CASE OF KHOROSHENKO v. RUSSIA - [Romanian translation] by the SCM Romania and IER

©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.

©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.

CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI

MAREA CAMERĂ

HOTĂRÂREA

din 30 iunie 2015

În Cauza Khoroshenko împotriva Rusiei

(Cererea nr. 41418/04)

STRASBOURG

Hotărârea este definitivă. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Khoroshenko împotriva Rusiei,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reunită în Marea Cameră compusă din Dean Spielmann, preşedinte, Josep Casadevall, Guido Raimondi, Mark Villiger, Isabelle Berro, Ineta Ziemele, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Paulo Pinto de Albuquerque, Linos-Alexandre Sicilianos, Erik M¸se, Paul Mahoney, Ksenija Turkoviă, Dmitry Dedov, Egidijus Kûris, judecători, şi Lawrence Early, jurist,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 3 septembrie 2014 şi la 22 aprilie 2015,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 41418/04 îndreptată împotriva Federaţiei Ruse, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Andrey Anatolyevich Khoroshenko („reclamantul”), a sesizat Curtea la 6 octombrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2. Reclamantul care a beneficiat de asistenţă judiciară, a fost reprezentat de O.V. Preobrazhenskaya şi de M. Makarova, avocaţi la Strasbourg. Guvernul Rus (Guvernul) a fost reprezentat de domnul G. Matyushkin, reprezentant al Federaţiei Ruse pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

3. Reclamantul a susţinut în special că diferitele restricţii la care a fost supusă familia sa pe durata detenţiei sale în urma condamnării au fost contrare art. 8 din Convenţie.

4. La 13 ianuarie 2011, cererea a fost comunicată Guvernului.

5. Cererea a fost repartizată Secţiei întâi a Curţii (art. 52 § 1 din Regulamentul Curţii – Regulamentul). La 11 februarie 2014, o cameră a secţiei menţionate, compusă din Isabelle Berro, Elisabeth Steiner, Khanlar Hajiyev, Mirjana Lazarova Trajkovska, Julia Laffranque, Ksenija Turkoviæ şi Dmitry Dedov, judecători, precum şi Søren Nielsen, grefier de secţie, şi-a declinat competenţa în favoarea Marii Camere, niciuna dintre părţi necontestând decizia (art. 30 din Convenţie şi art. 72 din Regulament).

6. Componenţa Marii Camere a fost stabilită în conformitate cu dispoziţiile art. 26 § 1, art. 26 § 4 şi art. 26 § 5 din Convenţie şi art. 24 din Regulament.

7. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au prezentat observaţii scrise cu privire la admisibilitatea şi fondul cauzei (art. 59 § 1 din Regulament). De asemenea, au fost primite observaţii din partea unui grup format din cadre universitare de la Universitatea Surrey („terţii intervenienţi”), cărora preşedintele Marii Camere le-a acordat permisiunea să intervină în procedura scrisă (art. 36 § 2 din Convenţie şi art. 44 § 3 din Regulament).

8. La 3 septembrie 2014, a avut loc o şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg (art. 59 § 3 din Regulament).

S-au înfăţişat:

– pentru Guvern
domniiG. Matyushkin, agent guvernamental al Federaţiei Ruse
pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului,agent;
N. Mikhaylov,
DoamnaY. Tsimbalova,
DomnulS. Kovpak,consilieri;

– pentru reclamant
doamneleO. Preobrazhenskaya,
M. Makarova, avocate.

Curtea a ascultat declaraţiile domnului G. Matyushkin şi ale doamnelor O. Preobrazhenskaya şi M. Makarova, precum şi răspunsurile domnului G. Matyushkin şi ale doamnei M. Makarova la întrebările adresate de judecători.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

9. Faptele cauzei se pot rezuma după cum urmează.

A. Informaţii generale privind situaţia reclamantului

10. Reclamantul s-a născut în 1968 şi ispăşeşte o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă în oraşul Solikamsk (regiunea Perm).

11. Suspectat de tâlhărie, furt calificat şi omor deosebit de grav, a fost arestat la 21 noiembrie 1994.

12. Din 21 noiembrie 1994, data arestării sale, până în vara anului 1995, a fost lipsit de libertate în diferite penitenciare situate în Ekaterinburg şi Izhevsk, precum şi în oraşul şi în regiunea Perm.

13. La 13 octombrie 1995, Tribunalul Regional din Perm a hotărât că reclamantul este vinovat de acuzaţiile care i s-au adus şi l-a condamnat la pedeapsa capitală. Hotărârea a devenit definitivă la 6 iunie 1996.

14. Din vara anului 1995 până în toamna anului 1999, reclamantul s-a aflat în Penitenciarul nr. 1 din oraşul Perm. După condamnare, a fost plasat într-o celulă specială rezervată condamnaţilor la moarte aflaţi în aşteptarea execuţiei.

15. La 19 mai 1999, Preşedintele rus a comutat pedeapsa capitală a reclamantului la închisoarea pe viaţă.

16. La 8 octombrie 1999, reclamantul a fost transferat într-o colonie penitenciară cu regim special rezervată deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, situată în regiunea Perm, la 11 octombrie 1999, a început să execute primii 10 ani din pedeapsa cu închisoarea, în sensul art. 127 § 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale. Întrucât reclamantul se afla sub incidenţa excepţiei de la regula generală prevăzută de dispoziţia menţionată, aceasta a fost data sosirii sale în colonia penitenciară cu regim special, şi nu data arestării sale iniţiale în 1994, care a fost luată ca punct de plecare pentru primii 10 ani de închisoare. Această excepţie se aplică doar deţinuţilor care au încălcat regulamentul în timpul arestării preventive (infra, pct. 52). Reclamantul a contestat ulterior această dispoziţie în faţa Curţii Constituţionale, fără succes (infra, pct. 30).

17. În primii zece ani de executare a pedepsei, reclamantul a fost supus la un regim strict, prevăzut de art. 125 § 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale (infra, pct. 29).

18. La 11 octombrie 2009, după expirarea primilor 10 ani ai pedepsei, reclamantul a trecut de la regimul strict la regimul comun, reglementat de art. 125 § 1 din Codul de executare a sancţiunilor penale (infra, pct. 50).

B. Vizite familiale în timpul arestării preventive şi în timpul lipsirii de libertate ulterioare

19. La 21 noiembrie 1994, la data arestării, reclamantul era căsătorit cu S. şi avea un fiu în vârstă de 3 ani. Restul familiei sale era formată din părinţii săi, O. şi A., fratele Se. şi bunica sa, M. Partea în cauză explică faptul că întreaga sa familie era formată din 17 persoane şi că dorea să menţină relaţii cu fiecare dintre acestea.

1. Detenţia reclamantului înainte de a fi transferat în colonia penitenciară cu regim special

20. Între 21 noiembrie 1994 şi 8 octombrie 1999, reclamantului nu i s-a permis să-şi vadă familia, cu excepţia unei ocazii, atunci când soţia sa l-a vizitat, în timpul săptămânii care a urmat hotărârii pronunţate în primă instanţă, în urma procesului penal din octombrie 1995.

21. În 1996, în urma hotărârii menţionate, soţia sa a solicitat şi a obţinut pronunţarea divorţului.

22. Reclamantul a declarat că a primit permisiunea de a începe să corespondeze cu lumea exterioară odată cu intrarea în vigoare în ianuarie 1997 a Codului de executare a sancţiunilor penale. A reluat apoi contactul cu toţi membrii familiei sale şi cu fosta lui soţie.

2. Lipsirea de libertate a reclamantului în colonia penitenciară cu regim special, între 8 octombrie 1999 şi 11 octombrie 1999

23. În această perioadă, reclamantul avea dreptul de a primi, o dată la 6 luni, o scurtă vizită din partea membrilor familiei sale, cu o durată de maxim 4 ore. Cu aceste ocazii, reclamantul a comunicat cu familia sa printr-un perete din sticlă sau din bare metalice, în condiţii care nu permiteau niciun fel de contact fizic. Un gardian asculta conversaţiile pe care le avea cu vizitatorii.

24. Reclamantul s-a folosit de dreptul la vizite scurte cât mai des posibil şi a primit vizite din partea mamei, tatălui şi a fratelui. Prietenii au încercat şi ei să-l viziteze, dar administraţia închisorii nu a fost de acord. Reclamantul nu a obţinut autorizaţia de a primi vizite familiale lungi în timpul primilor 10 ani de pedeapsă.

25. Reclamantul susţine că amploarea restricţiilor privind relaţiile sale cu lumea exterioară l-a făcut să piardă contactul cu unii membri ai familiei, începând cu propriul său copil, pe care nu l-a văzut de 15 ani. Fiul reclamantului refuză să-şi vadă tatăl, dar a fost de acord să-l sprijine financiar.

3. Lipsirea de libertate a reclamantului în colonia penitenciară cu regim special începând cu data de 11 octombrie 1999

26. După schimbarea de regim din 11 octombrie 2009, reclamantul a avut dreptul la vizite familiale lungi, în plus faţă de vizitele scurte. S-a folosit de toate aceste ocazii pentru a primi vizite lungi şi, astfel, şi-a văzut membrii familiei o dată la 6 luni – o dată în 2009 şi de 2 ori în 2010, 2011, 2012 şi 2013. De fiecare dată, vizita a durat trei zile, maximul autorizat, cu excepţia celei din primăvara anului 2013, întreruptă la iniţiativa reclamantului şi a mamei sale, care a trebuit să plece mai devreme pentru a prinde trenul. Fratele reclamantului a luat şi el parte la aceste vizite. Vizitele nu depăşeau 72 de ore si dreptul la intimitate a fost pe deplin respectat. Tatăl reclamantului a participat la vizitele scurte până în 2007, dar, din cauza stării sale de sănătate, nu s-a putut deplasa pentru vizitele lungi care au început în 2009.

27. Potrivit Guvernului, reclamantul a primit în total 14 vizite scurte şi 9 vizite lungi în timpul detenţiei în colonia penitenciară cu regim special. Niciuna din cererile de vizită solicitate de partea în cauză nu a fost refuzată.

C. Proceduri în faţa Curţii Constituţionale

1. Decizia nr. 257-O din 24 mai 2005

28. La 24 august 2004, reclamantul a solicitat Curţii Constituţionale, susţinând că interdicţia prevăzută la art. 125 alin. 4 din Codul de executare a sancţiunilor penale pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă, de a primi vizite familiale lungi pentru o perioadă de 10 ani, era contrară Constituţiei. În special, susţinea că această dispoziţie era discriminatorie şi că îi aducea atingere dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie.

29. Curtea Constituţională a declarat inadmisibil recursul reclamantului în ceea ce priveşte art. 125 alin. 3 şi art. 127 alin. 3, din următoarele motive:

„(...) Nici dispoziţiile de la art. 125 alin. 3, nici cele de la art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale nu aduc atingere drepturilor constituţionale [ale reclamantului].

Art. 55 alin. 3 din Constituţie (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului şi ale cetăţeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii, a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane, [şi] în vederea asigurării apărării şi securităţii statului. Astfel de restricţii pot însoţi, în special, aplicarea de sancţiuni penale în cazul infractorilor, sub formă de pedepse cu închisoarea sau alte măsuri punitive.

(...) Art. 71 lit. o) din Constituţie autorizează legiuitorul federal să aplice astfel de măsuri restrictive deţinuţilor condamnaţi la o pedeapsă care, prin natura sa, astfel cum rezultă din art. 43 alin. 1 C. pen., (...), constă într-o privare sau o limitare a drepturilor şi libertăţilor condamnatului, prevăzută de lege. În acelaşi timp, atât legiuitorul, atunci când defineşte responsabilitatea pe care o implică o infracţiune, cât şi autorităţile responsabile pentru aplicarea legii, atunci când decid să atribuie această responsabilitate în sarcina unui infractor, trebuie să ia în considerare natura infracţiunii, riscul pe care o reprezintă pentru valorile protejate de Constituţie şi de dreptul penal, gravitatea acesteia, mobilul şi alte circumstanţe care au dus la comiterea sa, precum şi informaţii despre infractor, sub rezerva faptului că reglementarea emisă de aceste autorităţi şi aplicarea sa să respecte principiile constituţionale ale răspunderii juridice şi garanţiile de care beneficiază persoana în relaţiile sale publice cu statul.

După cum a constatat Curtea Constituţională [în deciziile anterioare], o legislaţie privind răspunderea şi sancţiunile penale care nu ar lua în considerare personalitatea infractorului şi alte circumstanţe obiective şi rezonabile care să permită o apreciere corectă a pericolului pe care îl reprezintă pentru societate fapta penală în sine şi infractorul, şi care ar aplica sancţiuni identice pentru infracţiuni care implică riscuri sociale de o gravitate variabilă, indiferent de rolul jucat de infractor în infracţiune, conduita sa după comiterea infracţiunii şi în timpul executării pedepsei aplicate acestuia, precum şi alţi factori [relevanţi] ar fi contrară atât interzicerii discriminării, prevăzută de Constituţie, cât şi principiilor de echitate şi umanism cuprinse în aceasta.

În definirea sancţiunilor penale, însoţite de o serie de restricţii care reflectă gravitatea infracţiunii comise de condamnat şi pedeapsa aplicată, şi în stabilirea modalităţilor de executare a pedepsei, legiuitorul trebuie să plece de la principiul că o persoană condamnată beneficiază la nivel global de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi ceilalţi cetăţeni, sub rezerva excepţiilor legate de personalitatea sa de infracţiunile pe care le-a comis. Condiţiile de executare a sancţiunilor, astfel cum sunt prevăzute de art. 125 şi 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale, precum şi de diverse alte dispoziţii din prezentul cod, au ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să opereze o diferenţiere între sancţiuni şi aplicarea acestora şi să fixeze condiţiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43 alin. 2 C. pen., sunt de a restabili justiţia, de a-l sancţiona pe infractor şi de preveni comiterea unor noi infracţiuni (...)”.

2. Decizia nr. 591-O din 21 decembrie 2006

30. La o dată neprecizată, reclamantul s-a adresat Curţii Constituţionale, de data aceasta pentru a contesta distincţia pe care o face art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale între două categorii de deţinuţi care îşi ispăşesc pedeapsa în colonii cu regim special, potrivit căreia, în timpul arestului preventiv anterior, părţile interesate au încălcat sau nu regulamentul închisorii şi au fost pedepsiţi cu plasarea la izolator. Pentru cei care nu au fost găsiţi vinovaţi de o astfel de infracţiune şi, prin urmare, nu au fost plasaţi la izolator, perioada de 10 ani în care sunt supuşi unui regim strict începe de la data arestării şi a plasării iniţiale în detenţie. Cei care au încălcat anterior regulamentul închisorii şi au fost în consecinţă pedepsiţi cu plasarea la izolator sunt supuşi unui regim strict timp de zece ani începând de la data sosirii într-o colonie cu regim special. Reclamantul a susţinut că această dispoziţie este neconstituţională şi discriminatorie. La 21 decembrie 2006, Curtea Constituţională a declarat inadmisibil al doilea capăt de cerere formulat de reclamant împotriva dispoziţiei sus-menţionate. Aceasta a declarat în special:

„(...) Dispoziţia [sus-menţionată] nu aduce atingere drepturilor [reclamantului].

Art. 55 alin. 3 din Constituţie (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului şi ale cetăţeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii, a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane, [şi] în vederea asigurării apărării şi securităţii statului. Astfel de restricţii pot însoţi aplicarea de către stat a sancţiunilor penale în cazul infractorilor, sub forma unor măsuri coercitive publice, care au particularitatea, de-a lungul punerii lor în aplicare, de a priva persoanele în cauză de o parte din drepturile şi libertăţile lor şi de a le impune obligaţii specifice.

