 5 § 1, 2 și 4 din Convenție și neîncălcarea art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de primire a reclamanților la bordul navelor Vincent și Audace. Camera a constatat, de asemenea, cu cinci voturi la două, încălcarea art. 3 din Convenție din cauza condițiilor de primire a reclamanților în Centrul de primire inițială și cazare din Contrada Imbriacola, precum și o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție și a art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenție și cu art. 4 din Protocolul nr. 4. La hotărâre au fost anexate rezumatele opiniei concordante a doamnei judecător Keller, a opiniei parțial separate comune a judecătorilor Sajó și Vučinič și a opiniei parțial separate a judecătorului Lemmens.

5. La 1 decembrie 2015, Guvernul a solicitat retrimiterea cauzei în fața Marii Camere, în temeiul art. 43 din Convenție și art. 73 din Regulament. Colegiul Marii Camere a admis această cerere la 1 februarie 2016.

6. Componența Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispozițiile art. 26 § 4 și 5 din Convenție și art. 24 din Regulament.

7. Atât reclamanții, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la admisibilitatea și fondul cauzei.

8. În plus, au fost primite observații din partea a patru asociații care fac parte din Coordination française pour le droit d’asile (Coaliția franceză pentru dreptul de azil) (infra, pct. 157), a Centrului pentru drepturile omului și pluralismul juridic al Universității McGill, a Centrului AIRE și a Consiliului European pentru Refugiați și Exilați (European Council on Refugees and Exiles – denumit în continuare „ECRE”), a căror intervenție în procedura scrisă a fost autorizată de președinte (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulament).

9. La 22 iunie 2016, a avut loc o ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfățișat:

– pentru Guvern
doamnaP. Accardo,co-agent,
doamneleM.L. Aversano, magistrat, expert juridic,
P. Giusti, din cadrul Ministerului de Interne,
R. Renzi, din cadrul Ministerului de Interne,
R. Cipressa, din cadrul Ministerului de Interne,consilieri;

– pentru reclamanți
domniiL. Masera, avocat,
S. Zirulia, avocat,avocați,
doamna F. Cancellaro,consilier.

Curtea a ascultat declarațiile prezentate de domnii Masera și Zirulia și de doamnele Aversano și Cipressa, precum și răspunsurile acestora la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI

10. Reclamanţii s-au născut în 1983, 1987 și, respectiv, 1988. M. Khlaifia („primul reclamant”) locuiește în Om Laarass (Tunisia); domnii Tabal și Sfar („cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant”) locuiesc în El Mahdia (Tunisia).

A. Debarcarea reclamanților pe coasta Italiei și expulzarea lor în Tunisia

11. Primul reclamant a părăsit Tunisia la 16 septembrie 2011, iar ceilalți doi reclamanți la 17 septembrie 2011, împreună cu alte persoane, la bordul unor ambarcațiuni rudimentare, cu scopul de a ajunge pe coasta Italiei. După mai multe ore de navigare, ambarcațiunile au fost interceptate de Paza de Coastă din Italia, care i-a escortat până la portul insulei Lampedusa. Reclamanții au ajuns pe insulă în datele de 17 și, respectiv, 18 septembrie 2011.

12. Reclamanții au fost transferați la Centrul de primire inițială și cazare (Centro di Soccorso e Prima Accoglienza – denumit în continuare „CSPA”), situat în insula Lampedusa, în localitatea Contrada Imbriacola, unde, după ce le-au acordat primul ajutor, autoritățile au procedat la identificarea lor. Guvernul susține că au fost întocmite „fișe de informații” individuale pentru fiecare din migranții în cauză (infra, pct. 224), fapt contestat de reclamanți (infra, pct. 222).

13. Reclamanții au fost cazați într-un sector al centrului rezervat tunisienilor adulți. Afirmă că au fost primiți în spații supraaglomerate și murdare și că au fost obligați chiar să doarmă pe jos, din cauza lipsei de paturi disponibile și a proastei calități a saltelelor. Au luat masa afară, așezați pe pământ. Centrul era supravegheat permanent de forțele de ordine, astfel încât orice contact cu exteriorul era imposibil.

14. Reclamanții au rămas în CSPA până la 20 septembrie, când a izbucnit o revoltă violentă în rândul migranților. Spațiile de cazare au fost devastate de un incendiu, iar reclamanții au fost duși în complexul sportiv din Lampedusa pentru a-și petrece noaptea acolo. În zorii zilei de 21 septembrie, au reușit, împreună cu alți migranți, să scape de supravegherea forțelor de ordine și să ajungă în satul din Lampedusa. De acolo, împreună cu alți aproximativ 1800 de migranți, aceștia au început manifestații de protest pe străzile insulei. După ce au fost opriți de poliție, reclamanții au fost conduși întâi înapoi la centrul de primire, apoi la aeroportul din Lampedusa.

15. În dimineața zilei de 22 septembrie 2011, reclamanții au fost îmbarcați în avioane cu destinația Palermo. Odată debarcați, au fost transferați la bordul unor nave acostate în portul orașului. Primul reclamant a urcat la bordul navei Vincent, împreună cu aproximativ 190 de persoane, în vreme ce al doilea reclamant și al treilea reclamant au fost conduși la bordul navei Audace, împreună cu aproximativ 150 de persoane.

16. Potrivit reclamanților, pe fiecare navă, toți migranții au fost adunați în saloanele-restaurant, accesul la cabine fiind interzis. Reclamanții declară că au dormit pe jos și au așteptat mai multe ore pentru a putea folosi toaleta. Persoanele în cauză declară că li s-a permis să iasă pe balcoanele navelor de două ori pe zi, timp de numai câteva minute. Afirmă că au fost insultați și supuși la rele tratamente de ofițerii de poliție care îi supravegheau permanent și că nu au primit nicio informație din partea autorităților.

17. Reclamanții au rămas câteva zile la bordul navelor. La 27 septembrie 2011, cel de-al doilea și cel de-a treilea reclamant au fost duși la aeroportul din Palermo, în scopul de a fi returnați în Tunisia. În ceea ce îl privește pe primul reclamant, acesta a fost returnat la 29 septembrie 2011.

18. Înainte de a urca în avion, migranții au fost primiți de către consulul Tunisiei. Potrivit reclamanților, acesta s-a limitat să le înregistreze datele de stare civilă, în conformitate cu acordul italo-tunisian încheiat în aprilie 2011 (infra, pct. 36-40).

19. În cererea lor, reclamanții au afirmat că, în niciun moment pe parcursul șederii lor în Italia, nu li s-a emis vreun document.

În anexa la observațiile sale, Guvernul a prezentat, totuși, trei decizii de returnare, datate 27 și 29 septembrie 2011, emise împotriva reclamanților. Aceste decizii, identice în conținut și redactate în limba italiană, cu o traducere în limba arabă, au următorul cuprins:

„Șeful poliției (Questore) provinciei Agrigento,

Ținând seama de documentele aflate la dosar, din care rezultă că

1) în data de 17 [18] septembrie 2011, membri ai poliției au găsit în provincia Agrigento, în apropierea liniei de frontieră/în apropierea frontierei de pe insula Lampedusa, domnul [numele și prenumele], născut [...] la [data] [...] resortisant tunisian [...] nu a fost identificat pe deplin, neavând acte asupra sa (sedicente);

2) străinul a intrat pe teritoriul statului sustrăgându-se de la controalele de frontieră;

3) identificarea (rintraccio) străinului au avut loc la intrarea în/la scurt timp după intrarea sa pe teritoriul național, și anume insula Lampedusa,

ÎNTRUCÂT nu este vorba despre niciuna din situațiile [prevăzute] la art. 10 alin. 4 din Decretul-lege nr. 286 din 1998;

AVÂND ÎN VEDERE că este necesar să se procedeze în conformitate cu art. 10 alin. 2 din Decretul-lege nr. 286 din 1998

DISPUNE

RETURNAREA CU ESCORTARE PÂNĂ LA FRONTIERĂ

a persoanei menționate anterior

INFORMEAZĂ

- prezenta decizie poate fi atacată cu recurs în termen de șaizeci de zile de la notificarea acesteia, în fața judice di pace di Agrigento (judecător de pace din Agrigento);

- că introducerea recursului nu suspendă, în nicio situație, executarea (efficacia) prezentei decizii;

- [că] directorul Oficiului pentru imigrări va proceda, în vederea executării prezentei decizii, la notificarea acesteia, însoțită de o traducere succintă într-o limbă cunoscută de străinul în cauză sau în engleză, franceză ori spaniolă; la comunicarea acesteia către reprezentanța diplomatică sau consulară a statului de origine, astfel cum se prevede la art. 2 alin. 7 din Decretul-lege nr. 286 din 1998; și la înregistrarea acestuia în sensul art. 10 alin. 6 din același decret-lege;

Escortarea până la frontiera comunei Fiumicino din provincia Roma.

[Întocmit în] Agrigento [la] 27[29]/09/2011 Pentru șeful poliției

[Semnătura]”

20. Fiecare din aceste decizii erau însoțite de un proces-verbal de notificare cu aceeași dată, redactat tot în limba italiană și tradus în limba arabă. În spațiul rezervat semnăturii reclamanților, aceste procese‑verbale poartă mențiunea olografă „[persoana în cauză] refuză să semneze și să primească o copie” (si rifiuta di firmare e ricevere copia).

21. La sosirea în aeroportul din Tunis, reclamanții au fost puși în libertate.

B. Ordonanța emisă de judecătorul de instrucție din Palermo

22. Organizații de luptă împotriva rasismului au depus o plângere cu privire la tratamentul la care au fost supuși migranții după 20 septembrie 2011, la bordul navelor Audace, Vincent și Fantasy.

23. Împotriva lui X. a fost pusă în mișcare acțiunea penală pentru abuz în serviciu și arestare nelegală (art. 323 și 606 din Codul penal). La 3 aprilie 2012, parchetul a solicitat încetarea procesului penal.

24. Prin ordonanța din 1 iunie 2012, judecătorul de instrucție (giudice per le indagini preliminari – denumit în continuare „GIP”) din Palermo a admis cererea parchetului.

25. În motivarea sa, GIP a subliniat că scopul plasării migranților în CSPA a fost primirea lor, acordarea de asistență în vederea satisfacerii necesităților lor de igienă pentru o perioadă de timp strict necesară, înainte de a-i trimite la un CIE (Centru de identificare și expulzare - Centro di identificazione ed espulsione) sau de a lua măsuri în favoarea acestora. Conform GIP, în CSPA migranții puteau să beneficieze de asistență juridică și să obțină informații privind procedurile de depunere a unei cereri de azil.

GIP a fost de acord cu observația parchetului potrivit căreia interpretarea condițiilor referitoare la motivele și durata șederii migranților în CSPA era uneori neclară; în plus, a subscris la argumentul parchetului, conform căruia o multitudine de considerente excludeau posibilitatea ca faptele din prezenta speță să constituie o infracțiune.

Acesta a subliniat că secția de poliție (Questura) din Agrigento s-a limitat la consemnarea prezenței migranților în CSPA, fără să emită decizii prin care să dispună luarea lor în custodie publică.

26. Conform GIP, echilibrul precar existent pe insula Lampedusa a fost tulburat la 20 septembrie 2011, atunci când un grup de tunisieni a incendiat centrul CSPA din Contrada Imbriacola, incendiu care a cauzat daune considerabile și în urma căruia CSPA nu a mai îndeplinit cerințele legate de primirea și asistența migranților. Autoritățile au organizat un pod aerian și naval pentru a evacua migranții din Lampedusa. În ziua următoare, au avut loc ciocniri în portul insulei între populația locală și un grup de străini care au amenințat că vor arunca în aer butelii cu gaz. GIP a explicat faptul că, astfel, s-a creat o situație ce risca să degenereze și care intra în sfera de aplicare a noțiunii de „stare de necesitate” (stato di necessità), menționată la art. 54 C. pen. (infra, pct. 34). Așadar, se impunea transferarea imediată a unei părți din migranți, utilizând, printre altele, nave, a conchis GIP.

În ceea ce privește faptul că, în această situație de urgență, nu a fost emisă nicio decizie formală de luare în custodie publică la bordul navelor, GIP a apreciat că acest lucru nu poate fi considerat drept arestare nelegală și că nu erau îndeplinite condițiile pentru transferarea migranților în CIE (centre de identificare și expulzare). Acesta a observat că, în fapt, pe de o parte, CIE erau deja supraaglomerate și că, pe de altă parte, acordurile încheiate cu autoritățile tunisiene sugerau faptul că repatrierea trebuia să aibă loc imediat. Faptul că persoanelor în cauză li s-a aplicat măsura returnării (respingimento), fără un control judiciar și luată după mai multe zile de la debarcare, nu era nelegal în opinia GIP. Potrivit acestuia, la calcularea „termenului rezonabil” pentru luarea acestor măsuri și pentru șederea străinilor în CSPA, trebuie să se ia în considerare dificultățile de ordin logistic (starea mării, distanța dintre insula Lampedusa și Sicilia) și numărul de migranți în cauză. În aceste circumstanțe, GIP a concluzionat că nu a avut loc o încălcare a legii.

În plus, a considerat că nu poate fi imputat nimic autorităților, al căror comportament a fost motivat, în primul rând, de urmărirea interesului public. Migranții nu au suferit niciun prejudiciu injust (danno ingiusto).

27. În măsura în care reclamanții au susținut că modul în care au fost tratați migranții le-a pus în pericol sănătatea, GIP a precizat că, astfel cum reieșea din investigații, niciuna dintre persoanele de la bordul navelor nu a depus o cerere de azil. Acesta a constatat că persoanele care, atunci când se aflau în CSPA din Lampedusa, și-au exprimat intenția de a acționa în acest sens, precum și persoanele vulnerabile, au fost transferate în centrele din Trapani, Caltanisseta și Foggia. Potrivit acestuia, minorii neînsoțiți au fost plasați în structuri ad-hoc și nicio femeie gravidă nu se afla la bordul navelor. Pe navele respective, migranții au beneficiat de asistență medicală, apă caldă, energie electrică, mese și băuturi calde. În plus, GIP a indicat că, dintr-o notă a unei agenții de presă din 25 septembrie 2011, reieșea că T.R., membru al Parlamentului, urcase la bordul navelor în portul din Palermo și constatase că migranții erau într-o stare bună de sănătate, primeau asistență și dormeau în cabine dotate cu lenjerie de pat sau pe fotolii rabatabile (poltrone reclinabili). Unii tunisieni au fost transferați la spital, alții au fost tratați la bord de personal medical. Însoțit de adjunctul șefului poliției (vice questore) și de ofițeri de poliție, deputatul în cauză a discutat cu unii migranți și a constatat că aceștia aveau acces la spații de rugăciune, că hrana era adecvată (paste, pui, garnitură, fructe și apă) și că Protecția civilă (Protezione civile) le pusese la dispoziție îmbrăcăminte. Unii migranți s-au plâns de lipsa de aparate de ras, dar deputatul respectiv a observat că era vorba despre o măsură destinată să prevină actele de automutilare.

28. GIP a remarcat că, deși migranții nu erau în detenție sau în arest, o fotografie publicată într-un ziar îl înfățișa pe unul dintre aceștia cu mâinile legate cu benzi negre și însoțit de un agent de poliție. Acesta a explicat că persoana în cauză făcea parte dintr-un grup restrâns de persoane care, de teama unui returnări iminente, au recurs la acte de automutilare și au cauzat pagube unor autobuze. GIP a considerat că folosirea de benzi s-a dovedit necesară pentru a proteja integritatea fizică a persoanelor în cauză și pentru a preveni săvârșirea unor acte de agresiune împotriva agenților de poliție, care nu erau nici înarmați și nici echipați cu alte mijloace de constrângere. În orice caz, acesta a apreciat că respectivul comportament al agenților de poliție era justificat de o „stare necesitate”, în sensul art. 54 C. pen. (infra, pct. 34).

29. Având în vedere cele menționate anterior, GIP a concluzionat că dosarul nu conține nicio probă care să dovedească existența elementelor material și moral ale infracțiunilor prevăzute la art. 323 și 606 C. pen.

C. Deciziile judecătorului de pace din Agrigento

30. Doi dintre migranții care au făcut obiectul unor decizii de returnare au contestat aceste acte în fața judecătorului de pace din Agrigento.

31. Prin ordonanțele (decreti) din 4 iulie și, respectiv, 30 octombrie 2011, judecătorul de pace a anulat deciziile de returnare.

În motivarea sa, judecătorul a observat că reclamanții fuseseră găsiți pe teritoriul italian la 6 mai și, respectiv, la 18 septembrie 2011 și că deciziile în litigiu fuseseră emise abia la 16 mai și 24 septembrie 2011. Recunoscând totodată că art. 10 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 (infra, pct. 33) nu preciza niciun termen pentru emiterea deciziilor de returnare, judecătorul a considerat că un act care, prin însăși natura sa, limitează libertatea destinatarului său trebuie să fie adoptat într-un termen rezonabil de scurt după momentul identificării (fermo) străinului aflat în situație de ședere ilegală. În opinia acestuia, o concluzie diferită ar fi echivalentă cu permiterea unei luări în custodie publică de facto a migrantului, în absența unei decizii motivate de către autorități, ceea ce ar contraveni Constituției.

II. DREPTUL ȘI DOCUMENTELE INTERNE RELEVANTE

A. Constituția

32. Art. 13 din Constituția Italiei prevede următoarele:

„Libertatea individuală este inviolabilă.

Nu este admisă nicio formă de detenție, control sau percheziție personală, nici altă formă de restrângere a libertății individuale, decât printr-un act motivat de autoritatea judiciară și numai în cazurile și în conformitate cu procedura prevăzută de lege.

În situații excepționale de necesitate și urgență, prevăzute în mod clar de lege, autoritatea de siguranță publică poate lua o serie de măsuri provizorii, care vor fi comunicate autorității judiciare spre validare în termen de 48 de ore și [care], în lipsa unei astfel de validări în următoarele 48 de ore, vor fi revocate și lipsite de orice efect util.

Săvârșirea oricărui act de violență fizică sau psihică asupra persoanelor supuse unei restrângeri a libertății se pedepsește.

Durata maximă a arestării preventive (carcerazione preventiva) este stabilită prin lege.”

B. Dispozițiile în materie de îndepărtare a străinilor aflați în situație de ședere ilegală

33. Decretul-lege (decreto legislativo) nr. 286 din 1998 („Textul consolidat al dispozițiilor privind reglementarea imigrării și normele referitoare la statutul străinilor”), astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 271 din 2004 și Legea nr. 155 din 2005 și prin Decretul-lege nr. 150 din 2011, cuprinde, printre altele, următoarele dispoziții:

Art. 10 (returnarea)

„1. Poliția de frontieră refuză permiterea intrării cetățenilor străini (respinge) care se prezintă la frontieră fără să îndeplinească criteriile stabilite de prezentul text consolidat, care reglementează intrarea pe teritoriul statului.

2. În plus, măsura returnării cu escortare până la frontieră este dispusă de șeful poliției (questore) față de străinii:

a) care intră pe teritoriul statului sustrăgându-se de la controalele de frontieră, în cazul în care aceștia sunt arestați la momentul intrării pe teritoriu sau imediat după aceea;

b) care [...] au fost temporar admiși pe teritoriu în scopul acordării de asistență publică.

[...]

4. Dispozițiile de la alineatele 1 [și] 2 [...] nu se aplică în cazurile prevăzute de dispozițiile în vigoare care reglementează azilul politic, acordarea statutului de refugiat sau adoptarea de măsuri de protecție temporare din motive umanitare.

[...].”

Art. 13 (expulzarea administrativă)

„1. Pentru motive de ordine publică sau de siguranță națională, ministrul de interne poate dispune expulzarea unui cetățean străin, chiar dacă [acesta nu își are reședința] pe teritoriul statului, informând, în prealabil, Președintele Consiliului de Miniștri și Ministrul Afacerilor Externe.

2. Prefectul dispune măsura expulzării în cazul în care străinul:

a) a intrat pe teritoriul statului sustrăgându-se de la controalele de frontieră și nu a fost returnat în conformitate cu art. 10;

[...]

8. Decizia de expulzare poate fi contestată în fața autorității judiciare [...].”

Art. 14 (executarea măsurii expulzării)

„1. În cazul în care, ca urmare a necesității de a-i oferi străinului în cauză asistență pentru efectuarea unor controale suplimentare privind identitatea sau naționalitatea acestuia sau pentru obținerea unor documente de călătorie, ori din cauza indisponibilității transportatorului, nu este posibil să se execute rapid măsura expulzării cu escortare până la frontieră sau măsura returnării, șeful poliției (questore) dispune ca străinul să fie luat în custodie publică pentru o perioadă de timp strict necesară, în cel mai apropiat centru de identificare și expulzare, dintre cele identificate sau stabilite printr-un decret al ministrului de Interne, de comun acord cu (di concerto) miniștrii solidarității sociale, trezoreriei, bugetului și planificării economice.

[...].”

C. Codul penal

34. În părțile sale relevante, art. 54 alin. 1 C. pen. prevede următoarele:

„Nu se pedepsește fapta săvârșită sub constrângerea necesității de a salva [autorul său sau o altă persoană] de la un pericol real de vătămare gravă a persoanei în cauză, cu condiția ca acest pericol să nu fie provocat în mod deliberat [de către persoana în cauză] și să nu poată fi evitat în alt mod, precum și cu condiția ca fapta în cauză să fie proporțională cu pericolul. [...].”

D. Senatul Italiei

35. La 6 martie 2012, Comisia Extraordinară pentru Drepturile Omului din cadrul Senatului italian (denumită, în continuare, „Comisia extraordinară a Senatului”) a aprobat un raport „privind gradul [de respectare a] drepturilor omului în penitenciare și în centrele de primire și cazare a migranților în Italia”. După ce a fost vizitat de către comisie la 11 februarie 2009, centrul CSPA din Lampedusa este descris în special în următoarele pasaje:

„Primirea în centrul din Lampedusa trebuia să se limiteze la perioada strict necesară pentru stabilirea identității migranților și legalitatea șederii lor pe teritoriu sau pentru a decide îndepărtarea acestora. În realitate, astfel cum au denunțat Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați și mai multe organizații care efectuează vizite la fața locului, durata șederii s-a prelungit uneori mai mult de douăzeci de zile, fără să fi fost adoptate decizii formale cu privire la statutul juridic al persoanelor luate în custodie publică. Perioadele prelungite de luare în custodie publică, imposibilitatea de a comunica cu lumea exterioară, lipsa libertății de mișcare, fără nicio măsură juridică sau administrativă care să prevadă astfel de restricții, au creat o atmosferă deosebit de tensionată, care se manifestă adesea prin acte de automutilare. S-au făcut numeroase apeluri din partea organizațiilor care își desfășoară activitatea pe insulă cu privire la legalitatea acestei situații.

[...]

Am intrat în camere de aproximativ cinci metri pe șase: acestea sunt destinate să găzduiască 12 de persoane. În camere se află, unul lângă altul, paturi supraetajate pe patru niveluri, fiecare cameră având un grad de ocupare de până la 25 de persoane [...]. În multe blocuri, saltele din spumă poliuretanică sunt instalate de-a lungul coridoarelor. În multe cazuri, spuma din saltele a fost ruptă pentru a fi utilizată ca pernă. În unele cazuri, saltelele duble, protejate de materiale improvizate, au fost așezate pe palier, afară [...] În multe cazuri, protecția de plastic a corpului de iluminat de pe tavan a fost scoasă, la fel și becurile. Toaletele și dușurile se află într-o parte, la capătul culoarului. Nu există nicio ușă și intimitatea este asigurată de perdele din material textil sau plastic, amplasate în mod improvizat și aleatoriu. Nu există robinete, iar conductele distribuie apă doar atunci când aceasta este activată la nivel central. Scurgerea este uneori blocată; pe jos, apa sau alte lichide se scurg până pe culoar și în camerele unde au fost așezate saltelele din spumă poliuretanică. Mirosul de latrină pătrunde peste tot. Când începe să plouă persoanele aflate pe scările din metal, care trebuie să urce la etajul superior, se udă și aduc în locuințe umezeală și mizerie.”

III. ACORDURILE BILATERALE CU TUNISIA

36. La 5 aprilie 2011, guvernul italian a încheiat un acord cu Tunisia privind controlul fluxului de imigranți ilegali care provin din țara respectivă.

37. Textul acordului nu a fost făcut public. Cu toate acestea, în anexa la cererea de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, Guvernul a prezentat extrase din procesul-verbal al unei reuniuni care a avut loc în Tunis la 4 și 5 aprilie 2011 între miniștrii de interne ai Tunisiei și Italiei. Conform unui comunicatul de presă publicat pe pagina de internet a Ministerului de Interne al Italiei, la 6 aprilie 2011[1], Tunisia a acceptat să înăsprească controalele la frontierele sale, pentru a împiedica noi plecări de migranți ilegali, cu ajutorul unor resurse logistice puse la dispoziția sa de către autoritățile italiene.

38. În plus, Tunisia s-a angajat să accepte returnarea imediată a tunisienilor care au sosit ilegal în Italia după data încheierii acordului. Resortisanții tunisieni puteau fi returnați prin intermediul unor proceduri simplificate, care prevăd simpla identificare a persoanei în cauză de către autoritățile consulare tunisiene.

39. În conformitate cu indicațiile furnizate de Guvern în memoriul său în fața Marii Camere din 25 aprilie 2016, un prim acord cu Tunisia fusese încheiat în 1998; acesta fusese anunțat pe site-ul internet al Ministerului de Interne și în arhiva tratatelor a Ministerului Afacerilor Externe și al Cooperării Internaționale și publicat în Monitorul Oficial nr. 11 din 15 ianuarie 2000.

40. În anexa la cererea sa de retrimitere în fața Marii Camere, Guvernul a prezentat o notă verbală privind acordul bilateral încheiat cu Tunisia în 1998. Documentul în cauză, emis de guvernul italian și datat 6 august 1998, care nu pare să fie textul care le-a fost aplicat reclamanților (a se vedea infra, pct. 103), conține dispoziții privind cooperarea bilaterală în ceea ce privește prevenirea și combaterea imigrației ilegale, readmisia resortisanților din ambele țări, returnarea în țara de origine a resortisanților țărilor terțe, altele decât statele membre ale Uniunii Maghrebului Arab, precum și returnarea persoanelor readmise.

Din conținutul notei verbale reiese că guvernul italian s-a angajat să sprijine Tunisia în combaterea imigrației ilegale, prin furnizarea de echipamente tehnice și operaționale, precum și printr-o contribuție financiară, și că fiecare parte s-a angajat să readmită pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți și fără formalități, a oricărei persoane care nu îndeplinește condițiile de intrare sau de ședere aplicabile pe teritoriul statului solicitant, în măsura în care s-a stabilit că persoana în cauză este resortisant al statului solicitat. În respectiva notă erau precizate documentele necesare pentru identificarea persoanelor vizate și se prevedea (la punctul 5 din capitolul II) că, în cazul în care autoritatea consulară a statului solicitat considera că este necesar să audieze persoanele respective, un reprezentant al acestei autorități putea să meargă la biroul judiciar, la centrul de primire sau în locul de îngrijire medicală, unde persoanele în cauză erau găzduite legal, cu scopul audierii acestora.

Nota verbală descrie, de asemenea, procedurile de eliberare a permisului de liberă trecere și escortarea la frontiere și conține angajamentul guvernului italian de a „nu recurge la returnări în masă sau speciale”.

IV. „DIRECTIVA PRIVIND RETURNAREA”

41. În cadrul Uniunii Europene, returnarea străinilor aflați în situație de ședere ilegală este reglementată de Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 (așa-numita „Directivă privind returnarea”) privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală. Acest text cuprinde în special următoarele dispoziții:

Articolul 1
Obiectul

„Prezenta directivă stabilește standarde și proceduri comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, în conformitate cu drepturile fundamentale ca principii generale ale dreptului comunitar precum și cu dreptul internațional, inclusiv obligațiile în materie de protecție a refugiaților și de drepturi ale omului.”

Articolul 2

Domeniul de aplicare

„(1) Prezenta directivă se aplică resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru.

(2) Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:

(a) fac obiectul unui refuz de intrare, în conformitate cu articolul 13 din Codul Frontierelor Schengen, sau care sunt reținuți sau prinși de către autoritățile competente în cazul unei treceri ilegale pe cale terestră, maritimă sau aeriană a frontierei externe a unui stat membru și care nu au obținut ulterior o autorizație sau un drept de ședere în statul membru respectiv;

(b) fac obiectul returnării ca sancțiune de drept penal sau ca urmare a unei sancțiuni de drept penal, în conformitate cu dreptul intern, sau fac obiectul unor proceduri de extrădare.

[...]”

Articolul 8
Îndepărtarea

„(1) Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4), sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.

(2) În cazul în care statul membru acordă un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7, decizia de returnare poate fi executată doar după expirarea termenului, cu excepția cazului în care în perioada respectivă apare un risc, astfel cum este definit la articolul 7 alineatul (4).

(3) Statele membre pot adopta separat o decizie sau un act administrativ sau judiciar prin care se dispune îndepărtarea.

(4) În cazul în care statele membre aplică – în ultimă instanță – măsuri coercitive pentru a proceda la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care se opune îndepărtării, aceste măsuri sunt proporționale și recurgerea la forță nu trebuie să depășească limitele rezonabile. Aceste măsuri se aplică astfel cum este prevăzut în legislația națională în conformitate cu drepturile fundamentale și cu respectarea demnității și integrității fizice a resortisantului în cauză al unei țări terțe.

(5) În executarea îndepărtărilor pe calea aerului, statele membre țin cont de orientările comune privind măsurile de securitate care se impun în cazul operațiunilor comune de îndepărtare pe calea aerului, anexate la Decizia 2004/573/CE.

(6) Statele membre asigură un sistem eficient de supraveghere a returnării forțate.”

Articolul 12
Forma

„(1) Deciziile de returnare și, în cazul în care sunt emise, deciziile privind interdicția de intrare și deciziile de îndepărtare se emit în formă scrisă și conțin motivele de fapt și de drept, precum și informații privind căile de atac posibile.

Informațiile referitoare la motivele de fapt pot fi limitate în cazurile în care legislația națională permite limitarea dreptului la informare, în special pentru protejarea securității naționale, apărării, siguranței publice și pentru prevenirea, investigarea, detectarea și urmărirea penală a infracțiunilor.

(2) Statele membre asigură, la cerere, traducerea în scris sau oral a principalelor elemente ale deciziilor referitoare la returnare, astfel cum sunt menționate la alineatul (1), inclusiv informații despre căile de atac posibile, într-o limbă pe care resortisantul unei țări terțe o înțelege sau despre care se poate presupune în mod rezonabil că o înțelege.

(3) Statele membre pot decide să nu aplice alineatul (2) resortisanților țărilor terțe care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat membru și nu au obținut ulterior un permis sau un drept de ședere în statul membru respectiv.

În acest caz, deciziile referitoare la returnare, astfel cum sunt prevăzute la alineatul (1), sunt emise prin intermediul unui formular standard, astfel cum este definit în legislația națională.

Statele membre furnizează fișe conținând informații generalizate care să explice principalele elemente ale formularului standard în cel puțin cinci dintre limbile cel mai des utilizate sau înțelese de către migranții ilegali care intră pe teritoriul statului membru în cauză.”

Articolul 13
Căi de atac

„(1) Resortisantului în cauză al unei țări terțe i se acordă posibilitatea unei căi de atac efective împotriva deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), în fața unei autorități judiciare sau administrative competente sau în fața unui organ competent alcătuit din membri imparțiali și care beneficiază de garanții de independență.

(2) Autoritatea sau organul menționate la alineatul (1) dețin competențe în ceea ce privește revizuirea deciziilor referitoare la returnare, astfel cum se menționează la articolul 12 alineatul (1), inclusiv posibilitatea suspendării temporare a executării acestora, cu excepția cazului în care suspendarea este deja aplicabilă în temeiul legislației naționale.

(3) Resortisantul în cauză al unei țări terțe are posibilitatea de a obține consiliere juridică, reprezentare și, dacă este necesar, asistență lingvistică.

(4) Statele membre garantează acordarea gratuită, la cerere, de asistență juridică și/sau reprezentare în conformitate cu legislația națională aplicabilă sau cu normele în materie de asistență judiciară și pot dispune ca o astfel de asistență juridică și/sau reprezentare gratuită să se supună condițiilor prevăzute la articolul 15 alineatele (3)-(6) din Directiva 2005/85/CE.”

Articolul 15
Luarea în custodie publică

„(1) Cu excepția cazului în care se pot aplica în mod eficient alte măsuri suficiente dar mai puțin coercitive într-un caz concret, statele membre pot ține în custodie publică un resortisant al unei țări terțe care face obiectul unor proceduri de returnare doar în vederea pregătirii procesului de returnare și/sau în vederea desfășurării procesului de îndepărtare, în special în cazul în care:

(a) există riscul de sustragere sau

(b) resortisantul în cauză al unei țări terțe evită sau împiedică pregătirea returnării sau procesul de îndepărtare.

Orice măsură de luare în custodie publică este pentru o perioadă cât mai scurtă cu putință și se menține numai pe durata desfășurării și executării, în mod adecvat, a dispozițiilor de îndepărtare.

(2) Autoritățile administrative sau judiciare dispun măsurile de luare în custodie publică.

Luarea în custodie publică se ordonă în scris, menționându-se motivele de fapt și de drept.

Atunci când luarea în custodie publică a fost dispusă de autoritățile administrative, statele membre:

(a) fie asigură un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică, asupra căreia se pronunță într-un termen cât mai scurt de la începerea luării în custodie publică,

(b) fie acordă resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid, inițiat cât mai rapid posibil de la inițierea procedurilor pertinente. În acest caz, statele membre informează imediat resortisanții în cauză ai țărilor terțe asupra posibilității intentării unei astfel de acțiuni.

Resortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală.

(3) În toate cazurile, luarea în custodie publică face obiectul unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu. În cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar.

(4) În cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1), luarea în custodie publică nu mai este justificată și persoana în cauză este eliberată imediat.

(5) Luarea în custodie publică se menține pe toată durata în care se îndeplinesc condițiile stabilite la alineatul (1) și în măsura în care este necesar pentru a asigura punerea în aplicare cu succes a măsurii de îndepărtare. Fiecare stat membru stabilește o perioadă limitată de custodie publică, care nu poate depăși șase luni.

(6) Statele membre nu pot extinde perioada menționată la alineatul (5) decât cu o perioadă limitată de timp, care să nu depășească o perioadă suplimentară de 12 luni, în conformitate cu legislația sa națională, în cazurile în care, în pofida tuturor eforturilor rezonabile depuse de către acestea, este probabil ca operațiunea de îndepărtare să dureze mai mult, datorită:

(a) lipsei de cooperare a resortisantului în cauză al unei țări terțe sau

(b) întârzierilor în obținerea documentației necesare din partea țărilor terțe.”

Articolul 16
Condițiile de luare în custodie publică

„(1) Luarea în custodie publică se efectuează, în general, în centre specializate de cazare. Dacă un stat membru nu poate oferi cazare într-un centru specializat de cazare și trebuie să recurgă la cazarea în cadrul unui penitenciar, resortisanții țărilor terțe luați în custodie publică sunt separați de deținuții obișnuiți.

(2) Resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică li se va permite, la cerere, să ia în timp util legătura cu reprezentanții lor legali, membrii de familie și autoritățile consulare competente.

(3) O atenție deosebită se acordă situației persoanelor vulnerabile. Se asigură îngrijirea medicală de urgență și tratamentul de bază al bolii.

(4) Organizațiilor și organismelor naționale, internaționale și neguvernamentale relevante și competente li se asigură posibilitatea de a vizita centrele de cazare, astfel cum se menționează la alineatul (1), în măsura în care acestea sunt folosite pentru luarea în custodie publică a resortisanților țărilor terțe în conformitate cu prezentul capitol. Aceste vizite pot fi supuse unei autorizări.

(5) Resortisanților țărilor terțe luați în custodie publică li se oferă în mod sistematic informații care le explică normele aplicate în centru și care prezintă drepturile și obligațiile lor. Acestea cuprind informații privind dreptul lor în conformitate cu legislația națională aplicabilă de a lua legătura cu organizațiile și organismele menționate la alineatul (4).”

Articolul 18
Situații de urgență

„(1) În situațiile în care trebuie returnați un număr excepțional de mare de resortisanți ai țărilor terțe, caz care reprezintă o sarcină neprevăzută și dificilă pentru capacitatea de primire a centrelor de cazare a unui stat membru sau pentru personalul său administrativ sau judiciar, respectivul stat membru poate, atâta timp cât situația excepțională durează, să decidă să permită termene mai lungi de control judiciar decât cele prevăzute în temeiul articolului 15 alineatul (2) al treilea paragraf și să adopte măsuri de urgență cu privire la condițiile de luare în custodie publică care derogă de la cele prevăzute la articolele 16 alineatul (1) și 17 alineatul (2).

(2) În situația în care se recurge la astfel de măsuri excepționale, statul membru în cauză informează Comisia. De asemenea, statul respectiv informează Comisia de îndată ce motivele care au dus la punerea în aplicare a măsurilor excepționale încetează să existe.

(3) Nicio dispoziție a prezentului articol nu poate fi interpretată în sensul că permite statelor membre să deroge de la obligația generală de a lua toate măsurile adecvate, la nivel general sau particular, pentru a garanta îndeplinirea obligațiilor care le revin în temeiul prezentei directive.”

42. Atunci când i s-a solicitat să interpreteze „directiva privind returnarea”, Curtea de Justiție a Uniunii Europene (denumită în continuare „CJUE”) a declarat că orice străin are dreptul de a-și exprima, înainte de adoptarea unei decizii de returnare care îl privește, punctul de vedere cu privire la legalitatea șederii sale (a se vedea, în special, Khaled Boudjlida împotriva Préfet des Pyrénées-Atlantiques, cauza C-249/13, hotărârea din 11 decembrie 2014, pct. 28-35).

43. Din jurisprudența CJUE reiese că, în ciuda faptului că „directiva privind returnarea” nu cuprinde nicio dispoziție expresă care să prevadă respectarea dreptului de a fi ascultat, acest drept se aplică în calitate de principiu fundamental al dreptului Uniunii (a se vedea, în special, art. 41, art. 47 și art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene; hotărârile M.G. și N.R împotriva Staatssecretaris van Veiligheid en Justitie, C-383/13 PPU, 10 septembrie 2013, pct. 32, și Sophie Mukarubega împotriva Préfet de police și Préfet de la Seine-Saint-Denis, C-166/13, hotărârea din 5 noiembrie 2014, pct. 42-45).

CJUE a precizat că dreptul de a fi ascultat: a) garantează oricărei persoane posibilitatea de a‑și exprima în mod util și efectiv punctul de vedere în cursul procedurii administrative și înainte de adoptarea oricărei decizii susceptibile să îi afecteze în mod defavorabil interesele (hotărârile Khaled Boudjlida, citată anterior, pct. 36, și Sophie Mukarubega, citată anterior, pct. 46); și b) are drept scop ca autoritatea competentă să poată să țină cont în mod util de ansamblul elementelor relevante, acordând toată atenția necesară observațiilor prezentate de persoana interesată și motivându-și decizia în mod detaliat (hotărârea Khaled Boudjlida, citată anterior, pct. 37 și 38).

În hotărârea Khaled Boudjlida (citată anterior, pct. 55, 64-65 și 67), CJUE a adăugat: a) că persoana în cauză nu trebuie în mod necesar să își exprime opinia cu privire la toate elementele pe care autoritatea națională intenționează să își întemeieze decizia de returnare, ci pur și simplu trebuie să aibă posibilitatea să prezinte eventualele motive care ar împiedica îndepărtarea sa; b) că dreptul de a fi ascultat în cursul procedurii de returnare nu implică dreptul la asistență juridică gratuită; și c) că durata audierii nu este decisivă pentru a stabili dacă persoana în cauză a fost audiată efectiv (în speță, aceasta a durat aproximativ 30 de minute).

44. Conform CJUE, o decizie adoptată în urma unei proceduri administrative, cu încălcarea dreptului de a fi ascultat, nu poate fi anulată decât dacă, în lipsa acestei neregularități, această procedură ar fi putut avea un rezultat diferit (M.G. și N.R., citată anterior, pct. 38 și 44, cu privire la deciziile de prelungire a măsurilor de luare în custodie publică în scopul îndepărtării; la pct. 41-43 din această hotărâre, CJUE a precizat că o concluzie contrară ar risca să aducă atingere efectului util al directivei și ar pune în discuție obiectivul de îndepărtare).

45. În cele din urmă, CJUE a afirmat că dreptul de a fi ascultat poate face obiectul unor restricții, cu condiția ca acestea să răspundă unor obiective de interes general și să nu constituie, în raport cu obiectivul urmărit, o intervenție disproporționată și intolerabilă, care ar aduce atingere substanței dreptului (M.G. și N.R., citată anterior, pct. 33, și Sophie Mukarubega, citată anterior, pct. 53 și 82, în care se precizează că autoritățile naționale nu au obligația de a asculta persoana în cauză de două ori, în contextul cererii sale de acordare a unui permis de ședere și apoi în cadrul procedurii de îndepărtare a acesteia, ci numai în cadrul uneia din aceste proceduri).

V. ALTE TEXTE INTERNAȚIONALE RELEVANTE

A. Comisia de drept internațional

46. În cadrul celei de-a 66-a sesiuni, în 2014, Comisia de drept internațional a adoptat un „Proiect de articole privind expulzarea străinilor”. Acest text, de care a luat act Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite (Rezoluția A/RES/69/119 din 10 decembrie 2014), cuprinde, în special, următoarele dispoziții:

Articolul 2

Definiții

„În sensul prezentului proiect de articole:

a) prin „expulzare” se înțelege un act juridic sau un comportament imputabil unui stat, prin care un străin este obligat să părăsească teritoriul statului în cauză; aceasta nu include extrădarea către un alt stat, nici predarea unei instanțe penale internaționale, nici admiterea unui străin într-un stat;

b) prin „străin” se înțelege o persoană care nu are cetățenia statului pe teritoriul căruia se află.”

Articolul 3

Dreptul de expulzare

„Un stat are dreptul de a expulza un străin de pe teritoriul său. Expulzarea trebuie să fie efectuată în conformitate cu prezentul proiect de articole, fără a aduce atingere celorlalte norme de drept internațional aplicabile, în special celor referitoare la drepturile omului.”

Articolul 4
Obligația de respectare a legii

„Un străin nu poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate în conformitate cu legea.”

Articolul 5

Motive de expulzare

„1. Orice decizie de expulzare trebuie să fie motivată.

2. Un stat nu poate expulza un străin decât pentru un motiv prevăzut de lege.

3. Motivul expulzării trebuie să fie apreciat cu bună-credință și în mod rezonabil, în lumina tuturor circumstanțelor, ținându-se cont, în special, dacă este cazul, de gravitatea faptelor, de comportamentul străinului în cauză sau de caracterul actual al amenințării generate de faptele în cauză.

4. Un stat nu poate expulza un străin pentru un motiv contrar obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului internațional.”

Articolul 9
Interzicerea expulzării colective

„1. În sensul prezentului proiect de articol, prin expulzare colectivă se înțelege expulzarea străinilor în grup.

2. Este interzisă expulzarea colectivă a străinilor.

3. Un stat poate expulza concomitent membrii unui grup de străini cu condiția ca măsura expulzării să fie adoptată în urma și pe baza aprecierii situației speciale a fiecăruia din membrii care alcătuiesc grupul în cauză, în conformitate cu prezentul proiect de articole.

4. Prezentul proiect de articol nu aduce atingere normelor de drept internațional aplicabile expulzării străinilor în cazul unui conflict armat care implică statul expulzant.”

Articolul 13
Obligația de a respecta demnitatea umană și drepturile omului ale străinului care face obiectul expulzării

„1. Orice străin care face obiectul unei expulzări este tratat cu umanitate și cu respectarea demnității inerente ființei umane, pe tot parcursul procedurii de expulzare.

2. Acesta are dreptul la respectarea drepturilor omului, inclusiv a celor prevăzute în prezentul proiect de articole.”

Articolul 15
Persoane vulnerabile

„1. Copiii, persoanele în vârstă, persoanele cu handicap, femei însărcinate și alte persoane vulnerabile care fac obiectul unei expulzări trebuie să fie considerate ca atare și trebuie să fie tratate și protejate ținând seama în mod corespunzător de vulnerabilitatea acestora.

2. În special, în toate deciziile referitoare la copii care fac obiectul unei expulzări, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.”

Articolul 17

Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor crude, inumane ori degradante

„Statul expulzant nu poate supune torturii sau unor tratamente sau pedepse crude, inumane ori degradante, pe străinul care face obiectul expulzării.”

Articolul 19
Privarea de libertate a străinului în scopul expulzării

„1. a) Privarea de libertate a străinului în scopul expulzării nu trebuie să aibă un caracter arbitrar sau punitiv.

b) Străinul privat de libertate în scopul expulzării trebuie, cu excepția unor circumstanțe excepționale, să fie separat de persoanele condamnate la pedepse privative de libertate.

2. a) Durata privării de libertate trebuie să fie limitată la o perioadă de timp rezonabilă în mod necesar pentru executarea măsurii expulzării. Este interzisă orice privare de libertate cu o durată excesivă.

b) Prelungirea perioadei de privare de libertate poate fi decisă doar de către o instanță sau de către o altă autoritate competentă supusă unui control judiciar.

3. a) Privarea de libertate a unui străin care face obiectul unei expulzări trebuie să facă obiectul unei revizuiri periodice, pe baza unor criterii specifice, prevăzute de lege;

Sub rezerva dispozițiilor de la alineatul 2, privarea de libertate în scopul expulzării încetează în cazul în care expulzarea nu poate fi executată, cu excepția cazului în care motivele pentru aceasta îi sunt imputabile străinului în cauză.”

47. În observațiile sale privind art. 9 din proiect, Comisia de drept internațional a remarcat, printre altele, următoarele:

„1) Proiectul de articol 9 include, la punctul 1, o definiție a expulzării colective în sensul proiectului de articole. În conformitate cu această definiție, noțiunea de expulzare colectivă trebuie înțeleasă în sensul expulzării străinilor «ca grup». Această formulare este inspirată din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Raportorul special pentru drepturile neresortisanților al Comisiei ONU pentru Drepturile Omului, domnul David Weissbrodt, a adoptat, de asemenea, această formulare în raportul său final din 2003. Numai aspectul «colectiv» este abordat în această definiție, care trebuie să fie înțeleasă în lumina definiției generale a expulzării, prevăzută în proiectul de articol 2 litera a).

[...]

Interzicerea expulzării colective a străinilor, enunțată la punctul 2 din proiectul de articol 9, trebuie să fie interpretată în lumina punctului 3, care o explică, precizând condițiile în care membrii unui grup de străini pot fi expulzați concomitent, fără însă ca o astfel de măsură să fie considerată o expulzare colectivă în sensul proiectului de articole. Punctul 3 indică faptul că o astfel de expulzare este permisă cu condiția ca aceasta să fie adoptată în urma și pe baza unei evaluări a situației individuale a fiecăruia dintre membrii care alcătuiesc grupul, în conformitate cu prezentul proiect de articole. Această ultimă precizare se referă în special la punctul 3 din proiectul de articol 5, care prevede că motivul expulzării trebuie să fie apreciat cu bună-credință și în mod rezonabil, în lumina tuturor circumstanțelor, ținându-se cont, în special, dacă este cazul, de gravitatea faptelor, de comportamentul străinului în cauză sau de caracterul actual al amenințării generate de faptele în cauză.

[...]”

B. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei

48. Faptele în speță se înscriu în contextul unor sosiri masive de migranți ilegali pe țărmurile italiene în 2011, în special ca urmare a revoltelor din Tunisia și apoi a conflictului din Libia.

49. În acest context, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE) a înființat un subcomitet ad hoc privind „sosirile masive de migranți ilegali, solicitanți de azil și refugiați pe țărmurile sudice ale Europei” (denumit în continuare „subcomitetul ad hoc al APCE”), care a efectuat o vizită de informare în Lampedusa la 23 și 24 mai 2011. Un raport privind vizita a fost publicat la 30 septembrie 2011. Părțile sale relevante sunt redactate după cum urmează:

„II. Istoricul insulei Lampedusa ca destinație a fluxurilor migratorii mixte

[...]

9. Din cauza poziționării sale geografice în apropierea coastei africane, insula Lampedusa a trecut prin mai multe episoade în cursul cărora s-a confruntat cu numeroase sosiri pe cale maritimă a unor persoane care doreau să ajungă în Europa (31 252 de persoane în 2008, 11 749 în 2007, 18 047 în 2006, 15 527 în 2005).

10. Sosirile s-au împuținat considerabil în 2009 și 2010 (2 947 și, respectiv, 459) în urma unui acord încheiat între Italia și Libia lui Muammar Gaddafi. Acest acord, sever criticat din cauza încălcărilor drepturilor omului în Libia și a condițiilor de trai deplorabile a migranților, a refugiaților și a solicitanților de azil în această țară, a atras critici și din cauza faptului că a generat riscul, confirmat de UNHCR, ca solicitanților de azil și refugiaților să li se refuze accesul la protecție internațională. Cu toate acestea, s-a dovedit a fi extrem de eficient în ceea ce privește stoparea fluxurilor, astfel încât centrele de primire de pe insulă au fost închise și organizațiile internaționale care își desfășurau activitatea în Lampedusa și-au suspendat prezența pe teren.

11. În 2011, după revoltele care au avut loc în Tunisia și apoi în Libia, insula s-a confruntat cu un nou val de sosiri pe cale maritimă. Fluxurile au reînceput în două etape. Primii care au ajuns pe insulă au fost tunisienii, urmați de ambarcațiuni din Libia, unde s-au aflat un număr mare de femei și copii de vârstă mică. Sosirile au început la 29 ianuarie 2011, iar populația insulei s-a dublat rapid.

12. Ulterior acestor fluxuri, Italia a declarat rapid stare de urgență umanitară pe insula Lampedusa și a făcut apel la solidaritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Prefectului orașului Palermo i-au fost atribuite competențe în situații de urgență pentru a gestiona situația.

13. Începând cu 21 septembrie 2011, 55 298 de persoane au sosit pe cale maritimă în Lampedusa (dintre care 27 315 din Tunisia și 27 983 din Libia, în special din Niger, Ghana, Mali și Coasta de Fildeș).

[...].”

V. Actorii de pe teren și responsabilitățile acestora

26. Prefectura provinciei Agrigento este responsabilă de toate aspectele legate de primirea persoanelor care sosesc pe insulă, până la transferul acestora. Aceasta este, de asemenea, responsabilă cu supravegherea [partenerului privat] Accoglienza, care gestionează cele două centre de primire de pe insulă. Oficiul pentru imigrări din provincia Agrigento este responsabil cu identificarea, transferarea și eventuala returnare a nou-sosiților. Începând cu 13 aprilie 2011, Protecția Civilă italiană este cea care coordonează gestionarea fluxurilor migratorii din Africa de Nord.

27. Comunitatea internațională are, de asemenea, o prezență foarte activă pe teren. Înaltul Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Organizația Internațională pentru Migrație (OIM), Crucea Roșie, Ordinul Suveran Militar de Malta și ONG-ul Salvați Copiii (Save the Children) au echipe la fața locului.

28. UNHCR, OIM, Crucea Roșie și Salvați Copiii fac parte din „Proiectul Praesidium” și oferă asistență pentru gestionarea fluxurilor migratorii mixte ce sosesc pe cale maritimă în insula Lampedusa. Aceste organizații sunt autorizate să aibă o prezență permanentă în interiorul centrelor de primire din Lampedusa și dispun de interpreți și mediatori culturali. Începând cu februarie 2011, acestea au desfășurat imediat echipe la fața locului (astfel cum deja s-a menționat, prezența acestora fusese suspendată ca urmare a scăderii numărului de sosiri). Proiectul Praesidium, care a fost extins și la alte centre din Italia, este un exemplu de bună practică în Europa; organizațiile implicate au publicat împreună un ghid privind gestionarea fluxurilor migratorii mixte pe cale maritimă (în prezent, există doar în italiană, dar în curând va fi tradus în limba engleză).

29. Membrii subcomitetului ad hoc au putut constata că toți acești actori își desfășurau activitatea în bună înțelegere, depunând eforturi de coordonare și având în comun scopul prioritar de a salva vieți în cadrul operațiunilor de salvare pe mare, de a face tot posibilul pentru cazarea nou-sosiților în condiții decente și, apoi, de a oferi asistență pentru transferul rapid al acestora în centre din alte regiuni din Italia.

VI. Centrele de primire din Lampedusa

30. Este esențial ca transferurile în centre din alte regiuni din Italia să fie efectuate cât mai rapid posibil, deoarece capacitatea centrelor de primire din insula Lampedusa este insuficientă pentru găzduirea numărului de nou-sosiți, totodată acestea nefiind adecvate pentru șederi cu o durată de mai multe zile.

31. Lampedusa dispune de două centre de primire: centrul principal din Contrada Imbriacola și Base Loran.

32. Centrul principal este un centru de primire inițială și cazare (CSPA). Subcomitetul ad hoc a fost informat de către directorul centrului că dispune de o capacitate de primire ce variază între 400 și 1 000 de locuri. La data vizitei, centrul găzduia 804 persoane. Condițiile de găzduire erau adecvate, deși foarte simple. Camerele erau pline de saltele așezate unele lângă altele, direct pe podea. Clădirile din prefabricate sunt ventilate deoarece camerele au ferestre și, atunci când centrul găzduiește un număr de persoane corespunzător capacității sale, instalațiile sanitare par să fie suficiente.

33. La momentul vizitei subcomitetului, centrul era împărțit în două părți. O parte era rezervată persoanelor care sosesc din Libia și minorilor neînsoțiți (inclusiv minorii neînsoțiți tunisieni). Cealaltă parte, un centru închis aflat în cadrul centrului (la rândul său închis), era rezervată adulților tunisieni.

[...].

VIII. Controalele sanitare

41. Echipele medicale și sanitare ale diverselor organizații (Crucea Roșie, MSF, Ordinul Suveran Militar de Malta) și numeroasele echipe regionale sunt coordonate de șeful unității medicale din Palermo.

42. De îndată ce membrii Pazei de Coastă iau cunoștință de sosirea unei nave, aceștia anunță coordonatorul medical și îl informează cu privire la numărul persoanelor aflate la bord. Ulterior, toate persoanele implicate sunt informate imediat și mobilizate, în orice moment din zi și din noapte.

43. Primele controale ale stării de sănătate a persoanelor sosite sunt efectuate în port, imediat după debarcare. În amonte, membri/medici ai Ordinului de Malta însoțesc membrii Pazei de Coastă și ai serviciilor vamale în cursul operațiunilor de interceptare și salvare pe mare. Aceștia informează echipele medicale trimise în port cu privire la cazurile care ar putea să necesite o asistență medicală specială și imediată.

44. Încă de la debarcarea lor, nou-sosiții sunt clasificați rapid în funcție de nevoile acestora, în conformitate cu un cod de culori bine stabilit. Persoanele care necesită spitalizare sunt transferate cu elicopterul la Palermo sau în altă parte. Spitalele sunt obligate să accepte acești pacienți, chiar și în cazul depășirii capacității lor.

45. Uneori nu este suficient timp pentru a efectua primele controale ale tuturor persoanelor sosite în port, fiind necesar așadar ca aceste controale să fie continuate în centrele de primire. În plus, s-a pus accentul pe necesitatea ca în centre să existe proceduri cât mai standardizate.

46. Cele mai frecvente probleme sunt: rău de mare, afecțiuni ale căilor respiratorii superioare, arsuri (cauzate de petrol, apa de mare, soare sau o combinație a celor trei), deshidratare, dureri generalizate (din cauza posturii de pe ambarcațiune), tulburări psihologice sau stres acut (din cauza riscului ridicat de a-și pierde viața în timpul traversării). Unele persoane care sosesc din Libia sufereau de stres acut chiar înainte de începerea traversării. Nou-sosiții sunt persoane extrem de vulnerabile, fiind posibil ca acestea să fi fost victime ale unor acte de violență fizică și/sau psihică și, uneori, traumele acestora se datorează tratamentelor la care au fost supuse în Libia. În plus, multe femei sunt însărcinate și trebuie să fie examinate mai atent. Au fost identificate câteva cazuri de tuberculoză și persoanele în cauză au fost imediat plasate în carantină într-un spital.

47. Evaluarea stării de sănătate a nou-veniților pe insula Lampedusa este de natură generală. O evaluare individuală nu este posibilă pe insulă și aceasta are loc în altă parte, ulterior transferului. Cu toate acestea, orice persoană poate să fie examinată dacă solicită acest lucru și nicio solicitare în acest sens nu este respinsă. Șeful unității medicale din Palermo efectuează inspecția periodică a echipamentelor sanitare și a calității alimentației din centre.

48. MSF și Crucea Roșie și-au exprimat îngrijorarea cu privire la condițiile sanitare în caz de suprapopulare a centrelor. De asemenea, s-a subliniat faptul că tunisienii, separați de ceilalți nou-veniți printr-o barieră închisă, nu aveau acces direct la echipele medicale ale centrului de primire.

IX. Informații cu privire la procedurile de azil

49. Echipa UNHCR informează succint nou-sosiții cu privire la procedurile de azil existente, dar s-a subliniat faptul că Lampedusa nu era locul în care refugiații și potențialii solicitanți de azil primeau informații exhaustive în materie. Aceste informații și asistența necesară în privința procedurilor de solicitare a azilului sunt furnizate după ce nou-veniții au fost transferați în alte centre de primire, cu caracter mai puțin provizoriu, din alte regiuni din Italia. În cazul în care unele persoane își exprimă dorința de a solicita azil, UNHCR transmite informațiile poliției italiene.

50. Cu toate acestea, în cazul în care numărul nou-veniților este mare (cum este cazul din ce în ce mai frecvent) și transferurile sunt efectuate rapid, se întâmplă ca nou-veniții să nu fie informați cu privire la dreptul lor de a solicita azil. În acest caz, ei primesc informațiile respective în centrul în care sunt transferați. Această lacună în ceea ce privește informațiile privind accesul la protecție internațională poate fi problematică, în măsura în care persoanele de anumite naționalități sunt susceptibile să fie returnate direct în țările lor de origine. Totuși, ca regulă generală, nou-veniții nu sunt în măsură să primească imediat informații detaliate cu privire la accesul la procedura de azil. Altele sunt urgențele: aceștia sunt epuizați, dezorientați și doresc să se spele, să mănânce și să doarmă.

X. Tunisienii

51. Cu ocazia celui mai recent val de nou-sosiți, tunisienii au fost primii care au acostat în Lampedusa, în februarie 2011. Aceste sosiri au fost problematice din mai multe motive. După cum s-a menționat anterior, numărul persoanelor care sosesc pe mare s-a redus semnificativ în 2009 și 2010, centrele de primire de pe insulă fiind închise. Prin urmare, migranții tunisieni s-au trezit în stradă, în condiții deplorabile. Atunci când au fost redeschise centrele, capacitatea lor de primire a fost imediat epuizată. Ulterior, tunisienii au fost transferați în centre de cazare din alte regiuni din Italia și apoi, odată epuizată și capacitatea acestora, în centrele de primire destinate solicitanților de azil.

52. Faptul că aproape toți tunisienii sunt migranți economici și dificultatea de a organiza returnarea lor imediată în Tunisia au motivat decizia autorităților italiene de a le acorda, la 5 aprilie 2011, prin decizie, permise de ședere temporară pentru o perioadă de șase luni. Deși 25 000 de tunisieni ajunseseră deja în Italia la acea dată, numai 12 000 au beneficiat de această măsură (având în vedere că restul de 13 000 dispăruseră deja din centre la acea dată). Consecințele aceste măsuri sunt bine-cunoscute: tensiuni cu Franța și o reevaluare serioasă a libertății de circulație în spațiul Schengen.

53. La 5 aprilie 2011, Italia a încheiat cu Tunisia un acord care prevedea un anumit număr de returnări zilnice ale migranților tunisieni care urmau să sosească în Italia după acea dată. Acordul nu a fost niciodată făcut public, dar au fost menționate cote între 30 și 60 de returnări zilnice. La momentul vizitei subcomitetului ad hoc, returnările în Tunisia erau suspendate.

54. Această suspendare a returnărilor a avut drept consecință faptul că, la data vizitei subcomitetului ad hoc, aproximativ 190 de tunisieni erau ținuți în custodie publică pe insulă. Unii dintre ei erau reținuți de peste 20 de zile, într-un centru închis situat, la rândul său, în cadrul centrului închis din Contrada Imbriacola. În ciuda faptului că autoritățile susțin că tunisienii nu sunt deținuți, deoarece aceștia nu stau în celule, membrii subcomitetului au constatat că aceștia erau supuși unor condiții similare unei detenții și unei privări de libertate.

55. Deși membrii subcomitetului ad hoc înțeleg preocuparea autorităților italiene de a stăvili acest flux de imigrație ilegală din Tunisia, trebuie totuși să fie respectate anumite norme în materie de detenție. Centrul din Contrada Imbriacola nu este adaptat pentru luarea în custodie publică a migranților aflați în situație de ședere ilegală. Ei sunt ținuți în detenție de facto, fără acces la o instanță. Așa cum a reamintit deja Adunarea Parlamentară în Rezoluția 1707 (2010), „luarea în custodie publică este pusă în aplicare în conformitate cu o procedură stabilită prin lege, este autorizată de către o autoritate judiciară și face obiectul unui control judiciar periodic”. Aceste criterii nu sunt îndeplinite în Lampedusa și autoritățile italiene ar trebui să transfere imediat migranții în situație de ședere ilegală în centre de cazare adaptate, cu garanțiile juridice necesare, în altă parte în Italia.

56. Un alt element esențial menționat în această rezoluție este accesul la informații. Toate persoanele luate în custodie publică trebuie să fie informate rapid, într-o limbă pe care o înțeleg, „cu privire la principalele motive de drept și de fapt ale reținerii lor, la drepturile lor, precum și la normele și procedura de depunere a plângerilor aplicabile în perioada luării în custodie publică”. Or, deși este adevărat că tunisienii cu care au discutat membrii subcomitetului ad hoc erau pe deplin conștienți de caracterul ilegal al intrării lor pe teritoriul Italiei (în plus, unii dintre ei nu se aflau la prima încercare și, în trecut, fuseseră returnați deja în Tunisia), același lucru nu este valabil în ceea ce privește informațiile referitoare la drepturile lor și la procedură. Nici autoritățile italiene nu erau în măsură să le precizeze membrilor subcomitetului ad hoc când va fi posibilă reluarea procedurii de returnare în Tunisia. Această incertitudine, în afara faptului că reprezintă un factor de stres semnificativ, subliniază, de asemenea, caracterul neadecvat al menținerii tunisienilor în custodie publică pentru perioade lungi de timp în Lampedusa, fără acces la o instanță.

57. Astfel cum s-a menționat anterior, la 20 septembrie, un incendiu a cauzat pagube grave principalului centru de primire. Se pare că incendiul a fost provocat de migranți tunisieni, pentru a protesta împotriva condițiilor de luare în custodie publică a acestora și viitoarea lor returnare forțată în Tunisia. Trebuie remarcat faptul că, la această dată, mai mult de 1 000 de tunisieni erau ținuți în custodie publică pe insulă, adică de cinci ori mai mulți decât în momentul vizitei sub‑comitetului ad-hoc.

58. Deși insula găzduia mai puțin de 200 de tunisieni, subcomitetul ad hoc nu fusese autorizat să viziteze partea închisă a centrului de primire, unde erau ținuți în detenție aceștia. Autoritățile informaseră membrii subcomitetului că vizita nu era posibilă din motive de securitate, evocând tensiunile din această parte a centrului, precum și tentativele de automutilare din partea unor tunisieni.

59. Având în vedere faptul că autoritățile erau deja îngrijorate în privința unei situații tensionate, deși erau mai puțin de 200 de tunisieni în centru, nu este clar motivul pentru care mai mult de 1 000 de tunisieni erau în detenție în același centru la 20 septembrie. De fapt, acest centru nu a fost nici destinat, nici desemnat în mod oficial ca centru de luare în custodie publică a migranților aflați în situație de ședere ilegală.

[...].”

XIV. O sarcină disproporționată pentru insula Lampedusa

77. Gestionarea necorespunzătoare sau tardivă a crizei, la începutul anului 2011, precum și evenimentele recente vor avea, fără îndoială, consecințe ireparabile pentru locuitorii insulei Lampedusa. Sezonul turistic 2011 va fi catastrofal. În vreme ce, în anul 2010, s-a înregistrat o creștere cu 25% a numărului de vizitatori, începând cu februarie 2011, toate rezervările anticipate au fost anulate. La sfârșitul lunii mai 2011, hotelurile nu înregistrau nicio rezervare. Profesioniștii din domeniul turismului au împărtășit membrilor subcomitetului ad hoc starea lor de disperare. Aceștia angajaseră cheltuieli de renovare sau îmbunătățire a infrastructurii turistice utilizând banii plătiți pentru rezervările anticipate. Au fost nevoiți să ramburseze aceste sume după anularea rezervărilor și, în prezent, se află într-o situație financiară precară, îndatorați și fără perspectiva câștigării unor venituri în sezonul turistic 2011.

78. În plus, membrii subcomitetului ad-hoc au fost în măsură să observe munca implicată de curățarea și demolarea navelor (sau a resturilor acestora, care aglomerează portul) și potențialul pericol pe care navele sau epavele îl reprezintă pentru calitatea apei de pe insulă, care trebuie să respecte standarde stricte de mediu. Aceste operațiuni sunt, de asemenea, foarte costisitoare (o jumătate de milion de euro pentru cele 42 de nave care încă erau pe apă la data vizitei, în timp ce pe insulă se aflau 270 de epave). Au fost luate măsuri de către Departamentul de Protecție Civilă pentru a asigura dezafectarea navelor, pomparea și eliminarea lichidelor poluante.

79. Starea deplorabilă a acestor nave reflectă, de altfel, gradul de disperare al unor persoane care își riscă viața traversând Marea Mediterană. Paza de Coastă le-a precizat membrilor subcomitetului ad hoc că doar 10% din navele care sosesc sunt în stare bună.

80. La momentul vizitei delegației, reprezentanții locuitorilor insulei (în special persoanele care reprezintă sectorul hotelier și al restaurantelor) și primarul din Lampedusa și-au prezentat ideile pentru remedierea acestui dezastru pentru economia locală. În niciun moment nu au exprimat intenția de a nu mai primi persoanele care sosesc cu vaporul, dimpotrivă, dar au solicitat o despăgubire adecvată pentru pierderile implicate de vocația insulei lor ca loc de refugiu.

81. Din acest motiv, au pregătit un document care conținea o serie de propuneri, pe care l-au transmis delegației. Principala propunere a fost recunoașterea insulei ca zonă liberă. Delegația a luat act de această propunere, precum și de cea referitoare la amânarea cu un an a termenului limită pentru plata impozitelor de către locuitorii insulei. Subliniind totodată că aceste aspecte nu intră în sfera mandatului lor, membrii subcomitetului ad hoc solicită autorităților italiene competente să examineze aceste cereri ținând seama de povara grea pe care o constituie, pentru insulă și locuitorii acesteia, sosirea pe cale maritimă a migranților ilegali, a refugiaților și a solicitanților de azil.

XV. Concluzii și recomandări

„[...].

92. Pe baza observațiilor sale, subcomitetul ad hoc solicită autorităților italiene:

i. să își îndeplinească în continuare, fără excepție și fără întârziere, obligația de a salva persoanele aflate în pericol pe mare și de a garanta protecție internațională, inclusiv dreptul de azil și dreptul de a nu fi returnat;

ii. să instituie măsuri flexibile, care să permită creșterea capacității centrelor de primire ale insulei Lampedusa;

iii. să îmbunătățească condițiile de primire în centrele existente și în special în Base Loran, asigurând cu titlu prioritar condiții sanitare și de siguranță conforme cu normele în vigoare – chiar și în condițiile în care centrele sunt supraaglomerate – și efectuând verificări stricte și frecvente pentru a se asigura că societatea privată însărcinată cu gestionarea centrelor își îndeplinește obligațiile;

iv. să se asigure că nou-veniții au posibilitatea de a-și contacta familiile cât mai repede posibil, chiar și în timpul șederii lor în Lampedusa, în special la centrul Base Loran, unde există probleme în această privință;

v. să ofere centre de primire adecvate pentru minorii neînsoțiți, asigurându-se că aceștia nu sunt ținuți în detenție și sunt separați de adulți;

vi. să clarifice statutul juridic al luării în custodie publică de facto în centrele de primire din Lampedusa;

vii. în special în ceea ce îi privește pe tunisieni, să mențină în reținere administrativă migranții în situație de ședere ilegală numai în conformitate cu o procedură stabilită prin lege, autorizată de către o instanță judiciară și care face obiectul unui control judiciar periodic;

viii. să asigure în continuare transferul rapid al nou-veniților în centre de primire situate în alte zone din Italia, chiar dacă numărul acestora urmează să crească în viitor;

ix. să examineze cererile formulate de populația din Lampedusa, în vederea sprijinirii sale în mod proporțional cu sarcina suportată de aceasta, în special din punct de vedere economic;

x. să nu încheie acorduri bilaterale cu autoritățile țărilor în care există o situație nesigură și în care drepturile fundamentale ale persoanelor interceptate nu sunt garantate în mod adecvat, așa cum este în special cazul Libiei.”

C. Amnesty International

50. La 21 aprilie 2011, Amnesty International a publicat un raport intitulat „Concluzii și recomandări adresate de Amnesty International autorităților italiene în urma vizitei de cercetare din Lampedusa și Mineo”. Părțile relevante ale acestui raport se citesc astfel (traducere neoficială din textul original în limba engleză):

„O criză umanitară imputabilă înseși autorităților italiene

[...]

Începând din ianuarie 2011, în Lampedusa s-a înregistrat o creștere a numărului de migranți din Africa de Nord. La 19 aprilie, peste 27 000 de persoane sosiseră în Italia, dintre care majoritatea acostaseră pe această mică insulă. În ciuda acestei creșteri semnificative și a caracterului previzibil al continuării sosirilor, având în vedere evoluția evenimentelor din Africa de Nord, autoritățile italiene au permis acumularea unui număr mare de migranți în Lampedusa, până când situația de pe insulă a devenit imposibil de gestionat. Insula Lampedusa depinde de continent pentru furnizarea aproape a tuturor bunurilor și serviciilor de bază și nu are dotările necesare pentru a juca rolul unui centru de primire și cazare, chiar dacă dispune de facilitățile de bază pentru a funcționa ca centru de tranzit care poate primi un număr mai mic de migranți.

[...]

Lipsa informațiilor cu privire la procedurile de azil și lipsa accesului la aceste proceduri

Întrucât, la momentul vizitei efectuate de Amnesty International pe insula Lampedusa, conform estimărilor UNHCR, pe această insulă erau aproximativ 6 000 de resortisanți străini, numărul persoanelor însărcinate cu furnizarea de informații în materie de azil era complet insuficient. În măsura în care s-a putut stabili de către organizația Amnesty International, doar un număr foarte mic de persoane furnizau informații de bază referitoare la procedurile de azil, ceea ce era total neadecvat având în vedere numărul persoanelor nou-sosite. În plus, nou-veniții erau supuși doar unei evaluări medicale extrem de scurte și unui control foarte elementar. De asemenea, toată lumea pare să pornească de la premisa că toți nou-veniții tunisieni sunt migranți economici.

Amnesty International consideră deosebit de îngrijorător faptul că, la momentul vizitei sale, resortisanții străini nu erau informați în mod corespunzător cu privire la accesul la procedurile de azil și nu erau identificați sau examinați în mod corect. Delegația a purtat discuții cu persoane care nu aveau nicio informație sau aveau informații insuficiente privind procedurile de azil; în numeroase cazuri, aceștia nu primiseră nicio informație cu privire la situația lor. Nu li s-a spus cât timp urmau să rămână pe insulă sau care va fi destinația lor finală după ce o vor părăsi. Având în vedere faptul că mulți dintre cei nou-sosiți în Lampedusa trecuseră deja printr-o călătorie pe mare extrem de periculoasă – unii dintre ei chiar își văzuseră prietenii înecându-se în mare – condițiile îngrozitoare de pe insulă și absența aproape totală a informațiilor generau în mod clar un sentiment intens de anxietate și de stres psihic.

În opinia organizației Amnesty International, sistemele de azil și de primire au cedat, având în vedere supraaglomerarea gravă, datorată incapacității totale a autorităților de a organiza transferuri în afara insulei, în timp util și în mod ordonat.

Condițiile de viață din centrele de pe insulă

În Lampedusa, delegația Amnesty International a vizitat centrul principal din Contrada Imbriacola, în care sunt înregistrați și găzduiți bărbații adulți care provin, în mare parte, din Tunisia, precum și centrul Base Loran, în care sunt găzduiți minori și nou-veniții din Libia.

Centrul principal din Contrada Imbriacola este conceput ca un centru de tranzit, destinat să primească un număr relativ redus de migranți; capacitatea sa maximă depășește cu puțin 800 de persoane. La 30 martie, delegații Amnesty International au discutat cu persoane cazate în centru, la momentul intrării și ieșirii acestora. Delegația nu a putut intra efectiv în centru la momentul respectiv, dar a avut posibilitatea să facă acest lucru în ziua următoare, la momentul în care centrul tocmai fusese eliberat, toți ocupanții acestuia fiind transferați în afara insulei.

Persoanele care locuiau în centru au evocat existența unor condiții îngrozitoare, în special supraaglomerarea gravă și instalațiile sanitare murdare și inutilizabile. Anumite persoane le-au spus delegaților Amnesty International că au ales să doarmă pe străzi mai degrabă decât în centru, deoarece îl considerau atât de murdar încât era imposibil de locuit acolo. Delegații Amnesty International s-au întâlnit apoi cu directorul centrului, care a confirmat supraaglomerarea, declarând că, la 29 martie, 1 980 de persoane erau cazate în centru, ceea ce reprezenta mai mult decât dublul capacității sale maxime.

Deși Amnesty International a putut să viziteze centrul abia după eliberarea acestuia, ceea ce au constatat delegații la fața locului a susținut relatările foștilor săi ocupanți. În ciuda faptului că o operațiune de curățare era în curs la momentul vizitei, exista un miros de canalizare pestilențial. În centru au fost observate resturi de corturi improvizate, precum și grămezi de deșeuri peste tot.

[...]

CU PRIVIRE LA RETURNĂRILE COLECTIVE SUMARE ALE RESORTISANȚILOR TUNISIENI DIN LAMPEDUSA, CARE AU FOST EFECTUATE ÎNCEPÂND DIN 7 APRILIE 2011, ÎN URMA SEMNĂRII UNUI ACORD ÎNTRE AUTORITĂȚILE ITALIENE ȘI CELE TUNISIENE

Amnesty International este extrem de îngrijorată în ceea ce privește returnările forțate care au început la 7 aprilie în Lampedusa, ulterior semnării recente a unui acord între autoritățile tunisiene și cele italiene. La momentul redactării prezentului raport, aveau loc în continuare returnări forțate, care se pare că erau organizate de două ori pe zi, cu avionul, începând cu 11 aprilie.

La 6 aprilie, Ministerul de Interne italian a anunțat că Italia semnase un acord cu Tunisia, în temeiul căruia aceasta din urmă s-a angajat să intensifice controalele la frontierele sale pentru a preveni plecările și să accepte readmisia rapidă a migranților tunisieni care au sosit de curând sau care vor sosi în viitor în Italia. Organizația Amnesty International consideră că este deosebit de îngrijorător faptul că, potrivit anunțului menționat anterior, orice migrant tunisian care acostează în Italia poate face obiectul unei „returnări directe”, conform unor „proceduri simplificate”.

În lumina acestui anunț și ținând seama în special de constatările sale în ceea ce privește totala insuficiență a procedurilor de azil în Lampedusa, Amnesty International apreciază că persoanele supuse unor „returnări directe”, în conformitate cu „proceduri simplificate”, au fost victime ale unor returnări colective sumare.

Amnesty International are motive să creadă că unele persoane au fost transferate în afara insulei după una sau două zile de la sosire. Astfel, este foarte puțin probabil ca acestea să fi avut acces la o posibilitate reală sau adecvată de a explica faptul că nu ar trebui să fie returnate în Tunisia, din motive de protecție internațională sau din alte motive. În aceste condiții, returnările în cauză constituie expulzări sumare (a se vedea hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului în cauzele Hassanpour-Omrani împotriva Suediei și Jabari împotriva Turciei). Astfel de practici sunt strict interzise în temeiul legislației și standardelor internaționale, europene și naționale în domeniul drepturilor omului și refugiaților. Alte drepturi și standarde în acest domeniu impun ca statul care a dispus măsura returnării să ofere o cale de atac efectivă împotriva deciziei de returnare. Expulzarea unor persoane, fără să li se fi oferit ocazia să își exercite dreptul de a contesta returnarea lor în cadrul unei proceduri efective, dă naștere, în sine, la o încălcare a drepturilor omului, indiferent de aspectul dacă returnarea ar expune persoanele în cauză unui risc real de încălcare gravă a drepturilor omului, ceea ce, la rândul său, ar constitui o încălcare a principiului nereturnării.

[...].”

ÎN DREPT

I. EXCEPȚIE PRELIMINARĂ

51. În observațiile sale suplimentare și în cele cu privire la reparația echitabilă, prezentate în fața Camerei la 9 iulie 2013, Guvernul a invocat pentru prima dată neepuizarea căilor de atac interne, pe motiv că reclamanții nu au contestat deciziile de returnare în fața autorităților judiciare italiene.

52. Camera a considerat că Guvernul a fost decăzut din dreptul de a invoca neepuizarea căilor de atac interne. A reamintit că, în temeiul art. 55 din Regulamentul Curții, în cazul în care partea contractantă pârâtă intenționează să ridice o excepție de inadmisibilitate, trebuie să facă acest lucru în observațiile sale scrise sau orale privind admisibilitatea cererii, în măsura în care natura excepției și circumstanțele permit [N.C. împotriva Italiei (MC), nr. 24952/94, pct. 44, CEDO 2002-X]. Camera a observat că, în speță, Guvernul nu a ridicat în mod clar o excepție de neepuizare a căilor de atac interne în observațiile sale din 25 septembrie 2013 și că problema neintroducerii de către reclamanți a unor căi de atac împotriva deciziilor de returnare fusese abordată de către pârât doar în observațiile sale suplimentare și în cele cu privire la reparația echitabilă. În plus, Camera a subliniat faptul că Guvernul nu a oferit nicio explicație pentru această întârziere și că nu exista nicio circumstanță excepțională de natură să îl exonereze de obligația de a invoca orice excepție de inadmisibilitate în timp util (pct. 38 și 39 din hotărârea Camerei).

53. Marea Cameră consideră că nu există niciun motiv pentru a se îndepărta la concluziile Camerei cu privire la acest aspect. De asemenea, subliniază că, în cursul procedurii în fața sa, Guvernul nu a indicat niciun eventual obstacol care l-ar fi împiedicat să facă referire, în primele sale observații cu privire la admisibilitatea și la fondul cauzei din 25 septembrie 2013, la faptul că reclamații nu contestaseră deciziile de returnare.

54. În consecință, este necesar să se confirme că Guvernul este decăzut din dreptul de a invoca neepuizarea căilor de atac interne.

II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 1 DIN CONVENŢIE

55. Reclamanții consideră că au fost privați de libertate într-un mod incompatibil cu art. 5 § 1 din Convenție.

Această dispoziție se citește după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale:

a) dacă este deținut legal pe baza condamnării pronunțate de către un tribunal competent;

b) dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei dețineri legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunțată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligații prevăzute de lege;

c) dacă a fost arestat sau reținut în vederea aducerii sale în fața autorității judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a se bănui că a săvârșit o infracțiune sau când există motive temeinice să se creadă că este necesar să fie împiedicat să săvârșească o infracțiune sau să fugă după săvârșirea acesteia;

d) dacă este vorba de detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere, sau despre detenția sa legală, în scopul aducerii sale în fața autorității competente;

e) dacă este vorba despre detenția legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;

f) dacă este vorba despre arestarea sau detenția legală a unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.”

A. Hotărârea Camerei

56. Camera a apreciat, mai întâi, că reclamanții au fost lipsiți de libertate în sensul art. 5 § 1 din Convenție. Aceasta a observat că nimic nu permitea contrazicerea afirmației persoanelor în cauză, potrivit căreia li s-a interzis să se îndepărteze de CSPA și de navele Vincent și Audace (pct. 46-51 din hotărârea Camerei).

57. În continuare, Camera a considerat că lipsirea de libertate a reclamanților intra sub incidența art. 5 § 1 lit. f), adăugând că, totuși, nu avea niciun temei legal în dreptul italian. În această privință, Camera a observat că legislația italiană nu prevedea luarea în custodie publică a migranților într-un centru CSPA. În plus, în opinia sa, rezulta în mod clar din ordonanța emisă la data de 1 iunie 2012 de GIP din Palermo că secția de poliție (Questura) din Agrigento s-a limitat la consemnarea prezenței migranților în CSPA, fără să adopte decizii prin care să dispună luarea lor în custodie publică. Camera a explicat că existența unei practici de facto de luare în custodie publică a migranților în Italia era confirmată de rapoartele Comisiei extraordinare a Senatului și ale subcomitetului i al APCE și că Acordul italo‑tunisian din aprilie 2011 era un text inaccesibil persoanelor cărora li se aplica și, prin urmare, consecințele acestuia nu puteau fi prevăzute. În opinia Camerei, nu exista nicio indicație că aceste acorduri conțineau garanții adecvate împotriva arbitrarului. În lumina considerentelor anterioare, Camera a concluzionat că lipsirea de libertate a reclamanților nu a fost „legală”, în sensul art. 5 § 1 din Convenție, precum și faptul că această dispoziție a fost încălcată în speță (pct. 66-73 din hotărârea Camerei).

B. Cu privire la excepția Guvernului întemeiată pe inaplicabilitatea art. 5 § 1 din Convenție

1. Argumentele părților

a) Guvernul

58. Guvernul invocă, în primul rând, inaplicabilitatea în speță a art. 5, pe motiv că reclamanții nu au fost lipsiți de libertate. Acesta explică faptul că persoanele în cauză au fost primite în CSPA, care nu este un centru de detenție, ci de prim ajutor și asistență (în special din punct de vedere al sănătății și igienei) pentru toți migranții care au sosit în Italia în 2011, în perioada necesară identificării acestora în conformitate cu normele italiene și europene relevante și punerii în executare a returnării. Ulterior, reclamanții au fost transferați, pentru siguranța lor, la bordul navelor Vincent și Audace – care, potrivit Guvernului, ar trebui să fie considerate drept „prelungirea naturală a CSPA” din Lampedusa – având în vedere atacul prin incendiere, care a devastat centrul (supra, pct. 14).

59. Guvernul explică faptul că autoritățile italiene, confruntându-se cu o situație de urgență umanitară și logistică, au fost obligate să găsească alte spații de cazare, care nu pot fi considerate locuri de detenție sau de arest. Singurul scop al supravegherii CSPA de către autoritățile italiene a fost protecția, pentru a preveni săvârșirea de infracțiuni sau de acte prejudiciabile în rândul migranților sau împotriva populației locale. În opinia Guvernului, necesitatea unei astfel de supravegheri a fost demonstrată de turnura evenimentelor și, în special, de incendiul menționat mai sus și de ciocnirile care au avut loc între populația locală și un grup de străini (supra, pct. 26).

60. În lumina considerentelor precedente, Guvernul susține, astfel cum a făcut și în fața Camerei, că nu a existat niciun „arest” și nicio „detenție”, ci o simplă măsură de „luare în custodie publică”. Reclamanții au fost salvați pe mare și duși pe insula Lampedusa pentru a li se asigura asistență și pentru a li se asigura siguranța fizică. Guvernul precizează că legea obliga autoritățile să salveze și să identifice reclamanții, care se aflau în apele teritoriale italiene atunci când navele lor au fost interceptate de paza de coastă. Prin urmare, orice măsură adoptată în privința reclamanților nu poate fi considerată, în opinia sa, o lipsire de libertate arbitrară. Dimpotrivă, reprezentau măsuri necesare pentru a aborda o situație de urgență umanitară și pentru a asigura un echilibru just între siguranța migranților și cea a populației locale.

b) Reclamanții

61. Reclamanții admit că, în temeiul dreptului italian, CSPA nu sunt locuri de detenție, ci centre de primire. Totuși, ei susțin că acest lucru nu împiedică stabilirea faptului că, in concreto, au fost lipsiți de libertate în CSPA din Lampedusa și la bordul navelor Vincent și Audace, în ciuda calificării în dreptul intern a măsurii de luare în custodie publică. În fapt, aceștia apreciază că, pentru a stabili dacă o persoană a fost privată de libertate, ar trebui să se pornească de la situația sa concretă și nu de la încadrarea juridică a centrului în care se afla. În opinia lor, orice altă concluzie ar însemna să se permită statelor să pună în aplicare forme de privare de libertate fără garanții, limitându-se la calificarea centrelor în care are loc o astfel de privare drept „centre de primire”, și nu „locuri de detenție”.

62. Reclamanții susțin că au fost reținuți în locuri închise și supravegheați în mod constant de către poliție pentru perioadele de nouă și, respectiv, douăsprezece zile și că li s-a interzis să se îndepărteze de acestea. Acest lucru a fost confirmat de rapoartele subcomitetului ad hoc al APCE (supra, pct. 49), precum și de Comisia extraordinară a Senatului (supra, pct. 35). Aceasta din urmă a semnalat perioade prelungite de luare în custodie, imposibilitatea de a comunica cu lumea exterioară și o lipsă a libertății de mișcare.

2. Terții intervenienți

63. Centrul pentru drepturile omului și pluralismul juridic al Universității McGill (denumit în continuare „Centrul McGill”) consideră că faptele prezentei spețe sunt similare celor din cauza Abdolkhani și Karimnia împotriva Turciei (nr. 30471/08, 22 septembrie 2009), în care Curtea a respins argumentul Guvernului pârât, conform căruia reclamanții nu erau deținuți, ci mai degrabă găzduiți.

3. Motivarea Curții

a) Principiile stabilite în jurisprudența Curții

64. Curtea reamintește că, prin proclamarea „dreptului la libertate”, art. 5 § 1 se referă la libertatea fizică a persoanei; scopul său este să asigure că nimeni nu este privat de aceasta în mod arbitrar [Medvedyev și alții împotriva Franței (MC), nr. 3394/03, pct. 73, CEDO 2010]. Între lipsirea de libertate și restrângerea libertății de circulație, care sunt prevăzute la art. 2 din Protocolul nr. 4, nu există decât o diferență de grad sau de intensitate, nu de natură sau de esență. Clasificarea în una sau alta dintre aceste categorii este uneori dificilă, dat fiind că, în anumite cazuri, acest lucru este doar o chestiune de apreciere, însă Curtea nu poate evita o alegere de care depinde, în esență, aplicabilitatea sau inaplicabilitatea art. 5 din Convenție (Guzzardi împotriva Italiei, 6 noiembrie 1980, pct. 92-93, seria A nr. 39). Pentru a stabili dacă o persoană a fost lipsită de libertate, este necesar să se pornească de la situația sa concretă și să se ia în considerare o serie de criterii proprii cazului său particular, cum ar fi tipul, durata, efectele și modalitățile de punere în aplicare a măsurii în cauză [Amuur împotriva Franței, 25 iunie 1996, pct. 42, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III, și Stanev împotriva Bulgariei (MC), nr. 36760/06, pct. 115, CEDO 2012].

b) Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

65. Curtea constată, în primul rând, că Guvernul a recunoscut faptul că autoritățile italiene au ținut sub supraveghere CSPA din Contrada Imbriacola (supra, pct. 59) și nu au contestat afirmația reclamanților (supra, pct. 62) conform căreia li s-a interzis să se îndepărteze de CSPA și de navele Vincent și Audace.

66. În plus, așa cum a constatat și Camera, Curtea subliniază că, la pct. 54 din raportul său publicat la 30 septembrie 2011 (supra, pct. 49), subcomitetul ad hoc al APCE a constatat că, „ciuda faptului că autoritățile susțin că tunisienii nu sunt deținuți, deoarece aceștia nu stau în celule [...] [în centrul din Contrada Imbriacola] aceștia erau supuși unor condiții similare unei detenții și unei privări de libertate”. Aceasta a precizat, de asemenea, că migranții erau ținuți în detenție de facto, fără acces la o instanță (pct. 54-55 din raportul menționat).

67. Constatări similare sunt cuprinse în raportul Comisiei extraordinare a Senatului (supra, pct. 35), care face referire, în privința migranților din centrele de primire din Lampedusa, la „perioade prelungite de luare în custodie publică,” „imposibilitatea de a comunica cu lumea din exterior” și o „lipsă a libertății de mișcare”.

68. În fața Curții, Guvernul nu a prezentat niciun element de natură să pună la îndoială concluziile la care au ajuns aceste două organisme independente, dintre care una, Comisia extraordinară a Senatului, fiind o instituție a statului pârât. În plus, Guvernul nu a prezentat nicio informație care să sugereze că reclamanții erau liberi să părăsească CSPA din Contrada Imbriacola. Dimpotrivă, versiunea reclamanților pare coroborată de faptul, necontestat de către Guvern, că, la 21 septembrie 2011, atunci când aceștia au reușit să scape de supravegherea forțelor de ordine și să ajungă în satul din Lampedusa, au fost opriți de poliție și readuși în centrul de primire (supra, pct. 14). Acest lucru sugerează că reclamanții erau ținuți în custodie în CSPA împotriva voinței lor (a se vedea, mutatis mutandis, Stanev, citată anterior, pct. 127).

69. Considerente similare se aplică și în cazul navelor Vincent și Audace, care, potrivit chiar spuselor Guvernului, trebuie să fie considerate drept „o prelungire naturală a CSPA” (supra, pct. 58). Nicio probă din dosar nu permite Curții să considere că reclamanților le era permis să se îndepărteze de nave, chiar și atunci când acestea au fost ancorate în portul din Palermo.

70. În cele din urmă, Curtea observă că perioada de luare în custodie publică a reclamanților în CSPA și la bordul navelor, pentru o perioadă de peste 12 zile în cazul primului reclamant și aproximativ 9 zile în cazul celui de-al doilea și celui de-al treilea reclamant, nu a fost neglijabilă.

71. Având în vedere aceste elemente, Curtea consideră că respectiva calificare din dreptul intern a luării în custodie publică a persoanelor în cauză nu poate modifica natura măsurilor cu caracter de constrângere la care au fost supuse acestea (a se vedea, mutatis mutandis, Abdolkhani și Karimnia, citată anterior, pct. 126‑127). Pe de altă parte, aplicabilitatea art. 5 din Convenție nu poate fi exclusă de faptul, invocat de către Guvern, că obiectivul autorităților era să le acorde reclamanților asistență și să le asigure siguranța (supra, pct. 58-59). În fapt, chiar și măsurile de protecție sau cele adoptate în interesul beneficiarilor pot fi considerate drept o lipsire de libertate. În această privință, Curtea reamintește că art. 5 § 1 autorizează, la litera d), „detenția legală a unui minor, hotărâtă pentru educația sa sub supraveghere” [a se vedea, de exemplu, Blokhin împotriva Rusiei (MC), nr. 47152/06, pct. 164-172, CEDO 2016, și D.L. împotriva Bulgariei, nr. 7472/14, pct. 6 și 69-71, 19 mai 2016] și, la litera e), „detenția legală [...] a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond” (a se vedea, de exemplu, De Wilde, Ooms și Versyp împotriva Belgiei, 18 iunie 1971, pct. 67-70, seria A nr. 12; Winterwerp împotriva Țărilor de Jos, 24 octombrie 1979, pct. 39, seria A nr. 33; și, în special, Witold Litwa împotriva Poloniei, nr. 26629/95, pct. 60, CEDO 2000-III).

72. Având în vedere restricțiile impuse persoanelor în cauză de către autorități, Curtea consideră că reclamanții au fost lipsiți de libertate în centrul CSPA din Contrada Imbriacola și la bordul navelor Vincent și Audace, în sensul art. 5 din Convenție, și că, în consecință, această dispoziție este aplicabilă în speță.