În acelaşi timp, restricţiile aduse drepturilor şi libertăţilor unui deţinut condamnat trebuie să corespundă infracţiunii comise şi personalităţii acestuia. Această obligaţie se impune de asemenea în cazurile în care [autorităţile au impus o pedeapsă] unor persoane care, în timpul procesului penal sau care [deja] în timp ce îşi ispăşeau pedeapsa, nu au respectat normele stabilite prin lege.

Dispoziţia de la art. 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale [în măsura în care se referă la normele contestate] are ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să opereze o diferenţiere între condiţiile de executare a pedepselor şi să fixeze condiţiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43 alin. 2 C. pen., sunt de a restabili justiţia, de a-l sancţiona pe infractor şi de preveni comiterea unor noi infracţiuni.

În cazul în care [reclamantul] consideră că autorităţile responsabile pentru aplicarea legii i-au încălcat drepturile prin acţiunile sau deciziile în cauză, impunându-i o sancţiune care a luat forma plasării la izolator în timpul transferului de la un penitenciar într-o colonie penitenciară, sau atunci când au calculat perioada de timp în care trebuie să se supună unui regim strict, el are dreptul de a contesta aceste decizii în faţa unui tribunal (...).”

D. Alte fapte

31. Reclamantul a încercat să iniţieze acţiuni civile împotriva parchetului şi împotriva avocatului care l-a reprezentat în cursul procedurilor penale. El a contestat în faţa instanţelor refuzul procurorului de a iniţia proceduri penale şi lipsa de reacţie a mediatorului la plângerile sale. De asemenea, a sesizat Curtea Constituţională cu diferite plângeri. Niciuna dintre aceste proceduri nu a avut succes.

II. Dreptul intern relevant

A. Constituţia rusă

32. Următoarele dispoziţii ale Constituţiei sunt relevante în speţă:

Art. 23

„1. Orice persoană are dreptul la inviolabilitatea vieţii sale private, a confidenţialităţii relaţiilor sale personale şi de familie, precum şi la protecţia onoarei şi a reputaţiei sale.

2. Orice persoană are dreptul la confidenţialitatea comunicaţiilor sale realizate prin corespondenţă, telefon, e-mail, telegraf sau prin orice alte mijloace de comunicare. Orice restricţie adusă acestui drept trebuie să fie autorizată printr-o hotărâre judecătorească.”

Art. 55

„1. Enumerarea în Constituţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu poate fi interpretată în sensul unei negări sau limitări a altor drepturi şi libertăţi recunoscute în general persoanelor fizice şi cetăţenilor.

2. Nicio lege care să încalce sau să limiteze drepturile şi libertăţile omului şi cetăţeanului nu poate fi adoptată în Federaţia Rusă.

3. Legislaţia federală nu poate să limiteze drepturile omului şi ale cetăţeanului decât în măsura în care este necesar în vederea protejării fundamentelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii, a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane, [şi] în vederea asigurării apărării şi siguranţei statului.”

Art. 71 litera o)

„Jurisdicţia Federaţiei Ruse include [aspectele referitoare la]:

(...)

o) constituirea sistemului judiciar, procuratura, dreptul penal, procedura penală, executarea sancţiunilor penal, amnistierea şi graţierea, dreptul civil, procedura civilă şi procedura în faţa instanţelor comerciale, precum şi legislaţia care reglementează drepturile de proprietate intelectuală; (...)”

B. Codul penal din 13 iunie 1996

33. Următoarele dispoziţii din Codul penal sunt relevante în speţă.

1. Dispoziţii generale

Art. 43 (Definirea şi obiectivele pedepsei)

„1. O pedeapsă reprezintă o măsură de constrângere publică pronunţată de un tribunal. Aceasta se aplică unei persoane care a fost declarată vinovată de o infracţiune şi include privarea de libertate sau limitarea drepturilor persoanei, în conformitate cu dispoziţiile prezentului cod.

2. Obiectivele unei pedepse sunt restabilirea justiţiei sociale, sancţionarea persoanei declarate vinovate şi prevenirea unor noi infracţiuni.”

Art. 57 (Închisoare pe viaţă)

„1. Închisoarea pe viaţă pedepseşte comiterea infracţiunilor deosebit de grave care aduc atingere vieţii sau sănătăţii altor persoane, moralităţii, securităţii sau inviolabilităţii sexuale a minorilor cu vârstă mai mică de 14 ani.

2. Pedeapsa cu închisoarea pe viaţă nu poată fi aplicată persoanelor de sex feminin sau de sex masculin care au comis infracţiuni atunci când aveau vârsta mai mică de 18 ani sau care, la momentul adoptării verdictului instanţei, au împlinit vârsta de 65 de ani.”

Art. 58 (Alegerea penitenciarelor pentru persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea)

„1. Persoanele condamnate la o pedeapsă cu închisoarea îşi ispăşesc pedeapsa în următoarele unităţi, în funcţie de gravitatea infracţiunilor pe care le-au comis:

– colonie-aşezare (êîëîíèÿ-ïîñåëåíèå), pentru infracţiunile comise prin neglijenţă sau infracţiuni de gravitate mică sau medie, atunci când care autorul acestora nu a fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoarea;

– colonie penitenciară cu regim comun (èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ îáùåăî ðåæèìà), pentru infracţiuni grave, în cazul în care autorul infracţiunii este o persoană de sex masculin care nu a mai fost condamnată anterior la o pedeapsă cu închisoarea, sau în cazul unor infracţiuni grave sau deosebit de grave, inclusiv pentru recidivă, în cazul în care autorul infracţiunii este o persoană de sex feminin care este condamnată la o pedeapsă cu închisoarea;

– colonie penitenciară cu regim strict (èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ ñòðîăî ðåæèìà), pentru infracţiuni deosebit de grave, în cazul în care autorul acestora este o persoană de sex masculin care este condamnată pentru prima dată la o pedeapsă cu închisoarea, sau în caz de recidivă sau recidivă gravă, în cazul în care persoana condamnată a executat deja anterior o pedeapsă cu închisoarea;

– colonie penitenciară cu regim special (èñïðàâèòåëüíàÿ êîëîíèÿ îñîáîăî ðåæèìà), în cazul unei persoane de sex masculin, condamnată la pedeapsa cu închisoarea pe viaţă, sau al unui recidivist de sex masculin extrem de periculos;

– penitenciar (ňţđüěű): în cazul infracţiunilor deosebit de grave în cazul în care autorul acestora este o persoană de sex masculin care este condamnată la o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 5 ani sau un recidivist deosebit de periculos, Curtea are competenţa de a decide ca o parte a pedepsei să fie ispăşită într-o închisoare.

Coloniile penitenciare cu regim special sunt destinate detenţiei următoarelor categorii de condamnaţi:

(...)

d) persoanele de sex masculin care sunt condamnate la o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă, precum şi recidiviştii deosebit de periculoşi (...)”

Art. 79 (Liberarea condiţionată)

„(...)

5. Un deţinut condamnat la închisoare pe viaţă poate fi eligibil pentru liberarea condiţionată înainte de ispăşirea pedepsei în cazul în care o instanţă stabileşte că nu mai este necesar ca persoana în cauză să continue să execute pedeapsa şi dacă aceasta a ispăşit efectiv cel puţin 25 de ani din pedeapsă. [Utilizarea acestei măsuri] nu este posibilă decât în cazul în care persoana condamnată nu a încălcat în mod repetat regulamentul penitenciar în ultimii 3 ani. O persoană care a comis în timpul executării pedepsei o altă infracţiune gravă sau deosebit de gravă nu este eligibilă pentru liberarea condiţionată înainte de ispăşirea pedepsei (...)”.

2. Pedeapsa cu închisoarea pe viaţă în dreptul penal rus

34. Pedeapsa cu închisoarea pe viaţă a fost introdusă în fostul Codul penal (din 1960), cu titlu de măsură de clemenţă, ca pedeapsă alternativă la pedeapsa cu moartea. Ea figurează în sistemul de sancţiuni puse în aplicare prin Codul Penal din 1996 şi este folosită pentru infracţiuni deosebit de grave care aduc atingere vieţii altora (art. 159 alin. 2 – omor deosebit de grav), inviolabilităţii sexuale a minorilor sub 14 ani (art. 131 alin. 5, art. 132 alin. 5, art. 134 alin. 6 – diverse infracţiuni sexuale îndreptate împotriva minorilor), securităţii (art. 205 alin. 3, art. 205.3 alin. 3 şi art.205.3 alin. 4, art. 211 alin. 4, art. 205.1 alin. 4, art. 205 alin. 3, art. 205.4 alin. 1, art. 205.5 alin. 1, art. 206 alin. 4 – diferite infracţiuni legate de terorism, art. 210 alin. 4 – constituirea şi conducerea de grupări criminale; art. 211 alin. 4 – deturnarea în formă agravată de avioane, nave sau trenuri; art. 228.1 şi art. 229.1 alin. 4 – diverse infracţiuni grave legate de legislaţia privind stupefiantele, art. 281 alin. 3 – sabotaj în formă agravată; art. 295 – tentativă de atentat la viaţa unei persoane care administrează justiţia sau efectuează o anchetă preliminară privind infracţiuni; art. 57 – genocid).

35. Pedeapsa cu moartea poate fi impusă în mod excepţional pentru infracţiuni deosebit de grave care aduc atingere vieţii altora (art. 59 alin. 1).

36. Ea poate fi comutată în pedeapsă cu închisoarea pe viaţă ca măsură de clemenţă (art. 59 alin. 3). O persoană de sex masculin condamnată la închisoare pe viaţă trebuie să-şi ispăşească pedeapsa într-o colonie penală cu regim special, izolat de alţi deţinuţi (art. 58 alin. 1). Un deţinut condamnat la închisoare pe viaţă poate fi eligibil pentru liberarea condiţionată în cazul în care o instanţă stabileşte că nu mai este necesar ca persoana în cauză să continue să execute pedeapsa şi dacă aceasta a ispăşit cel puţin 25 de ani din pedeapsă (art. 79 alin. 5).

C. Codul de executare a sancţiunilor penale din 8 ianuarie 1997

1. Reguli generale privind contactele cu exteriorul

37. În temeiul art. 89 alin. 1 din acest cod, deţinuţii condamnaţi au dreptul de a primi, în incinta penitenciarului, vizite scurte cu o durată maximă de 4 ore şi vizite lungi de cel mult 3 zile. Vizite lungi se desfăşoară într-o cameră în care poate fi respectată intimitatea. Vizitele scurte reprezintă o oportunitate ca deţinuţii condamnaţi să se întâlnească cu membrii familiei sau cu alte persoane. Ele durează 4 ore şi se desfăşoară în prezenţa unui gardian (art. 89 alin. 1 şi art. 89 alin. 2), deţinutul şi vizitatorul său (vizitatorii săi) fiind separaţi printr-un perete de sticlă sau din bare metalice. În circumstanţe limitate, deţinuţii condamnaţi pot fi autorizaţi să primească o vizită lungă de 5 zile în afara incintei penitenciarului. Vizitele lungi permit deţinuţilor să se întâlnească cu soţul/soţia, părinţii, copiii, socrii, ginerii şi norele, fraţii şi surorile, bunicii, nepoţii, cu autorizarea directorului penitenciarului.

38. În hotărârea sa din 29 ianuarie 2014 în cauza nr. AKPI13-1283, Curtea Supremă rusă a decis că directorul unei colonii penitenciare poate refuza o cerere de vizitare într-un număr limitat de situaţii, mai ales dacă cererea pentru o vizită lungă este făcută de o persoană care nu are legături de familie cu deţinutul condamnat (art. 89 alin. 2), sau dacă posibilitatea de vizitare nu este prevăzută de cod (de exemplu, în cazurile în care a fost solicitată o vizită lungă în timpul primilor 10 ani de pedeapsă sau atunci când numărul de vizite autorizate a fost depăşit). În plus, în conformitate cu art. 118 din cod, deţinuţilor plasaţi la izolator pentru încălcarea regulamentului în vigoare în închisoare nu li se permite să primească vizite.

39. În temeiul art. 89 alin. 3, la cerere, o vizită lungă poate fi înlocuită cu o vizită scurtă şi o vizită lungă sau scurtă cu un apel telefonic.

40. Toţi deţinuţii condamnaţi au dreptul de a primi şi trimite un număr nelimitat de scrisori, cărţi poştale şi telegrame (art. 91 alin. 1). Corespondenţa deţinuţilor cu rudele şi pachetele pe care le primesc sunt supuse controlului sistematic de către personalul coloniei penitenciare (art. 90 alin. 4 şi art. 91 alin. 1).

2. Tipuri de centre şi de regimuri în penitenciarele ruse

41. Potrivit art. 58 din Codul penal (supra, pct. 33), deţinuţii execută pedepsele, în funcţie de gravitatea infracţiunilor la care au fost condamnaţi, într-unul sau altul din cele cinci tipuri principale de penitenciare existente. În diferitele tipuri de colonii, deţinuţii condamnaţi sunt supuşi, în funcţie de diverşi factori, în special de gravitatea infracţiunilor pe care le-au comis şi comportamentul lor în închisoare, la unul sau altul dintre cele trei regimuri de detenţie, şi anume regim comun, regim relaxat sau regim strict. În închisori coexistă două tipuri de regimuri: regimul strict şi regimul comun.

42. În temeiul art. 129 din Codul de executare a sancţiunilor penale, deţinuţii condamnaţi care îşi execută pedeapsa în colonii-aşezări pot, cu permisiunea directorului coloniei, să locuiască cu membrii familiei în incinta coloniei.

43. În conformitate cu art. 121 din cod, în coloniile penitenciare cu regim comun, contactele cu exteriorul ale deţinuţilor condamnaţi se limitează la:

a) 6 vizite scurte şi 4 vizite lungi pe an, şi primirea a 6 pachete mari şi 6 pachete mici în cadrul regimului comun (aplicat noilor veniţi şi deţinuţilor supuşi anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătăţit sau deteriorat – art. 120);

b) 6 vizite scurte şi 6 vizite lungi pe an, şi primirea a 4 pachete mari şi 4 pachete mici în cadrul regimului relaxat (aplicat noilor veniţi după primele 6 luni de detenţie, cu condiţia ca persoanele în cauză să fi dat dovadă de bună purtare şi de o atitudine pozitivă faţă de muncă – art. 120);

c) 2 vizite scurte şi 2 vizite lungi pe an şi primirea a 12 pachete mari şi 12 pachete mici în cadrul regimului strict (aplicat deţinuţilor care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă de 6 luni – art. 120).

44. În conformitate cu art. 123 din cod, în coloniile penitenciare cu regim strict, contactele deţinuţilor condamnaţi cu exteriorul se limitează la:

a) 3 vizite scurte şi 3 vizite lungi pe an, şi primirea a 3 pachete mari şi 3 pachete mici în cadrul regimului comun (aplicat tuturor noilor veniţi – cu excepţia deţinuţilor condamnaţi pentru infracţiuni comise cu intenţie în timpul executării pedepsei cu închisoarea – precum şi deţinuţilor supuşi anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătăţit sau deteriorat – art. 122);

b) 4 vizite scurte şi 4 vizite lungi pe an, şi primirea a 4 pachete mari şi 4 pachete mici în cadrul regimului relaxat (aplicat deţinuţilor după primele 9 luni de detenţie, cu condiţia ca persoanele în cauză să fi dat dovadă de bună purtare şi de o atitudine pozitivă faţă de muncă – art. 122);

c) 2 vizite scurte şi o vizită lungă pe an şi primirea a 2 pachete mari şi 2 pachete mici în cadrul regimului strict (aplicat deţinuţilor care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă de 9 luni; deţinuţilor condamnaţi pentru infracţiuni comise cu intenţie în timpul executării pedepsei cu închisoarea sunt direct supuşi acestui regim– art. 122).