73. Prin urmare, Curtea este competentă ratione materiae pentru a se pronunța cu privire la capetele de cerere formulate de reclamanți în temeiul art. 5. În consecință, respinge excepția preliminară formulată de Guvernul pârât în acest sens.

C. Cu privire la fondul cauzei

1. Argumentele părților

a) Reclamanții

74. Potrivit reclamanților, lipsirea lor de libertate nu a avut niciun temei legal. Persoanele în cauză observă că au fost ținute în custodie publică în spații închise și sub supravegherea constantă a poliției, cu scopul de a „împiedica intrarea lor ilegală pe teritoriul italian”. Cu toate acestea, autoritățile nu au respectat căile legale, deoarece, în opinia lor, împotriva lor nu a fost inițiată nicio procedură de returnare sau de expulzare conformă cu dreptul intern, măsura de îndepărtare a acestora fiind executată în conformitate cu procedura simplificată prevăzută de Acordul italo-tunisian din 2011 (supra, pct. 36-40). Aceștia subliniază că lipsirea lor de libertate nu a fost justificată de nicio hotărâre judecătorească.

75. Reclamanții afirmă că, în conformitate cu dreptul italian (art. 14 din Decretul-lege nr. 286 din 1998, supra, pct. 33), singura formă legală de lipsire de libertate a unui străin aflat în situație de ședere ilegală, în așteptarea returnării acestuia, este luarea în custodie publică într-un CIE, măsură supusă controlului judiciar (validarea de către un judecător de pace a deciziilor administrative de luare în custodie publică), astfel cum prevede art. 5 din Convenție.

76. În continuare, reclamanții au reiterat observațiile formulate deja în fața Camerei. Aceștia susțin, în special, că, potrivit legii, CSPA din Lampedusa și navele ancorate în portul din Palermo nu erau locuri de privare de libertate, ci centre de primire deschise, nefiind prevăzută nicio formă de validare din partea unei autorități judiciare a plasării în acestea. Prin transformarea CSPA într-un centru de detenție, statul italian a eliminat orice control judiciar privind lipsirea de libertate a reclamanților. Același lucru este valabil și în ceea ce privește luarea în custodie publică la bordul navelor.

77. De asemenea, reclamanții observă că tratamentul la care au fost supuși nu poate fi justificat în temeiul art. 10 alin. 2 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 (supra, pct. 33), care, potrivit acestora, prevede așa-numita „amânare” a returnării, în cazul în care un străin a intrat pe teritoriul italian, „în scopul acordării de asistență publică”. În fapt, art. 10 menționat anterior nu face referire la nicio lipsire de libertate și nici la vreo procedură de punere în aplicare a unei eventuale măsuri de luare în custodie.

78. În măsura în care Guvernul susține că faptele denunțate au fost cauzate de o situație de urgență, reclamanții susțin că adevăratul motiv al problemelor de pe insulă este decizia politică de a concentra în Lampedusa luarea în custodie publică a străinilor. În opinia persoanelor în cauză, nicio dificultate organizatorică insurmontabilă nu împiedica autoritățile să organizeze un serviciu regulat de transfer al migranților în alte localități italiene. În plus, explică aceștia, nicio dispoziție din dreptul intern nu permite, chiar și în situații de urgență, lipsirea de libertate a străinilor fără un control judiciar. În opinia acestora, art. 13 din Constituție (supra, pct. 32) prevede că, în cazuri excepționale de necesitate și urgență, autoritatea administrativă poate adopta măsuri privative de libertate, dar aceste măsuri trebuie să fie comunicate în termen de 48 de ore autorității judiciare, care trebuie să le valideze în următoarele 48 de ore. În speță, reclamanții afirmă că au fost lipsiți de libertate fără nicio decizie a autorității administrative și fără validarea autorității judiciare.

79. Persoanele în cauză subliniază, de asemenea, că nu erau îndeplinite condițiile pentru o derogare în temeiul art. 15 din Convenție și că, în orice caz, Italia nu a notificat intenția sa de a aplica o astfel de derogare. În consecință, chiar presupunând că s-ar dovedi, contrar poziției reclamanților, că Guvernul italian a fost nevoit să gestioneze, la momentul faptelor, un aflux imprevizibil și excepțional de migranți, acest lucru nu ar trebui să aibă nicio consecință din perspectiva art. 5 din Convenție.

80. Reclamanții susțin că, în ciuda criticilor repetate exprimate de diferite instituții naționale și internaționale, modalitățile de gestionare a debarcărilor, descrise în prezenta cerere, sunt practicate în continuare de către autoritățile italiene, fapt care are ca rezultat o încălcare sistemică și structurală a dreptului fundamental la libertate al migranților, săvârșită cu aprobarea instanțelor. În această privință, reclamanții subliniază că, începând din toamna anului 2015, CSPA din Lampedusa a fost identificat drept una dintre structurile în care poate fi pusă în aplicare așa-numita abordare „hotspot”, recomandată de către Uniunea Europeană și care implică identificarea migranților și separarea solicitanților de azil de migranții economici. În 2016, autoritățile italiene au continuat să gestioneze această structură ca un centru închis, în care migranții erau luați în custodie publică fără temei legal.

b) Guvernul

81. La fel cum a susținut în fața Camerei, Guvernul afirmă că faptele din prezenta cauză nu intră în sfera de aplicare a art. 5 § 1 lit. f) din Convenție; în opinia sa, reclamanții nu au făcut obiectul niciunei expulzări sau extrădări și, dimpotrivă, au fost admiși temporar pe teritoriul italian. În această privință, Guvernul reamintește că ei au fost primiți în CSPA și nu au fost trimiși într-un CIE. În fapt, arată că nu au fost îndeplinite condițiile legale pentru plasarea reclamanților într-un CIE; în special, Guvernul consideră că nu era necesară nicio verificare suplimentară a identității lor.

82. Guvernul recunoaște că, astfel cum a precizat GIP din Palermo, în ordonanța din 1 iunie 2012 (supra, pct. 24-29), dispozițiile interne în vigoare nu prevedeau în mod expres adoptarea unei măsuri de luare în custodie publică în privința migranților plasați într-un CSPA. Precizează că o astfel de măsură, sub controlul unui judecător de pace, era prevăzută, în schimb, în cazul plasării într-un CIE. Cu toate acestea, prezența migranților în CSPA a fost înregistrată în mod corespunzător. În plus, fiecare dintre reclamanți a făcut obiectul unei decizii de returnare cu escortare până la frontieră, în care era menționată data intrării ilegale pe teritoriul Italiei. Aceste decizii au fost notificate în mod corespunzător părților interesate. Guvernul explică faptul că acestea nu au fost supuse controlului judecătorului de pace, întrucât acest control era prevăzut doar în caz de expulzare (espulsione), și nu în caz de returnare (respingimento).

83. În cursul ședinței în fața Curții, Guvernul a susținut, de asemenea, că acordul bilateral cu Tunisia (supra, pct. 36-40) putea constitui un temei legal pentru șederea reclamanților pe insula Lampedusa, în vederea îndepărtării iminente a acestora. În opinia sa, acest acord viza, în fapt, consolidarea controalelor la frontieră și facilitarea returnării migranților ilegali prin intermediul unor proceduri simplificate; în plus, acordul a fost anunțat, între altele, pe paginile de internet ale Ministerului de Interne și Ministerului Afacerilor Externe din Italia și a guvernului tunisian. În opinia Guvernului, afirmațiile reclamanților, conform cărora nu au avut cunoștință de procedurile de returnare care ar fi putut să li se aplice, nu sunt credibile, având în vedere că aceștia aveau acces la tehnologii moderne de informare.

2. Terții intervenienți

A) Centrul AIRE și ECRE

84. Centrul AIRE și ECRE susțin că, în temeiul art. 1 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, măsurile privative de libertate și condițiile de detenție impuse migranților trebuie să respecte demnitatea lor umană, precum și principiul nediscriminării, indiferent de numărul de sosiri și de situația de urgență care ar putea apărea în statele membre. În plus, reamintesc faptul că pct. 16 din preambulul Directivei privind returnarea (supra, pct. 41) prevede următoarele:

„Folosirea luării în custodie publică în scopul îndepărtării ar trebui limitată și ar trebui să facă obiectul aplicării principiului proporționalității în privința mijloacelor utilizate și a obiectivelor urmărite. Luarea în custodie publică este justificată numai pentru pregătirea returnării sau în efectuarea procesului de îndepărtare, și dacă aplicarea unor măsuri mai puțin coercitive nu ar fi suficientă.”

În plus, statele trebuie să garanteze acordarea migrantului, la cerere, a asistenței juridice și/sau a reprezentării necesare [art. 13 alin. (4) din „Directiva privind returnarea”].

85. Cele două terțe interveniente arată că, în hotărârea Bashir Mohamed Ali Mahdi (cauza C-146/14 PPU, 5 iunie 2014), CJUE a precizat că „Directiva privind returnarea”, interpretată în lumina art. 6 și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, prevede că orice decizie adoptată de o autoritate competentă, la sfârșitul perioadei maxime a măsurii inițiale de luare în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe, trebuie să fie sub forma unui act scris care cuprinde motivele de fapt și de drept care justifică această decizie. Înalta instanță a adăugat că era necesar să se analizeze motivele care justificau măsura de luare în custodie publică, de la caz la caz, prin aplicarea principiului proporționalității și verificând dacă era necesar ca măsura de luare în custodie publică să fie înlocuită cu o măsură mai puțin coercitivă sau dacă se impunea eliberarea migrantului în cauză. CJUE a stabilit, în cele din urmă, că autoritatea judiciară este competentă să se întemeieze pe faptele și pe probele prezentate de autoritatea administrativă care a sesizat‑o, precum și pe faptele, probele și observațiile prezentate eventual în cadrul procedurii interne.

b) Centrul McGill

86. Potrivit Centrului McGill, principiul proporționalității ar trebui să ghideze Curtea în analiza acesteia a caracterului arbitrar al unei privări de libertate. Conform acestuia, există lacune în dreptul și doctrina privind statutul și măsurile de protecție aplicabile migranților ilegali care nu solicită azil, motiv pentru care aceștia din urmă sunt deosebit de vulnerabili. Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite a interpretat art. 9 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice în sensul că include o cerință de legalitate, precum și o protecție mai extinsă împotriva arbitrariului. Comitetul a precizat că trebuie să fie prezenți și alți factori, cum ar fi lipsa de cooperare sau posibilitatea unei sustrageri, pentru ca lipsirea de libertate a unui migrant ilegal să fie conformă cu art. 9, menționat anterior, și că trebuie luată în considerare disponibilitatea altor mijloace mai puțin prejudiciabile [a se vedea, în special, C. împotriva Australiei, Comunicarea nr. 900/1999, doc ONU CCPRIC/76/D900/1999 (2002)]. Centrul McGill apreciază că principii similare, precum principiul proporționalității privării de libertate, ținând seama de circumstanțele speciale ale cauzei, pot fi identificate în documente ale Consiliului Europei și în directive ale Uniunii Europene, conform cărora ar trebui să se recurgă la măsura luării în custodie publică numai în ultimă instanță.

87. Terțul intervenient susține că privarea de libertate trebuie să se întemeieze pe o dispoziție legală concretă și clară sau pe o hotărâre judecătorească valabilă, care să permită un control judiciar efectiv și rapid în ceea ce privește conformitatea acesteia cu dreptul național și internațional. În opinia sa, deși Curtea a adoptat o abordare prudentă, pentru a nu impune o povară excesivă statelor care se confruntă cu fluxuri migratoare semnificative, aceasta ar trebui totuși să considere proporțională o măsură privativă de libertate aplicată migranților numai în cazul în care nu există alte mijloace mai puțin prejudiciabile pentru a atinge în mod eficient obiectivul urmărit. Curtea a făcut un pas înainte în această direcție în cauza Rusu împotriva Austriei (nr. 34082/02, 2 octombrie 2008), în care a considerat arbitrară detenția reclamantei pe motiv că nu a existat niciun indiciu conform căruia aceasta din urmă dorea să rămână în mod ilegal în Austria sau că nu urma să coopereze în procesul de expulzare.

3. Motivarea Curții

b) Principiile stabilite în jurisprudența Curții

88. Curtea reamintește că art. 5 consacră un drept fundamental, protecția persoanei împotriva oricărei atingeri arbitrare aduse de către stat dreptului la libertate. Lit. a)-f) ale paragrafului 1 al art. 5 conțin o listă exhaustivă a motivelor pentru care o persoană poate fi lipsită de libertate; o asemenea măsură nu este legală dacă nu corespunde unuia dintre aceste motive. De altfel, doar o interpretare strictă a listei respective este conformă cu scopul acestei dispoziții, acela de a garanta că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar [a se vedea, printre multe altele, Giulia Manzoni împotriva Italiei, 1 iulie 1997, pct. 25, Culegere 1997-IV; Labita împotriva Italiei (MC), nr. 26772/95, pct. 170, CEDO 2000-IV; Velinov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 16880/08, pct. 49, 19 septembrie 2013; și Blokhin, citată anterior, pct. 166].

89. Enunțată la art. 5 § 1 lit. f), una din excepțiile de la dreptul la libertate permite statelor să restrângă libertatea străinilor în cadrul controlului imigrației [Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 43, CEDO 2008; A. își alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 3455/05, pct. 162‑163, CEDO 2009; și Abdolkhani și Karimnia, citată anterior, pct. 128].

90. Art. 5 § 1 lit. f) nu impune ca privarea de libertate a unei persoane să fie considerată necesară în mod rezonabil, de exemplu, pentru a împiedica partea în cauză să comită o infracțiune sau să se sustragă. Cu toate acestea, o privare de libertate întemeiată pe a doua teză a acestei dispoziții nu poate fi justificată decât prin faptul că se află în curs o procedură de expulzare sau de extrădare. În cazul în care nu se desfășoară cu diligența necesară, detenția nu mai este justificată în temeiul art. 5 § 1 lit. f) (A. și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 164).

91. Privarea de libertate trebuie, de asemenea, să fie „legală”. În materie de „legalitate” a unei detenții, inclusiv respectarea „căilor legale”, Convenția face trimitere, în principal, la legislația națională și consacră obligația de a respecta normele de fond, precum și normele de procedură, dar impune, de asemenea, ca orice lipsire de libertate să fie conformă cu scopul art. 5: protecția persoanei împotriva arbitrarului [Herczegfalvy împotriva Austriei, 24 septembrie 1992, pct. 63, seria A nr. 244; Stanev, citată anterior, pct. 143; Del Río Prada împotriva Spaniei (MC), nr. 42750/09, pct. 125, CEDO 2013; și L.M. împotriva Sloveniei, nr. 32863/05, pct. 121, 12 iunie 2014]. Prevăzând obligația ca orice privare de libertate să se realizeze „conform căilor legale”, art. 5 § 1 impune, în primul rând, ca orice arestare sau detenție să aibă un temei legal în dreptul intern. Totuși, această formulare nu se limitează la a face trimitere la dreptul intern. Privește totodată calitatea legii, impunând ca aceasta să fie compatibilă cu statul de drept, noțiune inerentă tuturor articolelor Convenției (Amuur, citată anterior, pct. 50; și Abdolkhani și Karimnia, citată anterior, pct. 130).

92. În ceea ce privește acest din urmă aspect, Curtea subliniază că, atunci când este vorba de o măsură privativă de libertate, este deosebit de important să se respecte principiul general al securității juridice. Prin urmare, este esențial ca, în temeiul dreptului intern, condițiile privării de libertate să fie clar definite și legea însăși să fie previzibilă în aplicarea sa, astfel încât să întrunească criteriul „legalității” stabilit de Convenție, care impune ca orice lege să fie suficient de precisă pentru a permite cetățeanului – dacă este necesar, apelând la consiliere adecvată – să prevadă, într-o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele ce pot deriva dintr-un anumit act [Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28358/95, pct. 50-52, CEDO 2000-III; Steel și alții împotriva Regatului Unit, 23 septembrie 1998, pct. 54, Culegere 1998-VII; Ječius împotriva Lituaniei, nr. 34578/97, pct. 56, CEDO 2000-IX; Paladi împotriva Moldovei (MC), nr. 39806/05, pct. 74, 10 martie 2009; și Mooren împotriva Germaniei (MC), nr. 11364/03, pct. 76, 9 iulie 2009].

b) Aplicarea în speță a principiilor menționate anterior

i. Cu privire la norma aplicabilă

93. Curtea trebuie, în primul rând, să stabilească dacă lipsirea de libertate a reclamanților era justificată având în vedere una din situațiile prevăzute la art. 5 § 1 din Convenție. Într-adevăr, lista motivelor pe baza cărora o persoană poate fi lipsită de libertate este exhaustivă, orice lipsire de libertate care nu intră sub incidența niciunei din literele de la art. 5 § 1 din Convenție încalcă în mod inevitabil această dispoziție (a se vedea, în special, jurisprudența citată supra, pct. 88).

94. Guvernul, potrivit căruia reclamanții nu au făcut obiectul unei proceduri de expulzare ori de extrădare, susține că faptele din speță nu intră în sfera de aplicare a literei f) a primului paragraf al art. 5 din Convenție, care permite „arestarea sau detenția legală” a unei persoane pentru a o „împiedica să pătrundă în mod ilegal pe teritoriu” sau împotriva căreia se află în curs „o procedură de expulzare ori de extrădare” (supra, pct. 81). Guvernul nu indică, totuși, ce altă literă de la art. 5 § 1 ar putea justifica privarea de libertate a reclamanților.

95. Reclamanții consideră, în schimb, că au fost ținuți în custodie publică pentru a fi „împiedicați să pătrundă ilegal pe teritoriul” italian (supra, pct. 74).

96. Asemenea Camerei și în ciuda celor afirmate de Guvern și a încadrării din dreptul intern a returnării persoanelor în cauză, Curtea este dispusă să admită că lipsirea de libertate a reclamanților intră sub incidența literei f) a art. 5 § 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, pct. 38, CEDO 2002-I). În această privință, Curtea observă că persoanele în cauză intraseră pe teritoriul italian, că deciziile de returnare care îi vizau (supra, pct. 19) indicau în mod explicit faptul că intraseră pe teritoriul respectiv prin sustragerea de la controalele la frontieră și, prin urmare, ilegal, și că procedura pusă în aplicare în vederea identificării și returnării lor avea în mod clar ca scop să remedieze această neregulă.

ii. Cu privire la existența unui temei legal

97. În continuare, trebuie să se stabilească dacă luarea în custodie publică a reclamanților avea un temei legal în dreptul italian.

98. Părțile nu contestă faptul că doar art. 14 din Textul unificat al dispozițiilor privind reglementarea imigrării și normele referitoare la statutul străinilor (Decretul nr. 286 din 1998, supra, pct. 33) permite, la ordinul comandantului poliției, luarea în custodie publică a unui migrant „pentru o perioadă de timp strict necesară”. Totuși, această dispoziție nu se aplică decât străinilor a căror expulzare cu escortarea până la frontieră sau returnare nu pot fi puse în aplicare rapid, având în vedere necesitatea acordării de asistență persoanei sau persoanelor în cauză sau a efectuării de verificări suplimentare privind identitatea sau de a aștepta emiterea documentelor de călătorie și punerea la dispoziție a unui operator de transport. Prin urmare, migranții din această categorie sunt plasați într-un CIE. Or, Guvernul însuși admite că nu erau îndeplinite condițiile legale pentru plasarea reclamanților într-un CIE și că persoanele în cauză nu au fost luate în custodie publică într-un astfel de centru (supra, pct. 81).

99. Rezultă că art. 14 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 nu putea constitui temeiul legal al lipsirii de libertate a reclamanților.

100. Curtea a examinat apoi dacă art. 10 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 ar putea constitui un astfel de temei (supra, pct. 33). Această dispoziție prevede returnarea cu escortarea până la frontieră, printre alte categorii, a străinilor admiși temporar pe teritoriul italian în scopul acordării de asistență publică. Curtea nu a constatat nicio referire la o luare în custodie publică sau la alte măsuri privative de libertate care pot fi adoptate împotriva migranților în cauză. De altfel, Guvernul nu contestă acest lucru.

101. În aceste condiții, Curtea nu vede cum art. 10 menționat anterior ar fi putut constitui temeiul legal al luării în custodie publică a reclamanților.

102. În măsura în care Guvernul consideră că temeiul legal pentru șederea reclamanților pe insula Lampedusa era acordul bilateral încheiat cu Tunisia în aprilie 2011 (supra, pct. 83), Curtea observă de la bun început că textul integral al acestui acord nu fusese făcut public. Prin urmare, acesta nu era accesibil persoanelor în cauză, astfel încât ele nu puteau să prevadă consecințele aplicării sale (a se vedea, în special, jurisprudența citată supra, pct. 92). În plus, comunicatul de presă publicat pe pagina de internet a Ministerului de Interne la 6 aprilie 2011 s-a limitat la menționarea unei consolidări a controlului la frontiere și a posibilității unei returnări imediate a resortisanților tunisieni prin intermediul unor proceduri simplificate (supra, pct. 37-38). În schimb, nu conținea nicio referire la posibilitatea unei rețineri administrative și la procedurile relevante.

103. Curtea observă, de asemenea, că, în anexa la cererea sa de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere, Guvernul a prezentat pentru prima dată o notă verbală cu privire la un alt acord bilateral cu Tunisia, care l-a precedat pe cel din aprilie 2011, care fusese încheiat în 1998 (supra, pct. 40). Chiar dacă acest text nu pare să fie cel care a fost aplicat reclamanților, Curtea a examinat nota verbală în cauză. Cu toate acestea, nu a identificat nicio mențiune privind cazurile în care migranții ilegali puteau face obiectul unor măsuri privative de libertate. Într-adevăr, pct. 5 din capitolul II al notei verbale se limitează să menționeze că audierile puteau să aibă loc la biroul judiciar, centrul de primire sau în locul de îngrijire medicală, unde persoanele în cauză erau găzduite legal, fără nicio altă precizare. În aceste circumstanțe, este dificil de înțeles modul în care puținele informații disponibile în ceea ce privește acordurile încheiate în diferite momente, între Italia și Tunisia, ar fi putut să constituie un temei legal clar și previzibil pentru luarea în custodie publică a reclamanților.

104. Curtea remarcă, de asemenea, că propria constatare potrivit căreia luarea în custodie publică a reclamanților nu avea niciun temei legal în dreptul italian este confirmată de raportul Comisiei extraordinare a Senatului (supra, pct. 35). Aceasta din urmă a luat act de faptul că șederea în CSPA din Lampedusa, limitată, în principiu, la timpul strict necesar pentru stabilirea identității migrantului și a legalității prezenței sale pe teritoriul italian, se prelungea uneori pe parcursul a mai mult de douăzeci de zile, fără să fie adoptate decizii formale cu privire la statutul juridic al persoanelor luate în custodie publică. Conform comisiei extraordinare, această perioadă prelungită de luare în custodie publică „fără nicio măsură juridică sau administrativă” care să o prevadă, „a creat o atmosferă deosebit de tensionată”. De asemenea, este necesar să se reamintească faptul că subcomitetul ad-hoc al APCE a solicitat în mod expres autorităților italiene să „clarifice statutul juridic al luării în custodie publică de facto în centrele de primire din Lampedusa” și, în special în ceea ce îi privește pe tunisieni, „să mențină în reținere administrativă migranții în situație de ședere ilegală numai în conformitate cu o procedură stabilită prin lege, autorizată de către o instanță judiciară și care face obiectul unui control judiciar periodic” [pct. 92 vi. și vii. din raportul publicat la 30 septembrie 2011, supra, pct. 49).

105. Având în vedere situația juridică din Italia și considerentele precedente, Curtea consideră că persoanele plasate într-un centru CSPA, considerat în mod oficial ca fiind un loc de primire și de luare în custodie, nu putea să beneficieze de garanțiile prevăzute în caz de plasare într-un centru CIE, pentru care este necesară o decizie administrativă, supusă controlului judecătorului de pace. Guvernul nu a susținut că o astfel de decizie a fost adoptată în ceea ce îi privește pe reclamanți și, în ordonanța din 1 iunie 2012, GIP din Palermo a afirmat că secția de poliție din Agrigento se limitase la consemnarea prezenței migranților în CSPA, fără să adopte decizii prin care să dispună luarea lor în custodie publică, și că același lucru este valabil în ceea ce privește plasarea migranților la bordul navelor (supra, pct. 25-26). Rezultă că reclamanții nu numai că au fost lipsiți de libertate în lipsa unui temei legal clar și accesibil, dar și că aceștia nu au beneficiat nici de garanțiile fundamentale ale habeas corpus, astfel cum prevede, de exemplu, art. 13 din Constituția Italiei (supra, pct. 32). În conformitate cu această dispoziție, orice restrângere a libertății individuale trebuie să se bazeze pe un act motivat de autoritatea judiciară, iar măsurile provizorii adoptate de către autoritatea de siguranță publică, în cazuri excepționale de necesitate și urgență, trebuie să fie validate de autoritatea judiciară în termen de 48 de ore. Întrucât nicio decizie judiciară sau administrativă nu justifica luarea lor în custodie publică, reclamanții au fost privați de aceste garanții importante.

106. Elementele sus-menționate determină Curtea să considere că dispozițiile aplicabile în materie de luare în custodie publică a străinilor în situație de ședere ilegală sunt inexacte. Această ambiguitate legislativă a dat naștere multor situații de lipsire de libertate de facto, iar luarea în custodie publică într-un CSPA, fără un control din partea autorității judiciare, chiar și în contextul unei crize a migrației, nu poate fi conciliată cu obiectivul urmărit de art. 5 din Convenție: acela de a garanta că nicio persoană nu este lipsită de libertate în mod arbitrar (a se vedea, printre multe altele, Saadi, citată anterior, pct. 66).

107. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a-i permite Curții să concluzioneze că lipsirea de libertate a reclamanților nu a respectat principiul general al securității juridice și nu era compatibilă cu scopul de a proteja persoanele împotriva arbitrariului. Prin urmare, nu se poate considera că această lipsire de libertate este „legală” în sensul art. 5 § 1 din Convenție.

108. În concluzie, în speță a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție.

III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 2 DIN CONVENŢIE

109. Reclamanții denunță absența oricărei forme de comunicare cu autoritățile italiene pe parcursul șederii lor pe teritoriul italian.

Aceștia invocă art. 5 § 2 din Convenție, care se citește după cum urmează:

„2. „Orice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.”

A. Hotărârea Camerei

110. Camera a observat că reclamanții erau, cel mai probabil, conștienți de statutul lor de migranți ilegali, dar a apreciat că o simplă informare cu privire la statutul juridic al unui migrant nu îndeplinește cerințele art. 5 § 2 din Convenție, care impune informarea cu privire la motivele de drept și de fapt ale privării de libertate. În continuare, aceasta a constatat că Guvernul nu a prezentat niciun document care a fost furnizat reclamanților și care conținea astfel de informații. A observat, de asemenea, că deciziile de returnare, care nu menționau măsura de luare în custodie publică la care au fost supuși reclamanții, fuseseră emise abia la 27 și 29 septembrie 2011, în vreme ce persoanele în cauză fuseseră plasate în CSPA la 17 și, respectiv, 18 septembrie 2011, după caz. În opinia sa, acest lucru nu respecta nici cerința privind promptitudinea, prevăzută la art. 5 § 2 din Convenție. Camera a ajuns la concluzia că această dispoziție a fost încălcată în speță (pct. 82-85 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

111. Reclamanții subliniază că deciziile de returnare au fost adoptate abia la momentul executării măsurii de returnare și, prin urmare, abia la finalul perioadei de luare în custodie publică. În consecință, chiar și în ipoteza în care le-ar fi fost comunicate deciziile în cauză, reclamanții consideră că garanția privind „termenul scurt”, prevăzută la art. 5 § 2 din Convenție, nu a fost respectată. În plus, explică aceștia, deciziile respective se limitau la enunțarea într-o manieră sintetică și standardizată a temeiului juridic al returnării, dar nu menționau deloc, nici măcar în mod implicit, motivele privării lor de libertate anterioare.

112. Potrivit persoanelor în cauză, informațiile menționate la art. 5 § 2 trebuie să provină de la autoritatea care a efectuat arestarea sau plasarea în detenție sau, în orice caz, din surse oficiale. Or, pe parcursul perioadei privării de libertate, reclamanții nu au avut niciun contact, nici măcar verbal, cu autoritățile cu privire la motivele pentru care au fost luați în custodie publică. În opinia lor, nu se poate considera că faptul că membri ai unor organizații neguvernamentale au avut posibilitatea de a discuta cu migranții cu privire la acest aspect îndeplinește cerințele acestei dispoziții.

2. Guvernul

113. Guvernul susține că reclamanții au fost informați într-o limbă pe care o înțeleg, de către ofițerii de poliție prezenți pe insulă, asistați de interpreți și mediatori culturali, cu privire la statutul lor, acela de cetățenii tunisieni admiși temporar pe teritoriul italian pentru motive de „asistență publică”, în temeiul art. 10 alin. (2) lit. b) din Decretul-lege nr. 286 din 1998 (supra, pct. 33). Potrivit Guvernului, acest statut presupunea în mod automat returnarea celor în cauză, astfel cum reieșea din deciziile de returnare cu escortare până la frontieră. În orice caz, membrii organizațiilor care au avut acces la CSPA din Contrada Imbriacola i-au informat pe migranți cu privire la situația lor și la posibilitatea unei îndepărtări iminente.

C. Terții intervenienți

114. Centrul McGill reamintește că dreptul de a fi informat asupra motivului detenției este necesar pentru ca legalitatea măsurii să poată fi contestată. Grupul de lucru al ONU privind detenția arbitrară ar impune ca informațiile oferite în momentul arestării să indice căile de atac disponibile pentru a contesta privarea de libertate. Terțul intervenient adaugă că, în cazul în care măsura privării de libertate se prelungește, legalitatea acesteia trebuie să fie revizuită în mod regulat.

D. Motivarea Curții

1. Principii stabilite în jurisprudența Curții

115. Paragraful 2 al art. 5 prevede o garanție elementară: orice persoană arestată trebuie să fie informată cu privire la motivele arestării sale. Integrat în sistemul de protecție oferit de art. 5, acesta impune obligația de a comunica unei astfel de persoane, într-un limbaj simplu și accesibil, motivele de drept și de fapt ale privării sale de libertate, astfel încât să poată contesta legalitatea acesteia în fața unei instanțe, în temeiul paragrafului 4 (Van der Leer împotriva Țărilor de Jos, 21 februarie 1990, pct. 28, seria A nr. 170-A, și L.M. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 142-143). Aceasta trebuie să beneficieze de informațiile respective „în termenul cel mai scurt”, dar nu este necesar ca agenții care efectuează arestarea să îi furnizeze toate informațiile la momentul arestării. Pentru a stabili dacă aceasta a primit destule informații și suficient de prompt, trebuie să se țină seama de particularitățile cauzei (Fox, Campbell și Hartley împotriva Regatului Unit, 30 august 1990, pct. 40, seria A nr. 182, și Čonka, citată anterior, pct. 50).

116. În plus, Curtea a hotărât deja că dreptul de a fi informat în termenul cel mai scurt trebuie să primească o interpretare autonomă, care să meargă dincolo de cadrul măsurilor de natură penală (Van der Leer, citată anterior, pct. 27-28, și L.M. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 143).

2. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

117. Curtea reamintește că tocmai a concluzionat, din perspectiva art. 5 § 1 din Convenție, că luarea în custodie publică a reclamanților nu avea niciun temei legal clar și accesibil în dreptul italian (supra, pct. 93‑108). În aceste condiții, Curtea nu înțelege cum ar fi putut autoritățile să informeze persoanele în cauză cu privire la motivele juridice pentru privarea lor de libertate și să le furnizeze suficiente informații pentru a le permite să conteste motivele privării de libertate în fața unei instanțe.

118. Desigur, este foarte probabil ca reclamanții să fi știut că intrarea lor pe teritoriul italian era ilegală. Astfel cum a subliniat Camera în mod întemeiat, însăși natura călătoriei, efectuată cu ambarcațiuni rudimentare (supra, pct. 11), fără să solicite în prealabil o viză de intrare, demonstra intenția lor de a se sustrage de la aplicarea legislației în materie de imigrație. În plus, subcomitetul ad hoc al APCE a observat că tunisienii cu care discutaseră membrii săi „erau pe deplin conștienți de caracterul ilegal al intrării lor pe teritoriul Italiei” (pct. 56 din raportul publicat la 30 septembrie 2011, supra, pct. 49). În sfârșit, nu există niciun element care să contrazică afirmația Guvernului potrivit căreia reclamanții au fost informați, într-o limbă pe care o înțelegeau, de ofițerii de poliție prezenți pe insulă, asistați de interpreți și mediatori culturali, cu privire la faptul că erau străini admiși temporar pe teritoriul italian, din motive de „asistență publică”, ceea ce implica posibilitatea unei îndepărtări iminente (supra, pct. 113). Este la fel de adevărat că informațiile cu privire la statutul juridic al unei persoane sau la posibilitatea adoptării unor măsuri de îndepărtare împotriva acesteia nu pot fi confundate cu informațiile privind temeiul legal al privării sale de libertate.

119. Considerente similare se aplică și în cazul deciziilor de returnare. Curtea a examinat aceste documente (supra, pct. 19) și nu a găsit nicio referire la luarea în custodie publică a reclamanților sau la motivele de drept și de fapt ale acesteia. Într-adevăr, deciziile se limitează să afirme că persoanele în cauză „a[u] intrat pe teritoriul statului sustrăgându-se de la controalele la frontieră” și că fusese dispusă returnarea acestora.

120. Trebuie remarcat, de asemenea, că deciziile de returnare au fost transmise reclamanților foarte tardiv, și anume la 27 sau 29 septembrie 2011, după caz, în vreme ce persoanele în cauză fuseseră plasate în CSPA la 17 și, respectiv, 18 septembrie (supra, pct. 19-20). Prin urmare, chiar dacă ar fi conținut informații privind temeiul legal al luării în custodie publică, ceea ce nu este cazul în speță, aceste decizii nu au îndeplinit, în orice caz, condiția privind comunicarea „în termenul cel mai scurt” (a se vedea, mutatis mutandis, hotărârile Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, pct. 416, CEDO 2005-III, și L.M. împotriva Sloveniei, citată anterior, pct. 145, în care Curtea a considerat că intervale de patru zile sunt incompatibile cu constrângerea legată de timp, impusă de promptitudinea prevăzută la art. 5 § 2 din Convenție).

121. În cele din urmă, Curtea subliniază că, în afara deciziilor de returnare, Guvernul nu a prezentat niciun alt document care să poată îndeplini cerințele 5 § 2 din Convenție.

122. Considerentele precedente sunt suficiente pentru a concluziona că, în speță, a existat o încălcare a acestei dispoziții.

IV. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 5 § 4 DIN CONVENŢIE

123. Reclamanții susțin că, în niciun moment, nu au avut posibilitatea de a contesta legalitatea privării lor de libertate.

Aceștia invocă art. 5 § 4 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenție are dreptul să introducă recurs în fața unui tribunal, pentru ca acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalității detenției sale și să dispună eliberarea sa, dacă detenția este ilegală.”

A. Hotărârea Camerei

124. Camera a apreciat că, având în vedere că reclamanții nu au fost informați cu privire la motivele privării de libertate, dreptul lor de a obține examinarea legalității luării în custodie publică a fost golit în totalitate de substanță. Acest considerent i-a fost suficient Camerei pentru a constata încălcarea art. 5 § 4 din Convenție. Cu titlu suplimentar, aceasta a observat că deciziile de returnare nu menționau temeiul de drept și de fapt al luării în custodie publică a persoanelor implicate, precum și că respectivele decizii le-au fost comunicate cu puțin timp înainte de returnarea lor pe cale aeriană, așadar într-un moment în care perioada privării de libertate se apropia de sfârșit. Camera a dedus că, în măsura în care se putea considera că oferea un control indirect al legalității măsurii de luare în custodie publică, un eventual recurs împotriva deciziilor în cauză, în fața judecătorului de pace, nu ar fi putut să fie exercitat decât tardiv (pct. 95-98 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

125. Reclamanții nu neagă faptul că puteau să formuleze un recurs împotriva deciziilor de returnare, dar consideră că, în schimb, nu aveau nicio posibilitate de a contesta legalitatea luării lor în custodie publică. Aceștia susțin că nu a fost adoptată și nu le-a fost adusă la cunoștință nicio decizie care să justifice privarea lor de libertate; prin urmare, nu au avut posibilitatea de a ataca o astfel de decizie în fața unei instanțe. În plus, ei explică faptul că deciziile de returnare nu priveau libertatea lor, ci returnarea lor, și că acestea au fost adoptate la finalul perioadei de luare în custodie publică.

2. Guvernul

126. Guvernul constată că deciziile de returnare precizau că persoanele în cauză aveau posibilitatea să formuleze recurs în fața unui judecător de pace din Agrigento (supra, pct. 19). Acesta reamintește că, de altfel, unii migranți tunisieni au introdus astfel de recursuri și că, în 2011, judecătorul de pace a anulat două decizii de returnare (supra, pct. 30-31) în acest cadru. Guvernul concluzionează că reclamanții au avut într-adevăr posibilitatea de a sesiza o instanță pentru a contesta legalitatea pretinsei privări de libertate.

127. În cursul ședinței în fața Curții, Guvernul a susținut, în plus, că, întrucât reclamanții au fost găzduiți în CSPA și la bordul navelor, pentru motive de asistență, nu era necesar un control judiciar al luării lor în custodie publică.

C. Motivarea Curții

1. Principiile stabilite în jurisprudența Curții

128. Curtea reamintește că art. 5 § 4 recunoaște persoanelor private de libertate dreptul de a introduce un recurs pentru a se verifica respectarea cerințelor de procedură și de fond necesare „legalității”, în sensul Convenției, a privării lor de libertate. Noțiunea de „legalitate” de la paragraful 4 trebuie să aibă același sens ca cea prevăzută la primul paragraf, astfel încât o persoană privată de libertate are dreptul de a obține verificarea „legalității” detenției sale nu doar din perspectiva dreptului intern, dar și din perspectiva Convenției, a principiilor generale pe care le consacră aceasta și a scopului restricțiilor pe care le autorizează art. 5 § 1. În plus, art. 5 § 4 nu garantează dreptul la un control judiciar de o asemenea amploare astfel încât să abiliteze instanța competentă să substituie, în ceea ce privește ansamblul aspectelor cauzei, inclusiv considerentele de pură oportunitate, aprecierea autorității care a emis decizia cu propria sa apreciere. Acesta nu prevede nici un control suficient de amplu pentru a include fiecare dintre condițiile indispensabile „legalității” detenției unui individ din perspectiva art. 5 § 1 (E. împotriva Norvegiei, 29 august 1990, pct. 50, seria A nr. 181-A). „Instanța” însărcinată cu acest control nu trebuie să dispună de simple atribuții consultative, ci trebuie să aibă competența de „a se pronunța” asupra „legalității” detenției și de a dispune punerea în libertate, în cazul unei detenții ilegale (Irlanda împotriva Regatului Unit, 18 ianuarie 1978, pct. 200, seria A nr. 25; Weeks împotriva Regatului Unit, 2 martie 1987, pct. 61, seria A nr. 114; Chahal împotriva Regatului Unit, 15 noiembrie 1996, pct. 130, Culegere 1996-V, și A. și alții împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 202).

129. Modalitățile de realizare a unui control judiciar care să îndeplinească cerințele art. 5 § 4 pot varia de la un domeniu la altul și depind de tipul privării de libertate în cauză. Nu este de competența Curții să analizeze care ar putea fi cel mai adecvat sistem în domeniul examinat (Chtoukatourov împotriva Rusiei, nr. 44009/05, pct. 123, CEDO 2008, și Stanev, citată anterior, pct. 169).

130. Este la fel de adevărat că aceste căi de atac trebuie să aibă un grad suficient de certitudine, atât teoretic, cât și practic, fără de care le lipsesc accesibilitatea și efectivitatea necesare (Vachev împotriva Bulgari, nr. 42987/98, pct. 71, CEDO 2004-VIII, și Abdolkhani și Karimnia, citată anterior, pct. 139).

131. Art. 5 § 4 consacră, în plus, dreptul persoanelor arestate sau reținute de a obține „într-un termen scurt” o hotărâre judecătorească privind legalitatea privării lor de libertate, prin care se dispune încetarea acesteia, dacă se dovedește a fi ilegală (a se vedea, de exemplu, Baranowski, citată anterior, pct. 68). Procedurile referitoare la aspecte ale unei privări de libertate necesită o atenție deosebită (Hutchison Reid împotriva Regatului Unit, nr. 50272/99, pct. 79, CEDO 2003-IV); iar excepțiile de la cerința unui control „într-un termen scurt” a legalității detenției trebuie să fie interpretate restrictiv (Lavrentiadis împotriva Greciei, nr. 29896/13, pct. 45, 22 septembrie 2015). Problema stabilirii dacă a fost respectat principiul celerității procedurii nu trebuie apreciată in abstracto, ci în cadrul unei evaluări globale a datelor, ținând seama de circumstanțele speței (Luberti împotriva Italiei, 23 februarie 1984, pct. 33-37, seria A nr. 75; E. împotriva Norvegiei, citată anterior, pct. 64; și Delbec împotriva Franței, nr. 43125/98, pct. 33, 18 iunie 2002), în special având în vedere complexitatea cauzei, eventualele particularități ale procedurii interne, precum și comportamentul reclamantului în cursul acesteia (Bubullima împotriva Greciei, nr. 41533/08, pct. 27, 28 octombrie 2010). Totuși, în principiu, având în vedere că este în joc libertatea unei persoane, statul trebuie să se asigure că procedura se desfășoară într-un termen scurt (Fuchser împotriva Elveției, nr. 55894/00, pct. 43, 13 iulie 2006, și Lavrentiadis, citată anterior, pct. 45).

2. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

132. În cauzele în care deținuții nu au fost informați cu privire la motivele care justificau lipsirea lor de libertate, Curtea a considerat că dreptul persoanelor în cauză de a introduce recurs împotriva deciziei în litigiu a fost golit de conținut (a se vedea, în special, Chamaïev și alții, citată anterior, pct. 432; Abdolkhani și Karimnia, citată anterior, pct. 141; Dbouba împotriva Turciei, nr. 15916/09, pct. 54, 13 iulie 2010; și Musaev împotriva Turciei, nr. 72754/11, pct. 40, 21 octombrie 2014). Având în vedere concluzia sa din perspectiva art. 5 § 2 din Convenție, potrivit căreia motivele juridice ale luării în custodie publică în CSPA și la bordul navelor nu au fost comunicate reclamanților (supra, pct. 117‑122), Curtea nu poate decât să ajungă la concluzii similare în speță.

133. Acest considerent este suficient pentru a concluziona că sistemul juridic italian nu le-a pus la dispoziție reclamanților o cale de atac prin care aceștia ar fi fost în măsură să obțină o hotărâre judecătorească privind legalitatea privării lor de libertate (a se vedea, mutatis mutandis, S.D. împotriva Greciei, nr. 53541/07, pct. 76, 11 iunie 2009), astfel încât nu mai este necesară examinarea de către Curte a problemei dacă respectivele căi de atac disponibile în dreptul italian ar fi putut oferi persoanelor în cauză garanții suficiente în sensul art. 5 § 4 din Convenție (a se vedea, de exemplu și mutatis mutandis, Chamaïev și alții, citată anterior, pct. 433).

134. Cu titlu suplimentar și ca răspuns la argumentul Guvernului, conform căruia un recurs în fața judecătorului de pace din Agrigento împotriva deciziilor de returnare îndeplinea cerințele art. 5 § 4 din Convenție (supra, pct. 126), Curtea reamintește, pe de o parte, că aceste decizii nu conțineau nicio referire la privarea de libertate a reclamanților sau la motivele de drept și de fapt ale acesteia (supra, pct. 119) și, pe de altă parte, că acestea nu au fost transmise persoanelor în cauză decât foarte tardiv, și anume la 27 sau 29 septembrie 2011 (supra, pct. 120), după caz, cu puțin timp înainte de returnarea lor pe calea aerului. Camera a subliniat acest aspect în mod întemeiat. Prin urmare, deciziile în litigiu nu pot fi considerate drept decizii pe care s-a întemeiat luarea în custodie publică a reclamanților și, în orice caz, orice cale de atac împotriva acestora în fața judecătorului de pace ar fi putut fi introdusă și examinată abia după eliberarea persoanelor în cauză și întoarcerea lor în Tunisia

135. Prin urmare, a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție.

V. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 3 DIN CONVENŢIE

136. Reclamanții consideră că au suferit tratamente inumane și degradante în cursul perioadei luării în custodie publică în CSPA din Contrada Imbriacola, pe insula Lampedusa, și la bordul navelor Vincent și Audace, ancorate în portul din Palermo.

Aceștia invocă art. 3 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante.”

A. Hotărârea Camerei

137. Camera a subliniat mai întâi că, având în vedere evenimentele legate de „Primăvara arabă”, în 2011, Insula Lampedusa s-a confruntat cu o situație excepțională, caracterizată de fluxuri migratorii majore și o criză umanitară, care au împovărat autoritățile italiene cu o multitudine de obligații și au creat dificultăți organizatorice și logistice (pct. 124-127 din hotărârea Camerei). Cu toate acestea, în opinia Camerei, acești factori nu puteau exonera statul pârât de obligația acestuia de a le garanta reclamanților condiții de detenție compatibile cu respectarea demnității lor umane, ținând seama de termenii absoluți în care este formulat art. 3 din Convenție (pct. 128 din hotărârea Camerei).

138. Camera a mai considerat că este oportun să se examineze separat condițiile de primire în CSPA și la bordul navelor (pct. 129 din hotărârea Camerei). În ceea ce privește prima situație, Camera a considerat că rapoartele Comisiei extraordinare a Senatului italian, ale Amnesty International și ale subcomitetului ad hoc al APCE coroborau acuzațiile reclamanților în ceea ce privește supraaglomerarea și condițiile insalubre generale din CSPA, de unde rezultă o încălcare a art. 3 din Convenție, în pofida duratei scurte – între două și trei zile – a șederii persoanelor în cauză (pct. 130-136 din hotărârea Camerei).

139. Camera a ajuns la concluzii opuse în ceea ce privește luarea în custodie publică a reclamanților la bordul navelor. A observat că aceasta a durat între șase și opt zile și că afirmațiile reclamanților cu privire la condițiile precare în care au fost cazați erau, cel puțin parțial, contrazise de ordonanța GIP din Palermo din 1 iunie 2012, ale cărei concluzii s-au bazat, de asemenea, pe concluziile unui deputat care urcase la bordul navelor și discutase cu unii migranți. În opinia Camerei, faptul că acest deputat fusese însoțit de adjunctul șefului poliției și de ofițeri de poliție nu permitea, în sine, să fie puse la îndoială independența lui sau veridicitatea relatării acestuia. În consecință, Camera a concluzionat că nu a fost încălcat art. 3 în această privință (pct. 137-144 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

a) Cu privire la existența unei situații de urgență umanitară și consecințele acesteia

140. Reclamanții consideră că pretinsa situație excepțională de urgență umanitară, invocată de Guvern (infra, pct. 150‑151), nu poate justifica tratamentele suferite de aceștia, nici în temeiul legislației interne, nici din perspectiva Convenției. În plus, debarcarea masivă a migranților în Lampedusa în 2011 nu a fost un eveniment excepțional. Un aflux similar a avut loc înainte de „Primăvara arabă”, iar alegerea de a limita primirea inițială a migranților la insula Lampedusa a avut ca scop să dea opiniei publice impresia unei „invazii” pe teritoriul italian, care să fie exploatată în scopuri politice. Mass-media și organizații naționale și internaționale competente în domeniul drepturilor omului (reclamanții se referă în special la raportul Amnesty International, supra, pct. 50) au stabilit că situația de criză de pe insula Lampedusa apăruse cu mult înainte de 2011. În aceste condiții, aceștia apreciază că nu se poate concluziona că situația pe care o denunță s-a datorat, în principal, urgenței de a aborda fluxurile semnificative de migranți, ca urmare a revoltelor din cadrul „Primăverii arabe”

141. În orice caz, potrivit reclamanților, un stat precum Italia dispunea de mijloacele necesare pentru transferul rapid al migranților în alte localități. Condițiile de primire din CSPA din Lampedusa au continuat să fie deplorabile chiar și după 2011, iar criza migrației a continuat în anii următori, arătând astfel caracterul sistemic și structural al încălcării drepturilor migranților.

b) Cu privire la condițiile din CSPA din Contrada Imbriacola

142. Reclamanții afirmă că CSPA din Lampedusa era supraaglomerat. Cifrele indicate de către Guvern arată că, la momentul faptelor, acest centru găzduia mai mult de 1 200 de persoane, adică de trei ori mai mult decât capacitatea sa normală (381 locuri) și mai mult decât capacitatea maximă în caz de necesitate (804 de locuri). Aceste cifre indicau, în fapt, prezența a 1 357 de persoane la 16 septembrie 2011, 1 325 la 17 septembrie, 1 399 la 18 septembrie, 1 265 la 19 septembrie și 1 017 la 20 septembrie. Condițiile igienice și sanitare erau inacceptabile, astfel cum o dovedesc fotografiile și rapoartele organismelor internaționale și naționale. În special, din cauza lipsei de spațiu din camere, reclamanții susțin că au fost obligați să doarmă afară, pe jos, în contact direct cu pavajul din beton, din cauza mirosului îngrozitor emanat de saltele. Aceștia afirmă că au fost obligați să servească masa așezați pe jos, având în vedere că CSPA nu avea o cantină, și susțin că toaletele erau într-o stare dezastruoasă și, adesea, imposibil de utilizat. Atât în CSPA, cât și la bordul navelor, persoanele în cauză au fost expuși unui stres psihologic, din cauza lipsei de informații cu privire la situația lor juridică și la durata luării lor în custodie publică, precum și a imposibilității de a comunica cu lumea exterioară. Actele de automutilare săvârșite de migranții luați în custodie publică în CSPA sunt dovada stării de tensiune care predomina în cadrul acestui centru.

143. Reclamanții reamintesc că, teoretic, CSPA era destinat să funcționeze ca un loc de asistență și de primire inițială. În opinia lor, acest centru, care nu respecta normele penitenciare europene din 11 ianuarie 2006, nu era adecvat pentru șederi prelungite în situația unei privări de libertate. În opinia reclamanților, încălcarea art. 3 din Convenție nu poate fi exclusă nici din cauza naturii CSPA, nici ca urmare a duratei scurte a luării lor în custodie publică. Perioada în cauză este, de fapt, doar unul dintre elementele care trebuie luate în considerare pentru a aprecia depășirea pragului de gravitate necesar pentru ca un tratament să intre în domeniul de aplicare al art. 3. În prezența unor factori agravanți, cum ar fi condiții deosebit de grele de detenție sau vulnerabilitatea victimelor, Curtea a constatat o încălcare a acestei dispoziții chiar și în cazul în care privarea de libertate a fost foarte scurtă (reclamanții citează, în această privință, hotărârile în cauzele Brega împotriva Moldovei, nr. 52100/08, 20 aprilie 2010; T. și A. împotriva Turciei, nr. 47146/11, 21 octombrie 2014; și Gavrilovici împotriva Moldovei, nr. 25464/05, 15 decembrie 2009, referitoare la perioade de 48 de ore, 3 zile și, respectiv, 5 zile). Reclamanții apreciază că aceiași factori sunt prezenți și în cazul lor și reamintesc faptul că, la momentul faptelor, tocmai supraviețuiseră unei traversări periculoase pe timp de noapte a Mării Mediterane, la bordul unei mici bărci pneumatice, ceea ce îi slăbise din punct de vedere fizic și psihic. Prin urmare, aceștia afirmă că se aflau într-o situație de vulnerabilitate, accentuată de faptul că privarea lor de libertate era, în opinia lor, lipsită de temei legal, ceea ce le-a cauzat o suferință psihică suplimentară.

144. Reclamanții precizează că nu se plâng de lovituri sau vătămări, ci de condițiile luării lor în custodie publică în centrul CSPA. Prin urmare, argumentul Guvernului potrivit căruia aceștia ar fi trebuit să furnizeze certificate medicale (infra, pct. 156) nu este relevant.

c) Cu privire la condițiile de la bordul navelor Vincent și Audace

145. În ceea ce privește condițiile de la bordul navelor, reclamanții se plâng că au fost ținuți în salon, în condiții grave de supraaglomerare, și că li s-a permis accesul în exterior, pe niște balcoane mici, doar câteva minute pe zi. Aceștia afirmă că au fost nevoiți să aștepte câteva ore înainte să poată avea acces la toalete și relatează că mâncarea distribuită era aruncată pe podea.

146. Reclamanții subliniază că nu sunt de acord cu concluziile Camerei și susțin că stresul psihologic suferit la bordul navelor a fost mai mare decât cel suferit în CSPA din Lampedusa. În fapt, aceștia susțin că durata privării lor de libertate la bordul ambarcațiunilor a fost mai mare decât cea în centrul CSPA și că a urmat acestei experiențe negative. În plus, reclamanții susțin că, la bordul navelor, nu au primit nicio informație sau explicație relevantă și că, ocazional, forțele de ordine i-au supus la rele tratamente și i-au insultat.

147. Potrivit reclamanților, având în vedere natura navelor (locuri pe care le consideră izolate și inaccesibile), Guvernului îi revenea obligația de a furniza dovezi cu privire la ceea ce s-a întâmplat la bord. Ar fi dificil de imaginat că autoritățile au fost în măsură să asigure condiții de viață mai demne decât cele care au predominat în CSPA, o structură destinată primirii migranților. Astfel, descrierea referitoare la paturi cu lenjerie curată, disponibilitatea unor haine de schimb, accesul la cabine private și apă caldă ar fi neverosimilă. Guvernul s-a limitat să prezinte o ordonanță a GIP din Palermo (supra, pct. 24-29), bazată pe declarațiile unui deputat, extrase dintr-un simplu articol de presă și care nu au fost repetate în cadrul ședinței de judecată. În opinia reclamanților, ar trebui să se țină seama și de faptul că prezența forțelor de ordine în timpul vizitei deputatului în cauză ridică îndoieli cu privire la veridicitatea declarațiilor migranților care au discutat cu acesta, deoarece este posibil să se fi temut de represalii. Reclamanții reamintesc că Guvernul nu a prezentat niciun document care să ateste serviciile pretins furnizate la bordul navelor și/sau contractele semnate cu companiile care le-au închiriat. În cele din urmă, aceștia impută autorităților italiene faptul că nu au răspuns apelului lansat la 28 septembrie 2011 de către asociația Médecins Sans Frontières, în care această organizație neguvernamentală își exprima preocupările și solicita efectuarea unei inspecții la bordul navelor.

2. Guvernul

a) Cu privire la existența unei situații de urgență umanitară și consecințele acesteia

148. Guvernul susține că a monitorizat situația de pe insula Lampedusa, în cursul perioadei 2011-2012, și a intervenit la nivel factual și normativ pentru coordonarea și punerea în aplicare a tuturor măsurilor necesare salvării și acordării de asistență migranților. Prezența pe insulă a Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR), Organizației Internaționale pentru Migrație (OIM), organizației „Salvați Copiii”, Ordinului de Malta, Crucii Roșii, Caritas, ARCI (Associazione Culturale Italiana Ricreativa) și a Comunității Sant’Egidio, precum și activitățile acestora s-au desfășurat în cadrul Proiectului Praesidium, finanțat de Italia și de Uniunea Europeană. Guvernul asigură faptul că reprezentanții acestor organizații au avut acces nerestricționat la centrele de primire a migranților. În plus, afirmă că a semnat, la 28 mai 2013, un memorandum de înțelegere cu fundația „Terre des hommes”, care desfășoară activități de asistență psihologică în cadrul CSPA din Lampedusa. La 4 iunie 2013, Ministerul de Interne a încheiat un acord cu Biroul European de Sprijin pentru Azil (European Asylum Support Office - EASO) în vederea coordonării modalităților de primire a migranților. Guvernul precizează că migranților li s-a asigurat asistență medicală permanentă și că, începând cu luna iulie 2013, asociația Médecins Sans Frontières a început activități de formare a personalului din centrul CSPA și de pe navele de salvare pe mare.

149. Conform Guvernului, salvarea migranților care ajung pe țărmurile italiene reprezintă o problemă nu doar în Italia, ci în toate statele membre ale Uniunii Europene, care ar trebui să creeze o veritabilă politică comună în acest sens. În plus, instituțiile locale din Lampedusa au finanțat construirea de noi centre de ajutor și asistență [au fost investiți 6 440 000 de euro (EUR) pentru înființarea unor centre capabile să primească 1 700 de persoane]. Cu ocazia vizitei sale din 23 și 24 iunie 2013, reprezentantul UNHCR pentru Europa de Sud a constatat cu satisfacție munca realizată de autoritățile naționale și locale în vederea îmbunătățirii situației generale de pe insulă.

150. Guvernul explică faptul că, în 2011, afluxul masiv de migranți din Africa de Nord a creat o situație de urgență umanitară în Italia. Precizează că, de la 12 februarie până la 31 decembrie 2011, 51 573 de resortisanți ai țărilor din afara Uniunii Europene (din care aproximativ 46 000 bărbați, 3 000 femei și 3 000 de copii) au debarcat pe insulele din Lampedusa și Linosa. Potrivit Guvernului, peste 26 000 dintre acestea erau resortisanți tunisieni. Această situație este bine explicată în raportul subcomitetului ad hoc al APCE (supra, pct. 49), care relatează, de asemenea, eforturile depuse de către autoritățile italiene, în cooperare cu alte organizații, pentru crearea structurilor necesare pentru primirea și acordarea de asistență migranților, inclusiv persoanelor vulnerabile.

151. În opinia Guvernului, având în vedere numeroasele cerințe cu care statele se confruntă în situații de urgență umanitară, Curtea ar trebui să adopte o abordare „echilibrată, realistă și legitimă”, atunci când este vorba de decizii privind „aplicarea de norme etice și juridice”.

b) Cu privire la condițiile din centrul CSPA din Contrada Imbriacola

152. Guvernul susține că, la momentul faptelor, CSPA din Contrada Imbriacola era pe deplin operațional și dispunea de resursele umane și materiale necesare pentru a asigura asistența și primirea inițială a migranților. Precizează că, în afară de director și de doi directori adjuncți, în centru erau angajați nouăzeci și nouă de operatori prestații sociale și agenți de curățenie, trei asistenți sociali, trei psihologi, opt interpreți și mediatori culturali, opt angajați administrativi și trei responsabili cu supravegherea activităților desfășurate în structură. Potrivit Guvernului, trei medici și trei asistenți medicali ofereau asistență medicală într-o unitate înființată ad hoc. Conform rezultatelor unei inspecții efectuate la 2 aprilie 2011 de către serviciile de asistență medicală din Palermo, condițiile de igienă erau adecvate, la fel și calitatea și cantitatea alimentelor furnizate. Guvernul a indicat că, în urma unei alte inspecții, efectuată imediat după incendiul din 20 septembrie 2011, a reieșit că aprovizionarea cu apă potabilă se făcea în sticle, iar în cantină se putea servi masa. Înainte de a fi transportați în CSPA din Lampedusa, reclamanții au fost supuși unui control medical, care a stabilit că aceștia erau într-o stare bună de sănătate. În plus, minorii și persoanele deosebit de vulnerabile au fost separați de ceilalți migranți și transportați la centrul din Loran (pct. 31 din raportul APCE din 30 septembrie 2011, supra, pct. 49).

153. În fața Curții, Guvernul a subliniat că migranții cazați în CSPA din Contrada Imbriacola puteau: a) să se deplaseze liber în perimetrul acestei structuri; b) să aibă acces la toate serviciile disponibile (asistență medicală, îmbrăcăminte, alimente, hrană, apă și instalații sanitare); c) să comunice cu lumea exterioară și să cumpere bunuri (la sosirea lor, aceștia au primit o cartelă telefonică de 15 EUR și bonuri care puteau fi utilizate în cadrul centrului); și d) să aibă contacte cu reprezentanți ai organizațiilor umanitare și cu avocați. În opinia Guvernului, centrul, care putea găzdui până la aproximativ 1 000 de persoane, nu era supraaglomerat. În fața Curții, Guvernul a precizat că, în perioada șederii reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola, acesta găzduia 917 migranți.

154. Având în vedere considerentele precedente, Guvernul consideră că reclamanții nu au suferit niciun tratament inuman sau degradant, „întrucât nu s-a considerat că sunt arestați sau deținuți, ci pur și simplu că primeau asistență în așteptarea returnării lor în Tunisia.” Acesta observă că înseși persoanele în cauză au admis că, în temeiul dreptului italian, CSPA este un centru de primire și că aceștia nu au susținut că au făcut obiectul unor acte de violență sau altor tratamente interzise din partea angajaților centrului CSPA sau a forțelor de ordine. Camera nu a ținut seama în mod corespunzător de circumstanțele și faptele penale care au necesitat intervenția autorităților locale pentru salvarea migranților și asigurarea siguranței acestora. În plus, Guvernul a evidențiat durata scurtă a șederii reclamanților pe insula Lampedusa.

c) Cu privire la condițiile de la bordul navelor Vincent și Audace

155. Guvernul constată că, în ordonanța acestuia din 1 iunie 2012 (supra, pct. 24-29), GIP din Palermo a hotărât că măsurile adoptate pentru a face față prezenței migranților pe insula Lampedusa erau conforme cu dreptul național și internațional și fuseseră adoptate cu rapiditatea necesară într-o situație de urgență. GIP a considerat, de asemenea, că condițiile de primire la bordul navelor Audace și Vincent au fost adecvate.

156. În cele din urmă, Guvernul contestă acuzațiile reclamanților referitoare la presupusele rele tratamente aplicate de către poliție, care nu sunt susținute de nicio probă, cum ar fi certificate medicale.

C. Terții intervenienți

157. Coaliția franceză pentru dreptul de azil (Coordination française pour le droit d’asile), care a prezentat comentarii în numele a patru asociații [Avocați pentru apărarea drepturile străinilor, Grupul de informare și sprijinire a imigranților, Liga pentru apărarea drepturilor omului și ale cetățeanului și Federația Internațională a Ligilor pentru Drepturile Omului - Avocats pour la défense des droits des étrangers, Groupe d’information et de soutien des immigré.e.s (GISTI), Ligue des droits de l’homme et du citoyen et Fédération internationale des ligues des droits de l’Homme], solicită Marii Camere să confirme „în mod solemn” hotărârea Camerei. Aceasta susține că, pentru a aprecia existența unui tratament contrar art. 3 din Convenție, trebuie să se țină seama de situația vulnerabilă a migranților, în special a celor care au trecut prin dificila încercare de traversare a mării. Aceasta recunoaște că rareori Curtea a constatat o încălcare a acestei dispoziții în cazul unei detenții de scurtă durată și că hotărârile în acest sens s-au bazat pe existența unor factori agravanți. Cu toate acestea, vulnerabilitatea migranților, coroborată cu condițiile de detenție care au adus atingere demnității lor umane, a fost suficientă pentru a considera că a fost atins pragul de gravitate impus de art. 3. Acest lucru a fost confirmat de jurisprudența dezvoltată de Curte în cauza M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei [(MC), nr. 30696/09, CEDO 2011], prin intermediul activității Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și a Pedepselor sau Tratamentelor Inumane sau Degradante („CPT”) și pe baza observațiilor UNHCR. În plus, condițiile de detenție constituiau un factor important în ceea ce privește degradarea sănătății mintale a migranților.

D. Motivarea Curții

1. Principiile stabilite în jurisprudența Curții

158. Curtea reamintește de la bun început că interzicerea tratamentelor inumane și degradante reprezintă o valoare fundamentală a societăților democratice [a se vedea, printre multe altele, Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 95, CEDO 1999-V; Labita, citată anterior, pct. 119; Gäfgen împotriva Germaniei (MC), nr. 22978/05, pct. 87, CEDO 2010; El-Masri împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei (MC), nr. 39630/09, pct. 195, CEDO 2012; și Mocanu și alții împotriva României, (MC), nr. 10865/09, 45886/07 și 32431/08, pct. 315, CEDO 2014 (extrase)]. Aceasta este, de asemenea, o valoare ce ține de civilizație, strâns legată de respectarea demnității umane, care constituie elementul central al Convenției [Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 81 și 89-90, CEDO 2015]. Interdicția în cauză are un caracter absolut, deoarece nu admite nicio derogare, chiar și în cazul unui pericol public ce amenință viața națiunii și chiar și în cele mai dificile împrejurări, precum lupta împotriva terorismului și a criminalității organizate, indiferent de comportamentul persoanei în cauză [a se vedea, în special, Chahal, citată anterior, pct. 79; Georgia împotriva Rusiei (I) (MC), nr. 13255/07, pct. 192, CEDO 2014 (extrase); Svinarenko și Slyadnev împotriva Rusiei (MC), nr. 32541/08 și 43441/08, pct. 113, CEDO 2014 (extrase); și Bouyid, citată anterior, pct. 81].

a) Cu privire la problema dacă un anumit tratament intră sub incidența art. 3 din Convenție

159. Este la fel de adevărat că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, pentru a intra în domeniul de aplicare al art. 3 din Convenție, relele tratamente trebuie să atingă un nivel minim de gravitate. Aprecierea acestui nivel minim este relativă; depinde de datele cauzei în ansamblu, în special de durata tratamentelor și de efectele lor fizice și psihice, precum și, uneori, de sexul, vârsta și starea de sănătate a victimei [a se vedea, între altele, Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 162; Price împotriva Regatului Unit, nr. 33394/96, pct. 24, CEDO 2001-VII; Mouisel împotriva Franței, nr. 67263/01, pct. 37, CEDO 2002-IX; Jalloh împotriva Germaniei (MC), nr. 54810/00, pct. 67, CEDO 2006-IX ; Gäfgen, citată anterior, pct. 88; El-Masri, citată anterior, pct. 196; Naoumenko împotriva Ucrainei, nr. 42023/98, pct. 108, 10 februarie 2004; și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114].

160. Pentru a stabili dacă a fost atins pragul de gravitate, Curtea a luat, de asemenea, în considerare alte elemente, în special:

– scopul în care a fost aplicat tratamentul, precum și intenția sau motivația din spatele acestuia (Bouyid, citată anterior, pct. 86), fiind de la sine înțeles că faptul că un tratament nu a avut ca scop umilirea sau înjosirea victimei nu exclude definitiv posibilitatea ca acesta să fie considerat drept „degradant” și, prin urmare, interzis prin art. 3 [a se vedea, printre altele, V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 71, CEDO 1999‑IX; Peers împotriva Greciei, nr. 28524/95, pct. 68 și 74, CEDO 2001‑III; Price, citată anterior, pct. 24; și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114];

– contextul în care a fost aplicat tratamentul în cauză, precum o atmosferă foarte tensionată și cu o puternică încărcătură emoțională (Bouyid, citată anterior, pct. 86);

– eventuala situație de vulnerabilitate în care ar putea să se afle victima, având în vedere că persoanele private de libertate se află, în mod normal, într-o astfel de situație [a se vedea, în ceea ce privește arestul preventiv, Salman împotriva Turciei (MC), nr. 21986/93, pct. 99, CEDO 2000-VII, și Bouyid, citată anterior, pct. 83 in fine], dar că suferința și sentimentul de umilire, care însoțesc măsurile privative de libertate, sunt un factor inevitabil care, ca atare și în sine, nu implică încălcarea art. 3. Cu toate acestea, dispoziția în cauză obligă statul să se asigure că orice persoană este reținută în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare a măsurii privative de libertate nu o supun unei suferințe sau unei încercări cu o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent unei astfel de măsuri, precum și că, având în vedere cerințele practice ale detenției, sănătatea și bunăstarea acesteia sunt asigurate în mod corespunzător [Kudła împotriva Poloniei (MC), nr. 30210/96, pct. 92-94, CEDO 2000-XI, și Rahimi împotriva Greciei, nr. 8687/08, pct. 60, 5 aprilie 2011].

b) Protecția persoanelor vulnerabile și detenția potențialilor imigranți

161. Curtea subliniază că art. 3, coroborat cu art. 1 din Convenție, trebuie să permită o protecție eficientă, în special a persoanelor vulnerabile, și să includă măsuri rezonabile pentru prevenirea relelor tratamente, despre care autoritățile au sau ar trebui să aibă cunoștință [Z. și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 29392/95, pct. 73, CEDO 2001-V, și Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga împotriva Belgiei, nr. 13178/03, pct. 53, CEDO 2006-XI]. În această privință, Curții îi revine sarcina de a examina dacă reglementările și practica incriminate și, în special, modul în care acestea au fost puse în aplicate în speță, au fost atât de defectuoase încât au constituit o încălcare a obligațiilor pozitive care îi revin statului pârât în temeiul art. 3 din Convenție (Mubilanzila Mayeka și Kaniki Mitunga, citată anterior, pct. 54, și Rahimi, citată anterior, pct. 62).

162. Deși statele membre sunt autorizate să plaseze în detenție potențiali imigranți, în temeiul „dreptului lor incontestabil de a controla [...] intrarea și șederea străinilor pe teritoriul lor” (Amuur, citată anterior, pct. 41), acest drept trebuie să fie exercitat în conformitate cu Convenția [Mahdid și Haddar împotriva Austriei (dec.), nr. 74762/01, 8 decembrie 2005; Kanagaratnam și alții împotriva Belgiei, nr. 15297/09, pct. 80, 13 decembrie 2011; și Sharifi și alții împotriva Italiei și Greciei, nr. 16643/09, pct. 188, 21 octombrie 2014]. Curtea trebuie să țină seama de situația specială a acestor persoane atunci când trebuie să aprecieze modalitățile de executare a măsurii detenției în raport cu dispozițiile Convenției (Riad și Idiab împotriva Belgiei, nr. 29787/03 și 29810/03, pct. 100, 24 ianuarie 2008; M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 217; și Rahimi, citată anterior, pct. 61).

(c) Condițiile de detenție în general și supraaglomerarea locurilor de detenție în particular

163. În ceea ce privește condițiile de detenție, Curtea ține seama de efectele lor cumulative, precum și de afirmațiile specifice ale reclamantului (Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001-II). În special, perioada de timp în care o persoană a fost deținută în condițiile denunțate reprezintă un factor important, care trebuie luat în considerare (Kalachnikov împotriva Rusiei, nr. 47095/99, pct. 102, CEDO 2002-VI; Kehayov împotriva Bulgariei, nr. 41035/98, pct. 64, 18 ianuarie 2005; Alver împotriva Estoniei, nr. 64812/01, pct. 50, 8 noiembrie 2005; și Ananyev și alții împotriva Rusiei, nr. 42525/07 și 60800/08, pct. 142, 10 ianuarie 2012).

164. Atunci când supraaglomerarea atinge un anumit nivel, lipsa de spațiu dintr-o unitate penitenciară poate constitui elementul central care trebuie luat în considerare la aprecierea conformității unei anumite situații cu art. 3 (a se vedea, în ceea ce privește unitățile penitenciare, Karalevičius împotriva Lituaniei, nr. 53254/99, pct. 39, 7 aprilie 2005). Într-adevăr, spațiul extrem de îngust dintr-o celulă de penitenciar constituie un aspect deosebit de important, de care trebuie să se țină seama pentru a se stabili dacă condițiile de detenție în litigiu au fost „degradante” în sensul art. 3 din Convenție [Mursič împotriva Croației (MC), nr. 7334/13, pct. 104, 20 octombrie 2016].

165. Astfel, atunci când s-a confruntat cu cazuri de supraaglomerare severă, Curtea a hotărât că acest element este suficient, în sine, pentru a constata încălcarea art. 3 din Convenție. În general, deși CPT consideră dezirabil pentru camerele comune un spațiu de 4 m², au existat cazuri în care spațiul personal acordat unui reclamant era mai mic de 3 m² (Kadikis împotriva Letoniei, nr. 62393/00, pct. 55, 4 mai 2006; Andreï Frolov împotriva Rusiei, nr. 205/02, pct. 47-49, 29 martie 2007; Kantyrev împotriva Rusiei, nr. 37213/02, pct. 50-51, 21 iunie 2007; Sulejmanovic împotriva Italiei, nr. 22635/03, pct. 43, 16 iulie 2009; Ananyev și alții, citată anterior, pct. 144-145; și Torreggiani și alții împotriva Italiei, nr. 43517/09, 46882/09, 55400/09, 57875/09, 61535/09, 35315/10 și 37818/10, pct. 68, 8 ianuarie 2013).

166. Recent, Curtea a confirmat că cerința de 3 m² de suprafață la sol pentru fiecare persoană privată de libertate (inclusiv spațiul ocupat de mobilier, dar nu cel ocupat de instalațiile sanitare) într-o cameră comună trebuie să rămână norma minimă relevantă pentru evaluarea condițiilor de detenție din perspectiva art. 3 din Convenție (Mursič, citată anterior, pct. 110 și 114). Aceasta a mai precizat că un spațiu personal mai mic de 3 m² într-o cameră comună generează o prezumție, solidă dar nu incontestabilă, de încălcare a acestei dispoziții. Prezumția în cauză poate fi infirmată în special prin efectele cumulate ale altor aspecte legate de condițiile de detenție, de natură să compenseze în mod corespunzător lipsa de spațiu personal; în această privință, Curtea ia în considerare factori precum durata și amploarea restricției, gradul de libertate de circulație și activitățile desfășurate în afara celulei, precum și caracterul general decent sau nu al condițiilor de detenție din unitatea respectivă (ibidem, pct. 122‑138).

167. În schimb, în cauzele în care supraaglomerarea nu era atât de mare încât să constituie în sine o problemă din perspectiva art. 3, Curtea a reținut că alte aspecte ale condițiilor de detenție trebuie luate în considerare la examinarea respectării acestei dispoziții. Aceste aspecte includ posibilitatea utilizării toaletelor în intimitate, aerisirea disponibilă, accesul la lumină naturală și aer natural, calitatea încălzirii și respectarea cerințelor sanitare de bază (a se vedea, de asemenea, aspectele care decurg din Regulile penitenciare europene, adoptate de Comitetul de Miniștri, citate la pct. 32 din hotărârea în cauza Torreggiani și alții, citată anterior). Astfel cum a precizat Curtea în hotărârea Mursič (citată anterior, pct. 139), atunci când un deținut dispune în camera sa de un spațiu personal cuprins între 3 și 4 m², factorul spațiu rămâne un element important în aprecierea caracterului adecvat sau neadecvat al condițiilor de detenție. Așadar, în astfel de cauze, Curtea a constatat încălcarea art. 3 în cazul în care lipsa spațiului era însoțită de alte condiții materiale de detenție necorespunzătoare, precum lipsa de aerisire și de lumină (Torreggiani și alții, citată anterior, pct. 69; a se vedea și Babouchkine împotriva Rusiei, nr. 67253/01, pct. 44, 18 octombrie 2007; Vlassov împotriva Rusiei, nr. 78146/01, pct. 84, 12 iunie 2008; și Moisseiev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 124-127, 9 octombrie 2008), un acces limitat la plimbările în aer liber (István Gábor Kovács împotriva Ungariei, nr. 15707/10, pct. 26, 17 ianuarie 2012) sau o lipsă totală de intimitate în celule [Novosselov împotriva Rusiei, nr. 66460/01, pct. 32 și 40-43, 2 iunie 2005; Khoudoyorov împotriva Rusiei, nr. 6847/02, pct. 106-107, CEDO 2005-X (extrase); și Belevitski împotriva Rusiei, nr. 72967/01, pct. 73-79, 1 martie 2007].

d) Dovezile privind aplicarea de rele tratamente

168. Acuzațiile de rele tratamente trebuie să fie susținute de elemente de probă adecvate. Pentru aprecierea acestor elemente, Curtea se bazează pe principiul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, o astfel de probă putând rezulta dintr-o serie de indicii sau de prezumții irefragabile, suficient de puternice, clare și concordante [Irlanda împotriva Regatului Unit, citată anterior, pct. 161 in fine; Labita, citată anterior, pct. 121; Jalloh, citată anterior, pct. 67; Ramirez Sanchez împotriva Franței (MC), nr. 59450/00, pct. 117, CEDO 2006-IX; Gäfgen, citată anterior, pct. 92; și Bouyid, citată anterior, pct. 82].

169. În cazul în care nu există nicio dovadă a unor vătămări corporale sau suferințe fizice ori psihice grave, un tratament poate fi totuși considerat degradant și, prin urmare, poate să intre sub incidența art. 3, atunci când umilește sau înjosește o persoană, demonstrând o lipsă de respect pentru demnitatea umană a acesteia sau diminuând-o, sau atunci când îi provoacă persoanei în cauză sentimente de teamă, angoasă sau inferioritate, de natură să îi distrugă rezistența psihică și fizică [a se vedea, printre altele, Gäfgen, citată anterior, pct. 89; Vasyukov împotriva Rusiei, nr. 2974/05, pct. 59, 5 aprilie 2011; Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 192; și Svinarenko și Slyadnev, citată anterior, pct. 114]. Poate fi suficient ca victima să fie umilită în propria sa viziune, chiar dacă nu este umilită în ochii celorlalți [Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 32, seria A nr. 26, și M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 220, și Bouyid, citată anterior, pct. 87].

2. Aplicarea principiilor menționate în cazuri comparabile cu cel al reclamanților

170. Curtea a avut deja ocazia să aplice principiile menționate anterior în cazuri comparabile cu cel al reclamanților, în special în ceea ce privește condițiile privării de libertate a potențialilor imigranți și a solicitanților de azil în centrele de primire sau de luare în custodie publică. Două dintre aceste cauze au fost examinate de către Marea Cameră.

171. În hotărârea pronunțată în cauza M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei (citată anterior, pct. 223-234), Marea Cameră a examinat detenția unui solicitant de azil afgan în aeroportul internațional din Atena, timp de patru zile în luna iunie 2009 și timp de o săptămână în luna august 2009. A constatat încălcarea art. 3 din Convenție, făcând referire la cazurile de rele tratamente aplicate de către agenți de poliție, care au fost raportate de CPT, și la condițiile de detenție, astfel cum sunt descrise de o serie de organizații internaționale și considerate drept „inacceptabile”. În special, deținuții erau nevoiți să bea apă de la toalete; existau 145 de deținuți pe o suprafață de 110 m² și exista doar un pat pentru 14 până la 17 persoane; ventilația era insuficientă și căldura din celule insuportabilă; accesul deținuților la toalete făcea obiectul unor restricții severe și aceștia erau nevoiți să urineze în sticle de plastic; nu exista nici săpun și nici hârtie igienică, în niciun sector; instalațiile sanitare erau murdare și nu dispuneau de uși; deținuții erau privați de orice plimbare în aer liber.

172. Cauza Tarakhel împotriva Elveției [(MC), nr. 29217/12, pct. 93-122, CEDO 2014] privea opt migranți afgani care au susținut că, în cazul returnării lor în Italia, aceștia au fost victimele unor tratamente inumane și degradante, din cauza existenței unor „deficiențe sistemice” din unitățile de primire a solicitanților de azil din această țară. Marea Cameră a examinat situația generală a sistemului de primire a solicitanților de azil în Italia și a identificat deficiențe în ceea ce privește capacitatea redusă a centrelor de primire și condițiile de trai din centrele disponibile. În special, existau liste lungi de așteptare în ceea ce privește accesul la centrele de cazare și capacitatea centrelor de primire nu părea să poată să absoarbă o parte semnificativă a cererii de cazare. Apreciind că situația din Italia nu poate „în niciun caz să fie comparată cu situația din Grecia de la momentul pronunțării hotărârii M.S.S.” și că aceasta nu poate să constituie, în sine, un obstacol în calea oricărei returnări a solicitanților de azil în această țară, Curtea a considerat totodată că nu este „lipsită de temei ipoteza conform căreia un număr semnificativ de solicitanți de azil nu vor beneficia de cazare sau vor fi cazați în centre supraaglomerate, în condiții de promiscuitate sau chiar de insalubritate ori violență”. Având în vedere faptul că reclamanții erau doi adulți însoțiți de șase copii minori, Curtea a concluzionat că, „în cazul în care reclamanții ar urma să fie returnați în Italia, fără că autoritățile elvețiene să fi obținut în prealabil de la autoritățile italiene o garanție individuală în ceea ce privește, pe de o parte, acordarea unor îngrijiri adaptate vârstei copiilor și, pe de altă parte, menținerea unității familiei, ar exista o încălcare a art. 3 din Convenție”.

173. Condițiile de luare în custodie publică a migranților sau a călătorilor au făcut, de asemenea, obiectul mai multor hotărâri ale Camerei.

În cauza S.D. împotriva Greciei (nr. 53541/07, pct. 49-54, 11 iunie 2009), Curtea a hotărât că ținerea în detenție a unui solicitant de azil într-o baracă prefabricată, pentru o perioadă de două luni, fără posibilitatea de a ieși în exterior sau de a folosi telefonul și fără să i se pună la dispoziție lenjerie de pat curată și suficiente produse de igienă, constituia un tratament degradant în sensul art. 3 din Convenție. În mod similar, o perioadă de detenție de șase zile, într-un spațiu închis, fără posibilitatea de a face plimbări, fără acces la un spațiu de relaxare, în care persoanele deținute erau obligate să doarmă pe saltele murdare, fără acces liber la toalete, a fost considerată inacceptabilă.

174. Cauza Tabesh împotriva Greciei (nr. 8256/07, pct. 38-44, 26 noiembrie 2009) se referea la detenția unui solicitant de azil la sediul poliției, pentru o perioadă de trei luni, în așteptarea punerii în aplicare a unei măsuri administrative, fără posibilitatea desfășurării vreunei activități recreative și fără să i se asigure o hrană adecvată. Curtea a hotărât că reprezenta un tratament degradant. Aceasta a ajuns la o concluzie similară în cauza A.A. împotriva Greciei (nr. 12186/08, pct. 57-65, 22 iulie 2010), referitoare la perioada de detenție de trei luni a unui solicitant de azil, într-un centru supraaglomerat, în care curățenia și condițiile de igienă erau deplorabile, nu era prevăzut niciun loc pentru petrecerea timpului liber și servirea mesei, instalațiile sanitare erau aproape imposibil de utilizat din cauza stării lor de degradare, iar deținuții dormeau în spații foarte înguste, în condiții de murdărie extremă (a se vedea, în același sens, C.D. și alții împotriva Greciei, nr. 33441/10, 33468/10 și 33476/10, pct. 49‑54, 19 decembrie 2013, referitoare la luarea în custodie publică a doisprezece migranți, pentru perioade cuprinse între 45 de zile și două luni și 25 de zile; F.H. împotriva Greciei, nr. 78456/11, pct. 98-103, 31 iulie 2014, referitoare la detenția unui migrant iranian, în așteptarea expulzării sale, în patru centre de reținere, pentru o durată totală de șase luni; și Ha.A. împotriva Greciei, nr. 58387/11, pct. 26-31, 21 aprilie 2016, în care Curtea a subliniat că surse de încredere au raportat o gravă lipsă de spațiu: 100 de deținuți au fost „înghesuiți” într-un spațiu de 35 m²; a se vedea și Efremidze împotriva Greciei, nr. 33225/08, pct. 36-42, 21 iunie 2011; R.U. împotriva Greciei, nr. 2237/08, pct. 62-64, 7 iunie 2011; A.F. împotriva Greciei, nr. 53709/11, pct. 71-80, 13 iunie 2013; și B.M. împotriva Greciei, nr. 53608/11, pct. 67-70, 19 decembrie 2013).

175. Cauza Rahimi (citată anterior, pct. 63-86) se referea la detenția, în așteptarea expulzării, a unui migrant afgan care, la momentul faptelor, avea 15 de ani, în centrul din Pagani pentru imigranți ilegali, de pe insula Lesbos. Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție, observând că: reclamantul este un minor neînsoțit; susținerile sale cu privire la existența unor probleme grave de supraaglomerare (un număr de deținuți de patru ori mai mare decât capacitatea de cazare), o igienă precară și lipsa comunicării cu exteriorul erau coroborate de rapoartele întocmite de Ombudsmanul grec, CPT și mai multe organizații internaționale; chiar dacă reclamantul a rămas în detenție doar pentru o perioadă foarte limitată de două zile, din cauza vârstei și a situației sale personale, acesta era extrem de vulnerabil; condițiile de detenție erau atât de grave încât aduceau atingere însuși sensului demnității umane.

176. De asemenea, ar trebui reamintit faptul că, în cauza T și A. împotriva Turciei, (citată anterior, pct. 91-99), Curtea a apreciat că detenția timp de trei zile a unui resortisant britanic, în aeroportul din Istanbul, era contrară art. 3 din Convenție. Curtea a constatat că reclamanta a dispus de un spațiu personal cuprins între 2,30 și 1,23 m² și că exista doar o singură canapea-pat, pe care deținuții dormeau cu rândul.

177. În schimb, Curtea a constatat neîncălcarea art. 3 din Convenție în cauza Aarabi împotriva Greciei (nr. 39766/09, pct. 42-51, 2 aprilie 2015), referitoare la detenția, în așteptarea expulzării, a unui migrant libanez, în vârstă de 17 ani și zece luni la momentul faptelor, care a avut loc între 11 și 13 iulie 2009 la sediul pazei de coastă de pe insula Chios, între 14 și 26 iulie 2009 la centrul de reținere din Mersinidi, între 27 și 30 iulie 2009 la centrul de reținere din Tychero și la 30 și 31 iulie 2009, la sediul poliției din Salonic. Curtea a subliniat, în special: autoritățile elene nu puteau să aibă cunoștință în mod rezonabil de faptul că reclamantul era minor la momentul arestării sale și, prin urmare, capetele sale de cerere trebuiau să fie examinate ca și cum ar fi fost formulate de o persoană adultă; perioadele de detenție în centrul Tychero, în clădirea pazei de coastă și în sediul poliției au durat doar două sau trei zile și nu fusese invocat de reclamant niciun factor agravant (nu existau concluzii formulate de CPT cu privire la centrul de reținere din Tychero); reclamantul a rămas timp de 13 zile în centrul de reținere din Mersinidi, în privința căruia nu exista niciun raport al unor organisme naționale sau internaționale referitor la perioada în litigiu; în ceea ce privește acest centru, exista un raport al Amnesty International care privea o perioadă ulterioară și care făcea referire la lipsa produselor de igienă, la faptul că anumite persoane dormeau pe saltele plasate direct pe podea, fără a menționa însă probleme generale de igienă; deși Guvernul a recunoscut faptul că fusese depășită capacitatea de cazare a centrului din Mersinidi, din dosar nu reieșea că reclamantul a dispus, în celula sa, de un spațiu individual mai mic de 3 m²; la 26 iulie 2009, autoritățile au decis să transfere un anumit număr de persoane, printre care și reclamantul, la un alt centru de reținere, demonstrând astfel intenția lor de a îmbunătăți într-un termen scurt condițiile de detenție la care era supus reclamantul; și, în urma vizitei efectuate în Grecia în octombrie 2010, Raportorul special al ONU privind tortura și alte tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante a calificat condițiile de detenție din Mersinidi drept adecvate.

3. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

a) Cu privire la existența unei situații de urgență umanitară și consecințele acesteia

178. Curtea consideră, în primul rând, că este necesar să examineze argumentul Guvernului, potrivit căruia ar trebui să țină cont în mod corespunzător de contextul situației de urgență umanitară, în care au avut loc faptele în litigiu (supra, pct. 151).

179. În această privință, în mod similar Camerei, Curtea nu poate decât să constate existența, în 2011, a unei crize migratorii majore, ca urmare a evenimentelor legate de „Primăvara arabă”. Astfel cum a subliniat subcomitetul ad hoc al APCE, în raportul său publicat la 30 septembrie 2011 (a se vedea, în special, pct. 9-13 din raport în cauză, supra, pct. 49), ca urmare a revoltelor din Tunisia și Libia, Italia s-a confruntat cu un nou val de sosiri pe mare, ceea ce a determinat-o să declare stare de urgență umanitară pe insula Lampedusa și să facă apel la solidaritatea statelor membre ale Uniunii Europene. Până la data de 21 septembrie 2011, atunci când reclamanții se aflau pe insulă, 55 298 de persoane sosiseră pe mare. Astfel cum a indicat Guvernul (supra, pct. 150), între 12 februarie și 31 decembrie 2011, 51 573 de resortisanți ai țărilor terțe (dintre care aproximativ 46 000 de bărbați și 26 000 de tunisieni) au debarcat pe insulele Lampedusa și Linosa. Afluxul masiv de migranți din Africa de Nord a cauzat fără îndoială autorităților italiene dificultăți organizatorice, logistice și structurale considerabile, ținând seama de cerințele concomitente de salvare pe mare a anumitor ambarcațiuni, de primire și cazare a persoanelor admise pe teritoriul Italiei și de îngrijire a persoanelor aflate într-o situație deosebit de vulnerabilă. În această privință, Curtea observă că, potrivit datelor furnizate de Guvern (ibidem), necontestate de către reclamanți, existau aproximativ 3 000 de femei și 3 000 de copii în rândul migranților care au sosit în perioada în cauză.

180. Ținând seama de multitudinea de factori, de natură politică, economică și socială, care se află la originea unei crize migratorii de asemenea proporții, precum și de amploarea provocărilor cu care s-au confruntat autoritățile italiene, Curtea nu poate fi de acord cu argumentul reclamanților (supra, pct. 140) potrivit căruia situația din 2011 nu a fost excepțională. Ar exista riscul să li se impună o sarcină excesivă autorităților naționale, dacă li s-ar cere să interpreteze cu precizie acești numeroși factori și să prevadă momentul declanșării și amploarea unui val de migrație. În această privință, trebuie să se observe că respectiva creștere semnificativă a sosirilor pe mare, în 2011, în comparație cu anii precedenți, este confirmată de raportul subcomitetului ad hoc al APCE. Potrivit acestui raport, în 2005, 2006, 2007 și 2008, au debarcat în Lampedusa, respectiv, 15 527, 18 047, 11 749 și 31 252 de migranți. Numărul sosirilor a scăzut în 2009 și în 2010, adică 2 947 și, respectiv, 459 de persoane (a se vedea, în special, pct. 9 și 10 din raportul în cauză, supra, pct. 49). Această scădere a fost atât de importantă încât centrele de primire de pe insula Lampedusa au fost închise (a se vedea, în special, ibidem, pct. 10 și 51). Este suficient să se compare aceste date cu cifrele aferente perioadei 12 februarie - 31 decembrie 2011 (supra, pct. 150 și 179), în care 51 573 de resortisanți ai țărilor terțe au debarcat pe insulele din Lampedusa și Linosa, pentru a ajunge la concluzia că anul 2011 a fost caracterizat de o creștere puternică a fenomenului migrației pe cale maritimă din țările din Africa de Nord către insulele italiene situate în sudul Siciliei.

181. Curtea nu poate critica, în sine, nici alegerea de a concentra primirea inițială a migranților pe insula Lampedusa. Datorită situării sale geografice, aceasta reprezintă o locație privilegiată pentru sosirea ambarcațiunilor improvizate, fiind deseori necesară organizarea unor acțiuni de salvare în spațiul maritim care înconjoară insula, cu scopul de a proteja viața și sănătatea migranților. Prin urmare, nu era nerezonabil ca, într-o primă etapă, persoanele care au supraviețuit traversării Mării Mediterane să fie trimise la cel mai apropiat centru de primire, și anume CSPA din Contrada Imbriacola.

182. Într-adevăr, astfel cum a subliniat Camera, capacitatea de primire de care dispunea Lampedusa era atât insuficientă pentru găzduirea unui număr atât de mare de nou-sosiți, cât și neadecvată pentru șederi cu o durată de câteva zile. De asemenea, este adevărat că, la această situație generală s-au adăugat problemele specifice care au apărut imediat după sosirea reclamanților: la 20 septembrie, a izbucnit o revoltă în rândul migranților ținuți în custodie publică în CSPA din Contrada Imbriacola, locația respectivă fiind devastată în urma unui atac prin incendiere (supra, pct. 14 și 26). A doua zi, aproximativ 1 800 de migranți au început manifestații de protest pe străzile insulei (supra, pct. 14) și au avut loc ciocniri în portul din Lampedusa, între comunitatea locală și un grup de străini care amenințase că va arunca în aer butelii cu gaz. La acestea s-au adăugat acte de automutilare și de vandalism (supra, pct. 26 și 28). Aceste incidente au contribuit la creșterea dificultăților existente și la crearea unui climat deosebit de tensionat.