45. În temeiul art. 130 din cod, în penitenciare coexistă două regimuri: regimul comun şi regimul strict. În cadrul regimului comun, contactele deţinuţilor condamnaţi cu exteriorul sunt limitate la 2 vizite scurte şi 2 vizite lungi pe an, în timp ce deţinuţii care sunt supuşi unui regim strict au dreptul la 2 vizite scurte pe an.

46. Toţi deţinuţii nou-veniţi sau deţinuţii supuşi unui regim comun care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar îşi execută pedeapsa în cadrul regimului strict, revenirea la regimul comun fiind posibilă numai după o perioadă iniţială de 12 luni – art. 130).

3. Detenţia în coloniile penitenciare cu regim special

47. În centrele de acest tip, deţinuţii condamnaţi sunt supuşi unuia dintre următoarele regimuri interne.

a) Regim comun

48. În cadrul acestui regim, deţinuţii sunt cazaţi în dormitoare şi au dreptul la 2 vizite familiale scurte şi 2 vizite familiale lungi pe an (art. 125 alin. 1). De asemenea, pot primi 3 pachete mari şi 3 pachete mici pe an. Acest regim este aplicat tuturor noilor veniţi, cu excepţia deţinuţilor condamnaţi pentru infracţiuni comise cu intenţie în timpul executării pedepsei cu închisoarea (supra, pct. 52) – precum şi deţinuţilor supuşi anterior unui regim strict sau regim relaxat al căror comportament s-a îmbunătăţit sau deteriorat – art. 124).

b) Regim relaxat

49. În cadrul acestui regim, deţinuţii sunt cazaţi în dormitoare şi au dreptul la 3 vizite familiale scurte şi 3 vizite familiale lungi pe an (art. 125 alin. 2). De asemenea, pot primi 4 pachete mari şi 4 pachete mici pe an. Deţinuţii supuşi anterior unui regim obişnuit pot fi supuşi acestui regim după primele 12 luni de detenţie, cu condiţia să fi făcut dovada de bună purtare şi de o atitudine pozitivă faţă de muncă (art. 124).

c) Regim strict

50. În cadrul regimului strict, deţinuţii sunt cazaţi în celule şi au dreptul la 2 vizite scurte pe an (art. 125 alin. 3). Potrivit codului, deţinuţii condamnaţi supuşi unui regim strict nu pot primi vizite familiale lungi. Deţinuţii din cadrul acestui regim pot primi un pachete mare şi un pachet mic, anual (art. 125 alin. 3). Acest regim este aplicat deţinuţilor care au încălcat în mod repetat regulamentul în vigoare în penitenciar, revenirea la regimul comun nefiind posibilă decât după o perioadă iniţială de 12 luni. Deţinuţii condamnaţi pentru infracţiuni comise cu intenţie în timpul executării pedepsei sunt direct supuşi acestui regim (art. 124).

51. Deţinuţii din cadrul regimului strict nu pot efectua apeluri telefonice decât în situaţii personale excepţionale (art. 92 alin. 3), şi conversaţiile lor telefonice pot face obiectul supravegherii de către personalul coloniei penitenciare (art. 92 alin. 5).

d) Reguli aplicabile deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă

52. Toţi deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sunt supuşi unui regim strict la sosirea într-o colonie penitenciară cu regim special, şi îşi ispăşesc pedeapsa separat de ceilalţi deţinuţi condamnaţi, în celule prevăzute pentru cel mult 2 persoane (art. 126 şi 127alin. 3). Deţinuţii pot fi transferaţi la regimul comun după ce au ispăşit cel puţin 10 ani de pedeapsă, această perioadă de 10 ani fiind, în general, calculată de la data arestării (art. 127 alin. 3). În cazul în care un deţinut este plasat la izolator din cauza unui comportament reprobabil grav în timpul arestării preventive, începutul perioadei de 10 ani îl reprezintă data sosirii sale în colonia penitenciară cu regim special, şi nu cea a arestării. Deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă pot fi supuşi unui regim relaxat după ce au ispăşit cel puţin 10 ani de pedeapsă în cadrul regimului comun (art. 127 alin. 3).

53. Un deţinut condamnat care este găsit vinovat de o încălcare intenţionată a regulamentului va trece, după caz, de la regimul relaxat la regimul comun sau de la regimul comun la regimul strict. Revenirea la regimul relaxat sau regimul comun nu poate fi luată în considerare decât după o perioadă de detenţie de 10 ani (art. 127 alin. 5).

D. Reguli aplicabile în penitenciare, aprobate de Ministerul Justiţiei la 3 noiembrie 2005 (nr. 205)

54. Dispoziţiile relevante ale acestor reguli sunt astfel redactate:

1. Capitolul XIV: Procedura de autorizare a vizitelor deţinuţilor condamnaţi

„(...) 68. Orice vizită este autorizată de directorul penitenciarului sau de înlocuitorul acestuia, la cererea deţinutului condamnat sau a vizitatorului (...) [motivele refuzului trebuie să fie indicate].

(...)

72. (...) Este interzisă cuplarea sau împărţirea perioadelor de vizitare (...).

(...)

74. Un deţinut condamnat are dreptul să primească (...) vizita a doi adulţi, care pot fi însoţiţi de fraţi şi surori, copii sau nepoţi minori ai persoanelor în cauză.

75. Vizitele lungi ale altor persoane [decât membrii familiei] nu pot fi autorizate decât dacă, în opinia administraţiei, nu sunt dăunătoare persoanei condamnate (...)

(...)

82. O modificare a tipului de vizită sau înlocuirea unei vizite cu un apel telefonic trebuie să facă obiectul unei cereri scrise din partea persoanei condamnate.”

2. Capitolul XV: Procedura de autorizare a apelurilor telefonice efectuate de deţinuţii condamnaţi

„(...) 85. Autorizaţia de a efectua un apel telefonic este acordată oricărui deţinut condamnat, la cererea scrisă a acestuia din urmă, indicându-se adresa şi numărul de telefon al destinatarului apelului, precum şi durata apelului (care nu poate depăşi 15 minute).

86. Apelurile telefonice sunt efectuate de condamnaţi pe cheltuiala proprie sau pe cheltuiala rudelor sau a altor persoane [în cauză]. Apelul telefonic poate face obiectul supravegherii din partea autorităţilor penitenciare.

(...)

89. Deţinuţii condamnaţi din cadrul regimului strict (...) primesc autorizaţia de efectua apeluri telefonice doar în situaţii excepţionale (de exemplu, decesul sau boala gravă a unei rude apropiate, catastrofă naturală care a provocat pagube materiale grave deţinutului condamnat sau familiei acestuia) (...).

E. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

55. Curtea Constituţională a examinat în mai multe rânduri problema constituţionalităţii dispoziţiilor care reglementează condiţiile de detenţie impuse în cadrul regimului strict aplicat în coloniile penitenciare cu regim special.

1. Decizia nr. 466-O din 21 decembrie 2004

56. Într-o cauză introdusă de G., un deţinut condamnat, Curtea Supremă s-a exprimat după cum urmează:

„(...) În cererea sa, domnul G. a solicitat Curţii să constate neconstituţionalitatea art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale, considerând că această dispoziţie nu prevede posibilitatea de a include perioada de arest preventiv efectuată de un deţinut într-un centru de detenţie înainte de condamnare în perioada în care persoana în cauză este ţinută în detenţie în condiţii stricte într-o colonie penitenciară cu regim special, ceea ce împiedică transferarea deţinutului la un regim mai puţin restrictiv [mai devreme decât ar fi altfel posibil] (...).

2.1 Curtea Constituţională a avut deja ocazia să examineze problema constituţionalităţii prevederilor Codului de executare a sancţiunilor penale care stabilesc regulile pentru calcularea duratei executării pedepsei cu închisoarea şi care au implicaţii asupra posibilităţii de a aplica unui deţinut condamnat condiţii mai puţin restrictive sau mai favorabile în ceea ce priveşte executarea pedepsei.

În hotărârea sa din 27 februarie 2003 într-o cauză în care a fost invitată să examineze constituţionalitatea prevederilor art. 130 alin. 1 din Codul de executare a sancţiunilor penale, Curtea Constituţională a concluzionat că durata arestului preventiv ar trebui să fie inclusă în durata totală a pedepsei, precum şi în perioada de executare a pedepsei, luată în considerare pentru calcularea duratei privării de libertate care deschide dreptul la liberarea condiţionată. După cum a arătat Curtea Constituţională, o astfel de abordare corespunde normelor internaţionale (...).

Având în vedere poziţia juridică descrisă mai sus, art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale nu poate fi interpretat ca interzicând includerea perioadei de arest preventiv [sau] a perioadei de aplicare a unei măsuri coercitive sub forma arestului în perioada pedepsei cu închisoarea, inclusiv partea care, conform procedurii stabilite de lege, trebuie să fie executată în condiţii stricte (...)”.

2. Decizia nr. 248-O din 9 iunie 2005

57. Într-o cauză introdusă de un deţinut condamnat, domnul Z., şi de soţia acestuia, Curtea Constituţională a formulat următoarele considerente:

„(...) Domnul Z. (...), condamnat la închisoare pe viaţă, şi soţia sa (...) au solicitat în mai multe rânduri administraţiei penitenciarului autorizaţia de a beneficia de o vizită lungă, deoarece doreau să aibă un copil (...); cererile de vizitare au fost respinse pe baza art. 125 alin. 3 şi art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale, potrivit cărora deţinuţii care îşi ispăşesc pedeapsa în condiţii stricte într-o colonie penitenciară cu regim special au dreptul la 2 vizite scurte pe an şi nu pot primi dreptul la o primă vizită lungă decât după primi 10 ani de detenţie.

În plângerea lor, Z. şi [soţia sa] contestă constituţionalitatea acestor dispoziţii în măsura în care îi privează de posibilitatea de a avea un copil şi, prin urmare, le încalcă dreptul la respectarea vieţii lor private şi de familie, garantat de art. 23 alin. 1 din Constituţie, şi că restricţiile privind drepturile lor să depăşească ceea ce este prevăzut în art. 55 alin. 3 din Constituţie.

(...)

Art. 55 alin. 3 din Constituţie (...) autorizează legiuitorul federal să limiteze drepturile omului şi ale cetăţeanului în vederea protejării fundamentelor ordinii constituţionale, moralităţii, sănătăţii, a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalte persoane, [şi] în vederea asigurării apărării şi securităţii statului. Astfel de restricţii pot însoţi aplicarea de sancţiuni penale în cazul delincvenţilor, sub forma unor măsuri coercitive publice, care au particularitatea, de-a lungul punerii lor în aplicare, de a priva persoanele în cauză de o parte din drepturile şi libertăţile lor şi de a le impune obligaţii specifice.

(...) Art. 71 lit. o) din Constituţie autorizează legiuitorul federal să aplice astfel de măsuri restrictive.

Atunci când dispune pedeapsa cu închisoarea ca pedeapsă, statul acţionează atât în sensul propriilor interese, cât şi celor ale societăţii şi membrilor săi. Totodată, executarea [acestei pedepse] modifică ritmul de viaţă al individului şi al relaţiilor sale cu ceilalţi şi are consecinţe morale şi psihologice specifice, deoarece antrenează nu numai o limitare a drepturilor şi libertăţilor acestei persoane în calitate de cetăţean, ci şi a drepturilor sale ca individ. Această restricţie, care rezultă din comportamentul ilegal al persoanei în cauză, este determinată de necesitatea de a restrânge dreptul natural de deţinutului la libertate, pentru a proteja moralitatea şi drepturile şi interesele legitime ale altora.

Legislaţia penală şi penitenciară defineşte sancţiunile penale, care includ o serie de restricţii corespunzătoare gravităţii infracţiunii, precum şi modalităţile de executare a acestor sancţiuni. În definirea acestor sancţiuni, legiuitorul pleacă de la principiul potrivit căruia condamnatul beneficiază la nivel general de aceleaşi drepturi şi libertăţi ca şi ceilalţi cetăţeni, excepţiile de la acest principiu fiind în funcţie de personalitatea persoanei în cauză, infracţiunile pe care le-a comis şi regimul specific care prevalează în penitenciarul respectiv.

Restricţiile prevăzute de art. 125 şi art. 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale, precum şi de diverse alte dispoziţii din prezentul cod, printre care cele care se referă la procedura vizitelor din partea membrilor familiei şi a altor persoane, au ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare infractor, să facă o diferenţiere între condiţiile de executare a pedepselor şi să creeze condiţiile prealabile pentru îndeplinirea obiectivelor pedepsei, care, după cum indică art. 43 alin. 2 C. pen., sunt de a restabili justiţia, de a-l sancţiona pe infractor şi de preveni comiterea unor noi infracţiuni.

Necesitatea reglementării legislative a vizitelor familiale se bazează atât pe dispoziţiile Ansamblului de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare, adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1998, în special pe principiul 19 (...).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în deciziile sale că, pentru a preciza obligaţiile pe care art. 8 le impune statelor contractante cu privire la vizitele în penitenciare, trebuie avute în vedere cerinţele normale şi rezonabile ale încarcerării şi întinderea marjei de apreciere acordate în consecinţă autorităţilor naţionale atunci când reglementează contactele unui deţinut cu familia, ţinând seama de faptul că „orice detenţie implică, în sine, o restricţie adusă vieţii private şi de familie a persoanei în cauză” (...).

Limitările aduse frecvenţei, duratei şi modalităţilor de vizitare a penitenciarelor sunt consecinţele inevitabile ale măsurii punitive care constă în izolarea condamnatului într-un anumit loc, sub supraveghere. Din acest punct de vedere, dispoziţiile contestate [de reclamant] nu reprezintă în sine restricţii suplimentare faţă de cele care, în sensul art. 55 alin. 3 din Constituţie, rezultă din însăşi esenţa unei astfel de pedepse cum este încarcerarea.

De asemenea, restricţiile sunt diverse şi variază în primul rând în funcţie de gravitatea pedepsei aplicate de instanţă, care corespunde naturii şi gradului de periculozitate al infracţiunii pentru societate, circumstanţelor comiterii sale şi personalităţii autorului acesteia. Cele mai multe restricţii vizează persoanele condamnate la închisoare pe viaţă, în urma comutării pedepsei capitale, pentru infracţiunile cele mai grave împotriva vieţii (art. 57 alin. 1 C. pen.), şi cele care îşi ispăşesc pedeapsa în colonii cu regim special (art. 58 alin. 1 pct. 2 C. pen.).

Dreptul la viaţă privată (art. 23 alin. 1 din Constituţie) implică posibilitatea garantată de stat ca o persoană să-şi exercite controlul asupra informaţiilor personale şi să împiedice divulgarea informaţiilor de natură personală şi intimă. Noţiunea „viaţă privată” include domeniul activităţii umane, care este intrinsec legată de individ, nu se referă decât la acesta şi nu face obiectul supravegherii de către societate şi de către stat, sub rezerva respectării legalităţii. Cu toate acestea, dup cum a subliniat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, „art. 8 are ca obiect esenţial protejarea individului împotriva amestecurilor arbitrare ale autorităţilor publice”. În momentul în care dispune o pedeapsă cu închisoarea, statul, departe de a interveni arbitrar în viaţa privată a unui cetăţean, nu face altceva decât să-şi îndeplinească misiunea sa de a proteja interesele societăţii (...)