183. Elementele de mai sus dovedesc seria de probleme cu care s-a confruntat statul, ca urmare a sosirii unui număr extraordinar de mare de migranți și a multitudinii de sarcini pe care autoritățile italiene aveau obligația să le îndeplinească la momentul faptelor, având în vedere că acestea au trebuit să asigure bunăstarea migranților și a populației locale și totodată să mențină ordinea publică.

184. În aceste condiții, Curtea nu poate decât să reitereze jurisprudența sa constantă, potrivit căreia, având în vedere caracterul absolut al art. 3 din Convenție, factorii legați de creșterea fluxului de migranți nu pot exonera statele contractante de obligațiile ce le revin în temeiul acestei dispoziții [M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 223; a se vedea și Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, pct. 122 și 176, CEDO 2012], care prevede că orice persoană care este privată de libertate poate beneficia de condiții compatibile cu respectarea demnității umane. În această privință, Curtea reamintește, de asemenea, că, în conformitate cu jurisprudența sa citată supra, pct. 160, chiar și un tratament aplicat fără intenția de a umili sau înjosi victima și care rezultă, de exemplu, din dificultăți obiective legate de gestionarea unei crize migratorii, poate constitui o încălcare a art. 3 din Convenție.

185. Or, deși constrângerile inerente unei astfel de crize nu pot să justifice, în sine, o încălcare a art. 3, Curtea consideră că ar fi cel puțin artificială o examinare a faptelor cauzei făcând abstracție de contextul general în care au avut loc acestea. În cadrul examinării sale, Curtea va ține seama așadar, printre alți factori, de faptul că dificultățile și neplăcerile incontestabile, pe care au fost nevoiți să le îndure reclamanții, decurgeau, într-o măsură semnificativă, din situația extrem de dificilă cu care s-au confruntat autoritățile italiene la momentul faptelor.

186. În mod similar Camerei, Curtea consideră că, din perspectiva art. 3 din Convenție, este oportun să se analizeze separat două situații, și anume condițiile de primire în CSPA din Contrada Imbriacola, pe de o parte, și cele de la bordul navelor Vincent și Audace, pe de altă parte.

b) Cu privire la condițiile din centrul CSPA din Contrada Imbriacola

187. Curtea observă, de la început, că i s-a solicitat să stabilească dacă condițiile luării în custodie publică a solicitanților în CSPA de pe insula Lampedusa constituie un „tratament inuman sau degradant” în sensul art. 3 din Convenție. În acest scop, consideră că este necesar să se ia în considerare o serie de elemente.

188. În primul rând, la momentul sosirii reclamanților, condițiile de primire din CSPA erau departe de a fi ideale. Afirmațiile reclamanților cu privire la starea generală a centrului și, în special, cu privire la problemele de supraaglomerare, igienă și lipsa contactului cu exteriorul, sunt confirmate de rapoartele întocmite de Comisia extraordinară a Senatului și de Amnesty International (supra, pct. 35 și 50). Comisia Senatului, o instituție a statului pârât însuși, a constatat că, în camere, care găzduiau până la 25 de persoane, se aflau paturi supraetajate pe patru niveluri, așezate unul lângă altul, că saltelele din spumă poliuretanică, uneori rupte, erau instalate de-a lungul coridoarelor sau pe palier, afară, și că, în numeroase cazuri, nu existau becuri. Intimitatea în toalete și dușuri era asigurată doar de perdele din material textil sau plastic, amplasate în mod improvizat, conductele de apă erau uneori blocate sau curgeau, mirosul de latrină pătrundea peste tot, iar ploaia aducea în locuințe umezeală și mizerie. Amnesty International a semnalat existența unei supraaglomerări severe, unei insalubrități generale și a unor grupuri sanitare urât mirositoare și imposibil de utilizat.

189. Camera a subliniat în mod întemeiat aceste deficiențe. Cu toate acestea, nu putem trece cu vederea faptul că CSPA din Contrada Imbriacola a fost vizitat de Comisia extraordinară a Senatului la 11 februarie 2009 (supra, pct. 35) cu aproximativ doi ani și șapte luni înainte de sosirea reclamanților. Prin urmare, Curtea nu poate considera stabilit faptul că acele condiții descrise de Comisia extraordinară a Senatului încă mai existau în septembrie 2011, la momentul debarcării reclamanților.

190. Informații privind o perioadă ulterioară sunt incluse în raportul subcomitetului ad hoc al APCE, care a efectuat o vizită de informare în Lampedusa, la 23 și 24 mai 2011, cu mai puțin de patru luni înainte de sosirea reclamanților (supra, pct. 49). Este adevărat că subcomitetul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la condițiile sanitare în cazul suprapopulării CSPA, observând că acesta nu era adecvat pentru șederi de mai multe zile (a se vedea, în special, pct. 30 și 48 din raport). Este la fel de adevărat că raportul în cauză (a se vedea pct. 28, 29, 32 și 47) menționează, printre altele, că:

- asociațiilor care fac parte din „Proiectul Praesidium” (UNHCR, OIM, Crucea Roșie și Save the Children) li s-a permis să aibă o prezență permanentă în centrul de primire și dispuneau de interpreți și mediatori culturali;

- toți acești actori își desfășurau activitatea în bună înțelegere, depunând eforturi de coordonare și având în comun scopul prioritar de a salva vieți în cadrul operațiunilor de salvare pe mare, de a face tot posibilul pentru cazarea nou-sosiților în condiții decente și, apoi, de a oferi asistență pentru transferul rapid al acestora în centre din alte regiuni din Italia;

– condițiile de primire erau adecvate, deși foarte simple (desigur, camerele erau pline cu saltele așezate unele lângă altele, direct pe podea, dar clădirile, din panouri prefabricate, erau ventilate, camerele dispunând de ferestre; atunci când centrul găzduia un număr de persoane corespunzător capacității sale, instalațiile sanitare păreau să fie suficiente);

- orice persoană putea să fie examinată de un medic, dacă solicita acest lucru, și nicio solicitare în acest sens nu a fost respinsă;

- șeful unității medicale din Palermo efectua o inspecție periodică a echipamentelor sanitare și a calității alimentației din centre.

191. Aceste elemente determină Curtea să aprecieze că respectivele condiții de luare în custodie publică în CSPA din Lampedusa nu pot fi comparate cu acelea care au justificat o constatare a încălcării art. 3 din Convenție, în cauzele citate supra, pct. 171 și 173-175.

192. În ceea ce privește pretinsa supraaglomerare a CSPA, Curtea observă că, potrivit reclamanților, capacitatea maximă a centrului din Contrada Imbriacola era de 804 de locuri (supra, pct. 142), în vreme ce Guvernul a susținut că putea găzdui până la aproximativ 1 000 de persoane (supra, pct. 153). Persoanele în cauză adaugă că, la 16, 17, 18, 19 și 20 septembrie, CSPA găzduia 1 357, 1 325, 1 399, 1 265 și, respectiv, 1 017 de migranți. Aceste cifre nu corespund în totalitate indicațiilor furnizate de către Guvern, care, în cadrul ședinței în fața Curții, a afirmat că, în perioada șederii reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola, în centru se aflau 917 migranți.

193. În aceste condiții, Curtea nu este în măsură să stabilească numărul exact de persoane care erau ținute în custodie publică la momentul faptelor (a se vedea, mutatis mutandis, Sharifi și alții, citată anterior, pct. 189). Se limitează să observe că, și dacă s-ar accepta indicațiile furnizate de reclamanți cu privire la numărul de persoane reținute și la capacitatea CSPA, acest centru a depășit, probabil, limitele capacității sale maxime (804 de locuri) cu un procentaj aproximativ între 15% și 75%. Acest lucru implică faptul că persoanele în cauză au fost în mod clar nevoite să facă față neplăcerilor legate de un anumit grad de supraaglomerare. Cu toate acestea, situația lor nu poate fi comparată cu cea a persoanelor deținute într-o unitate penitenciară, în celule sau în spații înguste, închise (a se vedea, în special, jurisprudența citată supra, pct. 163-167, 173 și 176). De altfel, reclamanții nu au contestat afirmațiile Guvernului, conform cărora migranții găzduiți în CSPA din Contrada Imbriacola puteau să se deplaseze liber în perimetrul acestui centru, să comunice telefonic cu lumea exterioară, să cumpere bunuri și să aibă contacte cu reprezentanți ai organizațiilor umanitare și cu avocați (supra, pct. 153). Deși nu se cunoaște numărul de metri pătrați de care dispunea fiecare din persoanele reținute în interiorul camerelor, Curtea apreciază că este probabil ca libertatea de circulație de care au beneficiat reclamanții în cadrul CSPA să fi compensat, parțial sau chiar în mod semnificativ, constrângerile cauzate de depășirea capacității maxime a centrului de primire.

194. Camera a subliniat în mod întemeiat că, atunci când au fost reținuți în CSPA din Lampedusa, reclamații erau slăbiți fizic și psihic, deoarece tocmai trecuseră printr-o periculoasă traversare a Mării Mediterane. Este la fel de adevărat că persoanele în cauză, care nu erau solicitanți de azil, nu aveau vulnerabilitatea specifică inerentă acestei calități și că nu au susținut că au trăit experiențe traumatizante în țara lor de origine (a se vedea, a contrario, M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 232). În plus, acestea nu făceau parte nici din categoria persoanelor în vârstă, nici din cea a minorilor (a se vedea, în această privință, printre altele, Popov împotriva Franței, nr. 39472/07 și 39474/07, pct. 90-103, 19 ianuarie 2012). La momentul faptelor, aveau vârste cuprinse între 23 și 28 de ani și nu au susținut că au suferit de o anumită afecțiune. De asemenea, nu s-au plâns nici de lipsa îngrijirilor medicale în CSPA.

195. În plus, Curtea remarcă faptul că reclamanții au fost plasați în CSPA din Contrada Imbriacola la 17 și 18 septembrie 2011 (supra, pct. 11 și 12), în care au fost reținuți până la 20 septembrie, atunci când, ca urmare a unui incendiu, au fost transportați în complexul sportiv din Lampedusa (supra, pct. 14). Șederea lor în această structură a durat așadar trei și, respectiv, patru zile. Astfel cum a observat Camera, prin urmare, reclamanții au rămas în CSPA doar pentru o perioadă scurtă de timp. În consecință, contactele limitate cu lumea exterioară nu puteau să aibă consecințe grave pentru situația personală a persoanelor în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Rahimi, citată anterior, pct. 84).

196. În unele cazuri, Curtea a constatat încălcări ale art. 3, în pofida duratei scurte a privării de libertate în cauză (a se vedea, în special, cele trei hotărâri citate de reclamanți supra, pct. 143). Cu toate acestea, prezenta cauză diferă în mai multe privințe de hotărârile în discuție. În special, în hotărârea Brega (citată anterior, pct. 39-43), o detenție de 48 de ore a fost asociată cu o arestare abuzivă, o colică renală de care suferise reclamantul ulterior, o întârziere în acordarea asistenței medicale, absența lenjeriei de pat și o temperatură scăzută în celulă. În cauza T. și A. împotriva Turciei (citată anterior, pct. 91-99), spațiul personal pe care l-a avut la dispoziție reclamanta în cursul celor trei zile ale detenției sale era strâmt (între 2,30 și 1,23 m) și exista doar o canapea-pat, pe care persoanele deținute dormeau cu rândul. În sfârșit, hotărârea Gavrilovici (citată anterior, pct. 41-44) se referea la o perioadă de detenție mai lungă decât cea a reclamanților (cinci zile), caracterizată de următoarele elemente: patru deținuți erau obligați să doarmă pe o platformă din lemn de aproximativ 1,80 de metri lățime, în celulă nu existau nici încălzire și nici toalete și, prin urmare, celulele din secția de poliție Ștefan-Vodă au fost închise, fiind considerate incompatibile cu orice tip de detenție. Curtea face trimitere, de asemenea, la cauzele Koktysh împotriva Ucrainei (nr. 43707/07, pct. 22 și 91-95, 10 decembrie 2009), referitoare la perioade de detenție de zece și patru zile într-o celulă supraaglomerată, în care deținuții erau obligați să doarmă cu rândul, situată într-o unitate penitenciară ale cărei condiții au fost calificate drept „deplorabile”, și Cășuneanu împotriva României (nr. 22018/10, pct. 60 și 62, 16 aprilie 2013), referitoare la o detenție de cinci zile în condiții de supraaglomerare, igienă precară, mizerie, lipsa de intimitate și de mișcare în aer liber.

197. În aceste condiții, Curtea nu poate ignora faptul, semnalat atât de subcomitetul ad hoc al APCE, cât și de Amnesty International (supra, pct. 49-50), că CSPA din Lampedusa nu era adaptat pentru șederi de câteva zile. Având în vedere că această structură era destinată să funcționeze mai degrabă ca un centru de tranzit decât ca un centru de reținere, autoritățile aveau obligația să ia măsuri pentru a identifica alte centre de primire disponibile și satisfăcătoare și să organizeze transferul unui număr suficient de migranți în respectivele centre. Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea nu se poate pronunța cu privire la problema stabilirii dacă o astfel de obligație a fost îndeplinită, întrucât la numai două zile după sosirea celor doi reclamanți, la 20 septembrie 2011, a izbucnit o revoltă în rândul migranților și CSPA din Lampedusa a fost devastat de un incendiu (supra, pct. 14). Nu este posibil nici să se presupună că autoritățile italiene au rămas pasive, dând dovadă de neglijență, nici să se considere că transferul migranților ar fi trebuit să fie organizat și realizat într-un termen mai scurt de două sau trei zile. În această privință, trebuie reamintit faptul că, în cauza Aarabi (citată anterior, pct. 50), Curtea a apreciat că decizia autorităților interne, de a transfera un anumit număr de persoane, printre care și reclamantul, într-un alt centru de reținere, demonstra intenția lor de a îmbunătăți condițiile de detenție în decursul unei perioade scurte de timp. Or, în cauza Aarabi, această decizie a fost luată la treisprezece zile de la plasarea persoanei în cauză în centrul din Mersinidi.

198. Curtea remarcă, de asemenea, că reclamanții nu au susținut că au fost supuși în mod deliberat la rele tratamente de către autoritățile din cadrul CSPA și nici nu au pretins că hrana sau apa au fost insuficiente sau că, atunci când au dormit afară din camere, situația climatică de la momentul faptelor i-a afectat în mod negativ.

199. Ținând seama de toate elementele enumerate anterior, considerate în ansamblu lor, și în lumina circumstanțelor specifice cauzei reclamanților, Curtea ajunge la concluzia că tratamentele de care se plâng reclamanții nu au atins pragul de gravitate necesar pentru a intra sub incidența art. 3 din Convenție.

200. Rezultă că, în speță, condițiile de primire a reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola nu au constituit un tratament inuman și degradant și, prin urmare, nu au implicat o încălcare a art. 3 din Convenție.

201. În cele din urmă, Curtea a luat act și de afirmațiile Guvernului (supra, pct. 149), potrivit cărora au fost investite sume importante de bani pentru crearea de noi centre de primire și, cu ocazia vizitei sale din 23 și 24 iunie 2013, reprezentantul UNHCR pentru Europa de Sud a constatat cu satisfacție munca realizată de autoritățile naționale și locale în vederea îmbunătățirii situației generale de pe insula Lampedusa (a se vedea, mutatis mutandis, Aarabi, pct. 50 in fine).

c) Cu privire la condițiile de la bordul navelor Vincent și Audace

202. În ceea ce privește condițiile de primire la bordul navelor, Curtea subliniază că primul reclamant a fost plasat pe nava Vincent, cu aproximativ alte 190 de persoane, în timp ce al doilea și al treilea reclamant au fost conduși pe nava Audace, care a găzduit aproximativ 150 de persoane (supra, pct. 15). Luarea în custodie publică la bordul navelor a început la 22 septembrie 2011 și s-a încheiat, după caz, la 29 sau la 27 septembrie 2011. Prin urmare, a durat aproximativ șapte zile pentru primul reclamant și aproximativ cinci zile pentru al doilea și al treilea reclamant (supra, pct. 17).

203. Curtea a examinat alegațiile reclamanților potrivit cărora, la bordul navelor, migranții au fost adunați într-un salon supraaglomerat, aveau posibilitatea să iasă afară, pe balcoane mici, doar câteva minute pe zi, erau obligați să doarmă pe podea și să aștepte mai multe ore pentru a avea acces la toaletă. În plus, migranților le-a fost interzis accesul la cabine, hrana distribuită a fost aruncată pe jos, uneori au fost insultați și supuși la rele tratamente de către ofițerii de poliție și nu au primit nicio informație din partea autorităților (supra, pct. 16, 145 și 146).

204. Curtea observă că, în afară de afirmațiile persoanelor în cauză, aceste afirmații nu sunt susținute de niciun element obiectiv. Reclamanții susțin că absența probelor care să coroboreze afirmațiile lor se datorează naturii navelor, pe care aceștia le califică drept locuri izolate și inaccesibile, și că, în aceste condiții, Guvernului îi revine obligația de a furniza probe care să demonstreze că au fost respectate cerințele art. 3 (supra, pct. 147).

205. În această ultimă privință, Curtea reamintește că a declarat că, în cazul în care o persoană este arestată preventiv într-o stare bună de sănătate, dar se constată că este vătămată la momentul eliberării sale, statului îi revine obligația de a furniza o explicație plauzibilă cu privire la originea acestei vătămări, în lipsa căreia se poate ridica o problemă în temeiul art. 3 din Convenție (Gäfgen, citată anterior, pct. 92; a se compara, de asemenea, Tomasi împotriva Franței, 27 august 1992, pct. 110, seria A nr. 241-A; Ribitsch împotriva Austriei, 4 decembrie 1995, pct. 34, seria A nr. 336; Aksoy împotriva Turciei, 18 decembrie 1996, pct. 61, Culegere 1996‑VI; și Selmouni, citată anterior, pct. 87). În plus, atunci când evenimentele în cauză, în ansamblul lor sau în mare parte, sunt cunoscute exclusiv de către autorități, orice vătămare suferită în timpul acestei perioade dă naștere unor puternice prezumții de fapt. Sarcina probei revine atunci Guvernului: acesta trebuie să ofere o explicație satisfăcătoare și convingătoare, prezentând elemente de probă care să stabilească faptele, de natură să pună la îndoială relatarea victimei (Salman, citată anterior, pct. 100; Rivas împotriva Franței, nr. 59584/00, pct. 38, 1 aprilie 2004; Turan Çakır împotriva Belgiei, nr. 44256/06, pct. 54, 10 martie 2009; și Mete și alții împotriva Turciei, nr. 294/08, pct. 112, 4 octombrie 2012). În lipsa unor astfel de explicații, Curtea este îndreptățită să se tragă concluzii care ar putea fi în defavoarea Guvernului (El-Masri, citată anterior, pct. 152). Acest lucru este justificat de faptul că persoanele care se află în custodia poliției sau a unei autorități similare sunt într-o situație vulnerabilă și că autoritățile au datoria de a le proteja (Bouyid, citată anterior, pct. 83-84; a se vedea, de asemenea, în ceea ce privește persoanele arestate preventiv, Salman, citată anterior, pct. 99).

206. Din această jurisprudență reiese că orice răsturnare a sarcinii probei în acest domeniu poate avea loc în cazul în care acuzațiile de rele tratamente aplicate de către poliție sau alte servicii similare ale statului sunt credibile și se bazează pe elemente care permit coroborarea acestora, precum existența unor vătămări de origine necunoscută și inexplicabile. Cu toate acestea, Curtea observă că astfel de elemente lipsesc cu desăvârșire în speță, având în vedere că reclamanții nu au prezentat niciun document care să ateste existența unor semne sau sechele provocate de relele tratamente pe care susțin că le-au suferit și nici mărturii ale unor părți terțe, care să confirme versiunea lor asupra faptelor.

207. În orice caz, Curtea nu poate să acorde o importanță decisivă faptului că Guvernul a prezentat în fața acesteia o hotărâre judecătorească ce contrazice relatarea reclamanților, și anume ordonanța GIP din Palermo din 1 iunie 2012. Din aceasta din urmă (supra, pct. 27) reiese faptul că migranții au putut să beneficieze de asistență medicală, apă caldă, energie electrică, mese și băuturi calde. În plus, conform unei note din 25 septembrie 2011 a unei agenții de presă, citată în ordonanța în cauză, T.R., membru al Parlamentului, însoțit de adjunctul șefului poliției și de ofițeri de poliție, a urcat la bordul navelor ancorate în portul din Palermo și a discutat cu unii migranți. Deputatul în cauză a constatat că migranții erau într-o stare bună de sănătate, primeau asistență și dormeau în cabine dotate cu lenjerie de pat sau pe fotolii rabatabile. Persoanele în cauză aveau acces la locuri de rugăciune, Protecția civilă le pusese la dispoziție articole de îmbrăcăminte, iar hrana era adecvată (paste, pui, garnitură, fructe și apă).

208. Curtea consideră că nu există niciun motiv pentru a pune la îndoială imparțialitatea unui magistrat independent precum GIP din Palermo. În măsura în care reclamanții critică ordonanța în litigiu, pe motiv că aceasta se baza pe declarații care au fost făcute de un deputat presei și care nu au fost reiterate în cadrul ședinței, referitoare la o vizită la bordul navelor, desfășurată în prezența forțelor de ordine (supra, pct. 147), Curtea reamintește că, atunci când acuzațiile sunt formulate în temeiul art. 3 din Convenție, aceasta este dispusă să examineze în profunzime concluziile instanțelor naționale și că, în acest scop, poate lua în considerare calitatea procedurii interne și eventualele deficiențe de natură să vicieze procesul decizional (Denissenko și Bogdantchikov împotriva Rusiei, nr. 3811/02, pct. 83, 12 februarie 2009, și Bouyid, citată anterior, pct. 85). Este la fel de adevărat că sunt necesare dovezi solide, și nu simple speculații ipotetice, pentru a repune în discuție faptele, astfel cum au fost stabilite de către o instanță națională independentă. Or, reclamanții nu au furnizat niciun element care să permită să se demonstreze că presa relatase inexact declarațiile deputatului în cauză. În plus, prezența forțelor de ordine într-un centru de detenție nu poate fi considerată neobișnuită și nu poate, în sine, să dea naștere unor îndoieli justificate în mod obiectiv cu privire la fiabilitatea rezultatelor vizitei sau inspecției efectuate într-un astfel de loc. Curtea este de acord cu concluzia Camerei, potrivit căreia faptul că deputatul era însoțit de adjunctul șefului poliției și de ofițeri de poliție nu permite, în sine, să fie puse la îndoială independența lui sau veridicitatea relatării acestuia.

209. În ceea ce privește afirmațiile reclamanților referitoare la apelul făcut guvernului italian de către Médecins Sans Frontières la 28 septembrie 2011 (supra, pct. 147), Curtea observă că, la această dată, returnarea migranților ținuți în custodie publică la bordul navelor era deja în curs de desfășurare. Cel de-al doilea și cel de-al treilea reclamant fuseseră îmbarcați deja la bordul unor avioane cu destinația Tunis, în vreme ce primul reclamant urma să facă același lucru în ziua următoare (29 septembrie 2011, supra, pct. 17). Chiar dacă Guvernul ar fi răspuns solicitării asociației Médecins Sans Frontières în termenul cel mai scurt posibil, inspecția s-ar fi desfășurat în cursul evacuării navelor. Prin urmare, ar fi fost dificil să fie furnizată vreo probă utilă pe baza căreia să fie evaluate condițiile de primire și, în special, existența unei situații de supraaglomerare severă, precum cea descrisă de reclamanți.

210. Elementele menționate anterior permit excluderea faptului că respectivele condiții de găzduire la bordul navelor au atins pragul minim de gravitate, necesar pentru ca un tratament să poată intra sub incidența art. 3 din Convenție. Alegațiile reclamanților, referitoare la absența oricăror informații sau explicații relevante din partea autorităților și la faptul că măsura luării în custodie publică pe nave a urmat experienței negative trăite în CSPA din Contrada Imbriacola (supra, pct. 146), nu pot schimba această constatare.

211. Rezultă că respectivele condiții de primire a reclamanților la bordul navelor Vincent și Audace nu au constituit un tratament inuman și degradant. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în această privință.

VI. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 4 DIN PROTOCOLUL NR. 4 LA CONVENȚIE

212. Reclamanții consideră că au fost victimele unei expulzări colective.

Ei invocă art. 4 din Protocolul nr. 4, care prevede următoarele:

„Expulzările colective de străini sunt interzise.”

A. Hotărârea Camerei

213. Camera a subliniat că reclamanții au făcut obiectul unor decizii de returnare individuale, însă acestea au fost redactate în termeni identici, singurele diferențe fiind datele cu caracter personal ale persoanelor în cauză. Potrivit Camerei, deși reclamanții au făcut obiectul unei proceduri de identificare, acest lucru nu permitea, în sine, să fie exclusă existența unei expulzări colective în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4. În plus, Camera a observat că deciziile de returnare nu includeau nicio referire la situația personală a persoanelor în cauză și că Guvernul nu a prezentat niciun document care să poată dovedi că avuseseră loc interviuri individuale cu privire la situația specifică a fiecărui reclamant. Camera a ținut seama, de asemenea, de faptul că un număr mare de persoane cu aceeași origine au avut, la momentul faptelor incriminate, aceeași soartă ca a reclamanților și a reamintit că acordul italo-tunisian – care nu a fost făcut public – din aprilie 2011 prevedea returnarea migranților tunisieni aflați în situație de ședere ilegală, prin intermediul unor proceduri simplificate, pe baza simplei identificări a persoanei în cauză de către autoritățile consulare tunisiene. Camera a considerat că aceste elemente erau suficiente pentru a stabili natura colectivă a expulzării și, prin urmare, că a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 4 (pct. 153-158 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

214. Reclamanții se plâng că au făcut obiectul unei expulzări colective, exclusiv pe baza identificării lor și fără ca situația lor personală să fi fost examinată în mod corespunzător. Ei arată că, imediat după debarcarea lor în Lampedusa, autoritățile italiene au înregistrat identitatea acestora și le-au luat amprentele. Ulterior, aceștia nu au avut niciun contact verbal cu autoritățile în cauză cu privire la situația lor; în special, nu au purtat discuții și nu au putut să beneficieze de asistență din partea unui avocat sau a unui personal calificat independent, până în momentul îmbarcării lor la bordul avionului care i-a transportat la Tunis. Cu acest prilej, au fost identificați pentru a doua oară, în prezența consulului tunisian. În aceste condiții, reclamanților le este greu să înțeleagă când ar fi putut autoritățile italiene să colecteze informațiile necesare pentru o evaluare atentă a situației lor individuale. Ei susțin că deciziile de returnare nu conțin niciun indiciu privind o astfel de evaluare; este vorba despre documente standardizate, formulate identic, care specifică doar starea civilă și cetățenia persoanelor în cauză și exclud, prin utilizarea unei formulări standard, prezența vreuneia dintre situațiile prevăzute la art. 10 alin. 4 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 (supra, pct. 19). O serie de alți resortisanți tunisieni au avut aceeași soartă, pe baza unei practici prin care simpla verificare a cetățeniei tunisiene era suficientă pentru a declanșa o procedură simplificată de „readmisie”. Nota ministerului din 6 aprilie 2011 (supra, pct. 37) a anunțat astfel de operațiuni.

215. Reclamanții susțin că nu se poate refuza aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4 fenomenului migrației, care se află, în prezent, în centrul politicilor europene, pentru simplul motiv că acest fenomen este diferit de alte tragedii ale istoriei. În opinia acestora, orice altă concluzie ar echivala cu privarea de protecție a celor mai vulnerabile persoane din perioada istorică actuală.

216. În ceea ce privește acordul italo-tunisian invocat de Guvern (supra, pct. 223), reclamanții consideră că acesta nu respecta garanțiile prevăzute la art. 4 din Protocolul nr. 4 și că a fost utilizat pentru a conferi o aparență de legalitate unei practici care contravine Convenției. În plus, aceștia consideră că nu poate fi exclusă o încălcare a drepturilor prevăzute de Convenție doar pe motiv că statul a avut o conduită conformă cu alte angajamente internaționale. Reclamanții reamintesc că, în cauza Sharifi și alții (citată anterior, pct. 223), Curtea a precizat că nicio formă de îndepărtare colectivă și nediferențiată nu poate fi justificată în raport cu sistemul Dublin. Acest lucru este valabil cu atât mai mult în ceea ce privește acordul bilateral cu Tunisia, un text pe care, potrivit reclamanților, Guvernul l-a dezvăluit doar cu ocazia cererii sale de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere (supra, pct. 40).

217. Reclamanții observă că au intrat pe teritoriul italian, unde au rămas într-o stare de privare de libertate pentru o perioadă semnificativă de timp. Prin urmare, în conformitate cu dreptul internațional, îndepărtarea lor ar trebui să fie calificată drept „expulzare” și nu „returnare”. În fapt, prima noțiune s-ar aplica nu numai străinilor care au intrat în mod legal în această țară, ci și străinilor care au trecut ilegal frontiera națională, astfel cum a susținut, de altfel, însuși Guvernul în cauza Hirsi Jamaa și alții (citată anterior, pct. 160).

218. De asemenea, reclamanții explică faptul că, în conformitate cu dreptul italian, atunci când un străin fără permis de ședere este admis pe teritoriul statului, în vederea acordării de asistență, autoritățile pot alege între două forme alternative de îndepărtare: „returnarea amânată”, dispusă de șeful poliției (questore) și „expulzarea” (espulsione), măsură decisă de prefect și urmată de decizie executorie a șefului poliției, confirmată de judecătorul de pace. Aceștia apreciază că, astfel cum susține Guvernul (infra, pct. 226), dacă clasificarea formală din dreptul intern ar fi decisivă pentru aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4, s-ar ajunge la concluzia inacceptabilă conform căreia autoritățile naționale au libertatea de a decide cu privire la aplicarea garanțiilor consacrate de această dispoziție și de a priva de protecție străinii care fac obiectul „returnării amânate”, un mecanism accelerat și care oferă foarte puține garanții.

219. În măsura în care Guvernul face referire la statutul de „țară sigură” al Tunisiei, reclamanții susțin că art. 4 din Protocolul nr. 4 se referă la modalitățile de expulzare a unui grup de persoane și nu la consecințele pe care ar putea să le sufere acestea din urmă în țara de destinație. Reprezintă o garanție procedurală, care oferă o „protecție prin anticipare” în raport cu cea care decurge din art. 3 din Convenție, care interzice îndepărtarea unei persoane către o țară în care aceasta riscă să fie supusă unor tratamente interzise.

220. În opinia reclamanților, problema decisivă care se pune în speță este dacă era necesar un interviu individual, înainte de a proceda la expulzarea lor. Observă, în această privință, că doar două elemente diferențiază cauza lor de cauza Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, și anume faptul că au fost identificați și că au făcut obiectul unor decizii identice de „returnare amânată”. Deși caracterul similar al deciziilor nu permite, în sine, să se stabilească natura colectivă a expulzării, el reprezintă un indiciu în acest sens. În plus, aceștia susțin că, în cauza Sharifi și alții, citată anterior, Curtea a constatat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 în privința uneia din persoanele expulzate (domnul Reza Karimi), chiar dacă aceasta a fost identificată, deoarece nu a existat nicio dovadă a prezenței unui interpret sau a unui consilier juridic independent, la momentul realizării identificării, cu alte cuvinte indicii privind desfășurarea unui interviu personal. În schimb, dovada unui astfel de interviu ar fi determinat Curtea să excludă încălcarea aceleiași dispoziții în cauzele M.A. împotriva Ciprului (nr. 41872/10, CEDO 2013), Sultani împotriva Franței (nr. 45223/05, CEDO 2007‑IV), și Andric împotriva Suediei [(dec.) nr. 45917/99, 23 februarie 1999]. În opinia reclamanților, excluderea necesității unui interviu individual ar fi echivalentă cu golirea de substanță a garanției procedurale prevăzute la art. 4 din Protocolul nr. 4, deoarece o expulzare ar putea fi justificată doar pe baza cetățeniei persoanei în cauză, adică apartenenței acesteia la un grup.

221. Reclamanții susțin că interpretarea lor a art. 4 din Protocolul nr. 4 este confirmată de dreptul internațional cutumiar, de jurisprudența CJUE, potrivit căreia străinul are dreptul să își exprime punctul de vedere cu privire la legalitatea șederii sale (a se vedea, în special, hotărârile Khaled Boudjlida și Sophie Mukarubega, citate anterior, supra, pct. 42-45), și de un raport din anul 2016 al Comisiei extraordinare a Senatului italian. Aceasta din urmă a criticat o practică actuală din CSPA din Lampedusa, potrivit căreia, la numai câteva ore după ce au fost salvați pe mare, migranților li se cerea să completeze un formular în care, pentru a explica motivele sosirii lor în Italia, puteau să aleagă între următoarele opțiuni: „pentru a munci”, „pentru reîntregirea familiei”, „pentru a scăpa de sărăcie”, „pentru a solicita azil” sau „din alte motive”. Reclamanții explică faptul că persoanele care bifau caseta „pentru a munci” erau destinați returnării, în baza unei „returnări amânate”. Comitetul ad-hoc a recomandat, printre altele, desfășurarea unui veritabil interviu, în prezența unor angajați ai UNHCR, pentru a stabili eventuala nevoie de protecție a străinului.

222. În cadrul ședinței în fața Curții, reprezentanții reclamanților au remarcat că afirmația Guvernului, potrivit căreia au fost completate „fișe de informații” pentru fiecare migrant (infra, pct. 224), nu era susținută de niciun element de probă și, prin urmare, nu poate fi admisă. Conform reprezentanților reclamanților, ar fi fost irelevant să se precizeze motivele care ar fi putut fi invocate de clienții lor pentru a contesta returnarea lor. Cu toate acestea, au precizat că circumstanțele individuale ale reclamanților nu le permiteau să invoce protecția internațională și principiul nereturnării; într-adevăr, aceștia nu afirmau nici că aveau drept de ședere în Italia și nici că returnarea lor i-ar expune riscului de a fi supuși unor tratamente inumane și degradante în Tunisia.

2. Guvernul

223. Guvernul consideră că nu a avut loc o expulzare colectivă. Observă că reclamanții au fost returnați în conformitate cu procedura simplificată prevăzută de acordul cu Tunisia (supra, pct. 36-40), care ar putea fi considerat drept un acord de „readmisie”, în sensul „Directivei privind returnarea” (supra, pct. 41). Acest acord contribuie la reprimarea traficului de migranți astfel cum se prevede în Convenția ONU împotriva criminalității transnaționale organizate. De asemenea, Tunisia este o țară sigură și care respectă drepturile omului, după cum demonstrează faptul că reclamanții nu au menționat că au suferit persecuții sau încălcări ale drepturilor lor fundamentale, ulterior returnării acestora.

224. Conform Guvernului, atunci când au ajuns pe insula Lampedusa, toți migranții ilegali au fost identificați de către poliție în cadrul unor interviuri individuale efectuate cu fiecare dintre aceștia, cu asistență din partea unui interpret sau a unui mediator cultural. În cursul ședinței în fața Curții, Guvernul a declarat, de asemenea, că, în urma acestor interviuri, au fost completate „fișe de informații”, care conțin date cu caracter personal și eventuale circumstanțe deosebite, specifice fiecărui migrant. Cu toate acestea, fișele privind reclamanții au fost distruse în timpul incendiului care a devastat CSPA din Contrada Imbriacola (supra, pct. 14). În plus, migranților li s-au făcut fotografii și au fost înregistrate amprentele digitale ale acestora.

225. În opinia Guvernului, reclamanții, la fel ca toți ceilalți migranți, au fost în mod cert informați cu privire la posibilitatea de a formula o cerere de azil. Ei au decis pur și simplu să nu se prevaleze de această posibilitate. Spre deosebire de aceștia, la momentul incendiului, alți 72 de migranți aflați în Lampedusa și-au exprimat intenția de a depune o astfel de cerere și, la 22 septembrie 2011, au fost duși la centrele de primire din Trapani, Caltanissetta și Foggia, în scopul stabilirii statutului acestora.

226. În opinia Guvernului, Camera a făcut referire la „returnare” și „expulzare”, fără a evidenția diferența dintre aceste două noțiuni. Totuși, în conformitate cu legislația națională, în special Decretul-lege nr. 286 din 1998 (supra, pct. 33), acestea reprezintă două concepte diferite. În special, „returnarea la frontieră” reprezintă măsura prin care poliția de frontieră returnează străinii care sosesc la punctul de trecere a frontierei fără documente și care nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a intra pe teritoriul Italiei; „returnarea amânată”, dispusă de șeful poliției (questore), se aplică în cazul în care un străin care a intrat în mod ilegal pe teritoriul Italiei este admis temporar pe teritoriul în cauză, cu scopul de a-i acorda asistență; și „expulzarea” reprezintă documentul scris și motivat, prin care o autoritate administrativă sau judiciară competentă dispune îndepărtarea de pe teritoriul statului a unui străin care nu are permis de ședere sau și-a pierdut permisul de ședere. Expulzarea colectivă nu este prevăzută de sistemul juridic italian, iar art. 19 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 interzice expulzarea sau returnarea către un stat în care străinul riscă să fie persecutat. Guvernul explică faptul că, în speță, reclamanții au făcut obiectul unei „returnări cu escortarea până la frontieră”, și nu al unei „expulzări”. Prin urmare, nu putea fi vorba, în opinia sa, de o „expulzare colectivă”.

227. De asemenea, Guvernul observă că, în speță, deciziile de returnare erau acte individuale, întocmite separat pentru fiecare dintre reclamanți și adoptate după o examinare atentă a situației fiecăruia. Acestea s-au bazat pe identificarea persoanelor în cauză, confirmată de consulul Tunisiei în Italia, iar măsura returnării a fost pusă în aplicare pe baza unor permise de liberă trecere, eliberate individual. Conform Guvernului, interviurile cu consulul tunisian au fost individuale și efective, astfel cum demonstrează faptul că, în urma aflării, în cursul acestor discuții, a unor detalii referitoare la vârsta sau cetățenia lor, unii migranți din listele întocmite de autoritățile italiene nu au fost returnați.

228. Fiecare decizie de returnare, tradusă în limba maternă a persoanelor în cauză, a fost notificată fiecăruia dintre reclamanți care au refuzat să semneze procesul-verbal de notificare. Potrivit Guvernului, deciziile de returnare erau, în mare măsură, similare, deoarece, deși au avut posibilitatea să facă acest lucru, reclamanții nu au semnalat elemente care meritau să fie menționate. Guvernul consideră că acest aspect permite să se facă distincție între prezenta cauză și cauza Čonka (citată anterior, pct. 61-63), privind expulzarea unui grup de resortisanți slovaci de origine romă.

229. În cele din urmă, Guvernul reamintește că, în Ordonanța din 1 iunie 2012 (supra, pct. 26), GIP din Palermo a apreciat că returnarea era legitimă și că termenul pentru adoptarea deciziilor trebuia să fie interpretat ținând seama de circumstanțele specifice ale cauzei. Adaugă că primul reclamant, care a intrat în mod ilegal în Italia la 17 septembrie 2011, a fost returnat la 29 septembrie 2011 și că ceilalți doi, care au intrat la 18 septembrie, au fost returnați la 27 septembrie. În opinia Guvernului, aceste perioade de timp de douăsprezece zile și, respectiv, nouă zile nu pot fi considerate excesive.

C. Terții intervenienți

1. Coaliția franceză pentru dreptul de azil

230. Acest grup de asociații încurajează Curtea să rețină încadrarea drept „expulzare colectivă” atunci când migranții fac obiectul unei identificări, dar nu reiese din circumstanțele cauzei că situația lor individuală a făcut obiectul unei examinări veritabile și efective. Potrivit coaliției, pentru a fi făcută o astfel de examinare, este posibil să fie absolut necesară prezența sistematică a unui interpret și a unui agent instruit în vederea examinării situației străinilor și a solicitanților de azil, iar un ansamblu concordant de circumstanțe ar putea reflecta intenția unei expulzări în masă. Coaliția franceză pentru dreptul de azil consideră că hotărârea Camerei se înscrie în logica jurisprudenței Curții [a se vedea, în special, hotărârile în cauzele Čonka, Hirsi Jamaa și alții și Sharifi și alții, citate anterior) și este conformă cu practica altor organisme internaționale (a se vedea, în special, hotărârea Curții Interamericane a Drepturilor Omului din 28 august 2014 în cauza Dominicani și haitieni expulzați împotriva Republicii Dominicane (Expelled Dominicans and Haitians v. Dominican Republic), precum și Recomandarea generală nr. 30 a Comitetului ONU pentru eliminarea discriminării rasiale]. Aceasta solicită Curții să dea dovadă de o vigilență deosebită în cazurile în care există acorduri de readmisie, care sporesc riscul efectuării unor returnări în lanț, prin intermediul unor proceduri simplificate, și consideră că garanția prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 4 este destinată să asigure respectarea principiului nereturnării. Statele sunt obligate să țină seama de această garanție chiar și în absența unei cereri de azil explicite. Expulzarea migranților, fără o examinare riguroasă a situației lor individuale, ar crește considerabil riscul de returnare către o țară care nu este sigură.

2. Centrul McGill

231. Potrivit Centrului McGill, art. 4 din Protocolul nr. 4 ar trebui să fie interpretat în sensul că impune statelor o obligație de echitate procedurală față de fiecare persoană care face obiectul unei decizii de expulzare, oferind garanții adaptate în funcție de context. Centrul consideră că ar trebui să se aibă în vedere, în special, contextul politic și social al deciziilor de expulzare [a se vedea, în special, Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 171].

232. Centrul reamintește că expulzările colective sunt interzise, de asemenea, de art. 22 alin. 9 din Convenția americană a drepturilor omului și art. 12 alin. 5 din Carta africană a drepturilor omului și popoarelor, care adaugă necesitatea unei dimensiuni discriminatorii, bazată pe motive legate de naționalitate, rasă, etnie sau religie. Centrul recunoaște că, potrivit comitetului de experți însărcinați cu redactarea Protocolului nr. 4, art. 4 trebuia să interzică „expulzările colective de străini de tipul celor care au avut loc deja”, făcând referire la contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu toate acestea, conform unei interpretări evolutive a acestei dispoziții, Curtea s-a îndepărtat de contextul în care aceasta a fost redactată și nu ar mai impune existența unei dimensiuni discriminatorii, pentru stabilirea caracterului colectiv al expulzării unui anumit număr de străini.

233. Din examinarea jurisprudenței Curții reiese că există o prezumție de expulzare „colectivă”, în cazul unei îndepărtări a străinilor ca grup. Astfel, statul membru are obligația să dovedească faptul că a asigurat o procedură echitabilă și adaptată fiecărei persoane expulzate, realizând o examinare rezonabilă și obiectivă a situației sale particulare. Pe de altă parte, Curtea nu impune un „cadrul decizional obligatoriu”. O abordare similară a fost adoptată de Comitetul pentru Drepturile Omului al Organizației Națiunilor Unite și Comisia interamericană pentru drepturile omului, care, în raportul său din 1991, intitulat Situația haitienilor din Republica Dominicană, a constatat expulzarea colectivă a haitienilor de către guvernul dominican, deoarece persoanele în cauză nu beneficiaseră de o audiere oficială, care să le permită să își invoce drepturile. Aceasta a adăugat că persoanele care fac obiectul unei expulzări au dreptul de a fi ascultate și dreptul de a cunoaște și de a contesta temeiul legal al măsurii expulzării.

3. Centrul AIRE și ECRE

234. Pe baza lucrărilor pregătitoare ale Protocolului nr. 4 asupra proiectului de articole al Comisiei de Drept Internațional privind expulzarea străinilor, precum și în ceea ce privește interpretarea art. 13 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, ambele asociații susțin că art. 4 din Protocolul nr. 4 interzice „caracterul colectiv” al expulzărilor și absența unei examinări individuale a situației specifice fiecărei persoane care urmează să fie expulzată. Respectarea acestei dispoziții ar reduce riscul tratamentelor discriminatorii.

235. Potrivit Centrului AIRE și ECRE, faptul că un stat este considerat o „țară sigură” nu înseamnă în mod necesar că orice persoană poate fi returnată pe teritoriul acestui stat. Înainte de a pune în aplicare măsura returnării, ar trebui să fie efectuată o evaluare individuală, iar faptul că reclamanții nu au susținut că există un risc de încălcare a art. 2 și/sau 3 din Convenție, în cazul returnării în Tunisia, este lipsit de relevanță. Ambele asociații explică faptul că, în mod similar, pentru a pune în aplicare Protocolul ONU împotriva traficului ilegal de migranți pe cale terestră, a aerului și pe mare, trebuie să fie instituite proceduri individualizate pentru identificarea victimelor traficului de persoane care sunt dispuse să coopereze cu autoritățile. Pe de altă parte, dreptul unui migrant de a fi ascultat și de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod eficient, înainte de adoptarea unei decizii privind expulzarea acestuia, a fost confirmat de CJUE în hotărârile în cauzele Khaled Boudjlida și Sophie Mukarubega, citate anterior (supra, pct. 42-45).

236. Centrul AIRE și ECRE reamintesc că art. 19 alin. 1 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene interzice expulzările colective și susțin că, la momentul faptelor care fac obiectul prezentei cereri, Italia era obligată să respecte „Directiva privind returnarea” (supra, pct. 41), în măsura în care aceasta nu a declarat în mod explicit că dorea să aplice art. 2 alin. 2 lit. a) din această directivă. Asociațiile interveniente reamintesc, în cele din urmă, că, printr-o decizie adoptată la 21 ianuarie 2016 în cauza ZAT, IAJ, KAM, AAM, MAT, MAJ și LAM împotriva Secretary of State for the Home Department (Secretar de Stat în Ministerul de Interne), o instanță britanică a decis că copiii sirieni vulnerabili care se aflau într-o tabără din Calais, Franța, și ale căror rude se aflau în Regatul Unit trebuiau să fie transferați în țara respectivă imediat după depunerea cererii lor de azil în Franța.