O persoană care intenţionează să comită astfel de infracţiuni trebuie să-şi asume faptul că va fi supus drept consecinţă la privarea de libertate şi la restricţii privind drepturile şi libertăţile sale, inclusiv dreptul său la viaţă privată, la confidenţialitatea comunicaţiilor personale şi familiale şi, prin urmare, la posibilitatea de a avea un copil. Comiţând o astfel de infracţiune, o persoană se condamnă şi îşi condamnă familia, în deplină cunoştinţă de cauză, la astfel de restricţii.

Astfel, dispoziţiile în litigiu, care prevăd că deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă pentru infracţiuni deosebit de grave împotriva vieţii nu au dreptul de a primi o vizita lungă înainte de a fi ispăşit cel puţin 10 ani din pedeapsa cu închisoarea, au fost adoptate de legiuitor în limitele competenţelor sale şi nu afectează echilibrul just între interesele societăţii în ansamblu şi interesele individului (...).”

III. DREPTUL ŞI PRACTICILE INTERNAŢIONALE RELEVANTE

A. Consiliul Europei

1. Comitetul de Miniştri

58. Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la regulile penitenciare europene, adoptată la 11 ianuarie 2006, se citeşte după cum urmează:

„Partea I

Principii fundamentale

1. Toate persoanele private de libertate vor fi tratate prin respectarea drepturilor omului.

2. Persoanele private de libertate îşi păstrează toate drepturile care nu le-au fost retrase prin lege, în urma deciziei de condamnare la pedeapsa cu închisoarea sau de arestare preventivă.

3. Restricţiile impuse persoanelor private de libertate trebuie să se reducă la strictul necesar şi vor fi proporţionale cu obiectivele legitime pentru care au fost impuse.

4. Condiţiile de detenţie care încalcă drepturile omului nu pot fi justificate prin lipsa de resurse.

5. Viaţa în închisoare trebuie să se apropie cât mai mult posibil de aspectele pozitive ale vieţii din exteriorul penitenciarului.

6. Fiecare perioadă de detenţie trebuie să fie gestionată astfel încât să faciliteze reintegrarea persoanelor private de libertate în societatea liberă.

(...)

Partea a II-a

(...)

Contact cu exteriorul

24.1 Deţinuţilor li se va permite să comunice cât de des posibil – prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare – cu familiile lor, terţe persoane şi reprezentanţii organismelor exterioare precum şi să primească vizite de la aceste persoane.

24.2 Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul urmăririi şi anchetei penale, menţinerii ordinii, siguranţei şi securităţii, precum şi prevenirii infracţiunilor penale şi protecţiei victimelor – inclusiv în urma unui ordin specific specifice dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuşi, să permită un nivel minim acceptabil de contact.

24.3 Dreptul intern trebuie să specifice organismele naţionale şi internaţionale, precum şi funcţionarii cu care deţinuţii pot comunica fără restricţii.

24.4 Modalităţile de realizare a vizitelor trebuie să permită deţinuţilor să menţină şi să dezvolte relaţiile de familie, cât mai normal posibil.

24.5 Autorităţile penitenciarului vor ajuta deţinuţii să menţină o legătură adecvată cu exteriorul, oferindu-le asistenţă socială în acest sens.

(...)

Partea I

Deţinuţi condamnaţi

Obiectivele regimului deţinuţilor condamnaţi

102.1 În plus faţă de regulile care se aplică tuturor deţinuţilor, regimul condamnaţilor va fi conceput astfel încât să le ofere posibilitatea de a duce o viaţă responsabilă şi lipsită de infracţionalitate.

102.2 Privarea de libertate constituie o pedeapsă în sine şi, astfel, regimul deţinuţilor condamnaţi nu trebuie să agraveze suferinţa inerentă detenţiei.”

59. În comentariul său la Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statele membre referitoare la regulile penitenciare europene, Comitetul european pentru probleme penale („CEPP”) observă că regula nr. 2 subliniază faptul că pierderea dreptului la libertate la care sunt supuşi de deţinuţi nu trebuie înţeleasă ca implicând în mod automat retragerea drepturilor lor politice, civile, sociale, economice şi culturale. CEPP consideră inevitabil ca drepturile deţinuţilor să facă obiectul unor restricţii în urma privării de libertate, dar adaugă că ar trebui ca restricţiile suplimentare să fie cât mai puţine posibil, să fie prevăzute de lege şi să fie introduse numai în cazul în care sunt esenţiale pentru menţinerea ordinii, siguranţei şi securităţii în penitenciare. În cele din urmă, în opinia CEPP, restricţiile impuse nu trebuie să deroge de la regulile penitenciare europene.

60. Potrivit CEPP, regula nr. 5 presupune că autorităţile penitenciare trebuie să intervină activ astfel încât condiţiile de viaţă din închisoare să se apropie cât mai mult de viaţa normală.

61. În ceea ce priveşte contactele cu exteriorul, CEPP s-a exprimat astfel:

„Pierderea libertăţii nu trebuie să conducă în mod necesar la lipsa contactului cu exteriorul. Dimpotrivă, toţi deţinuţii au dreptul de a avea contacte şi autorităţile penitenciare trebuie să facă eforturi pentru a crea condiţii care să le permită să menţină aceste contacte cât mai bine posibil.”

62. Referindu-se în mod specific la vizitele familiale, CEPP precizează următoarele:

„Termenul «familie» trebuie înţeles într-un sens larg ca înglobând relaţia pe care deţinutul a stabilit-o cu o persoană; relaţie comparabilă cu cea a membrilor unei familii, chiar dacă e posibil ca aceasta să nu fi fost formalizată.

Art. 8 din CEDO recunoaşte dreptul fiecărui individ la respectarea vieţii sale private şi de familie şi a corespondenţei sale, iar regula nr. 24 poate fi citit interpretată ca definind responsabilităţile autorităţilor penitenciare de a asigura respectarea acestor drepturi fundamentale, în condiţiile fundamental restrictive ale penitenciarului. Regula include, de asemenea, vizitele, care constituie o formă de comunicare deosebit de importantă.

(...)”

63. Comitetul de Miniştri a adoptat o serie de rezoluţii şi recomandări cu privire la deţinuţii care execută pedepse pe termen sau închisoare pe viaţă. În Rezoluţia nr. 76(2) din 17 februarie 1976 cu privire la tratamentul deţinuţilor pe termen lung, prima în această privinţă, Comitetul recomandă în special statelor membre:

„1. să urmeze o politică penală potrivit căreia pedepsele pe termen lung să nu fie impuse decât în cazul în care sunt necesare pentru protejarea societăţii;

2. să adopte măsuri legislative şi administrative care să promoveze un tratament adecvat în timpul executării pedepselor;

(...)

6. să încurajeze sentimentul de responsabilitate al deţinuţilor prin introducerea progresivă în toate domeniile corespunzătoare a unor sisteme participative;

(...)

9. să se asigure că, în toate cazurile, deţinuţii sunt examinaţi cât mai curând posibil pentru a se verifica dacă li se poate acorda liberarea condiţionată;

10. să acorde unui deţinut liberarea condiţionată, sub rezerva cerinţelor legale privind termenele, din momentul în care poate fi formulat un prognostic favorabil, simplul considerent legat de prevenţia generală neputând justifica refuzul liberării condiţionate;

11. să adapteze în cazul pedepselor cu închisoarea pe viaţă aceleaşi principii care reglementează pedepsele pe termen lung;

12. să se asigure că, în cazul pedepselor cu închisoarea pe viaţă, examinarea prevăzută la pct. 9 are loc, în cazul în care o astfel de examinare nu a fost deja efectuată cel târziu după între 8 şi 14 ani de detenţie şi că se repetă periodic; (...)”.

64. Pasajele relevante din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, adoptată la 9 octombrie 2003, se citesc după cum urmează:

„2. Scopurile gestionării condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung trebuie să fie:

– să asigure că penitenciarele sunt locuri de siguranţă şi că sunt securizate pentru deţinuţi şi pentru persoanele care lucrează în acele locuri sau îi vizitează;

– să contracareze efectele negative ale detenţiei pe termen lung şi pe viaţă;

– să sporească şi să îmbunătăţească posibilităţile ca aceşti deţinuţi să se reintegreze cu succes în societate şi să ducă o viaţă conform legii după eliberare. (...)

22. Trebuie depuse anumite eforturi speciale pentru a preveni întreruperea relaţiilor familiale şi, în acest scop:

– deţinuţii trebuie repartizaţi, în măsura posibilului, în penitenciare situate în aproprierea familiilor sau rudelor apropiate;

– corespondenţa, apeluri telefonice şi vizitele trebuie să fie permise cu cea mai mare frecvenţă şi grad de intimitate posibile. Dacă astfel de prevederi pun în pericol siguranţa sau securitatea, sau dacă este justificat de evaluarea riscurilor, aceste contacte pot fi însoţite de măsuri de securitate rezonabile, cum ar fi monitorizarea corespondenţei şi percheziţii înainte şi după vizite.

(...)

33. Pentru ca deţinuţii condamnaţi pe viaţă şi pe termen lung să depăşească anumite probleme de trecere de la încarcerarea de lungă durată la o viaţă supusă legilor societăţii, eliberarea lor trebuie să fie suficient pregătită în avans şi se ţină cont de următoarele:

– necesitatea de a elabora planuri specifice pre-liberare şi post-liberare, care să aibă în vedere riscuri şi necesităţi relevante;

– evaluarea posibilităţii de obţinere a eliberării şi continuării după eliberare a oricăror programe, intervenţii sau tratamente urmate de deţinuţi în perioada detenţiei;

– necesitatea de a asigura o colaborare strânsă între administraţia penitenciară, autorităţile de supraveghere post-liberare şi serviciile sociale şi medicale.

34. Acordarea şi punerea în aplicare a liberării condiţionate pentru deţinuţii condamnaţi pe viaţă şi cei pe termen lung trebui să se efectueze potrivit principiilor conţinute în Recomandarea Rec(2003)22 privind liberarea condiţionată.”

2. Comitetul European pentru Prevenirea Torturii şi Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante

65. Pasajele relevante din Memorandumul Comitetului european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante („CPT”) din 27 iunie 2007 (CPT (2007) 55), intitulat „Condamnări la închisoare pe viaţă reale/efective”, sunt astfel formulate:

„Contact cu exteriorul

Pedepsele pe termen lung şi închisoarea pe viaţă au tendinţa de a dizolva relaţiile conjugale şi familiale. Prevenirea întreruperii acestor relaţii este foarte importantă pentru a proteja sănătatea mintală a deţinuţilor şi, de multe ori, îi încurajează să se folosească în mod pozitiv de timpul petrecut în detenţie. Relaţiile conjugale şi familiale îşi extrag forţa din legăturile emoţionale. Acesta este motivul pentru care este important să se asigure pe cât posibil că circumstanţele detenţiei pe termen lung şi închisorii pe viaţă nu distrug aceste legături.

Menţinerea relaţiilor de familie este facilitată atunci când familia poate face cu uşurinţă vizite deţinutului.

Este esenţial să se adopte un regim de corespondenţă liberal, atât pentru expedierea, cât şi pentru primirea de scrisori. De asemenea, vizitele frecvente şi prelungite, în condiţii care permit protecţia vieţii private şi contactul fizic, sunt esenţiale. Apelurile telefonice sunt o modalitate suplimentară de a menţine contactul cu familia. Deţinuţii condamnaţi pe termen lung şi pe viaţă ar trebui să poată efectua apeluri telefonice într-un mod simplificat. În cazul în care există temerea că discuţiile telefonice sunt utilizate pentru a organiza infracţiuni, pentru pregăti o evadare sau altfel tulbura securitatea şi ordinea, ele pot fi supravegheate, cu condiţia ca deţinutul să fie informat că poate face obiectul unei astfel de supravegheri dacă se consideră necesar. În mod similar, în cazul în care scrisorile sau vizitele reprezintă un risc pentru siguranţă şi securitate, trebuie avută în vedere continuare lor aplicându-se măsuri preventive, cum ar fi verificarea corespondenţei şi practica percheziţiei înainte şi după vizite.

Efectele negative ale instituţionalizării asupra deţinuţilor care execută pedepse pe termen lungi vor fi mai puţin pronunţate, iar deţinuţii vor fi mai bine pregătiţi pentru eliberare dacă aceştia au efectiv posibilitatea de a rămâne în contact cu exteriorul. În ceea ce priveşte condiţiile în care au loc vizitele, o evaluare individuală a riscurilor/necesităţilor acestei categorii de deţinuţi ar trebui să permită luarea unor decizii de acordare a vizitelor deschise pe o bază individuală.

În special, trebuie făcute eforturi pentru a evita deteriorarea relaţiilor conjugale şi familiale, deoarece acest lucru va avea, la rândul său, consecinţe benefice asupra sănătăţii mintale a deţinutului, de multe ori motivându-l să se folosească în mod pozitiv de timpul petrecut în detenţie.

A le respinge sistematic, o perioadă mare de timp, deţinuţilor condamnaţi pe viaţă posibilitatea de a beneficia de vizite la vorbitor în mod liber este de neconceput. Acordarea sau neacordarea dreptului de vizite la orbitor în mod liber trebuie să se bazeze pe o evaluare individuală a riscului.”

66. Normele CPT din 2002 (revizuite in 2011) conţin următoarele prevederi [extras din al 2-lea Raport general privind activităţile CPT – CPT/Inf(92)3]:

„51. De asemenea, este esenţial ca deţinuţii să menţină bune contacte cu exteriorul. Mai presus de toate, deţinuţii ar trebui să poată menţine legături cu familia şi prietenii apropiaţi. Principiul director trebuie să fie promovarea contactului cu exteriorul; orice limitare a unor astfel de contacte trebuie să se bazeze exclusiv pe cerinţele serioase de securitate sau pe considerente legate de resursele disponibile.

În acest context, CPT doreşte să sublinieze necesitatea unei anumite flexibilităţi în aplicarea normelor privind vizitele şi contactele telefonice în ceea ce priveşte deţinuţii ale căror familii locuiesc la mare distanţă de penitenciar (făcând astfel de vizitele regulate imposibile). De exemplu, unor astfel de deţinuţi ar putea să li se permită să acumuleze timpi de vizitare şi/sau să li se acorde posibilităţi mai bune de a avea contacte telefonice cu familiile lor.”

67. În ceea ce priveşte condamnaţii pe viaţă şi alţi deţinuţi care execută pedepse pe termen lung, CPT a formulat următoarele declaraţii [extras din al 11-lea Raport general privind activităţile CPT – CPT/Inf(2001)16]:

„33. (...) În timpul anumitor vizite, CPT a constatat că situaţia acestor deţinuţi lăsa mult de dorit în ceea ce priveşte condiţiile materiale, programele de activităţi şi a posibilităţilor de a avea contacte umane. În plus, mulţi dintre aceşti deţinuţi au fost supuşi unor restricţii speciale de natură a accentua efectele dăunătoare inerente unei întemniţări de lungă durată; exemple de astfel de restricţii sunt (...) restrângerea dreptului la vizite. CPT nu întrevede nicio justificare pentru aplicarea de restricţii nediscriminatorii tuturor deţinuţilor supuşi unui anumit tip de pedeapsă, fără a ţine cont de riscurile individuale care vor putea (sau nu vor putea) apărea.

Toate întemniţările de lungă durată poate avea efecte de desocializare efecte asupra deţinuţilor. În afară de faptul că sunt instituţionalizaţi, aceşti deţinuţi pot fi afectaţi de o serie de probleme psihologice (dintre care pierderea respectului de sine şi deteriorarea capacităţilor sociale) şi tind de a se detaşa din ce în ce mai mult de societatea în care majoritatea dintre ei vor sfârşi prin a re reîntoarce. În opinia CPT, regimurile propuse deţinuţilor care execută pedepse pe termen lung ar trebui să compenseze aceste efecte într-un mod pozitiv şi proactiv.”

68. În ceea ce priveşte situaţia specifică a deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen lung în Federaţia Rusă, CPT a formulat următoarele declaraţii în raportul său de ţară, în urma vizitei din perioada 21 mai – 4 iunie 2012 [CPT/Inf(2013/41)]:

„113. În cele din urmă, având în vedere situaţia de la «Vladimirskyi Tsentral», CPT doreşte să sublinieze din nou că, în opinia sa, nu există niciun motiv de a-i izola sistematic pe deţinuţii condamnaţi pe viaţă de alţi deţinuţi care îşi ispăşesc pedeapsa cu închisoarea. O astfel de abordare nu este conformă cu abordarea din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri, din 9 octombrie 2003, privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung. Raportul care însoţeşte această recomandare reaminteşte că de multe ori se pleacă, în mod eronat, de la principiul că o condamnare pe viaţă presupune că un deţinut va fi periculos în penitenciar. Plasarea persoanelor condamnate la închisoare pe viaţă ar trebui să fie rezultatul unei evaluări exhaustive şi permanentă a riscurilor şi nevoilor, pe baza unui plan de executare a pedepsei individualizat, nu doar ca simplu rezultat al condamnării. CPT recomandă ca autorităţile ruse să revizuiască legislaţia şi practica în ceea ce priveşte izolarea deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă în unităţile FSIN, în lumina acestor observaţii.”

B. Naţiunile Unite

1. Pactul internaţional din 1966 cu privire la drepturile civile şi politice şi Comitetul pentru drepturile omului al Naţiunilor Unite

69. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice („PIDCP”) a intrat în vigoare în Rusia la 16 octombrie 1973. Art. 10 alin. 3 este astfel formulat:

„Regimul penitenciar va cuprinde un tratament al condamnaţilor având drept scop esenţial ameliorarea lor şi reclasarea lor socială. (...)”

70. Art. 17 din acelaşi pact se citeşte astfel:

“1. Nimeni nu va putea fi supus vreunor imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familia, domiciliul sau corespondenţa sa, nici la atingeri ilegale aduse onoarei şi reputaţiei sale.

2. Orice persoană are drept la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri.”

71. În Observaţia sa generală nr. 9 cu privire la art. 10, Comitetul pentru drepturile omului (1982) precizează la pct. 3:

„Posibilitatea de a primi vizite din partea părinţilor (...) se impune din motive de umanitate.”

72. În Observaţia sa generală nr. 21 cu privire la art. 10, Comitetul pentru drepturile omului (1992) declară la pct. 3 şi 4 că persoanele private de libertate:

„(...) nu trebuie supuse vreunei privări sau constrângeri altele decât cele rezultate inerent din privarea de libertate; respectul pentru demnitatea lor trebuie să fie garantat acestor persoane în acelaşi mod ca şi persoanelor libere. Persoanele private de libertate se bucură de toate drepturile consacrate în pact, sub rezerva restricţiilor inerente într-un mediu închis.

Tratarea oricărei persoane private de libertate cu umanitate şi cu respectarea demnităţii sale este o regulă fundamentală şi universal aplicabilă, aplicabilitate care, prin urmare, nu poate depinde de resursele materiale disponibile în statul parte. Această regulă trebuie să fie aplicată imperativ fără nicio deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau de altă natură, origine naţională sau socială, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

La pct. 10 adaugă că:

„[n]iciun sistem penitenciar nu trebuie să se axeze exclusiv pe pedeapsă; ar trebui să vizeze, în esenţă, redresarea şi reabilitarea socială a deţinutului.”

2. Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor

73. Ansamblul de reguli minime al Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat la 30 august 1955, conţine dispoziţii specifice privind deţinuţii condamnaţi, în special următoarele principii directoare:

„Legătura cu lumea exterioară

37. Deţinuţilor trebuie să li se permită, sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile lor şi cu acelea ale prietenilor lor, în care se poate avea încredere, la intervale regulate, atât prin corespondenţă, cât şi primind vizita acestora.

38. 1) Deţinuţilor originari din ţări străine trebuie să li se acorde înlesniri raţionale pentru a comunica cu reprezentanţii lor diplomatici şi consulari.

2) În ceea ce priveşte deţinuţii originari din state care nu au reprezentanţi diplomatici sau consulari în ţară ca şi refugiaţii şi apatrizii, acestora trebuie să li se acorde aceleaşi înlesniri de a se adresa reprezentanţilor diplomatici ai statului care este însărcinat cu interesele lor, sau oricărei autorităţi naţionale sau internaţionale care are misiunea de a-i proteja.

39. Deţinuţii trebuie să fie ţinuţi în mod regulat la curent cu evenimentele cele mai importante, fie prin lectura ziarelor zilnice, periodice sau a publicaţiilor penale speciale, fie prin emisiunile radiofonice, conferinţe sau orice alt mijloc analog, autorizat sau controlat de către administraţie.

(...)

REGULI APLICABILE LA CATEGORII SPECIALE

A. Deţinuţi condamnaţi

(...)

57. Încarcerarea şi celelalte măsuri care au ca efect izolarea deţinutului de lumea exterioară sunt întristătoare prin însăşi faptul că ele îl privează pe deţinut de dreptul de a dispune de persoana sa, lipsindu-l de libertatea sa. Sub rezerva măsurilor de segregaţie justificate sau a menţinerii disciplinei, sistemul penitenciar nu trebuie deci să agraveze suferinţele inerente unei astfel de situaţii.

58. Scopul şi justificarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate sunt de fapt de a proteja societatea împotriva crimei. Un astfel de scop nu va fi atins decât dacă perioada de privare de libertate este în folosul de a obţine, în măsura posibilului, ca delicventul, o dată pus în libertate, să nu fie numai dornic dar şi capabil de a trăi respectând legea şi îngrijindu-se de nevoile sale.

59. În acest scop regimul penitenciar trebuie să facă apel la toate mijloacele curative, educative, morale, spirituale şi altele şi la toate formele de asistenţă de care poate dispune, căutând să le aplice în conformitate cu nevoile tratamentului individual al delicvenţilor.”

3. Ansamblu de principii al Naţiunilor Unite pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare

74. Dispoziţiile relevante ale Ansamblului de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare, adoptat de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 9 decembrie 1988 (A/RES/43/173), sunt astfel formulate:

„Principiul 3

Dacă o persoană este supusă unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare, nu poate fi admisă, în ceea ce o priveşte, niciun fel de restricţie sau derogare de la drepturile omului recunoscute sau în vigoare într-o ţară, în aplicarea legilor, a convenţiilor, regulamentelor sau obiceiurilor, sub pretextul ca prezentul ansamblu de principii nu recunoaşte aceste drepturi sau le recunoaşte într-o măsură mai mică.

(...)

Principiul 19

Orice persoană deţinută sau încarcerată are dreptul de a primi vizite, mai ales pe cele ale membrilor familiei şi de a coresponda, mai ales cu aceştia, şi trebuie să dispună de posibilităţi adecvate de a comunica cu lumea exterioară, sub rezerva condiţiilor şi a restricţiilor rezonabile care se pot specifica prin lege sau prin reglementările făcute în conformitate cu legea.

Principiul 20

Dacă o persoană deţinută sau încarcerată solicită, va fi plasată, dacă este posibil, într-un loc de detenţie sau încarcerare destul de aproape de locul său de reşedinţă.”

4. Principii fundamentale ale Naţiunilor Unite referitoare la tratamentul deţinuţilor

75. Principii fundamentale referitoare la tratamentul deţinuţilor (adoptate prin Rezoluţia 45/111 din 14 decembrie 1990) conţin prevederile următoare:

„1. Toţi deţinuţii sunt trataţi cu respectul datorat demnităţii şi valorii inerente fiinţei umane.

(...)

5. Cu excepţia acelor limitări care sunt evident impuse de încarcerare, toţi deţinuţii continuă să beneficieze de drepturile omului şi de libertăţile fundamentale enunţate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi, atunci când statul în cauză este parte, Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi politice, Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice şi Protocolul opţional la acesta, precum şi de toate celelalte drepturi enunţate în alte pacte ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.”

5. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii şi altor pedepse şi tratamente cu cruzime, inumane sau degradante

76. În observaţiile sale finale privind al cincilea Raport periodic al Federaţiei Ruse, adoptate în a 49-a sesiune (29 octombrie – 23 noiembrie 2012), Comitetul Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva torturii formula următorul comentariu:

„9. (...) [Comitetul] este, de asemenea, îngrijorat de faptul că legislaţia statului parte, în loc de a recunoaşte tuturor persoanelor private de libertate dreptul de a comunica fără întârziere cu membrii familiilor lor încă de la începutul detenţiei, acordă permisiunea funcţionarilor statului să ia contact cu rudele deţinuţilor în numele acestora şi nu prevede că rudele trebuie să fie informate cu privire la locul de detenţie în toate cazurile. (...)”

C. Regulamentul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie privind regimul de detenţie al persoanelor care aşteaptă judecarea procesului sau apelului în faţa Tribunalului sau care se află în detenţie la ordinul Tribunalului (cum a fost modificat la 21 iunie 2005)

77. Art. 61 A) din acest regulament este redactat după cum urmează:

„Fiecare deţinut are dreptul de a primi vizite din partea familiei sale, a prietenilor şi a altor persoane, sub rezerva art. 64 şi 64 bis, precum şi a restricţiilor şi măsurilor de supraveghere care pot fi stabilite de comandant, în urma consultării grefierului. Aceste restricţii şi măsuri de supraveghere pot fi necesare în interesul administrării justiţiei, precum şi pentru a păstra securitatea şi ordinea penitenciarului şi a centrului de detenţie.”

D. Cutea Interamericană a Drepturilor Omului şi Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului

78. Potrivit jurisprudenţei constante a Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului („CIDO”), statul are obligaţia de a facilita şi de a reglementa contactul dintre deţinuţi şi familiile acestora. În acest sens, CIDO a declarat că dreptul de vizită este un drept fundamental pentru a asigura dreptul la protejarea vieţii de familie pentru toate părţile implicate.

79. În cauza X şi Y împotriva Argentinei (CIDO, raportul 38/96, cauza 10.506, fond, 15 octombrie 1996), CIDO a subliniat că, deşi vizitele de contact nu reprezintă un drept, în cazul în care sunt permise, autorităţile sunt obligate să le reglementeze, cu respectarea drepturilor omului şi a demnităţii părţilor implicate. Aceasta a formulat în special considerentele următoare:

„97. Dreptul la o viaţă de familie se poate confrunta cu unele limitări proprii. Există circumstanţe speciale, cum ar fi încarcerarea sau serviciul militar care, fără a suspenda dreptul, afectează în mod inevitabil exercitarea sa şi împiedică persoanele în cauză să beneficieze pe deplin de acesta. Deşi este adevărat că încarcerarea afectează dreptul de a se bucura de o viaţă de familie, întrucât îl separă prin forţă pe unul dintre membrii săi, statul are obligaţia de a facilita şi de a reglementa contactul dintre deţinuţi şi familiile acestora, şi de a respecta drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor împotriva amestecului abuziv şi arbitrar din partea statului şi a funcţionarilor săi publici.

98. Comisia a susţinut întotdeauna că statul este obligat să faciliteze contactul dintre deţinut şi familie, în ciuda restricţiilor impuse libertăţilor personale care rezultă în urma încarcerării. În acest sens, Comisia a declarat în mai multe rânduri că dreptul de vizită este un drept fundamental pentru a asigura integritatea şi libertatea personală a deţinuţilor şi, ca un corolar, a dreptului la protejarea vieţii de familie pentru toate părţile implicate. Tocmai din cauza circumstanţelor excepţionale ale încarcerării statul are obligaţia de a lua măsuri care să garanteze efectiv dreptul de a menţine şi de a dezvolta relaţiile familiale. Acesta este motivul pentru care caracterul necesar al oricărei măsuri care restricţionează acest drept trebuie să se adapteze la cerinţele obişnuite şi rezonabile ale încarcerării.”

80. În cauza Oscar Elias Biscet şi alţii împotriva Cubei (CIDO, raportul nr. 67/06, cauza 12.476, fond, 1 octombrie 2006), Comisia a condamnat, în temeiul art. VI din Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului, restricţiile aduse fără vreun motiv aparent vizitelor familiale.

În special, s-a exprimat după cum urmează:

„237. Comisia observă că, deşi încarcerarea implică separarea deţinuţilor şi a familiilor lor, statul are obligaţia de a facilita şi de a reglementa contactul dintre aceştia. Având în vedere circumstanţele excepţionale pe care le creează detenţia, statul are obligaţia de a emite dispoziţii care să garanteze efectiv dreptul de a menţine şi de a dezvolta relaţiile familiale. Necesitatea oricărei măsuri care restricţionează este de a se adapta la cerinţele obişnuite şi rezonabile ale încarcerării. Atunci când statul reglementează modul în care deţinuţii şi rudele lor îşi exercită dreptul de a stabili relaţii şi de a-şi menţine viaţa de familie, acesta nu poate impune nicio condiţie sau să pună în aplicare vreo procedură care să aducă atingere drepturilor recunoscute în Declaraţia americană.

(...)

239. În speţă, Comisia observă că majoritatea victimelor sunt ţinute în detenţie în penitenciare situate la depărtare de familiile lor. Reclamanţii susţin chiar că autorităţile au încarcerat în mod deliberat victimele în centre de detenţie aflate la depărtare, pentru a împiedica contactele părţilor în cauză cu familiile, cu avocaţii şi cu media. În plus, susţin că, în cele mai multe cazuri, autorităţile penitenciare au restricţionat vizitele familiale şi conjugale fără vreun motiv aparent.

240. Comisia consideră că statul nu şi-a respectat obligaţia de a facilita contactul dintre deţinuţi şi familiile lor. Având în vedere aceste fapte, concluzionează că statul a încălcat art. VI din Declaraţia americană, în detrimentul tuturor victimelor.”

IV. DREPT COMPARAT

81. Austria, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Croaţia, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Moldova, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Regatul Ţărilor de Jos, Regatul Unit (Anglia şi Ţara Galilor), Republica Cehă, România, Serbia, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia şi Ucraina permit, în principiu, tuturor persoanelor condamnate la închisoare pe viaţă sau pe termen lung, ca şi altor categorii de deţinuţi, să comunice cu familiile lor, la intervale regulate, prin primirea de vizite în conformitate cu procedura şi condiţiile dictate de dreptul intern şi în funcţie de realităţile practice ale centrelor de detenţie în care sunt încarcerate părţile interesate. Astfel cum menţionează în mod expres prevederile relevante adoptate de unele state membre, cum ar fi Italia, Germania, Polonia şi Regatul Unit, astfel de vizite vizează, în principal, menţinerea legăturilor familiale.