D. Motivarea Curții

1. Principii stabilite în jurisprudența Curții

237. În conformitate cu jurisprudența Curții, prin expulzare colectivă trebuie să se înțeleagă „orice măsură care obligă străinii, ca grup, să părăsească o țară, cu excepția cazului în care o astfel de măsură este adoptată în urma și pe baza unei examinări rezonabile și obiective a situației particulare a fiecăruia dintre străinii care alcătuiesc grupul” [Géorgie împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 167; a se vedea și Andric, decizie citată anterior; Davydov împotriva Estoniei (dec), nr. 16387/03, 31 mai 2005; Sultani, citată anterior, pct. 81; Ghulami împotriva Franței (dec), nr. 45302/05, 7 aprilie 2009]. Totuși, acest lucru nu înseamnă că, în cazul în care această ultimă condiție este îndeplinită, contextul punerii în aplicare a unor decizii de expulzare nu mai joacă niciun rol în aprecierea respectării art. 4 din Protocolul nr. 4 [Čonka, citată anterior, pct. 59, și Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 167].

238. Scopul art. 4 este de a evita ca statele membre să poată îndepărta un anumit număr de străini, fără examinarea situației lor personale și, prin urmare, fără a le permite să își prezinte argumentele împotriva măsurii adoptate de autoritatea competentă (Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 177, și Sharifi și alții, citată anterior, pct. 210; a se vedea și Andric, decizie citată anterior). Pentru a stabili dacă a avut loc o examinare suficient de individualizată, este necesar să se analizeze circumstanțele speței și să se verifice dacă deciziile de îndepărtare au luat în considerare situația specifică a persoanelor în cauză (Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 183). Trebuie totodată să se țină seama atât de circumstanțele particulare ale măsurii expulzării în litigiu, cât și de „contextul general de la momentul faptelor” [Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 171].

239. Astfel cum a precizat Curtea, faptul că mai mulți străini fac obiectul unor decizii similare nu permite, în sine, să se concluzioneze în sensul existenței unei expulzări colective, dacă fiecare persoană în cauză a avut posibilitatea să expună, în mod individual, în fața autorităților competente, argumentele împotriva expulzării sale [a se vedea, în special, M.A. împotriva Ciprului, citată anterior, pct. 246 și 254; Sultani, citată anterior, pct. 81; Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 184; și Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 167].

240. Curtea a hotărât că nu a existat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 atunci când absența unei decizii individuale de îndepărtare a fost rezultatul comportamentului culpabil al persoanelor în cauză [Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 184; a se vedea și M.A. împotriva Ciprului, citată anterior, pct. 247; Berisha și Haljiti împotriva Fostei Republici Democratice a Macedoniei (dec.), nr. 18670/03, 16 iunie 2005; și Dritsas împotriva Italiei (dec), nr. 2344/02, 1 februarie 2011].

241. Fără a pune în discuție nici dreptul de care dispun statele de a-și stabili în mod suveran politica în materie de imigrație [Georgia împotriva Rusiei (I), citată anterior, pct. 177], eventual în cadrul cooperării bilaterale, nici obligațiile care decurg din calitatea lor de state membre ale Uniunii Europene (Sharifi și alții, citată anterior, pct. 224), Curtea a subliniat că dificultățile cu care se pot confrunta acestea în gestionarea fluxurilor migratorii sau în ceea ce privește primirea solicitanților de azil nu pot justifica recurgerea la practici incompatibile cu dispozițiile Convenției sau ale protocoalelor sale (Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 179). De asemenea, aceasta a luat act de „noile provocări” cu care se confruntă statele europene în domeniul gestionării imigrației, din cauza contextului crizei economice, a recentelor schimbări sociale și politice care au afectat îndeosebi anumite regiuni din Africa și Orientul Mijlociu, dar și a faptului că fluxurile de migranți au utilizat tot mai mult calea maritimă (M.S.S. împotriva Belgiei și Greciei, citată anterior, pct. 223, și Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 122 și 176).

242. Curtea observă că, până în prezent, a constatat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4 numai în patru cauze. În prima (Čonka, citată anterior, pct. 60-63), măsurile detenției și îndepărtării fuseseră adoptate în vederea punerii în executare a unui ordin de a părăsi teritoriul, care nu făcea nicio referire la cererea de azil formulată de reclamanți, în timp ce procedura de azil nu se încheiase încă; în plus, mai multe persoane au fost citate simultan la secția de poliție, în condiții în care era dificilă contactarea de către aceștia a unui avocat, iar autoritățile politice responsabile anunțaseră că urmau să aibă loc operațiuni similare. Reclamanții din a doua cauză (Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 185) nu au făcut obiectul niciunei proceduri de identificare, iar autoritățile s-au limitat să-i urce pe migranții interceptați pe mare la bordul unor nave militare și să-i debarce pe coasta Libiei. În cauza Georgia împotriva Rusiei (I) (citată anterior, pct. 170-178), constatarea încălcării s-a întemeiat pe o „practică sistematică de expulzare”, care urma același model pe întreg teritoriul Rusiei și era rezultatul unei politici coordonate de arestare, detenție și expulzare a resortisanților georgieni, incluzând: arestarea georgienilor, sub pretextul unui control al actelor; adunarea lor în grupuri mari la secțiile de miliție; pronunțarea unor decizii de expulzare în conformitate cu înțelegeri încheiate cu instanțele în prealabil, fără un avocat sau o examinare a circumstanțelor speței. În Sharifi și alții (citată anterior, pct. 214‑225), în cele din urmă, Curtea, ținând seama de o serie de surse, a constatat că migranții interceptați în porturile de la Marea Adriatică făceau obiectul unor „returnări automate” în Grecia și că aceștia erau privați de orice posibilitate efectivă de a depune o cerere de azil.

2. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

243. În primul rând, Curtea trebuie să examineze argumentul Guvernului (supra, pct. 226), potrivit căruia, în esență, art. 4 din Protocolul nr. 4 nu este aplicabil, pe motiv că reclamanții au făcut obiectul unei „returnări cu escortarea până la frontieră”, și nu al unei „expulzări”. Curtea reamintește că, potrivit Comisiei de Drept Internațional, prin „expulzare” se înțelege un act juridic sau un comportament imputabil unui stat, prin care un străin este obligat să părăsească teritoriul acelui stat” (a se vedea art. 2 din Proiectul de articole privind expulzarea străinilor, citat supra, pct. 46). În aceeași ordine de idei, Curtea a observat deja că termenul „expulzare” trebuie să fie interpretat „în sensul generic recunoscut în limbajul curent (a alunga pe cineva dintr-un loc)” (Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 174).

244. Curtea consideră că nu există niciun motiv să se ajungă la o concluzie diferită în prezenta cauză. Observă că nu există nicio îndoială că reclamanții, care se aflau pe teritoriul Italiei, au fost îndepărtați de pe acesta și returnați în Tunisia împotriva voinței lor, ceea ce constituie o „expulzare” în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4.

Rămâne de stabilit dacă expulzarea a fost sau nu „colectivă”.

245. În această privință, Curtea reamintește că, inspirându-se din jurisprudența sa, Comisia de Drept Internațional a precizat că „expulzarea colectivă înseamnă expulzarea străinilor ca grup” (a se vedea art. 9 alin. 1 din Proiectul de articole privind expulzarea străinilor, precum și observațiile privind acest articol, citate supra, pct. 46 și 47). Revenind la faptele din speță, Curtea observă, în primul rând, că reclamanții nu contestă că au făcut în două rânduri obiectul unei identificări, și anume imediat după sosirea lor în CSPA din Contrada Imbriacola, de către funcționari ai statului italian (supra, pct. 12), și, înainte de îmbarcarea lor în avionul cu destinația Tunis, de către consulul Tunisiei (supra, pct. 18). În schimb, părțile nu sunt de acord cu privire la modalitățile primei identificări. Potrivit Guvernului, aceasta a constat într-un veritabil interviu individual, efectuat în prezența unui interpret sau a unui mediator cultural, la finalul căruia autoritățile au completat o „fișă de informații”, care conținea date cu caracter personal și eventuale circumstanțe deosebite, specifice fiecărui migrant (supra, pct. 224). În schimb, reclamanții susțin că autoritățile italiene s-au limitat să le înregistreze identitatea și să le ia amprentele digitale, fără a ține seama de situația lor personală și fără prezența unui interpret sau a unui consilier juridic independent (supra, pct. 214). În cele din urmă, aceștia contestă afirmația Guvernului referitoare la fișele individuale de informații cu privire la fiecare migrant, remarcând că aceasta nu se bazează pe niciun element de probă (supra, pct. 222).

246. Curtea subliniază că Guvernul a furnizat o explicație plauzibilă pentru a justifica imposibilitatea de a prezenta fișele de informații ale reclamanților, și anume faptul că documentele respective au fost distruse în timpul incendiului care a devastat CSPA din Contrada Imbriacola (supra, pct. 14). În plus, trebuie să se observe că reclamanții nu au contestat afirmația potrivit căreia în centrul CSPA lucrau 99 de operatori prestații sociale, trei asistenți sociali, trei psihologi, opt interpreți și mediatori culturali (supra, pct. 152). În acest context, Curtea observă, de asemenea, faptul că, potrivit raportului subcomitetului ad hoc al APCE (supra, pct. 49), interpreți și mediatori culturali au lucrat în Lampedusa începând cu luna februarie 2011 (a se vedea pct. 28 din raportul în cauză). Or, este rezonabil să se creadă că aceste persoane au intervenit pentru a facilita comunicarea și înțelegerea reciprocă între migranți și autoritățile italiene.

247. În orice caz, Curtea consideră că, la momentul primei identificări, care, potrivit Guvernului, a constat în realizarea de fotografii și prelevarea de amprente digitale (supra, pct. 224), sau în orice alt moment pe durata luării lor în custodie în CSPA și la bordul navelor, reclamanții au avut ocazia de a notifica autoritățile cu privire la eventualele motive care justificau șederea lor în Italia sau care se opuneau returnării lor. În acest context, este semnificativ faptul că, potrivit afirmațiilor Guvernului (supra, pct. 225) și a GIP din Palermo (supra, pct. 25 și 27), necontestate de reclamanți, 72 de migranți aflați în CSPA din Lampedusa la momentul incendiului și-au exprimat intenția de a depune o cerere de azil, ceea ce a blocat procedura de returnare și a determinat transferarea lor în alte centre de primire. Este adevărat că reclamanții au declarat că circumstanțele individuale ale acestora nu le permiteau să invoce protecția internațională (supra, pct. 222). Este la fel de adevărat că, în cadrul unei proceduri de expulzare, posibilitatea de a introduce o cerere de azil constituie o garanție esențială și că nu există niciun motiv pentru a se presupune că autoritățile italiene, care au luat în considerare dorința migranților care intenționau să invoce principiul nereturnării, ar fi rămas pasive în cazul în care li s-ar fi prezentat alte obstacole, legitime și justificabile din punct de vedere legal, în calea returnării persoanelor în cauză.

248. Curtea ține să sublinieze faptul că art. 4 din Protocolul nr. 4 nu garantează, în orice situație, dreptul la un interviu personal; cerințele acestei dispoziții pot fi îndeplinite atunci când un străin are posibilitatea, reală și efectivă, de a invoca argumente împotriva expulzării sale și acestea sunt examinate în mod corespunzător de către autoritățile statului pârât.

249. În speță, reclamanții, care, având în vedere condițiile sosirii acestora pe coasta italiană, puteau să se aștepte, în mod rezonabil, să fie returnați în Tunisia, au rămas între nouă și douăsprezece zile pe teritoriul italian. Chiar presupunând că s-ar fi confruntat cu dificultăți obiective în cadrul CSPA sau la bordul navelor (a se vedea, în special, pct. 49 și 50 din raportul subcomitetului ad hoc al APCE, supra, pct. 49), Curtea consideră că, în cursul acestei perioade semnificative de timp, persoanele în cauză au avut posibilitatea de a aduce în atenția autorităților naționale orice circumstanțe care le puteau afecta statutul și dreptul de ședere în Italia.

250. Curtea remarcă, de asemenea, că, la 27 și 29 septembrie 2011, înainte de îmbarcarea la bordul avioanelor cu destinația Tunis, reclamanții au fost primiți de către consulul Tunisiei, care a înregistrat datele lor de stare civilă (supra, pct. 18) și, astfel, a procedat la a doua identificare a persoanelor în cauză. Deși s-a desfășurat în fața unui reprezentant al unui stat terț, acest control ulterior a permis confirmarea cetățeniei migranților și a constituit o ultimă șansă a acestora de a invoca obstacolele în calea expulzării. Guvernul a evidențiat că afirmațiile sale cu privire la acest aspect, necontestate de reclamanți, sunt susținute de faptul că, ulterior aflării, în cursul întâlnirilor cu respectivul consul tunisian, a unor detalii referitoare la vârsta sau cetățenia lor, unii migranți din listele întocmite de autoritățile italiene nu au fost returnați (supra, pct. 227).

251. Camera a subliniat în mod întemeiat că deciziile de returnare au fost redactate în termeni similari, singurele diferențe fiind reprezentate de datele cu caracter personal ale migranților în cauză, și a observat că un număr mare de migranți tunisieni au fost expulzați în perioada faptelor incriminate. Cu toate acestea, în conformitate cu jurisprudența citată supra, pct. 239, aceste două circumstanțe nu pot fi, în sine, decisive. Curtea consideră că, în speță, natura relativ simplă și standardizată a deciziilor de returnare poate fi explicată prin faptul că reclamanții nu se aflau în posesia niciunui document de călătorie valabil și nici nu au susținut că se tem de rele tratamente în cazul returnării și nici că ar fi existat alte obstacole juridice în calea expulzării acestora. Prin urmare, faptul că deciziile respective au fost motivate doar de cetățenia persoanelor în cauză, de constatarea că aceștia trecuseră ilegal frontiera italiană și de absența situațiilor indicate la art. 10 alin. 4 din Decretul-lege nr. 286 din 1998 (și anume, azil politic, acordarea statutului de refugiat sau adoptarea unor măsuri de protecție temporară, din motive umanitare, supra, pct. 19 și 33) nu este, în sine, nerezonabil.

252. Rezultă că, în circumstanțele speciale ale speței, returnarea aproape simultană a celor trei reclamanți nu permite să se concluzioneze că expulzarea acestora a fost „colectivă” în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție. Acest fapt poate, într-adevăr, să fie explicat ca fiind rezultatul unei serii de decizii individuale de returnare. Aceste considerente sunt suficiente pentru a distinge prezenta cauză de cauzele Čonka, Hirsi Jamaa și alții, Georgia împotriva Rusiei (I) și Sharifi și alții (citate anterior și descrise supra, pct. 242) și pentru a exclude caracterul „colectiv” al expulzării reclamanților.

253. În plus, Curtea observă că nici în memoriile lor, nici în cadrul ședinței de judecată (supra, pct. 222), reprezentanții reclamanților nu au fost în măsură să furnizeze vreun motiv de fapt și/sau de drept care, în temeiul dreptului național sau internațional, ar fi putut justifica șederea clienților lor pe teritoriul italian și să împiedice returnarea lor. Acest lucru permite să fie pusă la îndoială utilitatea unui interviu individual în speță.

254. Pe scurt, în speță, reclamanții au fost identificați în două rânduri, cetățenia lor a fost stabilită și au avut posibilitatea reală și efectivă de a invoca argumente împotriva expulzării lor.

Prin urmare, nu a avut loc o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4.

255. Această concluzie scutește Curtea să clarifice aspectul dacă, astfel cum susține Guvernul (supra, pct. 223), acordul italo-tunisian din aprilie 2011, care nu a fost făcută public, poate fi considerat ca fiind un „acord de readmisie”, în sensul „Directivei privind returnarea” (supra, pct. 41), și dacă acest fapt poate avea implicații din perspectiva art. 4 din Protocolul nr. 4.

VII. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 13 DIN CONVENȚIE, COROBORAT CU ART. 3 ȘI ART. 5 DIN CONVENȚIE ȘI CU ART. 4 DIN PROTOCOLUL NR. 4

256. Reclamanții se plâng de faptul că nu au beneficiat, în dreptul italian, de o cale de atac efectivă, pentru a formula capetele lor de cerere întemeiate pe art. 3 și art. 5 din Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 4.

Aceștia invocă art. 13 din Convenție, redactat după cum urmează:

„Orice persoană, ale cărei drepturi și libertăți recunoscute de [...] Convenție au fost încălcate, are dreptul să se adreseze efectiv unei instanțe naționale, chiar și atunci când încălcarea s-ar datora unor persoane care au acționat în exercitarea atribuțiilor lor oficiale.”

A. Hotărârea Camerei

257. Camera a precizat, în primul rând, că, în măsura în care reclamanții au invocat art. 13 coroborat cu art. 5, capătul lor de cerere era înglobat în constatările acesteia din perspectiva art. 5 § 4 (pct. 161 din hotărârea Camerei).

258. În continuare, Camera a constatat încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3. În această privință, a observat că Guvernul nu a indicat nicio cale de atac care ar fi permis reclamanților să denunțe condițiile de primire din CSPA sau de la bordul navelor. În plus, un recurs în fața judecătorului de pace, împotriva deciziilor de returnare, nu ar fi servit decât pentru a contesta legalitatea returnării în Tunisia, iar aceste decizii au fost adoptate abia la finalul perioadei de luare în custodie publică a persoanelor în cauză (pct. 168-170 din hotărârea Camerei).

259. În plus, Camera a arătat că, în cadrul unui recurs împotriva deciziilor de returnare, judecătorul de pace putea să aprecieze legalitatea acestora din perspectiva dreptului intern și a Constituției Italiei. Camera a dedus că reclamanții ar fi putut să se plângă de caracterul colectiv al expulzării lor și că nimic nu dovedea că judecătorul de pace nu ar fi luat în considerare examinarea unei astfel de cereri. Potrivit Camerei, era la fel de adevărat că deciziile de returnare menționau în mod expres că un eventual recurs în fața judecătorului de pace nu avea un efect suspensiv, fapt care părea să contravină jurisprudenței stabilite de Marea Cameră în hotărârea De Souza Ribeiro împotriva Franței [(MC), nr. 22689/07, pct. 82, CEDO 2012]. Pe această bază, Camera a constatat încălcarea art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4 (pct. 171-173 din hotărârea Camerei).

B. Argumentele părților

1. Reclamanții

260. Reclamanții se plâng că nu au avut posibilitatea de a prezenta unei autorități italiene condițiile degradante la care au fost supuși în cursul privării lor de libertate. Aceștia adaugă că deciziile de returnare precizau posibilitatea de a le contesta, în termen de șaizeci de zile, în fața judecătorului de pace din Agrigento. Cu toate acestea, remarcă faptul că acest recurs nu ar fi suspendat executarea măsurii returnării. Reclamanții consideră că s-a stabilit în mod clar în jurisprudența Curții (fac referire, în special, la hotărârea Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 206) că natura suspensivă a unei căi de atac reprezintă, în materie, o condiție a eficacității sale. Aceasta ar fi simpla consecință logică a principiului de interpretare potrivit căruia Convenția trebuie să fie interpretată astfel încât să garanteze drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii. În opinia reclamanților, aprecierea legalității expulzării trebuie să aibă loc înainte de punerea sa în executare.

261. Reclamanții susțin că încălcarea pe care au suferit-o este chiar mai gravă decât cea constatată de Curte în cauza Čonka, citată anterior, în care legislația națională prevedea in abstracto posibilitatea de a suspenda executarea măsurii expulzării. În schimb, în speță, deciziile de returnare indicau în mod clar că o eventuală cale de atac nu putea avea niciodată un efect suspensiv.

262. În plus, reclamanții neagă faptul că au primit o copie a deciziilor de returnare, după cum o demonstrează faptul că semnătura acestora nu apare pe procesele-verbale de notificare. În plus, aceștia nu au avut posibilitatea de a beneficia de asistență juridică, deoarece avocații, explică ei, nu au avut acces la locurile de detenție și nu au putut fi contactați telefonic din aceste locuri.

263. În ceea ce privește ordonanțele judecătorului de pace din Agrigento, prin care au fost anulate două decizii de returnare (supra, pct. 31), reclamanții observă că acestea priveau doi migranților în cazul cărora nu a fost executată măsura returnării și care, în conformitate cu art. 14 din Decretul-lege nr. 268 din 1998, au fost plasați într-un CIE. Migranții în cauză, explică aceștia, contestaseră legalitatea returnării ca temei legal pentru luarea lor în custodie publică în CIE și fuseseră în măsură să facă acest lucru deoarece se aflau încă pe teritoriul Italiei. Or, reclamanții în speță menționează că, spre deosebire de acești migranți, ei ar fi putut să conteste deciziile de returnare doar ca temei legal al returnării lor, și numai după întoarcerea lor în Tunisia.

2. Guvernul

264. Guvernul își menține argumentul potrivit căruia reclamanții puteau să atace deciziile de returnare în fața judecătorului de pace din Agrigento (supra, pct. 126).

C. Terții intervenienți

265. Centrul AIRE și ECRE susțin că, și în lipsa unei indicații explicite în acest sens, „Directiva privind returnarea” (supra, pct. 41) și Codul Frontierelor Schengen, interpretate în lumina Convenției și a Cartei Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ar trebui să fie interpretate în sensul că, în caz de expulzare colectivă, căile de atac împotriva returnărilor trebuie să aibă efect suspensiv de plin drept.

D. Motivarea Curții

266. Astfel cum a constatat Camera, Curtea reamintește, în primul rând, că, potrivit jurisprudenței sale constante, art. 5 § 4 din Convenție constituie o lex specialis în raport cu cerințele mai generale prevăzute la art. 13 [Nikolova împotriva Bulgariei (MC), nr. 31195/96, pct. 69, CEDO 1999-II, și Ruiz Rivera împotriva Elveției, nr. 8300/06, pct. 47, 18 februarie 2014]. În cazul de față, faptele aflate la originea capătului de cerere formulat de reclamanți în temeiul art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 5, sunt identice cu cele examinate în lumina art. 5 § 4 și sunt, prin urmare, înglobate în concluziile la care a ajuns Curtea cu privire la această din urmă dispoziție (De Jong, Baljet și Van den Brink împotriva Țărilor de Jos, 22 mai 1984, pct. 60, seria A nr. 77, și Chahal, citată anterior, pct. 126 și 146).

267. Rămâne să se examineze dacă a avut loc o încălcare a art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție și cu art. 4 din Protocolul nr. 4.

1. Principii stabilite în jurisprudența Curții

268. Art. 13 din Convenție garantează existența, în dreptul intern, a unei căi de atac ce îi permite unei persoane să se prevaleze de drepturile și libertățile prevăzute de Convenție, astfel cum sunt consacrate. Prin urmare, această dispoziție are efectul de a impune existența unei căi de atac interne, care să permită examinarea conținutului unei „plângeri credibile” întemeiate pe dispozițiile Convenției și să ofere o reparație corespunzătoare. Sfera de aplicare a obligației impuse statelor contractante de art. 13 variază în funcție de natura plângerii reclamantului. Cu toate acestea, calea de atac impusă de art. 13 trebuie să fie „efectivă” în practică, dar și în drept. Caracterul „efectiv” al unei „căi de atac”, în sensul art. 13, nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru reclamant. De asemenea, „instanța” menționată în această dispoziție nu trebuie să fie în mod necesar o instituție judiciară, dar, în acest caz, competențele și garanțiile de care dispune sunt relevante pentru aprecierea caracterului efectiv al căii de atac exercitate în fața acesteia. În plus, ansamblul căilor de atac prevăzute de dreptul intern poate îndeplini cerințele art. 13, chiar dacă niciuna dintre ele, de sine stătătoare, nu îndeplinește în întregime aceste cerințe (a se vedea, printre multe altele, Kudła, citată anterior, pct. 157, și Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 197).

2. Aplicarea în speță a principiilor citate anterior

269. În primul rând, Curtea reamintește că a declarat admisibile capetele de cerere întemeiate de reclamanți pe o încălcare a laturii materiale a art. 3 din Convenție și a art. 4 din Protocolul nr. 4. Chiar dacă, pentru motivele expuse mai sus, nu a constatat încălcarea acestor două dispoziții, Curtea consideră totuși că respectivele capete de cerere formulate de persoanele în cauză în temeiul acestor dispoziții nu sunt în mod vădit nefondate și ridică serioase probleme de fapt și de drept, care necesită o examinare pe fond. Prin urmare, este vorba despre plângeri „credibile” în sensul art. 13 din Convenție (a se vedea, mutatis mutandis, Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 201).

a) Cu privire la încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție

270. În mod similar Camerei, Curtea observă că Guvernul nu a indicat nicio cale de atac ce le-ar fi permis reclamanților să denunțe condițiile de primire din CSPA din Contrada Imbriacola sau de la bordul navelor Vincent și Audace. Un recurs introdus în fața judecătorului de pace, împotriva deciziilor de returnare, nu ar fi servit decât pentru a contesta legalitatea returnării lor. În plus, deciziile respective au fost adoptate abia la finalul perioadei de luare în custodie publică a persoanelor în cauză.

271. Rezultă că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție.

b). Cu privire la încălcarea art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4

272. În măsura în care reclamanții se plâng de lipsa unei căi de atac efective pentru a contesta expulzarea lor din perspectiva naturii sale colective, Curtea remarcă faptul că deciziile de returnare indicau în mod explicit că persoanele în cauză aveau posibilitatea de a le contesta prin intermediul unui recurs în fața judecătorului de pace din Agrigento, care trebuia introdus în termen de șaizeci de zile (supra, pct. 19). Curtea nu are niciun motiv care să îi permită să pună la îndoială a priori eficacitatea unui astfel de recurs. În plus, Guvernul a prezentat două ordonanțe ale judecătorului de pace din Agrigento, din care rezultă că, fiind sesizat de doi migranți, magistratul a examinat procedura de adoptare a deciziilor de returnare atacate și a apreciat legalitatea acestora în lumina dreptului intern și a Constituției. Judecătorul de pace a dispus, în special, anularea deciziilor în litigiu, pe motiv că s-a scurs o perioadă prea lungă de timp între identificarea fiecărui migrant aflat în situație de ședere ilegală și adoptarea acestora (supra, pct. 30-31). În mod similar Camerei, Curtea consideră că nu există niciun motiv să se pună la îndoială faptul că, în cadrul unui recurs îndreptat împotriva unei decizii de returnare, judecătorul de pace poate să examineze, de asemenea, o eventuală plângere cu privire la neluarea în considerare a situației personale a migrantului în cauză și, prin urmare, în esență, cu privire la natura colectivă a expulzării.

273. În plus, Curtea subliniază că, din procesele-verbale anexate la deciziile de returnare, reiese că reclamanții au refuzat „să semneze și să primească o copie” a acestor documente (supra, pct. 20). Reclamanții nu au prezentat în fața Curții niciun element de natură să pună în discuție veridicitatea acestei mențiuni. Prin urmare, aceștia nu le pot imputa autorităților nici o eventuală lipsă de informare privind conținutul deciziilor în litigiu, nici dificultățile pe care le-ar fi putut întâmpina la pregătirea unui recurs în fața judecătorului de pace din Agrigento din cauza acestei lipse de informare.

274. Deși exista într-adevăr o cale de atac, aceasta nu ar fi suspendat, „în niciun caz” executarea deciziilor de returnare (supra, pct. 19). Curtea trebuie așadar să stabilească dacă absența unui efect suspensiv constituie, în sine, o încălcare a art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4.

275. Camera a oferit un răspuns afirmativ la această întrebare, bazându-se pe hotărârea în cauza De Souza Ribeiro, citată anterior, al cărei pct. 82 are următorul cuprins:

„82. În cazul unui capăt de cerere potrivit căruia expulzarea persoanei în cauză o va expune unui risc real de a fi supusă unui tratament contrar art. 3 din Convenție, având în vedere importanța pe care Curtea o acordă acestei dispoziții și natura ireversibilă a prejudiciilor care pot fi cauzate în cazul materializării riscului de tortură sau de rele tratamente, pentru ca o cale de atac să fie efectivă în sensul art. 13, este imperios necesar să se asigure un control atent din partea unei autorități naționale (Chamaïev și alții împotriva Georgiei și Rusiei, nr. 36378/02, pct. 448, CEDO 2005-III), o examinare independentă și riguroasă a oricărui capăt de cerere potrivit căruia există motive să se considere că există riscul supunerii unui tratament contrar art. 3 (Jabar, citată anterior, pct. 50) și o celeritate specială (Batı și alții împotriva Turciei, nr. 33097/96 și 57834/00, pct. 136, CEDO 2004-IV). În acest caz, eficacitatea impune, de asemenea, ca părțile în cauză să dispună de o cale de atac cu un efect suspensiv de plin drept [cauza Gebremedhin (Gaberamadhien), citată anterior, pct. 66, și Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei (MC), nr. 27765/09, pct. 200, CEDO 2012]. Aceleași principii se aplică în cazul în care expulzarea expune reclamantul unui risc real de încălcare a dreptului său la viață, protejat de art. 2 din Convenție. În cele din urmă, cerința referitoare la o cale de atac cu un efect suspensiv de plin drept a fost confirmată în cazul capetelor de cerere formulate în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 (Čonka, citată anterior, pct. 81-83, și Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 206).”

276. Curtea observă că, deși este adevărat că ultima teză de la pct. 82, citat anterior, pare să stabilească necesitatea de a dispune de o „cale de atac cu efect suspensiv de plin drept [...] în cazul capetelor de cerere întemeiate pe art. 4 din Protocolul nr. 4”, aceasta nu poate fi interpretată în mod izolat. Dimpotrivă, trebuie să fie înțeleasă în lumina conținutului întregului punct, care stabilește obligația statelor de a prevedea o astfel de cale de atac, atunci când persoana în cauză susține că, prin executarea măsurii expulzării, a fost expusă unui risc real de tratamente contrare art. 3 din Convenție sau de încălcare a dreptului său la viață, protejat de art. 2 din aceasta, dată fiind natura ireversibilă a prejudiciilor care ar putea fi cauzate în cazul materializării riscului. De asemenea, trebuie remarcat faptul că ultima afirmație de la pct. 82 din hotărârea De Souza Ribeiro este coroborată cu citarea hotărârilor în cauzele Čonka (citată anterior, pct. 81-83), și Hirsi Jamaa și alții (citată anterior, pct. 206). Totuși, aceste două cauze priveau situații în care persoanele în cauză doreau să alerteze autoritățile naționale cu privire la riscul de a fi supuse, în țările de destinație, unor tratamente contrare art. 3 din Convenție, și nu cu privire la natura pretins colectivă a expulzării lor din țara gazdă.

277. Curtea consideră că, în cazul în care, precum în speță, un reclamant nu susține că, în țara de destinație, ar putea avea loc încălcări ale art. 2 și art. 3 din Convenție, îndepărtarea de pe teritoriul statului pârât nu îl expune unui prejudiciu potențial ireversibil.

278. Riscul unui asemenea prejudiciu nu există, de exemplu, în cazul în care persoana în cauză susține că expulzarea sa ar aduce atingere dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie. Această situație este avută în vedere la pct. 83 din hotărârea De Souza Ribeiro, care trebuie să fie armonizat cu punctul care îl precede și care se citește astfel:

„În schimb, în cazul în care îndepărtarea străinilor este contestată în temeiul unei pretinse atingeri aduse vieții private și de familie, eficacitatea nu impune ca persoanele interesate să aibă la dispoziție o cale de atac cu un efect suspensiv de plin drept. Este la fel de adevărat că, în materie de imigrație, în cazul în care există o plângere credibilă conform căreia expulzarea unui străin ar risca să aducă atingere dreptului acestuia la respectarea vieții sale private și de familie, art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 8, impune statului obligația să ofere persoanei vizate o posibilitate efectivă de a contesta decizia de expulzare sau de refuzare a acordării unui permis de ședere și de a beneficia de o examinare suficient de aprofundată, care să ofere garanții procedurale corespunzătoare, a aspectelor relevante de către o instanță internă competentă, care oferă garanții suficiente de independență și imparțialitate (M. și alții împotriva Bulgariei, nr. 41416/08, pct. 122-132, 26 iulie 2011, și, mutatis mutandis, Al-Nashif împotriva Bulgariei, nr. 50963/99, pct. 133, 20 iunie 2002).”

279. În opinia Curții, considerente similare se aplică atunci când un reclamant invocă faptul că procedura urmată pentru a dispune expulzarea sa a avut un caracter „colectiv”, fără a susține, în același timp, că aceasta l-a expus unui prejudiciu ireversibil, rezultat în urma unei încălcări a art. 2 și art. 3 din Convenție. Rezultă că, în acest caz, Convenția nu impune statelor obligația absolută de a garanta o cale de atac cu efect suspensiv de plin drept, ci se limitează la a impune ca persoana în cauză să aibă posibilitatea efectivă de a contesta decizia de expulzare, obținând o examinare suficient de aprofundată a capetelor sale de cerere de către o instanță internă independentă și imparțială. Curtea consideră că judecătorul de pace din Agrigento îndeplinește aceste cerințe.

280. Curtea ține, de asemenea, să precizeze că lipsa efectului suspensiv al căii de atac de care dispunea reclamantul nu a fost un considerent decisiv, în cauza De Souza Ribeiro, pentru constatarea unei încălcări a art. 13 din Convenție. Această concluzie s-a bazat pe faptul că plângerea „credibilă” a reclamantului, întemeiată pe incompatibilitatea îndepărtării sale cu art. 8 din Convenție, a fost respinsă rapid sau chiar în pripă (reclamantul a sesizat instanța administrativă la 26 ianuarie 2007, orele 15 și 11 de minute, și a fost expulzat în Brazilia în aceeași zi, la orele 16 – a se vedea De Souza Ribeiro, citată anterior, pct. 84-100 și, în special, pct. 93-94 și 96).

281. Rezultă că lipsa efectului suspensiv al unei căi de atac împotriva unei decizii de expulzare nu constituie, în sine, o încălcare a art. 13 din Convenție în cazul în care, precum în prezenta cauză, reclamanții nu susțin că există un risc real de încălcare a drepturilor garantate de art. 2 și art. 3 în țara de destinație.

Prin urmare, nu a fost încălcat art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4.

VIII. CU PRIVIRE LA ART. 41 DIN CONVENȚIE

282. În conformitate cu art. 41 din Convenție,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”

A. Prejudiciu

283. Reclamanții solicită 65 000 EUR fiecare, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit. Au susținut că această sumă este justificată ca urmare a gravității încălcărilor ale căror victime au fost și solicită să fie plătită în propriul cont bancar din Tunisia.

284. Guvernul consideră că cererile de reparație echitabilă ale reclamanților „nu sunt acceptabile”.

285. Având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei și concluziile la care a ajuns în ceea ce privește diversele capete de cerere ale reclamanților, Curtea consideră că este necesar să i se acorde fiecărui reclamant suma de 2 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, adică suma totală de 7 500 EUR pentru toți trei.

B. Cheltuieli de judecată

286. Reclamanții solicită, de asemenea, 25.236,89 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fata Curții. Această sumă include: cheltuielile de călătorie efectuate de reprezentanții acestora pentru a se deplasa la Tunis (432,48 EUR); cheltuielile de călătorie efectuate de reprezentanții acestora pentru a participa la ședința în fața Marii Camere (700 EUR); cheltuielile efectuate pentru traducerea observațiilor în fața Camerei (912,03 EUR) și în fața Marii Camere (1 192,38 EUR); costurile aferente consultanței oferite de un avocat specializat în litigiile internaționale privind drepturile omului (3 000 EUR) și un avocat specializat în legislația în domeniul imigrației (3 000 EUR); și onorariile reprezentanților acestora în fața Curții (în total, 16 000 EUR). Reprezentanții reclamanților au menționat că au efectuat plata în avans a acestor cheltuieli și solicită ca suma acordată de Curte cu acest titlu să fie plătită direct în conturile lor bancare respective.

287. Guvernul nu a prezentat observații cu privire la acest aspect.

288. Potrivit jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului lor. În speță și ținând seama de documentele de care dispune și de jurisprudența sa, Curtea consideră excesivă suma totală solicitată cu titlu de cheltuieli de judecată aferente procedurii în fața sa (25 236,89 EUR). Decide să acorde reclamanților în solidar suma de 15 000 EUR cu acest titlu. Această sumă trebuie plătită direct în conturile bancare ale reprezentanților reclamanților (a se vedea, mutatis mutandis, Oleksandr împotriva Ucrainei, nr. 21722/11, pct. 219, CEDO 2013).

C. Dobânzi moratorii

289. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:

1. Hotărăște, în unanimitate, că Guvernul a fost decăzut din dreptul de a invoca neepuizarea căilor de atac interne;

2. Respinge, în unanimitate, excepția preliminară a Guvernului, întemeiată pe inaplicabilitatea în speță a art. 5;

3. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 1 din Convenție;

4. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 2 din Convenție;

5. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 5 § 4 din Convenție;

6. Hotărăște, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție din cauza condițiilor de primire a reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola;

7. Hotărăște, în unanimitate, că nu a fost încălcat art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de primire a reclamanților la bordul navelor Vincent și Audace;

8. Hotărăște, cu șaisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție;

9. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție;

10. Hotărăște, cu șaisprezece voturi la unu, că nu a fost încălcat art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4;

11. Hotărăște, cu cincisprezece voturi la două, că statul pârât trebuie să plătească fiecărui reclamant, în termen de 3 luni, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral;

12. Hotărăște, în unanimitate:

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților în solidar, în conturile bancare ale reprezentanților acestora, în termen de 3 luni, suma de 15 000 EUR (cincisprezece mii de euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit de către reclamanți, pentru cheltuielile de judecată;

(b) de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, această sumă și suma menționată supra la pct. 11 trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;

13. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză și engleză, apoi pronunțată în ședință publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 15 decembrie 2016.

              Johan CallewaertLuis López Guerra
Grefier adjunctPreședinte

La prezenta hotărâre sunt anexate, în conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulament, următoarele opinii separate:

– opinia concordantă a judecătorului Raimondi;

– opinia parțial separată a judecătorului Dedov;

– opinia parțial separată a judecătorului Serghides.

L.L.G.
J.C.

OPINIA CONCORDANTĂ A JUDECĂTORULUI RAIMONDI

1. Sunt de acord pe deplin cu hotărârea pronunțată de Marea Cameră. Deși confirmă, în mai multe privințe, hotărârea Camerei, și anume încălcarea art. 5 § 1, 2 și 4 din Convenție, încălcarea art. 13 coroborat cu art. 3 din Convenție și neîncălcarea art. 3 din Convenție în ceea ce privește condițiile de primire a reclamanților la bordul navelor Vincent și Audace, se abate de la aceasta cu privire la alte aspecte.

2. Aceste aspecte privesc neîncălcarea art. 3 din Convenție, din cauza condițiilor de găzduire a reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola, neîncălcarea art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție, precum și neîncălcarea art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4. Cu privire la aceste trei aspecte, majoritatea membrilor Camerei, printre care m-am numărat și eu, au constatat existența unor încălcări.

3. În urma examinării cauzei de către Marea Cameră, acum sunt convins că aceasta a constatat în mod corect că nu au existat încălcări în privința acestor trei puncte. Prin urmare, mi-am propus să expun, în prezenta opinie, câteva scurte observații cu privire la aceste trei aspecte.

I. Cu privire la neîncălcarea art. 3 din Convenție ca urmare a condițiilor de primire a reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola

4. În ceea ce privește condițiile de găzduire a reclamanților în CSPA din Contrada Imbriacola, Camera a subliniat, mai întâi, că, având în vedere evenimentele legate de „Primăvara arabă”, în 2011, Insula Lampedusa s-a confruntat cu o situație excepțională, caracterizată de fluxuri migratorii majore și o criză umanitară, care au împovărat autoritățile italiene cu o multitudine de obligații și au creat dificultăți organizatorice și logistice (pct. 124-127 din hotărârea Camerei). Cu toate acestea, în opinia Camerei, acești factori nu puteau exonera statul pârât de obligația acestuia de a le garanta reclamanților condiții de detenție compatibile cu respectarea demnității lor umane, ținând seama de termenii absoluți în care este formulat art. 3 din Convenție (pct. 128 din hotărârea Camerei). Camera a considerat, în continuare, în ceea ce privește condițiile de primire în CSPA, că rapoartele întocmite de Comisia extraordinară a Senatului italian, Amnesty International și subcomitetul ad hoc al APCE coroborau acuzațiile reclamanților referitoare la supraaglomerarea și condițiile insalubre generale din CSPA, de unde constatarea încălcării art. 3 din Convenție, în pofida duratei scurte – între două și trei zile – a șederii persoanelor în cauză (pct. 130-136 din hotărârea Camerei).

5. Reanalizând situația în lumina deliberărilor Marii Camere, consider că, într-adevăr, având în vedere caracterul excepțional al situației și alți factori relevanți, cum ar fi vârsta fragedă și starea bună de sănătate a reclamanților și, în special, perioada scurtă de expunere a acestora la condițiile de viață, incontestabil dificile, din centrul din Contrada Imbriacola, este necesar să fie aprobată concluzia majorității, care este în concordanță cu soluția adoptată de Curte în cauza Aarabi împotriva Greciei (nr. 39766/09, pct. 42-51, 2 aprilie 2015), în care un tânăr resortisant libanez a fost ținut în detenție în special în perioada 11-13 iulie 2009, așadar pentru o perioadă foarte scurtă de timp, la sediul pazei de coastă a insulei Chios și în alte centre (în special treisprezece zile în centrul din Mersinidi, detenție care nu a fost criticată în niciunui raport internațional referitor la perioada în litigiu, în cadrul unui raport privind perioadele ulterioare nefiind menționată, de altfel, nicio problemă de igienă).

6. Hotărârea evidențiază situația extrem de dificilă cu care s-au confruntat autoritățile italiene la momentul faptelor, din cauza unui val excepțional de sosiri, precum și a complicațiilor cauzate de revolta care a avut loc în CSPA.

7. Or, așa cum afirmă Marea Cameră, deși constrângerile inerente unei astfel de crize nu pot să justifice, în sine, o încălcare a art. 3, o examinare a faptelor cauzei, făcând abstracție de contextul general în care au avut loc acestea, ar fi cel puțin artificială.

8. Având în vedere această premisă, sunt întru totul de acord cu analiza Marii Camere și concluziile sale cu privire la acest aspect (a se vedea, în special, pct. 187-201 din hotărâre).

II. Cu privire la neîncălcarea art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție

9. În ceea ce privește întrebarea dacă măsura adoptată în speță ar putea fi considerată un caz de expulzare colectivă, interzisă prin art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție, Marea Cameră a oferit un răspuns negativ.

10. La rândul său, Camera a subliniat că reclamanții au făcut obiectul unor decizii de returnare individuale, dar că acestea din urmă fuseseră redactate în termeni identici, singurele diferențe fiind datele cu caracter personal ale persoanelor în cauză. Potrivit Camerei, deși reclamanții au făcut obiectul unei proceduri de identificare, acest lucru nu permitea, în sine, să fie exclusă existența unei expulzări colective în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4. În plus, Camera a observat că deciziile de returnare nu includeau nicio referire la situația personală a persoanelor în cauză și că Guvernul nu a prezentat niciun document care să poată dovedi că avuseseră loc interviuri individuale cu privire la situația specifică a fiecărui reclamant. Camera a ținut seama, de asemenea, de faptul că un număr mare de persoane cu aceeași origine au avut, la momentul faptelor incriminate, aceeași soartă ca și reclamanții și a reamintit că acordul italo-tunisian – care nu a fost făcut public – din aprilie 2011 prevedea returnarea migranților tunisieni aflați în situație de ședere ilegală, prin intermediul unor proceduri simplificate, pe baza simplei identificări a persoanei în cauză de către autoritățile consulare tunisiene. Camera a considerat că aceste elemente erau suficiente pentru a stabili caracterul colectiv al expulzării.

11. Elementele evidențiate de către Cameră nu sunt lipsite de importanță, deoarece mecanismul pus în aplicare permitea, în esență, expulzarea reclamanților doar pe baza apartenenței la un grup, fără ca autoritățile italiene să le solicite în mod specific să prezinte motive care puteau justifica o cerere de protecție internațională.

12. Cu toate acestea, consider, pe de o parte, că analiza faptelor efectuată de Marea Cameră este rezonabilă. În hotărâre se observă că, la momentul primei identificări, care, potrivit Guvernului, a constat în realizarea de fotografii și prelevarea de amprente digitale (supra, pct. 224), sau în orice alt moment pe durata luării lor în custodie în CSPA și la bordul navelor, reclamanții au avut ocazia de a notifica autoritățile cu privire la eventualele motive care justificau șederea lor în Italia sau care se opuneau returnării lor. Hotărârea pune accent, de asemenea, pe faptul că, potrivit afirmației Guvernului (supra, pct. 225) și GIP din Palermo (pct. 25 și 27 din hotărâre), necontestată de reclamanți, 72 de migranți aflați în CSPA din Lampedusa la momentul incendiului și-au exprimat intenția de a depune o cerere de azil, ceea ce a blocat procedura de returnare și a determinat transferarea lor în alte centre de primire. Este adevărat că reclamanții au declarat că circumstanțele lor individuale nu le permiteau să invoce protecția internațională (pct. 222 din hotărâre), dar, așa cum remarcă Marea Cameră, în cadrul unei proceduri de expulzare, posibilitatea de a introduce o cerere de azil constituie o garanție esențială și nu există niciun motiv pentru a se presupune că autoritățile italiene, care au luat în considerare dorința migranților care intenționau să invoce principiul nereturnării, ar fi rămas pasive în cazul în care li s-ar fi prezentat alte obstacole, legitime și justificabile din punct de vedere legal, în calea returnării persoanelor în cauză.

13. Pe de altă parte, principala preocupare a Camerei era protejarea reclamanților împotriva unei expulzări care nu a fost precedată de o analiză riguroasă a situației lor individuale, dar următoarele observații pot oferi asigurări cu privire la acest aspect.

14. În lumina deliberărilor Marii Camere, pot fi de acord cu nivelul de protecție stabilit la pct. 248 din hotărâre, în care se afirmă că art. 4 din Protocolul nr. 4 nu garantează, în orice situație, dreptul la un interviu personal; cerințele acestei dispoziții pot fi îndeplinite, în fapt, atunci când fiecare străin are posibilitatea, reală și efectivă, de a invoca argumente împotriva expulzării sale și acestea sunt examinate în mod corespunzător de către autoritățile statului pârât.