82. În cele mai multe dintre statele sus-menţionate, reglementările privind vizitarea penitenciarelor sunt aceleaşi pentru toate categoriile de deţinuţi, inclusiv deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă şi / sau deţinuţi condamnaţi lungi. În unele state membre, cum ar fi Azerbaidjan, Bulgaria, Lituania, Polonia, Serbia şi Turcia, anumite categorii de deţinuţi, în special persoanele condamnate la închisoare pe viaţă şi/sau pe termen lung, pot fi supuse unor restricţii suplimentare, în special în ceea ce priveşte frecvenţa şi durata acestor vizite şi spaţiile în care se desfăşoară. Dintre statele care permit vizitele intime, un stat membru, Moldova, exclude deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă şi alte anumite categorii de deţinuţi. Situaţia a fost similară în Ucraina până la 7 mai 2014, când a intrat în vigoare art. 151 modificat din Codul de executare a pedepselor, care permite acum deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă să primească astfel de vizite.

83. Majoritatea statelor sus-menţionate au adoptat diverse măsuri de control care restrâng contactul direct fizic, numărul de vizitatori şi intimitatea în timpul vizitelor în penitenciar. Se pare că doar un număr mic de state, cum ar fi Croaţia, Germania, Elveţia şi Suedia permit vizite familiale regulate, în principiu nesupravegheate, cu excepţia unor probleme specifice de securitate sau de alt tip. În general, vizite familiale regulate pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung se desfăşoară în jurul unei mese într-o cameră destinată acestui scop, în unele cazuri împreună cu alţi deţinuţi şi vizitatori (de exemplu, în Belgia, Elveţia, Luxemburg, Polonia, Regatul Ţărilor de Jos şi Regatul Unit), sau în spatele unui perete de sticlă (în special în Azerbaidjan, Bulgaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Grecia, România şi Slovacia). În unele state membre (de exemplu, în Austria, Finlanda, Spania, Turcia şi Ucraina), există ambele posibilităţi, în funcţie de centrul de detenţie şi de alte condiţii. În Estonia, Germania, Portugalia, Regatul Unit şi Suedia, vizitele au loc într-o cameră dotată cu un perete de sticlă (sau alte dispozitive care nu permit contactul fizic), din motive de securitate. În statele membre în care vizitele se desfăşoară într-o cameră fără bariere fizice, cum ar fi în Belgia, Elveţia, Franţa, Germania, Irlanda, Italia, Liechtenstein, Muntenegru, Polonia, Portugalia, Serbia, Slovenia, Suedia şi Turcia (în ceea ce priveşte vizitele deschise), contactele fizice sunt permise într-o anumită măsură între vizitatorii adulţi şi deţinuţii adulţi. În schimb, sunt interzise în majoritatea cazurilor în Finlanda şi sunt strict reglementate în Slovacia şi Ţările de Jos.

84. Frecvenţa vizitelor scurte în penitenciar variază considerabil, o scurtă vizită pe lună fiind minimul general acceptat pentru majoritatea deţinuţilor în toate ţările care au făcut obiectul cercetării. În unele ţări membre, cum ar fi în Austria, în Belgia, în Elveţia, în Finlanda, în Grecia, în Irlanda, în Malta, în Muntenegru, în Portugalia, în Slovenia, în Spania şi în Ţările de Jos, vizitele familiale sunt, în principiu, autorizate în fiecare săptămână. În alte ţări, cum ar fi în Bulgaria, în Croaţia, în Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, în Polonia, în Regatul Unit şi în România, astfel de vizite sunt autorizate două ori pe lună. În Italia, numărul de vizite permise este de 6 pe lună şi în Turcia 4 pe lună. Într-o serie de state, cum ar fi în Cehia, Estonia, Georgia, Germania, Moldova, Serbia, Slovacia si Ucraina, vizitele familiale sunt autorizate o dată pe lună. În Lituania, persoanele condamnate la închisoare pe viaţă, care se încadrează în categoria deţinuţilor supuşi unui regim de securitate mediu, pot primi vizite regulate la fiecare 2 luni. În mod similar, în Azerbaidjan, unde numărul de vizite depinde de regimul aplicat persoanei aflate în detenţie conform Codului penal, deţinuţii condamnaţi pe viaţă pot beneficia de 6 vizite regulate pe an.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie

85. Reclamantul susţine că în timpul primilor 10 ani în care s-a aflat în detenţie într-o colonie penitenciară cu regim special, în urma condamnării, posibilităţile sale de a primi vizite de la soţia sa şi de la alţi membri ai familiei au fost extrem de restrânse. În special, se plânge de imposibilitatea de a beneficia de vizite conjugale în perioada detenţiei în colonie. În observaţiile sale din 12 mai 2014, el susţine, de asemenea, că în timpul arestării preventive din noiembrie 1994 până în octombrie 1995, soţiei şi altor membri ai familiei nu li s-a permis să-l viziteze în penitenciar. Acesta invocă art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:

„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”

A. Cu privire la admisibilitate

1. Argumentele părţilor

86. Subliniind că soţia reclamantului a obţinut pronunţarea divorţului în 1996, Guvernul susţine că este necesar să se declare inadmisibilă cauza, în măsura în care se referă la un capăt de cerere întemeiat pe imposibilitatea părţii în cauză de a se vedea cu soţia în cadrul unor vizite conjugale începând din 8 octombrie 1999, dată la care a început detenţia sa într-o colonie penitenciară cu regim special, ca urmare a condamnării sale.

87. Reclamantul a confirmat că a divorţat de soţia sa în 1996, dar consideră că regimul restrictiv aplicat vizitelor în penitenciar i-a afectat şi pe alţi membri ai familiei şi rudele sale apropiate şi că, prin urmare, Curtea ar trebui să continue examinarea cauzei.

2. Motivarea Curţii

a) Capătul de cerere legat de arestarea preventivă a reclamantului din noiembrie 1994 până în octombrie 1995

88. Curtea notează de la început că, în ceea ce priveşte Rusia, Convenţia a intrat în vigoare la 5 mai 1998. În consecinţă, în măsura în care reclamantul se plânge de evenimente survenite în timpul arestării sale preventive din noiembrie 1994 până în octombrie 1995, capătul de cerere este incompatibil ratione temporis cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie să fie respins în temeiul art. 35 § 4.

b) Capătul de cerere legat de imposibilitatea reclamantului de a beneficia de vizite conjugale în perioada detenţiei sale în colonia penitenciară cu regim special

89. Curtea constată că din observaţiile prezentate la 12 mai 2014 de către reclamant reiese că soţia acestuia a obţinut pronunţarea divorţului în 1996. În lipsa unor probe contrare, persoana în cauză nu poate fi considerată a fi avut o viaţă de familie, în sensul art. 8 din Convenţie, cu fosta lui soţie după pronunţarea divorţului în 1996 şi sosirea în colonia penitenciară cu regim special, la 8 octombrie 1999. Prin urmare, în măsura în care reclamantul se plânge de imposibilitatea de a-şi vedea soţia în cadrul vizitelor conjugale, el nu se poate pretinde a fi victima unei încălcări a art. 8 din Convenţie.

90. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că această parte a cererii este incompatibilă ratione personae cu dispoziţiile Convenţiei în sensul art. 35 § 3 lit. a) şi trebuie respinsă în temeiul art. 35 § 4.

c) Capătul de cerere legat de primii 10 ani în care reclamantul s-a aflat în colonia penitenciară cu regim special în urma condamnării

91. În ceea ce priveşte capătul de cerere al reclamantului referitor la diferite restricţii privind contactele cu rudele apropriate şi membrii familiei din 8 octombrie 1999 până în 11 octombrie 2009, perioadă în care a fost supus unui regim strict în colonia penitenciară cu regim special, Curtea consideră că acesta este în întregime de competenţa sa, dat fiind că acest capăt de cerere i-a fost prezentat în octombrie 2006 şi că perioada considerată, în ansamblul său, reprezintă o situaţie continuă, în sensul jurisprudenţei sale (a se vedea, mutatis mutandis, Benediktov împotriva Rusiei, nr. 106/02, pct. 12, 10 mai 2007 ; Igor Ivanov împotriva Rusiei, nr. 34000/02, pct. 30, 7 iunie 2007; Gouliyev împotriva Rusiei, nr. 24650/02, pct. 31, 19 iunie 2008; Maltabar şi Maltabar împotriva Rusiei, nr. 6954/02, pct. 82-84, 29 ianuarie 2009; Aleksandr Matveyev împotriva Rusiei, nr. 14797/02, pct. 67-68, 8 iulie 2010; şi Valeriy Lopata împotriva Rusiei, nr. 19936/04, pct. 104-106, 30 octombrie 2012), în care condiţiile de detenţie ale reclamantului au rămas în esenţă aceleaşi.

92. Curtea consideră că acest capăt de cerere ridică probleme discutabile cu privire la art. 8 din Convenţie, astfel că nu poate fi considerat ca vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. Constatând că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate, îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

1. Argumentele părţilor

a) Reclamantul

93. Reclamantul susţine că limitarea numărului de vizite lungi şi scurte în timpul primilor 10 ani de detenţie în colonia penitenciară cu regim special a fost nejustificată şi excesiv de dură. În opinia sa, rigiditatea regulilor privind tipurile de vizite, precum şi frecvenţa şi durata acestora şi integrarea directă a acestor reguli în legislaţie împiedică orice abordare individuală şi adaptată la circumstanţele specifice situaţiei fiecărui deţinut.

94. Evocând obiectivele unei pedepse menţionate la art. 43 alin. 2 C. pen., şi anume „restabilirea justiţiei sociale, sancţionarea persoanei declarate vinovate şi prevenirea unor noi infracţiuni”, reclamantul este de acord că este vorba despre scopuri legitime (supra, pct. 33). Cu toate acestea, consideră că legislaţia contestată nu le îndeplineşte. Potrivit reclamantului, menţinerea relaţiilor familiale constituie singura legătură care uneşte încă societatea şi reprezintă cel mai eficient mod de a face ca o persoană condamnată să se îndrepte.

95. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului referitor la caracterul temporar al restricţiilor aferente interzicerii vizitelor familiei timp de 10 ani, reclamantul susţine că durata reală a acestor măsuri este în practică considerabil mai mare, având în vedere perioada arestului preventiv şi regulile stricte care reglementează calcularea perioadei de 10 ani. În cazul său, aceste restricţii i-au fost aplicate timp de 15 ani în total.

96. În ceea ce priveşte modalităţile de efectuare a vizitelor scurte, reclamantul deplânge raritatea lor (2 pe an), durata lor scurtă (maximum 4 ore) şi dispoziţiile care exclud orice intimitate, cum ar fi prezenţa unui gardian al penitenciarului şi separarea fizică printr-un perete de sticlă. De asemenea, consideră că faptul de a limita fiecare vizită la numai 2 adulţi este excesiv de sever.

97. În cele din urmă, reclamantul mai susţine că interzicerea vizitelor lungi timp de 10 ani şi modalităţile de efectuare a vizitelor scurte extrem de severe, care exclud orice intimitate şi contact fizic, au avut un efect disproporţionat asupra membrilor familiei, în special asupra tatălui său, care era bătrân şi bolnav, şi asupra fiului său, care s-ar fi distanţat de el din cauza lipsei oricărei relaţii între ei.

b) Guvernul

98. Guvernul este de acord că regimul penitenciar la care reclamantul a fost supus în timpul primilor 10 ani în care s-a aflat în detenţie în colonia penitenciară cu regim special, în urma condamnării, a constituit o ingerinţă în viaţa privată şi de familie a părţii în cauză. Cu toate acestea, referindu-se la jurisprudenţa Curţii Constituţionale (supra, pct. 29 şi 55-57 de mai sus), consideră că această ingerinţă era prevăzută de lege şi proporţională cu obiectivele legitime urmărite.

99. Invocând jurisprudenţa Curţii Constituţionale, Guvernul susţine că măsura în cauză viza redresarea unei injustiţii, sancţionarea persoanei condamnate şi prevenirea comiterii altor infracţiuni penale. Guvernul explică în continuare că, potrivit Codului de executare a sancţiunilor penale, legislaţia penitenciară are ca obiective principale sancţionarea persoanei în cauză şi prevenirea comiterii altor infracţiuni, atât de către deţinutul condamnat, cât şi de către alte persoane. În pledoaria sa în cadrul şedinţei în faţa Curţii, Guvernul a declarat că nu se poate aştepta ca obiectivul reintegrării sociale să fie atins în cazul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, precum reclamantul, şi că regimul penitenciar aplicabil avea ca scop unic izolarea unor astfel de persoane cum este reclamantul.

100. Guvernul consideră că ingerinţa a fost proporţională cu obiectivele legitime urmărite, având în vedere, în special, faptul că reclamantul a fost condamnat la închisoare pe viaţă pentru infracţiuni foarte grave şi că diferitele restricţii privind vizitele familiei nu au fost decât temporare. Acesta adaugă că măsurile de individualizare necesare şi aprecierea proporţionalităţii sunt integrate în prevederile legislative relevante şi sunt luate în considerare în etapa pregătirii hotărârii asupra cauzei. Potrivit Guvernului, severitatea regimului depinde, în special, de gravitatea pedepsei pronunţate de tribunal, de natura infracţiunii, de gradul de periculozitate pentru societate, de circumstanţele specifice în care a fost comisă, de personalitatea autorului acesteia şi de conduita sa în timpul detenţiei, în urma condamnării.

101. În plus, Guvernul consideră că trebuie plecat de la principiul că orice infractor este pe deplin conştient de consecinţele comportamentului său reprobabil şi de faptul că, prin comiterea unei infracţiuni se condamnă pe sine şi îşi condamnă apropiaţii să suporte restricţiile aduse dreptului său de a comunica cu familia, inviolabilităţii vieţii private şi confidenţialităţii problemelor personale şi familiale.

102. În cele din urmă, Guvernul susţine că limitările respective derivă, în esenţă, dintr-o măsură de constrângere precum privarea de libertate. Acesta subliniază că restricţiile nu au întrerupt toate legăturile dintre reclamant şi familia sa în primii 10 ani de detenţie ai reclamantului şi că oricum au fost limitate în timp.

c) Terţii intervenienţi

103. Terţii intervenienţi critică perioada de 10 ani de regim strict aplicat în coloniile penitenciare cu regim special, susţinând că este arbitrar, extrem de rigid şi fără legătură cu datele sociologice sau demografice şi cu normele juridice internaţionale. De asemenea, deplâng interzicerea vizitelor lungi şi diversele modalităţi de restricţionare a vizitelor scurte, cum ar fi lipsa oricărui contact fizic şi limitarea numărului de vizitatori autorizaţi.

104. Terţii intervenienţi consideră că regula celor 10 ani are unicul scop de a aplica o sancţiune suplimentară deţinuţilor condamnaţi pe viaţă într-o perioadă în care, potrivit lor, relaţiile cu familiile rămân cruciale pentru reabilitarea şi reintegrarea socială ulterioară a persoanelor condamnate. În opinia acestora, măsura îi privează efectiv pe deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă de orice drept de a spera si are un efect extrem de nociv asupra vieţii lor familiale.

105. În plus, terţii intervenienţi susţin că legislaţia în litigiu este în contradicţie cu o tendinţă europeană, care este în prezent consacrată, de a acorda o importanţă tot mai mare reabilitării deţinuţilor şi de a atenua anumite restricţii impuse deţinuţilor care ispăşesc pedepse pe termen lung. În acest sens, evocă drept exemplu modificările legislative recente intervenite în ţări precum Armenia, Azerbaidjan, Letonia, Lituania sau Ucraina.