15. Prin urmare, aprob constatarea neîncălcării art. 4 din Protocolul nr. 4 la Convenție.

III. Cu privire la neîncălcarea art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4

16. În ceea ce privește capătul de cerere referitor la încălcarea art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4, majoritatea membrilor Camerei, constatând o încălcare a acestei dispoziții, au subliniat că, în cadrul recursului împotriva deciziilor de returnare, judecătorul de pace putea să aprecieze legalitatea acestora din perspectiva dreptului intern și a Constituției Italiei. Camera a dedus că reclamanții ar fi putut să se plângă de caracterul colectiv al expulzării lor și că nimic nu dovedea că judecătorul de pace nu ar fi luat în considerare examinarea unei astfel de cereri. Este la fel de adevărat că, potrivit Camerei, deciziile de returnare menționau în mod expres că un eventual recurs în fața judecătorului de pace nu avea un efect suspensiv, fapt care părea să contravină jurisprudenței stabilite de Marea Cameră în hotărârea De Souza Ribeiro împotriva Franței [(MC), nr. 22689/07, pct. 82, CEDO 2012].

17. În urma deliberărilor din cadrul Marii Camere, admit fără dificultate că interpretarea acesteia a hotărârii în cauza De Souza Ribeiro împotriva Franței a mers dincolo de necesitățile evidențiate de această jurisprudență.

18. În ceea ce privește lipsa efectului suspensiv al căii de atac, Marea Cameră a arătat că, deși este adevărat că jurisprudența din De Souza Ribeiro pare să stabilească necesitatea de a dispune de o „cale de atac cu efect suspensiv de plin drept [...] în cazul capetelor de cerere întemeiate pe art. 4 din Protocolul nr. 4”, ultima teză a pct. 82 din hotărârea menționată trebuie să fie înțeleasă în lumina conținutului întregului punct, care stabilește obligația statelor de a prevedea o astfel de cale de atac, atunci când persoana în cauză susține că, prin executarea măsurii expulzării, ar fi expusă unui risc real de tratamente contrare art. 3 din Convenție sau de încălcare a dreptului său la viață, protejat de art. 2, dată fiind natura ireversibilă a prejudiciilor care ar putea fi cauzate în cazul materializării riscului. Marea Cameră a observat, de asemenea, că ultima afirmație de la pct. 82 din hotărârea De Souza Ribeiro este coroborată de citarea hotărârilor în cauzele Čonka împotriva Belgiei (nr. 51564/99, pct. 81-83, CEDO 2002‑I), și Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei [(MC), nr. 27765/09, pct. 206, CEDO 2012]. Totuși, aceste două cauze priveau situații în care persoanele în cauză doreau să alerteze autoritățile naționale cu privire la riscul de a fi supuse, în țările de destinație, unor tratamente contrare art. 3 din Convenție, și nu cu privire la natura pretins colectivă a expulzării lor din țara gazdă.

19. Sunt de acord cu această interpretare a jurisprudenței din hotărârea De Souza Ribeiro și concluzia Marii Camere, potrivit căreia, în cazul în care, precum în speță, un reclamant nu susține că, în țara de destinație, ar putea avea loc încălcări ale art. 2 și art. 3 din Convenție, îndepărtarea de pe teritoriul statului pârât nu îl expune unui prejudiciu potențial ireversibil și existența unei căi de atac cu efect suspensiv nu este, prin urmare, necesară pentru a îndeplini cerințele art. 13 din Convenție coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4.

* * *

În concluzie, consider că această hotărâre importantă oferă răspunsuri echilibrate și rezonabile la întrebările dificile ridicate în această cauză, contribuind la consacrarea jurisprudenței Curții referitoare la aspecte esențiale în contextul unei crizei migratorii fără precedent, care, cu siguranță, va continua să alimenteze fluxul de cereri adresate Curții de la Strasbourg. Cererile în materie de imigrație, care sunt deja pendinte și cele care urmează să fie introduse, vor fi examinate de Curte pe baza unor principii jurisprudențiale deosebit de precise și clare, la consolidarea cărora prezenta hotărâre a adus o contribuție remarcabilă.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI DEDOV

(Traducere)

Sunt de acord cu concluzia Curții, prin care a constatat anumite încălcări ale art. 5 din Convenție, din cauza lipsei unui temei legal și a principiului „calității legii”, chiar dacă detenția inițială a migranților era rezonabilă în raport cu normele Convenției, pentru a-i împiedica să intre în țară ilegal [art. 5 § 1 lit. (f)] și autoritățile au respectat toate garanțiile procedurale necesare (cu privire la caracterul arbitrar, aprecierea legalității intrării, aprecierea circumstanțelor individuale și termenele prevăzute). Reclamanții nu au prezentat niciun argument de natură să demonstreze că autoritățile ar fi încălcat principii sau garanții, în special principiul securității juridice, sau că ei înșiși nu ar fi înțeles care era situația lor juridică după sosirea lor.

În consecință, nu pot să consider că „lipsirea de libertate a reclamanților nu a respectat principiul general al securității juridice și nu era compatibilă cu scopul de a proteja persoanele împotriva arbitrariului” (pct. 107 din hotărâre). Aceeași abordare s-ar putea aplica acordurilor bilaterale dintre Italia și Tunisia – indiferent dacă astfel de acorduri au fost sau nu accesibile reclamanților (pct. 102 și 103 din hotărâre) – întrucât aceștia s-au plasat singuri într-o situație ilegală, contrară prezumției dreptului suveran al oricărui stat de a-și controla frontierele.

În plus, într-o situație de criză migratorie, în care mii de migranți ilegali au ajuns în același timp pe coasta italiană, obligația de a limita perioada de detenție la „timpul strict necesar pentru stabilirea identității migrantului și a legalității prezenței sale pe teritoriul italian” (pct. 104 din hotărâre), fără a lua în considerare perioada de timp necesară pentru organizarea măsurilor de expulzare sau pentru a valida restrângerea libertății fiecărui migrant în termen de 48 de ore (pct. 105 din hotărâre), autorităților li se impune o sarcină excesivă.

În plus, autoritățile au oferit reclamanților asistența necesară pentru a le salva viața. Cu toate acestea, ei au refuzat să coopereze cu autoritățile și au cauzat inconveniente altor persoane care locuiau legal în Italia, prin participarea la o revoltă care a provocat tulburări masive.

Cu toate acestea, având în vedere că Guvernul pârât nici măcar nu a recunoscut existența detenției, se poate considera oportun ca autorităților italiene să li se transmită de către Curte un semnal cu privire la necesitatea îmbunătățirii calității legislației. În prezent, autoritățile au posibilitatea de a stabili aceleași garanții procedurale pentru orice măsură legitimă adoptată în temeiul 5 § 1 lit. f) din Convenție, în contextul procedurilor de expulzare sau de extrădare ori, precum în speță, cu scopul de a împiedica intrarea ilegală în țară a migranților.

Pentru motivele expuse mai sus, am votat împotriva acordării reclamanților a unei despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral.

OPINIA PARȚIAL SEPARATĂ A JUDECĂTORULUI SERGHIDES

(Traducere)

1. Singura concluzie a majorității, cu care, spre regretul meu, nu pot să fiu de acord, este constatarea neîncălcării art. 4 din Protocolul nr. 4, interpretat separat sau coroborat cu art. 13 din Convenție. La fel ca majoritatea, consider că termenul „expulzare”, care figurează la art. 4 din Protocolul nr. 4, „trebuie să fie interpretat în sensul generic recunoscut în limbajul curent (a alunga pe cineva dintr-un loc)” (pct. 243-244 din hotărâre) și, prin urmare, aprob, de asemenea, decizia majorității de a respinge argumentul Guvernului potrivit căruia art. 4 din Protocolul nr. 4 nu se aplică în speță, pe motiv că reclamanții au făcut obiectul unei „returnări cu escortarea până la frontieră” (în temeiul acordurilor bilaterale dintre Italia și Tunisia) și nu unei „expulzări”.

2. Este necesar să se sublinieze, de la bun început, că Protocolul nr. 4 a intrat în vigoare în privința Italiei la 27 mai 1982.

3. Sunt de acord cu raționamentul următor, prezentat de Cameră în hotărârea sa (pct. 156-157), potrivit căreia a avut loc o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4:

„156. Cu toate acestea, în viziunea Curții, simpla instituire a unei proceduri de identificare nu este suficientă pentru a se exclude existența unei expulzări colective. Aceasta consideră, de asemenea, că mai multe elemente conduc la concluzia că, în speță, expulzarea criticată avea într-adevăr un caracter colectiv. În special, deciziile de returnare nu conțin nicio referire la situația personală a persoanelor în cauză; Guvernul nu a prezentat niciun document de natură să demonstreze că, înainte de adoptarea acestor decizii, ar fi avut loc interviuri individuale cu privire la situația specifică a fiecărui reclamant; un număr mare de persoane de aceeași origine au avut, la momentul faptelor incriminate, aceeași soartă ca a reclamanților; acordurile bilaterale cu Tunisia (supra, pct. 28-30) nu au fost făcute publice și prevedeau repatrierea migranților tunisieni în situație de ședere ilegală prin intermediul unor proceduri simplificate, pe baza simplei identificări a persoanei în cauză de către autoritățile consulare tunisiene.

157. Aceste aspecte îi sunt suficiente Curții pentru a exclude existența unor garanții suficiente care să demonstreze luarea în considerare veritabilă și diferențiată a situației individuale a fiecărei persoane în cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Čonka, citată anterior, pct. 61-63).”

A. Cu privire la aspectul dacă procedura de readmisie simplificată, prevăzută în acordurile dintre Italia și Tunisia, a fost urmată în speță

4. Reiese în mod clar din hotărâre (pct. 250) că a doua procedură de identificare la care au fost supuși reclamanții, înainte de îmbarcarea la bordul avioanelor cu destinația Tunis, a fost efectuată de către consulul tunisian și nu de către un reprezentant al autorităților italiene. Acest lucru era conform tocmai cu procedura simplificată, bazată pe o simplă identificare a persoanei vizate de către autoritățile consulare tunisiene, în temeiul acordurilor bilaterale încheiate cu Tunisia și astfel cum s-a menționat în pasajul citat anterior din hotărârea Camerei (pct. 156).

5. În procesul-verbal al unei reuniuni care a avut loc în Tunis între ministrul de interne al Republicii Tunisiene și ministrul de interne al Republicii Italiene, la 4 și 5 aprilie 2011 (anexa 2b la cererea de retrimitere a cauzei, pct. 2), s-a convenit, în special, că „[î]n cazul resortisanților tunisieni care vor sosi în Italia după semnarea prezentului proces-verbal, verificarea cetățeniei tunisiene se va efectua pe baza unei proceduri simplificate privind locul sosirii în Italia”. Acordul din 2011 completează un acord bilateral anterior, prevăzut în cadrul unui schimb de note din 6 august 1998 (nota verbală, anexa 2 la cererea de retrimitere a cauzei). Acest text mai complet, intitulat „Readmisia resortisanților din cele două țări” (Partea a II-a, pct. 1) prevede că următoarele elemente au fost convenite între cele două state:

„Fiecare parte se angajează să readmită pe teritoriul său, la cererea celeilalte părți și fără formalități, a oricărei persoane care nu îndeplinește condițiile de intrare sau de ședere aplicabile pe teritoriul statului solicitant, în măsura în care s-a stabilit sau urmează să se stabilească, prin procedura de identificare, că aceasta deține cetățenia statului solicitat”.”

În temeiul pct. 5 din aceeași parte a notei verbale, nu există nicio obligație juridică de a organiza un interviu cu persoana în cauză, având în vedere că, aparent, este vorba despre o măsură excepțională, lăsată la discreția autorității consulare a statului solicitat (în speță, Tunisia), cu scopul de a stabili cetățenia migrantului:

„În cazul în care autoritatea consulară a statului solicitat consideră că, în orice caz și pe lângă mijloacele de identificare prevăzute la prezentul punct, este necesar să asculte persoana [...] în măsura în care este posibil [...]. În cazul în care este posibil ca, pe baza acestei audieri, să se stabilească cetățenia, permisul de liberă trecere va fi emis fără întârziere”.”

Nici acordul din 2011 nu face referire la vreun interviu obligatoriu, prevăzând doar că „readmisia trebuie să fie efectuată, în toate situațiile, în prezența autorității consulare tunisiene”.

6. Astfel cum menționează în mod întemeiat reclamanții, în observațiile lor din 22 aprilie 2016 (pct. 64), aceștia au fost „returnați în Tunisia exclusiv pe baza identificării acestora ca resortisanți tunisieni și fără ca situația lor personală să fi fost examinată în mod corespunzător”. Acest lucru rezultă, de asemenea, din aspectele recunoscute de Guvern în cererea de retrimitere a cauzei în fața Marii Camere (pct. 10), care se citește astfel (pasaj marcat cu caractere aldine în textul original):

„Având în vedere acordurile menționate anterior, Guvernul subliniază că există neconcordanțe în cadrul hotărârii în sine, în special în ceea ce privește interpretarea și aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4, intitulat „Interzicerea expulzărilor colective de străini” – care, în speță, nu a fost încălcat, întrucât reclamanții (care nu au fost nici arestați și nici deținuți) au fost returnați în conformitate cu procedura simplificată, prevăzută de acordurile menționate anterior, după cum au observat în mod corect judecătorii Sajó și Vucinić, în opinia parțial separată a acestora, anexată la hotărârea Camerei.”

7. Din aceste acorduri bilaterale și din anexele la Nota verbală, ale căror texte sunt, de asemenea, anexate la cererea Guvernului de retrimitere a cauzei, reiese în mod evident că acordurile în cauză aveau ca scop consolidarea cooperării dintre cele două țări, prin readmisia pe teritoriile lor respective a tuturor persoanelor care nu îndeplineau condițiile de intrare și de ședere, doar pe baza cetățeniei, fără nicio altă formalitate sau interviu individual de fond, precum și fără asistența unui avocat. În măsura în care un acord bilateral nu prevede obligativitatea desfășurării unor interviuri individuale în cadrul unei expulzări colective a unor străini, consider că acesta încalcă dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 4. Cu tot respectul cuvenit majorității, a existat într-adevăr o astfel de încălcare în speță, întrucât au fost respectate aceste acorduri bilaterale și nu dispozițiile art. 4 din Protocolul nr. 4, având drept rezultat faptul că autoritățile competente nu au desfășurat interviuri individuale. Încălcarea este cu atât mai flagrantă cu cât acordul bilateral din 5 aprilie 2011 nu fusese făcut public (pct. 37 din hotărâre) și reclamanții nu au știut motivul pentru care nu fuseseră desfășurate interviuri individuale. În conformitate cu jurisprudența Curții, statul rămâne răspunzător, din perspectiva Convenției, pentru angajamentele asumate în temeiul tratatelor, ulterior intrării în vigoare a Convenției [Al-Saadoon și Mufdhi împotriva Regatului‑Unit, nr. 61498/08, pct. 128, CEDO 2010, și Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, pct. 154, CEDO 2005‑VI].

8. Italia nu a formulat nici o rezervă sau o declarație referitoare la art. 4 din Protocolul nr. 4. Singura rezervă exprimată de Italia cu privire la acest Protocol se referă la art. 3 din acesta, care nu era aplicabil în speță și care, în orice caz, nu privea decât familia regală și a fost retras la 12 noiembrie 2012. Faptul că Italia nu a formulat nicio rezervă sau declarație cu privire la expulzările colective ale resortisanților tunisieni, pe baza acordurilor sale bilaterale cu Tunisia, nu îi permite să acționeze în prezenta cauză în temeiul acestor acorduri, mai degrabă decât în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4.

9. Astfel cum a observat în mod întemeiat James Crawford (judecător la Curtea Internațională de Justiție), „expulzarea colectivă a străinilor constituie o încălcare gravă a dreptului internațional” (James Crawford, „Chance, Order, Change: The Course of International Law”, Collected Courses of the Hague Academy of International Law, vol. 365, Leiden/Boston, 2013, p. 208, pct. 350). În special, acesta a formulat următoarele observații:

„În principiu, un stat are dreptul de a stabili cine poate intra pe teritoriul acestuia, sub rezerva unor restricții de ordin juridic. Printre acestea, expulzarea colectivă a străinilor constituie o încălcare gravă a dreptului internațional, și art. 4 este formulat ca o interdicție absolută și inderogabilă. Ca atare, această dispoziție trebuie să fie interpretată în mod restrictiv și exact”.

B. Cu privire la aspectul dacă obligația procedurală de a desfășura interviuri individuale în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 este imperativă și dacă dreptul procedural corespunzător este absolut

10. Majoritatea subliniază că „art. 4 din Protocolul nr. 4 nu garantează, în orice situație, dreptul la un interviu personal” și că „cerințele acestei dispoziții pot fi îndeplinite atunci când un străin are posibilitatea, reală și efectivă, de a invoca argumente împotriva expulzării sale și acestea sunt examinate în mod corespunzător de către autoritățile statului pârât” (pct. 248 din hotărâre). În plus, aceasta observă că „nici în memoriile lor, nici în cadrul ședinței desfășurate în fața sa [...], reprezentanții reclamanților nu au fost în măsură să furnizeze vreun motiv de fapt și/sau de drept, care, în temeiul dreptului național sau internațional, ar fi putut justifica șederea clienților lor pe teritoriul italian și să împiedice returnarea lor”. În continuare, majoritatea observă că „acest lucru permite să fie pusă la îndoială utilitatea unui interviu individual în speță” (pct. 253 din hotărâre).

11. Cu toate acestea, sunt de părere că, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4, obligația procedurală a autorităților naționale competente, de a realiza un interviu personal, este indispensabilă. Aceasta permite atingerea obiectivului acestei dispoziții. În mod evident, constituie o garanție care trebuie să fie aplicată fără excepție și nu afectează interdicția formulată în termeni absoluți. Interdicția privind expulzările colective, consacrată la acest articol, este, în esență: a) o interzicere a arbitrarului; și b) o interzicere a discriminării. Prin însăși natura lor, expulzările colective de străini sunt prezumate a fi arbitrare și discriminatorii, cu excepția cazului în care, desigur, fiecărui străin i se garantează că obligația procedurală va fi îndeplinită în statul membru în cauză.

12. Cu tot respectul cuvenit colegilor mei reprezentând majoritatea, nu pot fi de acord cu interpretarea art. 4 din Protocolul nr. 4, adoptată de aceștia, din următoarele motive:

a) această interpretare se îndepărtează de jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia scopul art. 4 din Protocolul nr. 4 este să interzică statelor, în toate cazurile, să efectueze expulzări colective de străini, fără a examina, prin intermediul procedurii interviului individual, circumstanțele personale ale fiecăruia dintre aceștia. Cu alte cuvinte, această interpretare nu ține seama de caracterul imperativ al obligației procedurale a autorităților de a desfășura interviuri individuale în toate situațiile care intră sub incidența art. 4 din Protocolul nr. 4. Acest lucru poate avea următoarele consecințe: i) autorităților competente li s-ar oferi posibilitatea de a decide să nu mențină statul de drept, și anume să nu își îndeplinească obligația procedurală care le revine, în detrimentul respectării principiilor efectivității și securității juridice; ii) punerea în aplicare a garanțiilor prevăzute de Convenție ar fi lăsată exclusiv la discreția poliției sau autorităților competente în materie de imigrație, împotriva cărora este îndreptată acuzația de neîndeplinire a obligațiilor, și, prin urmare, rolul de supraveghere al Curții ar deveni mai dificil, sau chiar imposibil și inutil; iii) nu s-ar ține seama de necesitatea de a proteja străinii implicați într-o cauză privind o expulzare colaterală împotriva oricărui risc de arbitrariu sau de abuz de putere; și iv) străinii, chiar și cei care se confruntă cu încălcări ale art. 2 și art. 3 din Convenție, ar fi descurajați să se apropie de frontierele țărilor europene, știind că, în aceste țări, garanțiile procedurale sunt lăsate la discreția autorităților.

b) sarcina probei care revine statului, de a demonstra că a avut loc un interviu individual în temeiul dispozițiilor art. 4 din Protocolul nr. 4 este, prin urmare, inversată și transferată străinului în cauză, care ar trebui să demonstreze că există o posibilitate reală și efectivă de a obține o protecție juridică internațională sau alt tip de protecție juridică, chiar dacă acest lucru nu este impus la art. 4 din Protocolul nr. 4.

c) această interpretare supune dreptul procedural absolut, de care beneficiază un străin în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, care îi garantează o protecție împotriva expulzării colective, condiției ca respectivul străin să aibă o posibilitate reală și efectivă de a obține o protecție juridică internațională sau un alt tip de protecție juridică. Cu alte cuvinte, această interpretare adaugă o excepție sau o limitare implicită acestei dispoziții, ceea ce face ca garanția să devină inaplicabilă oricărui străin care nu poate să prezinte, într-un mod considerat satisfăcător de către autoritățile competente în materie de imigrație, o cerere credibilă de protecție juridică internațională.

d) această interpretare limitează în mod substanțial, atât ratione personae, cât și ratione materiae, sfera de aplicare a interdicției formulate în termeni absoluți la art. 4 din Protocolul nr. 4, precum și aplicarea acestei dispoziții, aducând astfel atingere scopului, obiectului și eficacității acesteia și subminând nivelul de protecție pe care aceasta îl oferă. Astfel cum se va arăta în continuare, aceasta urmărește să interzică, în termeni absoluți, expulzările simultane și globale ale străinilor care sunt membri ai aceluiași grup, doar pe baza apartenenței lor la grupul respectiv, a religiei sau a cetățeniei lor, fără ca autoritățile competente să ia în considerare circumstanțele fiecărui străin, prin intermediul procedurii interviului individual. Un interviu individual este important, deoarece aceasta este cea mai bună modalitate de a respecta obiectivul art. 4 din Protocolul nr. 4, și anume evitarea situațiilor în care ființe umane sunt tratate asemenea unei turme de animale, în cadrul expulzărilor colective globale, care aduc atingere demnității umane.

e) această interpretare supune obligația procedurală, care stă la baza interdicției privind expulzările colective, prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 4, existenței unei obligații materiale care nu este impusă de dispoziția respectivă, privând astfel prima obligație de orice efect util. Cu alte cuvinte, aceasta nu ține seama de faptul că, fără desfășurarea unui interviu individual, garanția procedurală dispare și Curtea admite argumentul statului pârât, potrivit căreia reclamanții nu aveau niciun drept material de a prezenta argumente împotriva măsurii în cauză sau nu au prezentat nicio cerere, deși aveau posibilitatea de a face acest lucru. Or, se ignoră faptul că absența unei cereri explicite de azil sau de protecție internațională nu ar trebui să exonereze statul de obligația sa procedurală.

f) limitând aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4 la persoanele care au o posibilitate reală și efectivă de a obține o protecție juridică internațională sau alt tip de protecție juridică, majoritatea nu ține seama de faptul că această dispoziție, spre deosebire de art. 2 § 1 din același Protocol, care se limitează la persoane care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, este aplicabilă indiferent dacă străinii în cauză au intrat legal sau ilegal pe teritoriul unui stat și, în cazul unei intrări legale, indiferent dacă migrantul în cauză a rămas sau nu în situația ilegală. Conform explicațiilor de mai jos, art. 4 din Protocolul nr. 4 se aplică în principal străinilor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat.

g) în sfârșit, interpretarea în cauză privează art. 4 din Protocolul nr. 4 de garanția sa procedurală, în mod absolut, anulând scutul de protecție al dreptului procedural.

13. Majoritatea sprijină teza Guvernului potrivit căreia reclamanții au beneficiat într-adevăr de un interviu personal, deși, la pct. 156 din hotărârea sa, Camera a considerat că nu exista nicio probă care să susțină afirmația generală a Guvernului, potrivit căreia fiecare situație fusese evaluată în mod individual, și, în plus, în ciuda faptului că Guvernul nu a contestat această concluzie a Camerei în cererea sa de retrimitere a cauzei. Reclamanții subliniază, în mod întemeiat, în observațiile lor (citate anterior, pct. 80) că, întrucât Guvernul nu a contestat concluzia respectivă, Curtea ar fi trebuit să considere că acesta a recunoscut faptele, astfel cum au fost prezentate în hotărârea Camerei.

14. Indiferent de ceea ce se afirmă la punctul precedent – care va fi discutat în detaliu mai jos – Guvernul nu a prezentat nicio dovadă care să demonstreze că au avut loc interviuri individuale, ci s-a limitat la afirmații generale, vagi, neîntemeiate și neconvingătoare.

15. Ar trebui remarcat faptul că garanția procedurală a art. 4 din Protocolul nr. 4 se aplică numai cauzelor care privesc expulzări colective de străini, nu și cazurilor în care un străin a intrat singur pe teritoriul unui stat, nu în calitate de membru al unui grup sau ca parte dintr-un grup (expulzare individuală). Dimpotrivă, art. 3 § 2 din Protocolul nr. 4 prevede interzicerea privării unei persoane de dreptul de a intra și de a circula pe teritoriul statului al cărui cetățean este. Astfel, în opinia mea, art. 4 din Protocolul nr. 4 are, în sine, scopul de a interzice expulzările colective de străini și nu de a garanta, astfel cum a decis majoritatea, că orice străin care intră într-un stat trebuie, cel puțin, să fie în măsură să se bazeze pe o protecție juridică internațională sau de alt tip, sau pe principiul nereturnării.

16. În cadrul observațiilor prezentate în fața Curții (citate anterior, pct. 127), reclamanții afirmă – exprimându-și totodată speranța că acest lucru nu se va întâmpla – că, în cazul în care Curtea nu ar confirma „necesitatea ca orice formă de îndepărtare a străinului, indiferent de statutul său juridic, să fie pusă în aplicare numai după desfășurarea unui interviu individual între persoana în cauză și autorități”, s-ar ajunge la „un regres major și nemotivat, în ceea ce privește protecția drepturilor omului în materie de expulzări”. Consider că această observație este corectă, în special dacă se ia în considerare abordarea evolutivă sau dinamică a Curții în ceea ce privește interpretarea altor dispoziții ale Convenției. Curtea a afirmat în mod repetat că Convenția este un „instrument viu”, adoptând o interpretare largă a acesteia, de natură să extindă drepturile și libertățile fundamentale. În speță, majoritatea adoptă totuși o interpretare restrictivă în privința esenței unui drept procedural absolut, spre deosebire de abordarea Curții în privința unui alt drept absolut, și anume dreptul de a nu fi supus torturii sau pedepselor ori tratamentelor inumane sau degradante, în temeiul art. 3 [a se vedea, printre altele, Tyrer împotriva Regatului Unit, 25 aprilie 1978, pct. 81, seria A nr. 26, și Bouyid împotriva Belgiei (MC), nr. 23380/09, pct. 90, CEDO 2015]. O astfel de interpretare a art. 4 din Protocolul nr. 4 este, în opinia mea, contrară modului de formulare și obiectului dispoziției în cauză și se îndepărtează de jurisprudența anterioară a Curții.

17. Ideea potrivit căreia Convenția este un instrument viu, coroborată cu principiul efectivității („efect util”, „ut res magis valeat quam pereat”), care reprezintă „fundația” unei interpretări evolutive (astfel cum a fost descrisă de R.C.A. White și C. Ovey (editori) în: Jacobs, White și Ovey, The European Convention on Human Rights (ediția a cincea, Oxford, 2010, p. 73 și urm.), fac obiectul unei trimiteri speciale a Curții în cauza Hirsi Jamaa și alții împotriva Italiei [(MC), nr. 27765/09, pct. 175, CEDO 2012], atunci când aceasta abordează art. 4 din Protocolul nr. 4:

„[...] este important să se țină seama de scopul și sensul dispoziției în cauză, care, la rândul lor, trebuie să fie analizate în lumina principiului, bine stabilit în jurisprudența Curții, potrivit căruia Convenția este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina condițiilor actuale [a se vedea, de exemplu, Soering, citată anterior, pct. 102, Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, seria A nr. 45, X, Y și Z împotriva Regatului Unit, 22 aprilie 1997, Culegere 1997-II, V. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24888/94, pct. 72, CEDO 1999-IX, Matthews împotriva Regatului Unit (MC), nr. 24833/94, pct. 39, CEDO 1999-I]. În plus, sunt esențiale interpretarea și aplicarea Convenției într-un mod care permite ca garanțiile să fie concrete și efective, nu teoretice și iluzorii [Airey împotriva Irlandei, 9 octombrie 1979, pct. 26, seria A nr. 32, Mamatkoulov și Askarov împotriva Turciei (MC), nr. 46827/99 și 46951/99, pct. 121, CEDO 2005-I, Leyla Şahin împotriva Turciei (MC), nr. 44774/98, pct. 136, CEDO 2005-XI].”

Chiar dacă pasajul de mai sus, menționat de reclamanți în observațiile lor (citate anterior, pct. 81) se referă la o problemă de interpretare a art. 4 din Protocolul nr. 4, este necesar să se realizeze o interpretare efectivă similară în ceea ce privește chestiunea în cauză.

18. Caracterul efectiv al art. 4 din Protocolul nr. 4, ca în cazul oricărei alte dispoziții din Convenție, este garantat ținându-se cont cu bună-credință de obiectul și scopul său. Conform observației pertinente a Comisiei de Drept Internațional, conținută în raportul acesteia din 1966 (Anuarul Comisiei de Drept Internațional, 1966, vol. II, p. 219, pct. 6):

„Atunci când un tratat poate avea două interpretări, dintre care una permite și cealaltă nu permite producerea efectelor dorite, buna-credință și necesitatea realizării scopului și obiectului tratatului impun adoptarea primei interpretări.”

În opinia mea, buna-credință, precum și obiectul și scopul art. 4 din Protocolul nr. 4 impun desfășurarea unor interviuri individuale în mod sistematic în toate cauzele care privesc expulzări colective. Nu există nicio îndoială că statele au obligația să acționeze cu bună-credință atunci când fac uz de puterea de a expulza grupuri de străini.

19. Ar trebui remarcat, de asemenea, în această privință, observația foarte pertinentă a profesorului Rudolph Bernhardt, fost președinte al Curții, în articolul său intitulat „Evolutive Treaty Interpretation, Especially of the European Convention on Human Rights” (Culegere germană de drept internațional, vol. 42 (1999), pag. 11, 14):

„Aceste articole [31 și 32] din Convenția de la Viena [cu privire la dreptul tratatelor] sunt remarcabile din mai multe puncte de vedere. În primul rând, unul dintre principiile de interpretare a tratatelor, invocate adesea în manualele mai vechi, și anume principiul potrivit căruia tratatele ar trebui interpretate în mod restrictiv și în favoarea suveranității statelor, in dubio mitius, nu este nici măcar menționat. Acest principiu nu mai este relevant, nu este menționat nici în Convenția de la Viena, nici în jurisprudența recentă a curților și tribunalelor internaționale. În consecință, obligațiile care decurg din tratate nu trebuie, în cazul în care există îndoieli și în principiu, să fie interpretate în favoarea suveranității statelor membre. În mod evident, această concluzie poate avea consecințe semnificative pentru tratatele privind drepturile omului. Orice protecție efectivă a libertăților individuale limitează suveranitatea statelor și aceasta nu are, în niciun caz, prioritate în cazul în care există îndoieli. Dimpotrivă, obiectul și scopul tratatelor privind drepturile omului pot conduce adesea la o interpretare mai largă a drepturilor individuale, pe de o parte, și la restricții privind activitățile statului, pe de altă parte.”

În plus, la pagina 16 din respectivul articol, acesta face, de asemenea, următoarea observație cu privire la obiectul și scopul unui tratat:

„Obiectul și scopul unui tratat joacă, astfel cum o demonstrează citatele precedente, un rol central în ceea ce privește interpretarea sa. Această referire la obiect și scop poate fi înțeleasă în sensul creării unui anumit dinamism.”

20. În cauza Hirsi Jamaa și alții (citată anterior, pct. 177), Curtea s-a exprimat clar:

„Curtea a observat deja că, potrivit jurisprudenței consacrate a Comisiei și Curții, scopul art. 4 din Protocolul nr. 4 este de a evita ca statele să poată îndepărta un anumit număr de străini fără examinarea situației lor personale și, prin urmare, fără a le permite să își prezinte argumentele împotriva măsurii adoptate de autoritatea competentă.”

Din declarația de mai sus (în special din expresiile categorice „fără examinarea” și „fără a le permite”), care reflectă principiul jurisprudențial în vigoare în prezent, reiese că obligația procedurală în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 este imperativă și nu lasă statului nicio marjă de apreciere de a nu o exercita (a se observa folosirea expresiei „[...] de a evita ca statele să poată îndepărta [...]”, subliniere adăugată). În cazul expulzărilor colective, orice străin este titularul unui drept procedural autonom. Această dispoziție și jurisprudența aferentă nu afectează fondul cauzei, nici consecințele care rezultă din îndeplinirea obligației procedurale. În plus, în conformitate cu pasajul de mai sus, un străin își poate prezenta argumentele împotriva măsurii adoptate de către autoritatea relevantă și acest lucru nu se aplică doar în cazul în care există o posibilitate efectivă de a prezenta argumente împotriva expulzării, de exemplu în cadrul unei proceduri de azil. Absența unui interviu individual, precum în speță, implică în mod automat o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4. Este irelevantă afirmația avocaților reclamanților din cursul ședinței, și anume că „circumstanțele individuale ale reclamanților nu le permiteau să invoce protecția internațională și principiul nereturnării” (pct. 222 din hotărâre). În opinia mea, aceasta nu poate compromite direcția de apărare a reclamanților, deoarece, în opinia lor, era important să beneficieze de un interviu și să aibă dreptul de a-și prezenta argumentele împotriva măsurii adoptate, indiferent dacă aveau sau nu argumente și, în cazul în care aveau, indiferent dacă acestea erau sau nu valabile, având în vedere faptul că, la momentul respectiv, nu dispuneau de asistență din partea unui avocat pentru a li se explica drepturile. La ședință, avocații lor au declarat că nu erau în măsură să precizeze temeiul legal pe care clienții lor l-ar fi putut invoca pentru a justifica prelungirea șederii lor în Italia. Și aceasta era, în mod evident, o declarație sinceră, dat fiind că reclamanții nu au solicitat a posteriori permisiunea de a rămâne în Italia sau să dispună de o cale de atac în acest scop. Aceștia s-au limitat la a contesta în fața Curții nerespectarea de către autoritățile italiene a obligațiilor procedurale care le revin în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4.

21. În hotărâre (pct. 237), în partea intitulată „Principiile stabilite în jurisprudența Curții”, se afirmă în mod întemeiat că:

„[î]n conformitate cu jurisprudența Curții, prin expulzare colectivă trebuie să se înțeleagă «orice măsură care obligă străinii, ca grup, să părăsească o țară, cu excepția cazului în care o astfel de măsură este adoptată în urma și pe baza unei examinări rezonabile și obiective a situației particulare a fiecăruia dintre străinii care alcătuiesc grupul» [...]”.

Desigur, o examinare nu poate fi „obiectivă și rezonabilă”, potrivit formulării utilizate în acest fragment, în absența unui interviu individual realizat de către autorități.

22. Interdicția privind expulzările colective, prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 4, se referă doar la procedură și nu la motivele de fond care justifică expulzarea. Spre deosebire de art. 1 § 2 din Protocolul nr. 7, care prevede motivele care autorizează în mod necondiționat expulzarea individuală a străinilor care locuiesc legal pe teritoriul unui stat (adică expulzări „necesar[e] în interesul ordinii publice” sau care „se întemeiază pe motive de securitate națională”), art. 4 din Protocolul nr. 4 nu conține o dispoziție similară, ci doar consacră o interdicție privind expulzările colective.

23. Chiar presupunând că art. 4 din Protocolul nr. 4 ar garanta, pe lângă un drept procedural, și un drept material, care impune autorităților naționale, în mod simetric, o obligație procedurală și o obligație materială, o încălcare a obligației procedurale ar fi suficientă pentru a determina o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4. Acesta este cazul altor dispoziții ale Convenției, de exemplu art. 2, art. 3 și art. 8, în privința cărora jurisprudența este clară: aceste dispoziții garantează atât drepturi materiale, cât și drepturi procedurale, și obligațiile corespunzătoare ale statului sunt distincte, independente și autonome. De exemplu, în cauza Celniku împotriva Greciei (nr. 21449/04, pct. 54, 59 și 70, 5 iulie 2007), Curtea a constatat o încălcare a art. 2 din Convenție numai sub aspect procedural, nu și sub aspect material.

24. Reclamanții susțin în mod întemeiat în observațiile lor (citate anterior, pct. 126) că interpretarea art. 4 din Protocolul nr. 4 era conformă cu dreptul internațional cutumiar și cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în sensul că străinii au dreptul de a-și exprima punctul de vedere cu privire la legalitatea șederii lor. Acest argument poate fi susținut de principiul „coerenței externe”, conform căruia „un tratat nu poate fi interpretat într-un vid, ci trebuie analizat ca parte a unui sistem juridic mai amplu” [Daniel Rietiker, „The Principle of ‘Effectiveness’ in the Recent Jurisprudence of the European Court of Human Rights: Its Different Dimensions and Its Consistency with Public International Law – No Need for the Concept of Treaty Sui Generis” (Principiul efectivității în jurisprudența recentă a Curții Europene a Drepturilor Omului: diversele sale dimensiuni și compatibilitatea sa cu dreptul internațional public – conceptul de tratat sui generis nu este necesar), Nordic Journal of International Law, vol. 79, nr. 2 (2010), p. 271]. Trebuie subliniat faptul că, în conformitate cu art. 31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, „[s]e va ține seama, odată cu contextul: [...] c) de orice regulă pertinentă de drept internațional aplicabilă relațiilor dintre părți.”

25. Toate părțile terțe care au intervenit în procedura în fața Marii Camere au prezentat argumente convingătoare, în sensul interpretării de către reclamanți a art. 4 din Protocolul nr. 4. Coaliția franceză pentru dreptul de azil „consideră că hotărârea Camerei se înscrie în logica jurisprudenței Curții [...] și este conformă cu practica altor organisme internaționale” (pct. 230 din hotărâre). Adaugă că [această obligație] le revine statelor chiar și în absența unei cereri de azil explicite. Expulzarea migranților, fără o examinare riguroasă a situației lor individuale, ar crește considerabil riscul de returnare către o țară care nu este sigură” (pct. 230 din hotărâre). Centrul McGill a observat în mod pertinent că, „din examinarea jurisprudenței Curții ar reieși că există o prezumție de expulzare «colectivă», în cazul unei îndepărtări a străinilor ca grup. Astfel, statul membru ar avea obligația să dovedească faptul că a asigurat o procedură echitabilă și adaptată fiecărei persoane expulzate, realizând o examinare rezonabilă și obiectivă a situației sale particulare” (pct. 233 din hotărâre). În cele din urmă, Centrul AIRE și ECRE au făcut în mod corect următoarele observații (pct. 235 din hotărâre):

„[...] faptul că un stat este considerat o «țară sigură» nu înseamnă în mod necesar că orice persoană poate fi returnată pe teritoriul acestui stat. Înainte de a pune în aplicare măsura returnării, ar trebui să fie efectuată o evaluare individuală, iar faptul că reclamanții nu au susținut că există un risc de încălcare a art. 2 și/sau art. 3 din Convenție, în cazul returnării în Tunisia, este lipsit de relevanță. [...] Pe de altă parte, dreptul unui migrant de a fi ascultat și de a-și face cunoscut punctul de vedere în mod eficient, înainte de adoptarea unei decizii privind expulzarea acestuia, a fost confirmat de CJUE în hotărârile în cauzele Khaled Boudjlida și Sophie Mukarubega, citate anterior [...]”.

26. Din elementele de mai sus se poate concluziona că, pentru a îndeplini obligația care îi revine în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, un stat trebuie, înainte de toate, să îl pună în aplicare prin procedura interviului individual.

B. Cu privire la întrebarea dacă obligația procedurală de a desfășura interviuri individuale în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost într-adevăr respectată

27. În ceea ce privește situația de fapt, majoritatea acceptă declarația Guvernului, potrivit căreia au avut loc interviuri cu reclamanții, în prezența unui interpret sau a unui mediator cultural, interviuri ale căror transcrieri au fost însă distruse de incendiul provocat în timpul unei revolte, și respinge afirmația reclamanților potrivit căreia aceștia nu au beneficiat de niciun interviu personal. Cu tot respectul cuvenit, majoritatea face această constatare fără a lua în considerare faptul că sarcina probei cu privire la existența unui interviu individual îi revenea Guvernului, care nu a prezentat niciun element de probă în această privință în fața Curții, și fără a ține seama de concluzia Camerei cu privire la acest aspect în favoarea reclamanților, concluzie necontestată de Guvern în cererea sa de retrimitere a cauzei.

28. Majoritatea consideră plauzibilă explicația oferită de Guvern, conform căreia fișele de informații privind reclamanții au fost distruse în incendiu, și consideră că este rezonabil să se presupună că, întrucât mai mulți specialiști lucrau la centrul de primire inițială și cazare (CSPA), este probabil ca aceste persoane să fi intervenit pentru a facilita comunicarea și înțelegerea reciprocă între migranți și autoritățile italiene.

29. Presupunând că alegația Guvernului, potrivit căreia documentele în cauză au dispărut în incendiul din 20 septembrie 2011, este adevărată, întrucât reclamanții au mai rămas cel puțin o săptămână în Italia, autoritățile italiene ar fi trebuit să desfășoare un alt interviu și ar fi trebuit să întocmească un nou raport – obligație pe care, în mod evident, nu au îndeplinit-o. Dimpotrivă, cea de-a doua identificare a reclamanților, înainte de plecarea acestora, a fost efectuată de un reprezentant al unui stat terț și nu de către autoritățile italiene (pct. 250 din hotărâre). Guvernul nu a furnizat nicio explicație referitoare la motivul pentru care aceste autorități nu au organizat un al doilea interviu, având în vedere că transcrierile primului interviu au fost distruse în incendiu. Presupunând că, la momentul faptelor, autoritățile s-au confruntat cu unele dificultăți administrative din cauza revoltei, acestea ar fi trebuit să suspende procesul de expulzare până când erau în măsură să organizeze din nou interviuri individuale.

30. În deciziile de returnare relevante (al căror text este redat la pct. 19 din hotărâre) apare doar o referire la identificarea reclamanților, fără să se menționeze nimic despre un interviu individual, ceea ce constituie un alt indiciu solid, sau chiar o dovadă, care demonstrează că nu a avut loc niciun interviu. Similitudinea deciziilor, al căror text este, de altfel, identic, reflectă, în general, faptul că situația personală a solicitanților nu a fost luată în considerare.

31. În opinia mea, nu este posibil să se tragă nicio concluzie rezonabilă în favoarea argumentului Guvernului, având în vedere faptul că, astfel cum admite majoritatea, mai mulți specialiști lucrau în centrul CSPA. Dacă ar fi fost organizat un interviu, cu asistența unui interpret sau a unui mediator cultural, toate persoanele implicate în interviu ar fi fost numite de Guvern și ar fi putut fi puse la dispoziție pentru a depune mărturie cu privire la interviu și contextul acestuia, dar acest aspect nici măcar nu a fost menționat. Dacă Guvernul nu își amintește dacă și în prezența cui a avut loc un interviu, cum pare să fie cazul în speță, acesta nu poate susține în mod logic și în mod convingător că, având în vedere că au avut loc interviuri cu toți migranții, este posibil să fi existat și în cazul reclamanților. Nu este posibil ca dovada unui anumit fapt pretins – în speță, pretinsele interviuri cu reclamanții – să fie întemeiată pe o ipoteză generală privind o practică, atunci când, în primul rând, aceasta este vagă, incertă și nu tocmai credibilă și, în al doilea rând, dacă există posibilitatea ca aceasta să nu fi fost aplicată într-un caz specific, pentru o serie de motive. În conformitate cu normele probatorii și principiile logicii, un fapt trebuie să fie dovedit în mod specific și nu poate fi demonstrat doar prin generalități și afirmații incerte. Nu numai că trebuie să demonstreze că a fost realizat un interviu, dar, în plus, și cel mai important, trebuie să se demonstreze contextul acestuia. Astfel, chiar dacă s-ar presupune că autoritățile au adresat o serie de întrebări reclamanților, fără a cunoaște detaliile, nu se poate afirma cu certitudine că a fost vorba despre un interviu individual; mai important, ar fi imposibil să se cunoască răspunsurile oferite la întrebările adresate. În absența unui proces-verbal și a detaliilor specifice, Curtea nu ar fi în măsură să își exercite rolul de supraveghere, deoarece nu ar avea posibilitatea să examineze dacă a fost îndeplinită obligația procedurală prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 4.

32. Prin analogie, potrivit jurisprudenței constante a Curții, în cazul în care nu există niciun raport oficial privind arestarea și detenția ulterioară a unei persoane, această absență sau omisiune trebuie să fie considerată drept o lacună foarte gravă. Mai exact, neînregistrare unei detenții este considerată drept o negare totală a garanțiilor fundamentale prevăzute la art. 5 din Convenție, care consacră dreptul la libertate și la siguranță. Acest lucru indică o încălcare gravă a acestei dispoziții, care este incompatibilă cu cerința privind legalitatea detenției și cu însuși obiectivul art. 5 (Fedotov împotriva Rusiei, nr. 5140/02, pct. 78, 25 octombrie 2005, Menecheva împotriva Rusiei, nr. 59261/00, pct. 87, CEDO 2006‑III, și Kurt împotriva Turciei, 25 mai 1998, pct. 125, Culegere de hotărâri și decizii 1998‑III). Prin urmare, neînregistrarea corespunzătoare a arestării și detenției unei persoane îi este suficientă Curții pentru a constata încălcarea art. 5 § 1 (Anguelova împotriva Bulgariei, nr. 38361/97, pct. 157, CEDO 2002‑IV, și Menecheva, citată anterior, pct. 87-89). Dacă îndeplinirea formalității de înregistrare oficială este esențială pentru a garanta un drept care nu este absolut, astfel cum este cazul dreptului prevăzut la art. 5 § 1, ne putem întreba de ce o astfel de cerință nu ar trebui să fie cu atât mai indispensabilă atunci când este vorba despre garantarea unui drept procedural absolut, precum dreptul consacrat la art. 4 din Protocolul nr. 4.

33. În ceea ce privește aspectul interviului individual, pentru care nu a fost prezentată nicio probă de către Guvern, Curtea ar fi trebuit să adopte, în ceea ce privește admiterea probelor, aceeași abordare urmată în ceea ce privește pretinsele condiții de viață de pe navele la bordul cărora au fost îmbarcați reclamanții. Cu privire la acest ultim aspect, Curtea a refuzat în mod justificat să admită alegațiile reclamanților, deoarece, astfel cum a constatat, aceste alegații nu erau susținute „de niciun element obiectiv, în afară de afirmațiile persoanelor în cauză” (pct. 204 din hotărâre).

34. În prezenta hotărâre, accentul este pus pe faptul că „reclamanții nu au contestat afirmația Guvernului, potrivit căreia în centrul CSPA lucrau 99 de operatori prestații sociale, trei asistenți sociali, trei psihologi, opt interpreți și mediatori culturali” (pct. 246 din hotărâre). Totuși, acest fapt pretins nu avea relevanță pentru reclamanți în ceea ce privește capătul lor de cerere privind absența unui interviu individual, întrucât nu se poate aștepta ca persoanele în cauză să considere că este important să se știe, în sensul contraargumentării lor, câte persoane lucrau în cadrul CSPA la momentul faptelor și ce anume făceau acestea. Potrivit aceleiași logici, atunci când o persoană este victima unei încălcări, pentru aceasta este total irelevant numărul ofițerilor de poliție care erau de serviciu în oraș, în momentul săvârșirii infracțiunii respective. Ea se va concentra pe faptul că nu a fost protejată de poliție și că autorul infracțiunii nu a fost prins.

35. Este important să se precizeze că Guvernul nici măcar nu a fost în măsură să menționeze dacă un interpret „sau” un mediator cultural a participat, într-adevăr, la interviu (pct. 224 din hotărâre). Nu a precizat nici câți din acești opt specialiști erau interpreți și câți erau mediatori culturali. În orice caz, existau doar opt specialiști de acest tip și trimiterea la orice alți experți, precum operatorii prestații sociale, asistenții sociali și psihologii (pct. 246 din hotărâre), era, cu tot respectul cuvenit majorității, nu numai lipsită de pertinență, ci și înșelătoare, afirmația Guvernului referitoare la prezența unor părți terțe în cursul interviului limitându-se numai la interpreți sau mediatori culturali. În plus, un număr semnificativ de resortisanți străini se aflau în CSPA la momentul faptelor, astfel cum se indică la pct. 180 și 182 din hotărâre. Prin urmare, este posibil ca numărul de interpreți sau mediatori culturali să nu fi fost suficient pentru a satisface toate necesitățile. Cu alte cuvinte, infrastructura administrativă necesară pentru realizarea în mod corespunzător a unui număr atât de mare de expulzări într-o perioadă de timp atât de scurtă nu era în mod necesar adecvată. Până la urmă, nimeni nu știe câți din acești interpreți sau lucrători din domeniul cultural își desfășurau activitatea la momentul la care au avut loc pretinsele interviuri individuale. Având în vedere faptul că sarcina de a demonstra că într-adevăr a avut loc un interviu individual îi revenea Guvernului, iar acesta nu a putut să nominalizeze persoanele care au condus pretinsele interviuri sau să prezinte în fața Curții probe cu privire la conținutul interviurilor, o astfel de alegație nu poate fi decât speculativă, fără nicio forță probantă, chiar și conform scenariului cel mai probabil. Or, în opinia mea, standardul de probă în astfel de cazuri trebuie să fie ridicat și, în special, „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, întrucât dreptul procedural garantat de art. 4 din Protocolul nr. 4 este absolut și obligația procedurală a statului pârât este imperativă, în conformitate cu această dispoziție. Cu alte cuvinte, un stat care efectuează expulzări în masă de străini trebuie să facă obiectul unei prezumții de încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4, cu excepția cazului în care acesta poate dovedi, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că a respectat o procedură corespunzătoare în ceea ce privește fiecare dintre străinii aparținând grupului, prin intermediul unei proceduri care implică interviuri individuale.

36. Reclamanții susțin că nu existau înregistrări ale interviurilor individuale, nu pentru că acestea ar fi fost distruse de incendiu, ci pur și simplu pentru că nu a existat niciun interviu individual care putea să fie înregistrat. De ce trebuie să acceptăm poziția Guvernului, care, deși avea obligația de a desfășura interviuri individuale, nu a prezentat în fața Curții niciun element de probă în această privință, și de ce ar trebui să refuzăm să admitem afirmația reclamanților, potrivit căreia nu a avut loc niciun interviu individual, iar autoritățile nu și-au îndeplinit, în mod evident, obligația procedurală ce le revenea în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4?

37. Nu numai că nu există nicio înregistrare disponibilă, care să demonstreze că a avut loc vreun interviu personal, dar nu există nici înregistrări care să demonstreze că reclamanților li s-a oferit posibilitatea să prezinte autorităților motivele care justificau șederea lor în continuare în Italia sau să explice motivele pentru care nu trebuiau returnați. În ceea ce privește pretinsa posibilitate oferită reclamanților, de a depune o cerere de azil, în cazul în care doreau acest lucru, din nou, afirmația Guvernului avea un caracter general, astfel cum reiese din cuprinsul pct. 225 din hotărâre:

„În opinia Guvernului, reclamanții, la fel ca toți ceilalți migranți, au fost în mod cert informați cu privire la posibilitatea de a formula o cerere de azil. Aceștia au decis pur și simplu să nu se prevaleze de această posibilitate.”

În consecință, poziția majorității, care consideră convingătoare o astfel de afirmație generală a Guvernului, nu este decât o supoziție, astfel cum reiese din cuprinsul pct. 247 din hotărâre:

„Este la fel de adevărat că, în cadrul unei proceduri de expulzare, posibilitatea de a introduce o cerere de azil constituie o garanție esențială și că nu există niciun motiv pentru a se presupune că autoritățile italiene, care au luat în considerare dorința migranților care intenționau să invoce principiul nereturnării, au rămas pasive în cazul în care li s-a prezentat alte obstacole, legitime și justificabile din punct de vedere legal, în calea returnării persoanelor în cauză.”

38. Acceptând afirmația Guvernului, majoritatea afirmă că „reclamanții au avut ocazia de a notifica autoritățile cu privire la eventualele motive care justificau șederea lor în Italia sau care se opuneau returnării lor” (pct. 247 din hotărâre). În primul rând, Guvernul nu a susținut că a păstrat o înregistrare scrisă a informațiilor oferite reclamanților cu privire la drepturile lor, nici nu a prezentat vreo dovadă care să arate că o astfel de înregistrare scrisă a existat vreodată. Dar cum poate alegația Guvernului în ceea ce privește informațiile oferite reclamanților să fie convingătoare sau valabilă, având în vedere faptul că nu a fost prezentată nicio probă justificativă în sprijinul acesteia? Chiar presupunând că nu există probe justificative pentru că au fost distruse, autoritățile aveau obligația pozitivă de a le oferi reclamanților o altă posibilitate de a prezenta orice cerere pe care intenționau să o prezinte și să o înregistreze în consecință. În absența unei înregistrări, nu se poate ști dacă autoritățile i-au informat pe reclamanți cu privire la drepturile lor și dacă aceștia le-au furnizat elemente relevante autorităților. De ce ar trebui să fie acceptată alegația Guvernului, potrivit căreia acesta i-a informat pe reclamanți cu privire la posibilitatea de a depune o cerere de azil, având în vedere că autoritățile urmau procedura sumară prevăzută de acordurile bilaterale pentru expulzarea persoanelor în cauză?

39. La pct. 249 din hotărâre se afirmă că:

„[c]hiar presupunând că s-ar fi confruntat cu dificultăți obiective în cadrul CSPA sau la bordul navelor [...] Curtea consideră că, în cursul acestei perioade semnificative de timp, persoanele în cauză au avut posibilitatea de a aduce în atenția autorităților naționale orice circumstanțe care le puteau afecta statutul și dreptul de ședere în Italia.”

Întrucât, potrivit majorității, perioada în care reclamanții au rămas în Italia nu era neglijabilă și le oferea suficient timp pentru a atrage atenția autorităților asupra oricărei solicitări pe care ar fi putut să o aibă, această perioadă ar fi putut, de asemenea și cel mai important, să fie utilizată de către autorități pentru a organiza din nou pretinsele interviuri individuale, dacă se consideră adevărată alegația Guvernului potrivit căreia înregistrările interviurilor au fost distruse în incendiu. Având în vedere situația de fapt din speță și în ciuda situației vulnerabile și dificile a reclamanților, în opinia mea, acestora nu li s-a oferit posibilitatea, de către autorități, de a participa la un interviu individual, de a formula cereri sau de a obține asistență juridică. În plus, este adevărat că expulzările colective ale străinilor, fără nicio garanție procedurală, le provoacă sentimente de incertitudine.

40. Curtea a concluzionat, în unanimitate, că Guvernul pârât a încălcat art. 5 § 2 din Convenție, care prevede că „[o]rice persoană arestată trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt și într-o limbă pe care o înțelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.” Consider că această concluzie este mai conformă cu teza mea, potrivit căreia autoritățile au demonstrat un eșec similar și o lipsă de diligență și prudență în ceea ce privește aspectul interviurilor individuale în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, decât cu poziția Guvernului, care pretinde că a respectat atât dispozițiile art. 5 § 2, cât și ale art. 4 din Protocolul nr. 4. De ce ar trebui să ne așteptăm ca autoritățile să-i informeze pe reclamanți cu privire la drepturile lor, având în vedere că nu i-au informat nici cu privire la motivele arestării lor? Până la urmă, astfel cum s-a afirmat mai sus, acordurile bilaterale simplificate, încheiate între Italia și Tunisia, au fost aplicate pentru returnarea reclamanților, în absența oricărui reprezentant al autorităților italiene în procedura de readmisie.

41. Cu tot respectul cuvenit majorității, argumentul întemeiat de aceasta pe pretinsul fapt că 72 de migranți aflați în CSPA din Lampedusa își exprimaseră intenția de a depune o cerere de azil (pct. 247 din hotărâre) nu este foarte relevant, în primul rând pentru că, în prezenta cauză nu a fost examinată situația acestor alți migranți – care poate că au beneficiat de un interviu individual sau poate că nu – pentru a fi comparată cu situația reclamanților și, în al doilea rând, deoarece nu există nicio înregistrare care să dovedească ceea ce de fapt s-a întâmplat, s-a spus sau s-a pretins, astfel cum s-a afirmat mai sus, în măsura în care aceste interviuri au avut într-adevăr loc. În orice caz, de ce ar trebui să ținem seama de ceea ce s-a întâmplat cu acești 72 de migranți, cu privire la care Curtea nu are nicio informație, și să nu luăm în considerare concluziile Camerei, atunci când aceasta afirmă că „un număr mare de persoane de aceeași origine au avut, la momentul faptelor incriminate, aceeași soartă ca a reclamanților”, că „acordul italo-tunisian – care nu a fost făcut public – din aprilie 2011 prevedea returnarea migranților tunisieni aflați în situație de ședere ilegală, prin intermediul unor proceduri simplificate, pe baza simplei identificări a persoanei în cauză de către autoritățile consulare tunisiene” (pct. 213 din hotărârea Camerei) și, în cele din urmă, că „aceste elemente erau suficiente pentru a stabili natura colectivă a expulzării și, prin urmare, că a fost încălcat art. 4 din Protocolul nr. 4” (ibidem)?

42. În concluzie, apreciez că nu s-a dovedit faptul că reclamanții au beneficiat de interviuri individuale în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4 și că autoritățile italiene au încălcat în mod flagrant obligațiile lor procedurale.

D. Cu privire la problema dacă adjectivul „colectiv”, folosit la art. 4 din Protocolul nr. 4, se referă la „măsuri” sau „proceduri” care conduc la expulzarea străinilor sau dacă acest termen are un caracter cantitativ

43. Se pune problema de a stabili care este adevăratul sens al adjectivului „colective” care figurează la art. 4 din Protocolul nr. 4, care are o importanță crucială pentru determinarea noțiunii de „expulzări colective”.

44. Deși majoritatea, la pct. 244 din hotărâre, ridică întrebarea dacă expulzarea reclamanților avea o natură „colectivă”, aceasta nu precizează nimic cu privire la necesitatea unei cerințe cantitative în ceea ce privește semnificația expresiei „expulzări colective”, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4. Cu toate acestea, în hotărâre se pornește de la principiul, chiar dacă acesta nu este menționat în mod expres, conform căruia cererea nu ar fi fost respinsă în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, dacă nu ar fi existat celelalte motive menționate în hotărâre, pe motiv că era vorba doar de trei reclamanți și nu era atins pragul numeric prevăzut de această dispoziție, astfel cum au considerat doi dintre judecătorii Camerei, judecătorii Sajó și Vučinić, în opinia lor parțial separată comună. Conform acestor doi judecători, care au interpretat art. 4 din Protocolul nr. 4 în lumina istoricului său (pct. 9 și 18 din opinia lor), nu a existat o „expulzare colectivă” în speță, având în vedere că expulzarea nu a fost îndreptată împotriva unui „întreg grup”, ceea ce ar implica o expulzare de străini de mare amploare.

45. Adjectivul „colective”, folosit la art. 4 din Protocolul nr. 4, care face referire la expresia „expulzări de străini”, ar putea indica, cel mai logic, măsurile sau procedurile prevăzute pentru a reglementa expulzarea străinilor, ca grup, și nu numărul străinilor implicați într-o expulzare în grup. În caz contrar, în locul acestui adjectiv, ar fi fost folosite adjective precum „masive” sau „semnificative”. Jurisprudența Curții (a se vedea trimiterile de la pct. 237 din hotărâre), atunci când utilizează adjectivul „colectiv” pentru a caracteriza o expulzare, se referă la un grup („ca grup”), fără să facă nicio distincție între grupuri, în funcție de numărul membrilor acestora. Având în vedere că art. 4 din Protocolul 4 și jurisprudența Curții nu stabilesc nicio distincție pe baza unui criteriu numeric, nu ar trebui să fie introdusă o astfel de distincție, conform maximei latine ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (7 Coke’s Reports, 5).

46. Un argument în favoarea ideii conform căreia adjectivul „colective”, folosit la art. 4 din Protocolul nr. 4, face referire mai degrabă la „măsuri” sau „proceduri”, decât la o anumită cantitate sau un anumit număr, poate fi dedus din formularea articolului anterior din același protocol, și anume art. 3 § 1, care prevede interdicția ca un stat să expulzeze un cetățean propriu. Această dispoziție se citește după cum urmează:

„1. Nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură individuală sau colectivă, de pe teritoriul statului al cărui cetățean este.”

Cuvintele din dispoziția respectivă, care susțin această idee, sunt următoarele: adjectivele „individuală” și „colectivă”, care sunt utilizate disjunctiv și, probabil, ca antonime; expresia „printr-o”; și substantivul „măsură”, la care se referă adjectivele „individuală” și „colectivă”.

47. Așadar, din analiza de mai sus rezultă clar că același adjectiv, și anume „colectiv”, care este utilizat în ambele dispoziții, art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4, are sau ar trebui să aibă aceeași semnificație și, prin urmare, să facă referire la „măsuri” sau la „proceduri” legate de expulzarea unor persoane care fac parte dintr-un grup. O bună regulă de interpretare, care, în opinia mea, se aplică, de asemenea, dispozițiilor Convenției, constă în a oferi aceeași semnificație acelorași termeni sau expresii care apar în părți diferite ale unui instrument juridic, cu excepția unor dispoziții contrare menționate în mod expres (F.A.R. Bennion, Bennion on Statutory Interpretation: a Code, ediția a cincea, Londra, 2008, p. 1160 și 1217, precum și jurisprudența common law citată). Conform unei interpretări sistemice și principiului potrivit căruia Convenția trebuie interpretată în ansamblul său, iar părțile sale diferite trebuie să fie citite noscitur a sociis, art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4 ar trebui să fie interpretate unul în raport cu celălalt, iar expresia „expulzare colectivă” ar trebui să fie interpretată în asociere cu ceilalți termeni din art. 3 § 1, în contextul lor și interpretând Protocolul nr. 4 în mod global. O astfel de interpretare este conformă cu art. 31 alin. 1 din Convenția de la Viena din 1969 cu privire la dreptul tratatelor, care are următorul cuprins: „Un tratat trebuie să fie interpretat cu bună-credință, potrivit sensului obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și scopului său.” Această dispoziție reflectă regula potrivit căreia aceiași termeni trebuie să aibă aceeași semnificație, dacă acelorași termeni dintr-un tratat trebuie să li se atribuie sensul obișnuit. În hotărârea în cauza Hirsi Jamaa și alții (citată anterior, pct. 170-171), pentru a soluționa o altă problemă, care intră, de asemenea, sub incidența art. 4 din Protocolul nr. 4, Curtea a făcut referire în mod clar la principiul de interpretare menționat anterior, consacrat de Convenția de la Viena:

„170. Pentru a interpreta dispozițiile Convenției, Curtea se bazează pe art. 31 și 33 din Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor [a se vedea, de exemplu, Golder împotriva Regatului Unit, 21 februarie 1975, pct. 29, seria A nr. 18, Demir și Baykara împotriva Turciei (MC), nr. 34503/97, pct. 65, CEDO 2008, Saadi împotriva Regatului Unit (MC), nr. 13229/03, pct. 62, CEDO 2008].

171. În conformitate cu Convenția de la Viena cu privire la dreptul tratatelor, Curtea trebuie să determine sensul obișnuit ce urmează a fi atribuit termenilor, în contextul lor și în lumina obiectului și scopului dispoziției din care sunt extrase. Aceasta trebuie să țină seama de faptul că dispoziția în cauză este parte a unui tratat pentru protecția efectivă a drepturilor omului și de faptul că respectiva Convenție trebuie să fie citită în ansamblul său și interpretată astfel încât să fie promovate coerența internă a acesteia și armonia dintre diferitele sale dispoziții [Stec și alții împotriva Regatului Unit (dec.) (MC), nr. 65731/01 și 65900/01, pct. 48, CEDO 2005-X]. Curtea trebuie, de asemenea, să ia în considerare orice normă și orice principiu de drept internațional aplicabile relațiilor dintre părțile contractante [Al-Adsani împotriva Regatului Unit (MC), nr. 35763/97, pct. 55, CEDO 2001‑XI, Bosphorus Hava Yolları Turizm ve Ticaret Anonim Şirketi împotriva Irlandei (MC), nr. 45036/98, pct. 150, CEDO 2005‑VI; a se vedea și art. 31 alin. 3 lit. c) din Convenția de la Viena]. De asemenea, Curtea poate recurge la mijloace suplimentare de interpretare, inclusiv la lucrările pregătitoare ale Convenției, fie pentru a confirma un sens determinat în conformitate cu metodele sus-menționate, fie pentru a clarifica sensul respectiv, atunci când acesta ar fi, în caz contrar, ambiguu, obscur sau vădit absurd și nerezonabil (art. 32 din Convenția de la Viena).”

48. Faptul că același sens este atribuit expresiei „expulzări colective”, în ceea ce privește resortisanții și străinii, rezultă și din lucrările pregătitoare pentru Protocolul nr. 4, care constituie un instrument suplimentar de interpretare în temeiul art. 32 din Convenția de la Viena. La pct. 32 din raportul său, Comitetul de experți pentru drepturile omului al Comitetului de Miniștri (Culegere de lucrări pregătitoare pentru Protocolul nr. 4, Strasbourg, 1976, p. 669), a formulat următoarele observații:

„Această dispoziție se referă la expulzările colective care afectează străinii, inclusiv apatrizii. În ceea ce privește expulzările colective ale resortisanților, acestea sunt interzise în temeiul art. 3 § 1”.

49. De asemenea, la pct. 33 din același raport, Comitetul de experți a adăugat:

„S-a convenit că adoptarea prezentului articol [art. 4 din Protocolul nr. 4] și a art. 3 § 1 nu ar putea fi interpretată, în niciun caz, ca fiind de natură să legitimeze măsurile de expulzare colectivă luate în trecut.”

50. În plus, în hotărârea în cauza Hirsi Jaama și alții (citată anterior, pct. 174), Curtea a interpretat art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4 în mod coroborat, în ceea ce privește semnificația termenului „expulzare” din cele două articole, ceea ce susține, de asemenea, ideea unui sens comun al adjectivului „colectiv”:

„În cele din urmă, potrivit autorilor Protocolului nr. 4, cuvântul „expulzare” ar trebui interpretat «în sensul generic recunoscut în limbajul curent (a alunga pe cineva dintr-un loc)». Deși această din urmă definiție este cuprinsă în secțiunea din Protocolul nr. 4 referitoare la art. 3, Curtea consideră că aceasta poate fi aplicată, de asemenea, în cazul art. 4 din același protocol.”

51. În lucrarea Theory and Practice of the European Convention on Human Rights (Convenția Europeană a Drepturilor Omului - Teorie și Practică) (P. Van Dijk, F. Van Hoof, A. Van Rijn și L. Zwaak (ed.), ediția a patra Antwerp-Oxford, 2006), mai exact capitolul 23, intitulat „Prohibition of Collective Expulsion of Aliens (Article 4 of Protocol No. 4)” [Interzicerea expulzării colective de străini (art. 4 din Protocolul nr. 4)], revizuit de J. Schokkenbroek, p. 955), se explică, de asemenea, faptul că criteriul decisiv pentru aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4 se referă la procedura care a condus la expulzare și nu la numărul persoanelor care alcătuiesc grupul și nici la legătura dintre membrii săi:

„Chiar și în aceste condiții, nu s-a răspuns încă la întrebarea legată de ce anume diferențiază expulzarea unui grup de străini de expulzarea unui anumit număr de persoane de cetățenie străină. Cât de mare trebuie să fie un astfel de grup? Expulzarea unei familii întregi trebuie să fie considerată drept o expulzare colectivă? Acesta este cazul, de exemplu, al expulzării unei orchestre sau a unei echipe sportive formate din cetățeni străini? În cazul unui răspuns afirmativ, de ce astfel de „grupuri” merită o protecție mai mare decât un străin care trăiește singur sau decât un singur muzician străin sau un singur sportiv străin? Această problemă poate fi rezolvată doar dacă utilizăm drept criteriu decisiv pentru aplicarea art. 4 procedura care conduce la expulzare, și nu numărul membrilor care alcătuiesc grupul sau legătura dintre aceștia. În cazul în care o persoană este expulzată odată cu alte persoane, fără să fi beneficiat de un tratament individual, expulzarea acesteia constituie un caz de expulzare colectivă.”

52. Art. 4 din Protocolul nr. 4 consacră o garanție procedurală a demnității umane, care este inerentă Convenției. Ceea ce afirmă Curtea, în mod foarte pertinent, în hotărârea în cauza Bouyid (citată anterior, pct. 81), în ceea ce privește interzicerea torturii și a tratamentelor și pedepselor inumane sau degradante, și anume faptul că este vorba despre o „valoare ce ține de civilizație, strâns legată de respectarea demnității umane”, se aplică, de asemenea, în opinia mea, în cazul interdicției privind expulzările colective, în sensul că absența garanției procedurale, reprezentată de interviul individual, este incompatibilă cu valorile fundamentale ale unei societăți democratice, consacrate de Convenție. Trebuie subliniat faptul că ambele drepturi prevăzute la art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4 sunt drepturi absolute, care nu permit nicio excepție. După cum a afirmat în mod întemeiat profesorul Feldman, demnitatea umană „poate fi un element de care trebuie să se țină seama [...] atunci când sunt interpretate înseși drepturile prevăzute de Convenție [...]” [David Feldman, „Human Dignity as a Legal Value” (Demnitatea umană ca valoare juridică) – partea a II-a, Drept public, primăvara anului 2000, p. 75]. Astfel, autorii Convenției nu au intenționat să limiteze garanția procedurală a art. 4 din Protocolul nr. 4, care are la bază ideea de demnitate umană, numai la cauzele care privesc expulzarea în masă a unor persoane, dar nu și la situația unei expulzări arbitrare a unor grupuri mai mici de străini, fără a trata aceste persoane ca „grupuri” în lumina art. 4 din Protocolul nr. 4 și fără a impune o examinare obiectivă și rezonabilă a situației speciale a fiecărui străin dintr-un grup, de la caz la caz, în cadrul unei proceduri care implică un interviu individual. Garanția procedurală conținută de art. 4 din Protocolul nr. 4 se bazează pe ideea că tratarea unor ființe umane asemenea unor turme de animale și supunerea lor la o returnare colectivă și globală subminează individualitatea și aduce atingere personalității, autonomiei și demnității umane. Prin urmare, în definitiv, art. 4 din Protocolul nr. 4 urmărește să protejeze demnitatea umană. Din nou, luarea de către Curte a unei decizii în această privință, pe baza unor considerații aritmetice, ar fi contrară ideii de natură umană și obiectivului Convenției.

53. Chiar dacă, în spiritul discuției, ne-am confrunta cu două interpretări ale art. 4 din Protocolul nr. 4 la fel de valabile sau de credibile, ar trebui să se acorde prioritate celei care favorizează esența dreptului (in dubio in favorem pro libertate) și care, în același timp, nu limitează sfera de aplicare ratione personae a dispoziției în cauză, mai degrabă decât celeilalte interpretări, care ar exclude grupurile mici de străini, precum grupul de reclamanți în speță, de la protecția oferită de art. 4.

54. În concluzie, în sensul art. 4 din Protocolul nr. 4, nu este relevant că reclamanții erau doar trei. În plus, aceștia au fost expulzați în țara lor de origine, în calitate de grup, exclusiv pe baza cetățeniei lor, fapt interzis de această dispoziție.

E. Cu privire la problema dacă legalitatea șederii și scopul intrării pe teritoriul unui stat membru sunt criterii pentru aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4

55. Art. 4 din Protocolul nr. 4 nu face nicio distincție între grupurile de străini, în funcție de intrarea legală sau ilegală pe teritoriul unui stat. Nu face distincție nici între diferitele categorii de grupuri care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat. Prin urmare, nu ar trebui să se facă o astfel de distincție, respectând principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, menționat anterior. În caz contrar, interpretarea ar fi restrictivă și contrară obiectului acestei dispoziții.

56. Comitetul de experți, care a finalizat proiectul art. 4 din Protocolul nr. 4, a afirmat foarte clar (Culegere de lucrări pregătitoare pentru Protocolul nr. 4, citat anterior, pag. 505, pct. 34) că interdicția prevăzută de această dispoziție se aplică în cazul străinilor, indiferent dacă au sau nu reședința sau domiciliul pe teritoriul statului în care se află:

„Prezenta dispoziție se referă la expulzările colective care afectează străinii. Prin străini trebuie să se înțeleagă toate persoanele care nu dispun de un drept actual la cetățenia unui stat, fără să se țină seama dacă aceștia sunt în trecere prin stat, dacă au reședința sau domiciliul în acest stat, nici dacă sunt refugiați sau au intrat în țară în mod voluntar, nici dacă sunt apatrizi sau dacă au o cetățenie. În ceea ce privește expulzările colective ale resortisanților, acestea sunt interzise în temeiul art. 3 § 1.”

În plus față de această explicație clară a Comitetului de experți, evoluția proiectului art. 4 din Protocolul nr. 4 este interesantă și susține ideea în cauză, și anume faptul că acest articol nu se limitează la străinii care își au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat. Proiectul de articol inițial conținea, în fapt, în primele două paragrafe, o dispoziție similară celei de la art. 1 § 1 și 2 din Protocolul nr. 7, care abordează în mod expres expulzarea individuală a străinilor care au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat. Însă proiectul de articol 4 din Protocolul nr. 4 prevedea, la al treilea și ultimul paragraf, că „expulzările colective sunt interzise” (ibidem, pag. 447 și 454). Acest ultim paragraf, spre deosebire de primele două, era destinat să se aplice indiferent de cetățenia sau locul de reședință ale persoanelor expulzate (ibidem, pag. 481 și 505). Comitetul de experți a decis, în cele din urmă, să nu includă în art. 4 din Protocolul nr. 4 nicio dispoziție referitoare la expulzarea individuală a străinilor aflați în situație de ședere legală pe teritoriul unui stat și a eliminat, prin urmare, primele două paragrafe, lăsând doar o dispoziție privind expulzarea unui grup, limitând această dispoziție exclusiv la străini, bineînțeles, indiferent de legalitatea sau ilegalitatea șederii lor (ibidem, pag. 490, 505 și 507). Comitetul a exclus din această dispoziție expulzările colective de resortisanți, întrucât această categorie intra sub incidența art. 3 din Protocolul nr. 4. Expulzările individuale de străini care au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat au fost reglementate, în cele din urmă, abia la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 7, după aproximativ douăzeci și unu de ani de la intrarea în vigoare a Protocolului nr. 4. Cu toate acestea, în Convenție sau în protocoalele sale nu există nicio dispoziție care să reglementeze în mod specific expulzările individuale de străini aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat; este posibil ca această omisiune să fi fost sau să nu fi fost intenționată.

57. Într-adevăr, atunci când autorii Convenției au dorit să reglementeze expulzările străinilor „care [își au] reședința în mod legal pe teritoriul unui stat” sau restricțiile privind libertatea de circulație a „[oricărei persoane care] se găsește în mod legal pe teritoriul unui stat”, aceștia au utilizat adverbul „în mod legal” în același fel ca și la art. 1 din Protocolul nr. 7 și, respectiv, la art. 2 § 1 din Protocolul nr. 4. Rezultă că în art. 4 din Protocolul nr. 4, în care autorii nu au folosit adverbul „în mod legal” sau alt termen similar în mod intenționat, sensul nu este limitat la rezidenții legali.

58. Astfel, garanția procedurală de la art. 4 din Protocolul nr. 4 se aplică tuturor străinilor, inclusiv apatrizilor, indiferent dacă au intrat sau nu în mod legal pe teritoriul unui stat sau dacă, ulterior, au rămas în mod legal pe teritoriul respectiv, deși este posibil să nu fie necesară intrarea „fizică” sau șederea pe teritoriul statului în cauză [Harris, O’Boyle și Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights (Dreptul Convenției Europene a Drepturilor Omului), ediția a treia, Oxford, 2014, p. 961 și nota 88].

59. Cu toate acestea, dispoziția menționată anterior se aplică, în principal, cauzelor care privesc expulzarea unor persoane care nu își au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat, de exemplu, grupuri de solicitanți de azil potențiali sau a căror cerere a fost respinsă, grupuri de romi sau țigani în căutarea unei tabere, grupuri de lucrători imigranți în căutarea unui loc de muncă, grupuri de migranți economici etc. Acest aspect poate fi înțeles în lumina unui alt protocol la Convenție, și anume Protocolul nr. 7, care, deși nu privește expulzările colective, se referă în mod specific și în detaliu (art. 1) la garanțiile procedurale legate de expulzarea individuală a străinilor care își au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat. Spre deosebire de art. 4 din Protocolul nr. 4, care se aplică indiferent dacă reclamanții își au sau nu reședința în mod legal în această țară, art. 1 din Protocolul nr. 7 se aplică numai persoanelor care își au reședința în mod legal pe teritoriul unui stat. În consecință, în cauza Sulejmanovic și Sultanovic împotriva Italiei (nr. 57574/00, 14 martie 2002), capătul de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 7 a fost respins pe motiv că s-a considerat că reclamanții nu își aveau reședința în mod legal în Italia, în vreme ce capătul de cerere formulat în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost declarat admisibil.

60. Convenția este un instrument viu și scopul acesteia este să ofere garanții pentru a răspunde necesităților în continuă evoluție ale societății moderne, ținând totodată seama de faptul că circulația persoanelor de la o țară la alta este mai facilă în prezent decât era în trecut și că motivele și cauzele acestei deplasări pot diferi în natură și în timp. Prin urmare, în speță este irelevant să se determine dacă reclamanții erau migranți economici (în cazul în care acest lucru ar fi adevărat, având în vedere că, la momentul faptelor, nu s-a desfășurat niciun interviu personal pentru a verifica adevăratele motive ale persoanelor în cauză).

F. Cu privire la problema dacă circumstanțele punerii în aplicare a unei decizii de expulzare și însăși decizia de punere în aplicare joacă un rol în aplicarea Protocolului nr. 4

61. Se ridică întrebarea dacă, în afară de desfășurarea unui interviu individual, care, în opinia mea, este obligatoriu în toate cazurile, circumstanțele punerii în aplicare a unei decizii de expulzare și însăși decizia de punere în aplicare joacă un rol în stabilirea dacă art. 4 din Protocolul nr. 4 a fost respectat.

62. În opinia mea, răspunsul ar trebui să fie unul afirmativ. Neefectuarea unei examinări individuale, care ar trebui să fie obligatorie, a condus la o încălcare per se a dispoziției de mai sus. Dar desfășurarea unui interviu individual constituie garanția procedurală minimă impusă la art. 4 din Protocolul nr. 4. Această garanție trebuie să fie asigurată de toate înaltele părți contractante oricărei persoane aflate sub jurisdicția lor, astfel cum prevede art. 1 din Convenție. În cazul în care un stat, în ciuda organizării unor interviuri individuale, nu ține seama de circumstanțele individuale ale fiecărui străin care aparține aceluiași grup și procedează la expulzarea simultană a tuturor membrilor grupului, exclusiv pe baza cetățeniei, religiei sau apartenenței lor la grupul respectiv, fără a lua în considerare situația individuală a fiecărui străin, continuă să încalce art. 4 din Protocolul nr. 4, întrucât o astfel de măsură contravine acestei dispoziții. Interdicția expulzării colective, prevăzută la art. 4 din Protocolul nr. 4, în temeiul altui motiv decât situația personală a fiecăruia dintre străinii implicați, care constituie o garanție procedurală și, în același timp, scopul dispoziției menționate, nu trebuie să fie confundată cu dreptul material justificabil de a rămâne pe un teritoriu, drept care poate fi revendicat de un străin. Astfel, circumstanțele punerii în aplicare a deciziei de expulzare și însăși decizia de punere în aplicare joacă un rol în aplicarea art. 4 din Protocolul nr. 4 și trebuie să fie considerate ca fiind o cerință suplimentară pentru aplicarea acestei dispoziții.

63. Această cerință suplimentară, întemeiată pe însuși scopul art. 4 din Protocolul nr. 4, a fost enunțată de Curte în cauza Čonka împotriva Belgiei, nr. 51564/99, pct. 63, CEDO 2002‑I), ale cărei fapte, împreună cu această cerință, sunt discutate în mod pertinent în următorul pasaj din lucrareaTheory and Practice of the European Convention on Human Rights (citată anterior, pag. 956):

„În cauza Čonka, Curtea a formulat o cerință suplimentară importantă. Speța privea un grup de țigani slovaci care, în așteptarea soluționării contestațiilor formulate împotriva deciziilor prin care li s-a refuzat acordarea dreptului de azil, acestora li s-a solicitat să meargă la secția de poliție pentru a completa dosarele referitoare la cererile lor de azil”. Cu toate acestea, la sosirea la biroul poliției, li s-au înmânat decizii de returnare și, câteva ore mai târziu, au fost încarcerați într-un centru de luare în custodie publică și ulterior au fost returnați în Slovacia. Curtea a hotărât că faptul că a avut loc (precum în cazul de față) „o examinare rezonabilă și obiectivă a situației particulare a fiecărui străin din grup” nu înseamnă că circumstanțele punerii în aplicare a deciziilor de expulzare nu mai joacă niciun rol în stabilirea conformității cu art. 4 din Protocolul nr. 4. În această cauză specifică, Curtea a exprimat îndoieli cu privire la temeiul legal al măsurilor adoptate de autoritățile belgiene, având în vedere și numărul mare de persoane de aceeași origine vizate de respectivele măsuri. Aceste îndoieli erau susținute de o serie de circumstanțe, precum: faptul că, înainte de operațiunea în litigiu, autoritățile politice responsabile anunțaseră desfășurarea unor astfel de operațiuni și oferiseră instrucțiuni administrației competente în vederea punerii lor în aplicare; toate persoanele în cauză fuseseră convocate simultan la secția de poliție; ordinele de expulzare și de arestare, care le fuseseră înmânate, aveau un text identic; persoanele în cauză avuseseră dificultăți în contactarea unui avocat; în cele din urmă, procedura de azil nu se încheiase încă. Curtea a concluzionat că „în niciun moment începând cu convocarea persoanelor în cauză la secția de poliție și până la expulzarea acestora, procedura urmată nu a oferit garanții suficiente care să ateste că situația individuală a fiecăreia din persoane în cauză a fost privită în mod real și diferențiat.”

64. Interpretarea unei dispoziții legale în funcție de scopul său este deosebit de importantă în cazul unei convenții precum Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele acesteia, care au ca scop protejarea drepturilor omului în mod practic și efectiv. În acest sens, o interpretare precum cea a art. 4 din Protocolul nr. 4 ar trebui să se raporteze la esența dreptului care necesită protecție și, prin urmare, aceasta trebuie să fie în sens larg și eficientă în ceea ce privește obiectul și scopul său.

65. Expulzarea colectivă a străinilor exclusiv pe baza cetățeniei lor, precum în speță, este, de asemenea, contrară principiului democrației, unul dintre principiile fundamentale ale Convenției, care este subliniat în mod special în preambulul acesteia. Acest principiu nu permite și nici nu tolerează discriminarea împotriva străinilor pe baza cetățeniei lor. Astfel cum s-a afirmat mai sus, interdicția de la art. 4 din Protocolul nr. 4 nu este numai o interdicție a unor decizii arbitrare, ci și o interdicție a discriminării, cu alte cuvinte o interdicție privind expulzarea străinilor pentru simplul motiv că aparțin unui anumit grup. O expulzare colectivă poate fi discriminatorie și din cauza caracterului său disproporționat.

66. În concluzie, garanțiile prevăzute la art. 4 din Protocolul nr. 4 iau forma, în primul rând, a unui interviu individual și, în al doilea rând, a unei protecții împotriva unei decizii de expulzare și a modalităților de punere în aplicare a acesteia, întemeiate exclusiv pe apartenența la un grup, indiferent de situația personală a străinilor în cauză; așadar, trebuie să se aplice un dublu criteriu.

67. În opinia mea, niciuna din aceste garanții nu a fost respectată în speță, având în vedere că nu a fost realizat niciun interviu și că reclamanții au fost expulzați doar pe baza cetățeniei lor, în temeiul unor acorduri bilaterale încheiate între Italia și Tunisia.

68. În consecință, consider că a avut loc o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4.

G. Cu privire la problema stabilirii dacă a existat o încălcare a art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4

69. Sunt de acord cu constatarea Camerei (pct. 172 din hotărârea Camerei) potrivit căreia a avut loc, de asemenea, o încălcare a art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4.

70. În deciziile de returnare se afirmă clar că „introducerea recursului nu suspendă, în niciun caz, executarea (efficacia) prezentei decizii” (pct. 19 din hotărâre). Prin urmare, calea de atac în cauză nu respecta cerințele art. 13 din Convenție, în măsura în care nu îndeplinea criteriul efectului suspensiv, după cum stabilește jurisprudența citată la pct. 172 din hotărârea Camerei.

71. În plus, conform jurisprudenței, „cerința care decurge din art. 13, de suspendare a executării măsurii în litigiu, nu poate fi considerată drept un aspect secundar” (ibidem).

72. Cu tot respectul cuvenit majorității, nu pot concluziona că lipsa efectului suspensiv al unei decizii de returnare, în așteptarea soluționării unei căi de atac împotriva acesteia, într-un cauză care privește expulzări colective, nu constituie, în sine, o încălcare a art. 13, iar criteriul efectului suspensiv al unei ordonanțe de returnare poate depinde de susținerea de către reclamanți a faptului că există un risc real de încălcare a drepturilor garantate de art. 2 și art. 3 în țara de destinație (pct. 277 și 281 din hotărâre). În cele din urmă, acest lucru ar echivala cu afirmația conform căreia efectul suspensiv al unei ordonanțe de returnare depinde de puterea discreționară a autorităților competente în materie de imigrație de a evalua, în prealabil și înainte de pronunțarea hotărârii în recurs, dacă un străin dispune de o plângere „credibilă” potrivit căreia, în cazul returnării, ar fi victima unei încălcări a art. 2 și art. 3 din Convenție. Cu toate acestea, chiar presupunând că abordarea de mai sus ar fi corectă și că autoritățile competente în materie de imigrație ar fi convinse că există un risc real de încălcare a drepturilor garantate de art. 2 și art. 3, probabil că deciziile de returnare, adoptate în temeiul acordurilor bilaterale încheiate între Italia și Tunisia, nu ar fi afectate, continuând să interzică suspendarea executării în eventualitatea introducerii unui recurs.

73. Abordarea pe care aș adopta-o și pe care o consider corectă este susținută de principiul obiter dictum enunțat de Curte în cauza De Souza Ribeiro împotriva Franței [(MC), nr. 22689/07, pct. 82, CEDO 2012]:

În cele din urmă, cerința referitoare la o cale de atac cu un efect suspensiv de plin drept a fost confirmată în cazul capetelor de cerere formulate în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 (Čonka, citată anterior, pct. 81-83, și Hirsi Jamaa și alții, citată anterior, pct. 206).”

Fragmentul de mai sus era obiter dictum și nu ratio decidendi al cauzei, întrucât această chestiune, cu privire la care fost enunțat, era o problemă legată de respectarea art. 13 coroborat cu art. 8 din Convenție, și nu o problemă legată de respectarea art. 13 coroborat cu art. 4 din Protocolul nr. 4. Cu toate acestea, la fel ca orice alt obiter dictum al Marii Camere, avem de a face cu o declarație cu un nivel ridicat de putere de persuasiune. Majoritatea a decis că acest obiter dictum „nu poate fi interpretat în mod izolat”, ci ar trebui să fie înțeles „în lumina conținutului întregului punct”, în cadrul căruia sunt abordate obligații care decurg din art. 2 și art. 3 din Convenție. Majoritatea a subliniat, de asemenea, că cele două cauze menționate în acest obiter dictum ridicau probleme în temeiul art. 3 și nu priveau situații care au dat naștere unor alegații din partea reclamaților conform cărora expulzarea lor avea un caracter colectiv.

74. Cu tot respectul cuvenit majorității, nu sunt de acord cu raționamentul expus mai sus. Deși este adevărat că obiter dictum-ul în cauză nu trebuie să fie interpretat în mod izolat, totuși, acesta nu poate fi înțeles numai în lumina conținutului întregului punct în cadrul căruia este menționat (De Souza Ribeiro, pct. 82); trebuie să fie interpretat și din perspectiva secțiunii din care face parte acest punct, în ansamblul său. Or, această secțiune este intitulată: „Cu privire la respectarea art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 8”. În consecință, afirmația de la pct. 82 privind respectarea art. 13, coroborat cu art. 2 și art. 3 din Convenție și cu art. 4 din Protocolul nr. 4, este făcută sub forma unui obiter dictum, întrucât întrebarea relevantă de la acel punct era respectarea art. 13 coroborat cu art. 8. Așa cum înțeleg eu, sensul pct. 82 este că art. 13 din Convenție poate fi aplicat în coroborare cu (i) art. 2 din Convenție, (ii) art. 3 din Convenție, (iii) art. 4 din Protocolul nr. 4, în mod independent și separat, fără ca acest lucru să depindă de problema stabilirii dacă există, de asemenea, o problemă referitoare la art. 2 sau la art. 3. Este exact sensul expresiei „în cele din urmă” din pasajul respectiv, care nu lasă nicio îndoială în această privință. În cauza Hirsi Jamaa și alții (citată anterior, pct. 207), este clar că, în ceea ce privește conformitatea cu art. 13, coroborat cu art. 3 și art. 4 din Protocolul nr. 4, Curtea nu subordonează problema ridicată din perspectiva art. 4 din Protocolul nr. 4 unei obligații în temeiul art. 3, abordând cele două dispoziții separat:

„Curtea concluzionează că a avut loc o încălcare a art. 13, coroborat cu art. 3 din Convenție și art. 4 din Protocolul nr. 4.”

În plus, cealaltă cauză la care face referire obiter dictum-ul, și anume cauza Čonka (citată anterior), nu pare să susțină teza majorității, în special din perspectiva modului de formulare a pct. 82 din această hotărâre (subliniere adăugată):

„În primul rând, nu poate fi exclus faptul că, într-un sistem în care suspendarea executării se acordă la cerere, de la caz la caz, aceasta ar putea fi refuzată în mod incorect, în special dacă s-ar dovedi ulterior că hotărârea judecătorească privind fondul cauzei trebuie totuși să anuleze o decizie de expulzare pentru nerespectarea Convenției, de exemplu, pentru că persoana în cauză ar fi supusă la rele tratamente în țara de destinație sau ar fi victima unei expulzări colective. Într-un astfel de caz, calea de atac exercitată de persoana în cauză nu ar fi suficient de eficientă în sensul art. 13.”

75. Consider că, din nou, ca și în cazul obligației procedurale care se impune în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, obligația în cauză, ce revine în temeiul art. 13, atunci când se aplică în raport cu art. 4 din Protocolul nr. 4, este imperativă și nu poate fi însoțită de nicio excepție, întrucât constituie singura garanție împotriva arbitrarului. În caz contrar, dacă art. 13 nu ar avea un efect suspensiv automat în ceea ce privește executarea unei decizii de returnare adoptate în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4, caracterul imperativ al obligației procedurale ce revine în temeiul art. 4 din Protocolul nr. 4 ar fi compromis, la fel și principiul efectivității dispozițiilor Convenției.

76. În cele din urmă, dreptul procedural garantat de art. 4 din Protocolul nr. 4 ar pierde protecția sa indispensabilă dacă, în temeiul art. 13, o ordonanță de returnare nu ar avea un efect suspensiv automat în cazul introducerii unei căi de atac.

H. Cu privire la acordarea de despăgubiri cu titlu de prejudiciu moral pentru încălcările art. 4 din Protocolul nr. 4, interpretat separat și coroborat cu art. 13

77. Concluziile mele de mai sus, conform cărora a avut loc o încălcare a art. 4 din Protocolul nr. 4, interpretat separat și coroborat cu art. 13 din Convenție, ar fi trebuit să determine o creștere a cuantumului despăgubirilor acordate cu titlu de prejudiciu moral, care ar putea fi stabilit doar teoretic, totuși, având în vedere că mă aflu în minoritate.

[1] Comunicatul de presă în cauză poate fi consultat pe site-ul internet
.

Full & Egal Universal Law Academy