2. Motivarea Curţii

a) Cu privire la existenţa unei ingerinţe în drepturile reclamantului care decurg din art. 8

106. Detenţia, ca orice altă privare de libertate, antrenează prin natura sa restricţii asupra vieţii private şi de familie a persoanei în cauză. Cu toate acestea, este esenţial pentru respectarea vieţii de familie ca autorităţile penitenciare să permită deţinutului şi să-l sprijine atunci când este necesar pentru a menţine contactul cu familia şi rudele apropiate [a se vedea, printre multe altele, Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, pct. 61-62, CEDO 2000-X; Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 139, 28 noiembrie 2002; Estrikh împotriva Letoniei, nr. 73819/01, pct. 166, 18 ianuarie 2007; Nazarenko împotriva Letoniei, nr. 76843/01, pct. 25, 1 februarie 2007; Trosin împotriva Ucrainei, nr. 39758/05, pct. 39, 23 februarie 2012; şi Epners‑Gefners împotriva Letoniei, nr. 37862/02, pct. 60-66, 29 mai 2012].

107. În speţă, Curtea observă că, în primii 10 ani de detenţie în colonia penitenciară cu regim special ca urmare a condamnării, reclamantul a fost supus unui regim strict, adică unui regim penitenciar specific care implica restricţii privind frecvenţa şi durata vizitelor în penitenciar şi limitarea numărului de vizitatori, precum şi diverse măsuri de supraveghere a acestor întâlniri. Reclamantul putea coresponda cu exteriorul, dar avea interdicţia absolută de a efectua apeluri telefonice, cu excepţia cazurilor de urgenţă. De asemenea, Curtea observă că în această perioadă persoana în cauză a încercat să menţină contactul cu rudele apropiate, şi anume cu părinţii, cu fratele şi cu fiul său, ale cărui posibilităţi de a-şi vizita părintele au fost, fără îndoială, limitate.

108. Guvernul nu contestă că aplicarea, în cazul reclamantului, a regimului penitenciar sus-menţionat a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, în sensul art. 8 din Convenţie.

109. Având în vedere jurisprudenţa sa şi circumstanţele cauzei descrise mai sus, Curtea consideră că măsurile în cauză au constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea „vieţii private” şi a „vieţii de familie” în sensul art. 8. Rămâne să se examineze dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul paragrafului al doilea al acestei dispoziţii.

b) Cu privire la justificarea ingerinţei

i. Prevăzută de lege

110. Potrivit jurisprudenţei Curţii, formularea „prevăzută de lege” care figurează la art. 8 alin. 2 impune nu numai ca măsura incriminată să aibă bază legală în dreptul intern (a se vedea, de exemplu, Aleksandra Dmitriyeva împotriva Rusiei, nr. 9390/05, pct. 104-107, 3 noiembrie 2011), ci vizează totodată calitatea legii în cauză, impunând să fie accesibilă persoanei şi previzibilă în ceea ce priveşte efectele [Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V]. Pentru a îndeplini cerinţa de previzibilitate, legea ar trebui să formuleze cu suficientă precizie modalităţile de aplicare a unei măsuri care să permită părţilor implicate – dacă este cazul, prin consiliere juridică – să-şi corecteze comportamentul.

111. Curtea observă că restricţiile în litigiu i-au fost impuse reclamantului în temeiul art. 125 alin. 3, art. 126 şi art. 127 alin. 3 din Codul de executare a sancţiunilor penale (supra, pct. 50 şi 52), care prevăd supunerea tuturor deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă la un regim strict în momentul sosirii lor în colonia penitenciară cu regim special, respectiv la diverse restricţii privind posibilitatea ca aceşti deţinuţi să primească vizite în penitenciar de la rudele apropriate şi, de asemenea, privind modul în care sunt reglementate relaţiile acestor deţinuţi cu exteriorul în primii 10 ani de la sosirea lor.

112. Curtea constată, iar părţile nu contestă, că detenţia reclamantului în colonia penitenciară cu regim special, în condiţiile regimului strict, avea o bază legală în dreptul rus şi că legea în sine era clară, accesibilă şi suficient de precisă.

ii. Scop legitim

113. Guvernul justifică restricţiile aduse posibilităţilor ca reclamantul să primească vizite în penitenciar din partea rudelor apropiate bazându-se pe jurisprudenţa Curţii Constituţionale, care a declarat în decizia sa nr. 257-O din 24 mai 2005 (supra, pct. 29) că scopul legislaţiei aplicabile era „de a restabili justiţia, de a-l sancţiona pe infractor şi de preveni comiterea unor noi infracţiuni”. În pledoaria sa în cadrul şedinţei în faţa Marii Camere, Guvernul a precizat că această legislaţie, departe de urmări scopul reinserţiei sociale a reclamantului şi a altor deţinuţi condamnaţi la închisoare pe viaţă, viza mai degrabă izolarea de societate a acestor persoane (supra, pct. 99).

114. Având în vedere observaţiile părţilor şi, în special, explicaţiile date de Guvernul pârât în cadrul şedinţei, se ridică în mod legitim întrebarea dacă restricţiile aduse dreptul reclamantului de a primi vizite în penitenciar urmăreau un scop legitim în sensul art. 8 § 2 din Convenţie.

115. Cu toate acestea, Curtea consideră că este inutil să se mai pronunţe asupra acestei întrebări, având în vedere concluziile sale de mai jos (infra, pct. 127-149).

c) Necesar într-o societate democratică

i. Principii generale

116. Curtea reaminteşte jurisprudenţa sa consacrată potrivit căreia deţinuţii continuă să se bucure în timpul detenţiei de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate [a se vedea, de exemplu, Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 67, CEDO 2007‑V, citând Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2) (MC), nr. 74025/01, pct. 69, CEDO 2005‑IX, şi Boulois împotriva Luxemburgului (MC), nr. 37575/04, pct. 82, CEDO 2012].

117. Prin urmare, deţinuţii nu-şi pierd drepturile garantate de Convenţie, inclusiv dreptul la respectarea vieţii de familie (Poski împotriva Poloniei, nr. 26761/95, pct. 32 şi 35, 12 noiembrie 2002) astfel încât orice restrângere a acestor drepturi trebuie să fie justificată în fiecare caz [Dickson (MC), citată anterior, pct. 68].

118. În ceea ce priveşte cerinţa de „necesitate într-o societate democratică”, Curtea a precizat că noţiunea „necesitate” implică o ingerinţă întemeiată pe o nevoie socială imperioasă şi, în special, proporţională cu scopul legitim urmărit. Pentru a stabili dacă o ingerinţă este „necesară într-o societate democratică”, Curtea ia în considerare marja de apreciere acordată autorităţilor naţionale, dar statul pârât are obligaţia de a demonstra existenţa unei nevoi sociale imperioase aferente ingerinţei [Kučera împotriva Slovaciei, nr. 48666/99, pct. 127, 17 iulie 2007; şi Klamecki împotriva Poloniei (nr. 2), nr. 31583/96, pct. 144, 3 aprilie 2003]. În plus, Curtea nu poate să se limiteze doar la examinarea faptelor în litigiu; ea trebuie să aplice un criteriu obiectiv şi să le analizeze în lumina ansamblului cauzei (Nowicka împotriva Poloniei, nr. 30218/96, pct. 69-70, 3 decembrie 2002).

119. Autorităţile naţionale sunt cele care trebuie să decidă primele unde se situează echilibrul just care trebuie menţinut într-o cauză dată, înainte să fie făcută o evaluare de către Curte în ultimă instanţă, şi, prin urmare, în acest cadru, statelor le este acordată, în principiu, o anumită marjă de apreciere. Amploarea acestei marje depinde de un anumit număr de elemente, printre care natura activităţilor în discuţie şi scopul restricţiilor [Dickson (MC), citată anterior, pct. 77].

120. Aşadar, atunci când se află în joc un aspect deosebit de important al existenţei sau identităţii unui individ, marja de apreciere lăsată statului este în general restrânsă. În schimb, atunci când nu există un consens în rândul statelor membre ale Consiliului Europei, fie asupra importanţei relative a interesului aflat în joc, fie asupra celor mai adecvate mijloace pentru protejarea acestuia, în special atunci când cauza ridică întrebări sau implică alegeri complexe de strategie socială, marja de apreciere poate fi mai amplă. Datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a nevoilor acesteia, autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât instanţa internaţională pentru a stabili ce este de utilitate publică. În astfel de cazuri, Curtea respectă în general alegerea politică a legiuitorului, cu excepţia cazului în care are un „temei vădit nerezonabil”. Marja de apreciere este în general mult mai amplă atunci când statul trebuie să menţină un echilibru între interesele publice şi private concurente sau între diferitele drepturi protejate de Convenţie [Dickson, citată anterior, pct. 78].

121. În plus, abordarea adoptată pentru a evalua proporţionalitatea măsurilor luate de stat pe baza „scopurilor punitive” a evoluat în ultimii ani, o importanţă crescândă fiind în prezent acordată necesităţii de a realiza un just echilibru între sancţionarea şi reabilitarea deţinuţilor [Mastromatteo împotriva Italiei (MC), nr. 37703/97, pct. 72, CEDO 2002‑VIII, Maiorano şi alţii împotriva Italiei, nr. 28634/06, pct. 108, 15 decembrie 2009, şi Schemkamper împotriva Franţei, nr. 75833/01, pct. 31, 18 octombrie 2005]. În acest sens, Curtea reaminteşte observaţiile pe care le-a formulat, în primul rând, în hotărârea Marii Camere în cauza Dickson (citată anterior, pct. 75), în care a constatat tendinţa generală a politicilor penale din Europa de a acorda o importanţă crescândă obiectivului de reintegrare al detenţiei, în special spre sfârşitul unei pedepse cu închisoarea pe termen lung, şi, în al doilea rând, în hotărârile Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09, 130/10 şi 3896/10, pct. 111-116, CEDO 2013 (extrase)] şi Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei [nr. 15018/11 şi 61199/12, pct. 243-246, CEDO 2014 (extrase)], în care a subliniat că accentul pus pe reabilitarea şi reintegrarea deţinuţilor este în prezent un element pe care statele membre au obligaţia de a-l lua în considerare în elaborarea politicilor lor penale.

122. Regimul şi condiţiile de detenţie ale deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă nu pot fi considerate ca lipsite de importanţă, în această privinţă. Ele trebuie să permită acestor deţinuţilor să încerce să se îndrepte pentru ca la un moment dat să poată solicita o modificare a pedepsei (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 265).

ii. Abordarea adoptată de Curte în cauze precedente similare

123. În ceea ce priveşte dreptul de vizitare, este esenţial pentru respectarea vieţii de familie ca administraţia penitenciarului să autorizeze sau, după caz, să sprijine deţinutul să menţină contactul cu membrii apropiaţi ai familiei [Messina, citată anterior, pct. 61, şi Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), nr. 24069/03, 197/04, 6201/06 şi 10464/07, pct. 108-149 şi pct. 154-164, 18 martie 2014]. În acelaşi timp, trebuie admis că unele măsuri care vizează controlul contactelor deţinuţilor cu exteriorul sunt necesare şi nu sunt incompatibile în sine cu Convenţia [Aliev împotriva Ucrainei, nr. 41220/98, pct. 187, 29 aprilie 2003; şi Kalachnikov împotriva Rusiei (dec.), nr. 47095/99, pct. 7, CEDO 2001‑XI (extrase)]. Astfel de măsuri pot include limitarea numărului de vizite, supravegherea acestor vizite şi, dacă natura infracţiunii sau elementele care caracterizează situaţia unui deţinut justifică, supunerea persoanei în cauză la un regim penitenciar specific sau la modalităţi speciale de vizitare (Hagyó împotriva Ungariei, nr. 52624/10, pct. 84, 23 aprilie 2013).

124. În acest context, este necesar totuşi să se facă distincţia între, pe de o parte, aplicarea în timpul anchetei a unui regim penitenciar special sau a unor dispoziţii speciale pentru vizite, situaţie în care s-ar putea în mod rezonabil considera că măsura a fost necesară pentru a atinge scopul legitim urmărit, şi, pe de altă parte, prelungirea unui astfel de regim (Messina, citată anterior, pct. 67). În acest scop, necesitatea de a prelungi regimul special trebuie evaluată cu cea mai mare atenţie de către autorităţile competente [Bastone împotriva Italiei (dec.), nr. 59638/00, pct. 2, CEDO 2005‑II (extrase); Indelicato împotriva Italiei (dec.), nr. 31143/96, pct. 2, 6 iulie 2000; Ospina Vargas împotriva Italiei, nr. 40750/98, pct. 3, 14 octombrie 2004; şi Enea împotriva Italiei (MC), nr. 74912/01, pct. 125-131, CEDO 2009].

125. În mod similar, în cadrul penitenciarelor de maximă securitate, aplicarea de măsuri cum ar fi separarea fizică poate fi motivată de cerinţe de securitate în vigoare în cadrul instituţiei respective sau de riscul ca un deţinut să comunice cu organizaţii criminale prin intermediul membrilor de familie (Lorsé şi alţii împotriva Ţărilor de Jos, nr. 52750/99, pct. 83-86, 4 februarie 2003, şi Van der Ven împotriva Ţărilor de Jos, nr. 50901/99, pct. 69-72, CEDO 2003‑II). În schimb, menţinerea interzicerii contactului direct nu poate fi justificată prin existenţa unui risc real şi continuu de acest tip (Horych împotriva Poloniei, nr. 13621/08, pct. 117-132, 17 aprilie 2012, şi Piechowicz împotriva Poloniei, nr. 20071/07, pct. 205‑222, 17 aprilie 2012).

126. Cu alte cuvinte, statul nu poate avea toată libertatea să introducă restricţii generale fără a prevedea o doză de flexibilitate care să permită să se stabilească dacă restricţiile aduse în fiecare caz particular sunt cu adevărat oportune sau necesare (a se vedea, mutatis mutandis, Moiseyev împotriva Rusiei, nr. 62936/00, pct. 254-255, 9 octombrie 2008), în special în ceea ce priveşte deţinuţii condamnaţi (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 204). În acest sens, Curtea reaminteşte hotărârea sa în cauza Trosin (citată anterior, pct. 42–44), în care a analizat restricţiile automate impuse de dreptul intern în ceea ce priveşte frecvenţa, durata şi diversele modalităţi legate de vizitele familiale pentru toţi deţinuţii condamnaţi pe viaţă pentru o perioadă fixă de 10 ani. În această hotărâre, s-a exprimat astfel:

„42. Curtea observă că anterior a considerat că nu se ridică nicio problemă în temeiul Convenţiei atunci când unui deţinut nu îi erau permise decât 2 vizite familiale pe lună ca urmare a aplicării cu titlu provizoriu a unui regim special. Cu toate acestea, la fel ca şi autorităţile naţionale, pentru a se pronunţa astfel a avut în vedere consideraţiile particulare şi specifice aferente restricţiilor [Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, pct. 62-74, 2000‑X] (...) în acest caz, dispoziţiile relevante de drept intern au introdus restricţii sistematice privind frecvenţa şi durata vizitelor pentru toţi deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă, fără a oferi cea mai mică doză de flexibilitate care să permită să se stabilească dacă astfel de limitări atât de draconice sunt oportune sau efectiv necesare în fiecare caz particular, chiar dacă se aplică deţinuţilor condamnaţi la pedeapsa cea mai severă prevăzută de dreptul penal. Curtea consideră că reglementarea în domeniu nu ar trebui să conducă la restricţii radicale, şi că statele trebuie să-şi dezvolte tehnicile de evaluare a proporţionalităţii astfel încât să le permită autorităţilor să pună în balanţă interesele individuale şi colective concurente şi să ţină seama de particularităţile fiecărui speţe [a se vedea, mutatis mutandis, Dickson împotriva Regatului Unit (MC), nr. 44362/04, pct. 82-85, CEDO 2007‑V].

43. Efectuând propria apreciere a situaţiei în speţă, Curtea nu a identificat nicio circumstanţă particulară şi specifică care ar fi necesitat limitarea întâlnirilor părţii în cauză cu familia sa o dată la 6 luni pentru o perioadă mai mare de 4 ani. În plan cantitativ, de asemenea, constată că raritatea acestor vizite constituie o restricţie suplimentară.

44. În plus, Curtea observă că modificările legislative din 21 ianuarie 2010 (...) au permis îmbunătăţirea situaţiei în ceea ce priveşte frecvenţa vizitelor familiale primite de deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă. Cu toate acestea, noua regulă în domeniu încă se aplică în mod automat tuturor deţinuţilor condamnaţi pe viaţă, fără a efectua o evaluare a necesităţii acestei măsuri în lumina circumstanţelor particulare ale fiecăruia dintre aceştia (...)”.

iii. Aplicarea în speţă a principiilor menţionate anterior

127. În temeiul art. 126 din Codul de executare a sancţiunilor penale, reclamantul, în calitate de deţinut condamnat pe viaţă, şi-a ispăşit primii 10 ani de pedeapsă, începând din 8 octombrie 1999, într-o colonie penitenciară cu regim special, unde a fost supus la un regim strict (infra, pct. 16). A fost trecut la regimul comun la 11 octombrie 2009, în conformitate cu art. 127 alin. 3 din cod (infra, pct. 18).

128. Din 8 octombrie 1999 până la 11 octombrie 2009, reclamantul a putut menţine relaţiile cu exteriorul prin intermediul corespondenţei, dar toate celelalte forme de contact erau supuse la restricţii (supra, pct. 23-25). Nu putea efectua niciun apel telefonic decât în situaţii de urgenţă şi nu putea primi decât o vizită din partea celor apropiaţi la fiecare 6 luni, vizitele fiind limitate la 4 ore şi 2 vizitatori adulţi. De fiecare dată, reclamantul era separat de vizitatori printr-un perete de sticlă şi un gardian se afla permanent la o distanţă de unde putea auzi discuţia.

129. Restricţiile contestate, impuse direct prin lege, i-au fost aplicate reclamantului numai din cauza condamnării sale pe viaţă, independent de orice alţi factori (supra, pct. 50 şi 52). Acest regim era aplicabil pentru o perioadă fixă de 10 ani, care putea fi extinsă în caz de comportament neadecvat în timpul executării pedepsei, dar nu putea fi scurtată (supra, pct. 52).

130. Este important de remarcat faptul că restricţiile sus-menţionate au fost acumulate în cadrul aceluiaşi regim o perioadă determinată şi nu au putut fi modificate. Având în vedere care era miza pentru reclamant, pentru care vizitele în penitenciar au reprezentat timp de 10 ani singura cale, în afară de corespondenţă, de a menţine un contact efectiv cu familia sa şi cu apropiaţii şi cu exteriorul, în general (supra, pct. 23-25), Curtea consideră că regimul în cauză necesită o examinare minuţioasă.

131. Curtea este conştientă de faptul că o pedeapsă cu închisoarea pe viaţă nu poate fi pronunţată în Rusia decât pentru un număr limitat de acte reprobabile şi extrem de periculoase (supra, pct. 34-35) şi că, în speţă, autorităţile aveau obligaţia de a realiza un echilibru deosebit de delicat între diferite interese publice şi private aflate în joc.

132. Statele contractante se bucură de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte chestiunile de politică penală (Laduna împotriva Slovaciei, nr. 31827/02, pct. 59, CEDO 2011). Prin urmare, nu se poate exclude, în principiu, că este necesar să se stabilească o corelaţie, cel puţin într-o anumită măsură, între severitatea unei pedepse şi un tip de regim penitenciar (Horych, citată anterior, pct. 129).

133. Recunoscând, însă, în acelaşi timp importanţa luptei împotriva infracţionalităţii, Curtea trebuie să examineze dacă restricţiile introduse de lege în cauza reclamantului au fost justificate pentru a atinge obiectivele invocate de Guvern în temeiul art. 8 § 2 din Convenţie. Ea îşi propune să examineze această chestiune în lumina documentelor relevante ale Consiliului Europei (supra, pct. 58-68) şi a legii şi practicii altor state contractante (supra, pct. 81-84).

134. Reglementarea la nivel european privind drepturile de vizită ale deţinuţilor, inclusiv ale celor condamnaţi la închisoare pe viaţă, se bazează pe principiul potrivit căruia autorităţile naţionale au obligaţia de a preveni ruperea legăturilor familiale şi de a permite deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă să beneficieze de un nivel de contact rezonabil cu familiile lor, prin intermediul unor vizite organizate într-un mod suficient de frecvent şi normal posibil [a se vedea art. 24.1, art. 24.2, art. 24.4 şi art. 24.5 (supra, pct. 58) şi Recomandarea Rec(2006)2 a Comitetului de Miniştri ai statelor membre referitoare la Regulile penitenciare europene, pct. 59-62]. Aceste principii par să fi fost aplicate în mod consecvent de statele contractante, în conformitate cu recomandările Comitetului de Miniştri (supra, pct. 63-64) şi ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii (supra, pct. 65-67).

135. Există o diversitate considerabilă în practică în ceea ce priveşte reglementarea vizitelor în penitenciare (supra, pct. 81-84). Cu toate acestea, se pare că, în statele contractante, vizitele în penitenciare, în ceea ce priveşte deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă, sunt cel puţin o dată la două luni (supra, pct. 84). De asemenea, trebuie remarcat faptul că majoritatea statelor contractante nu stabilesc nicio distincţie în acest sens între deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă şi alte categorii de deţinuţi (supra, pct. 82), şi că, în aceste ţări, o vizită o dată pe lună, cel puţin, reprezintă frecvenţa minimă general acceptată (supra, pct. 84). În acest context, Rusia pare a fi singura ţară din cadrul Consiliului Europei care reglementează vizitele în penitenciar în cazul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă aplicându-le, o lungă perioadă de timp, tuturor acestora, ca grup, un regim caracterizat prin caracterul rar al vizitelor.

136. În opinia Curţii, situaţia descrisă mai sus are drept corolar o îngustare a marjei de apreciere de care statul pârât se bucură în ceea ce priveşte evaluarea limitelor admisibile ale ingerinţei în viaţa privată şi de familie în acest domeniu. Având în vedere aceste considerente, Curtea urmează să examineze dacă regimul aplicat reclamantului s-a bazat pe motive relevante şi suficiente.

137. În decizia nr. 248-O din 9 iunie 2005, Curtea Constituţională rusă a menţionat mai multe motive, şi anume „restabilirea justiţiei sociale, sancţionarea infractorului şi prevenirea unor noi infracţiuni.” De asemenea, a afirmat că „dispoziţiile contestate [de reclamant] nu reprezintă în sine restricţii suplimentare faţă de cele care, în sensul art. 55 alin. 3 din Constituţie, rezultă din însăşi esenţa unei astfel de pedepse cum este încarcerarea.”

138. Curtea nu este convinsă de acest argument, întrucât regimul în cauză a implicat o serie de restricţii care au înrăutăţit dramatic situaţia reclamantului în comparaţie cu cea a unui deţinut de drept comun rus care executa o pedeapsă pe termen lung. Aceste restricţii nici nu pot fi considerate ca fiind inevitabile sau inerente însăşi noţiunii de pedeapsă cu închisoarea (Boyle şi Rice împotriva Regatului Unit, 27 aprilie 1988, pct. 34, seria A nr. 131).

139. Guvernul susţine că restricţiile vizau „restabilirea justiţiei sociale, sancţionarea infractorului şi prevenirea unor noi infracţiuni.” Presupunând că restricţiile contestate urmăreau un scop legitim în sensul art. 8 § 2, trebuie examinat dacă regimul a fost proporţional şi a păstrat un just echilibru între interesele publice şi private aflate în joc.

140. În această privinţă, Curtea a declarat deja că „toate formele de izolare fără o stimulare mentală şi fizică adecvată sunt de natură, pe termen lung, să aibă efecte dăunătoare care au ca rezultat deteriorarea facultăţilor mintale şi a abilităţilor sociale” (Iorgov împotriva Bulgariei, nr. 40653/98, pct. 83-84, 11 martie 2004, şi Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 204). În speţă, reclamantul nu putea avea decât un tovarăş de celulă de-a lungul perioadei în cauză şi intra în categoria deţinuţilor condamnaţi pe viaţă care îşi ispăşesc pedeapsa separat de alţi deţinuţi (supra, pct. 52). Curtea este surprinsă de gravitatea şi durata restricţiilor suferite de reclamant şi, în special, de faptul că, timp de un deceniu, nu a avut dreptul decât la 2 vizite scurte pe an.

141. Conform jurisprudenţei consacrate a Curţii, reamintită anterior la pct. 116, în general, deţinuţii beneficiază în continuare de toate drepturile şi libertăţile fundamentale garantate de Convenţie, cu excepţia dreptului la libertate, în cazul în care o detenţie legală intră expres în domeniul de aplicare al art. 5 din Convenţie, şi un deţinut nu poate fi decăzut din drepturile sale garantate de Convenţie din simplul motiv că a fost încarcerat în urma unei condamnări (Hirst, pct. 69-70). Prin urmare, ca regulă generală, nu trebuie să se recurgă cu uşurinţă la măsuri riguroase care să limiteze drepturile recunoscute de Convenţie; în special, principiul proporţionalităţii impune existenţa unei legături perfectibile şi suficiente între sancţiune şi comportament, precum şi situaţia persoanei afectate (Trosin, citată anterior, pct. 41-44).

142. În ceea ce priveşte argumentul Guvernului potrivit căruia evaluarea proporţionalităţii ingerinţei a fost integrată, în cazul reclamantului, în dispoziţiile legislative relevante şi în procesul decizional în faza deliberărilor judecătorului care a pronunţat pedeapsa, Curtea constată că, în ceea ce priveşte vizitele familiale, art. 8 din Convenţia impune statelor membre să ia în considerare interesele condamnatului şi pe cele ale rudelor şi părinţilor. Or, în opinia Curţii, legislaţia relevantă nu ţine cont în mod adecvat de interesele acestor persoane.

143. Curtea face referire în acest sens la conţinutul instrumentelor de drept internaţional şi la practica tribunalelor şi curţilor internaţionale (supra, pct. 69-80), care recunosc în mod invariabil tuturor deţinuţilor – fără a face nicio distincţie între persoanele condamnate la închisoare pe viaţă şi celelalte categorii de deţinuţi – dreptul de a beneficia de un nivel minim de contact „acceptabil” sau rezonabil de „bun” cu familiile lor [regulile nr. 37 şi 57 din Ansamblul de reguli minime al Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor (supra, pct. 73), principiul nr. 19 din Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare (supra, pct. 74), art. 61 lit. a) din Regulamentul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie privind regimul de detenţie al persoanelor care aşteaptă judecarea procesului sau apelului în faţa Tribunalului sau care se află în detenţie la ordinul Tribunalului (supra, pct. 77), precum şi jurisprudenţa Curţii Interamericane a Drepturilor Omului şi a Comisiei Interamericane pentru Drepturile Omului (supra, pct. 78-80)].

144. În observaţiile sale scrise, Guvernul, invocând deciziile Curţii Constituţionale, susţine că restricţiile au ca obiectiv sancţionarea delincvenţilor. În cadrul şedinţei în faţa Marii Camere, a recunoscut în mod explicit că regimul penitenciar aplicat reclamantului nu urmărea scopul reintegrării persoanei în cauză, ci mai degrabă izolarea sa (supra, pct. 99). De asemenea, Curtea observă că art. 79 din Codul de executare a sancţiunilor penale prevedea posibilitatea ca orice deţinut condamnat la închisoare pe viaţă să poată solicita liberarea condiţionată după executarea a 25 de ani de pedeapsă. Aceasta consideră că natura strictă a regimului aplicat deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, precum reclamantul, îi împiedică pe aceştia să menţină relaţiile cu familia şi, prin urmare, în loc să faciliteze sau să favorizeze reintegrarea lor în societate şi reintegrarea acestora, le complică grav (Vinter şi alţii, citată anterior, pct. 111-116). În acest sens, Curtea acordă, de asemenea, o importanţă considerabilă recomandărilor CPT, care indică faptul că regimurile oferite deţinuţilor care execută pedepse pe termen lung „ar trebui să compenseze [efectele desocializante ale încarcerării] într-un mod pozitiv şi proactiv (supra, pct. 67).

145. Acest obiectiv este în concordanţă cu art. 10 alin. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în vigoare în Rusia din 1973, care prevede că obiectivul esenţial al tratamentului deţinuţilor este reintegrarea şi reabilitarea lor socială (supra, pct. 69). Acest obiectiv apare, de asemenea, în multe alte instrumente, care subliniază că autorităţile penitenciare trebuie să depună eforturi pentru a conlucra spre reabilitarea şi reintegrarea tuturor deţinuţilor, inclusiv a celor condamnaţi la pedepse cu închisoarea pe viaţă (regulile nr. 6, 102.1 şi 102.2 din Regulile penitenciare europene din 2006, pct. 6 şi 11 din Rezoluţia 76(2) a Comitetului de Miniştri şi pct. 2 in fine, pct. 5, pct. 22 şi pct. 33 din Recomandarea Rec (2003)23 a Comitetului de Miniştri privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung (supra, pct. 58-64).

146. Curtea concluzionează că ingerinţa în viaţa privată şi de familie a reclamantului care a rezultat din aplicarea în cazul acestuia, pentru o lungă perioadă de timp, doar din cauza severităţii pedepsei, a unui regim caracterizat prin caracter rar al vizitelor autorizate este în sine disproporţionat faţă de scopurile invocate de Guvern. De asemenea, constată, că efectul acestei măsuri a fost amplificat de durata extrem de lungă a perioadei în care a fost aplicată, precum şi diverse reguli privind modalităţile de vizitare în penitenciar, cum ar fi interzicerea contactelor fizice directe, separarea vizitatorilor şi a deţinutului printr-un perete de sticlă sau bare metalice, prezenţa constantă a gardienilor penitenciarului în timpul vizitelor şi limitarea numărului de vizitatori adulţi (Trosin, citată anterior, pct. 43-46).

147. În speţă, restricţiile suplimentare sus-menţionate au făcut să fie deosebit de dificil ca reclamantul să menţină contactul cu fiul său şi cu părinţii, care erau în vârstă, într-o perioadă în care menţinerea relaţiilor de familie avea o importanţă deosebită pentru toate părţile în cauză (supra, pct. 23-25 şi 97). Interzicerea totală a contactelor fizice directe între reclamant şi vizitatorii săi şi prezenţa unui gardian care se afla permanent la o distanţă de unde putea auzi discuţia în timpul vizitelor au contribuit la imposibilitatea părţii în cauză să stabilească legături strânse cu fiul său în etapa-cheie a copilăriei, şi au avut totodată efecte negative asupra relaţiei reclamantului cu tatăl său, care era în vârstă, în perioada în care încă mai avea capacitatea de a veni să-şi vadă fiul. În plus, este evident că limitarea numărului de vizitatori adulţi si caracterul rar al vizite autorizate probabil au pus anumite rude şi membri ai familiei extinse reclamantului în imposibilitatea totală de a-l vizita în toată această perioadă.

148. Având în vedere combinaţia dintre diferitele restricţii severe pe termen lung aduse posibilităţii ca reclamantul să primească vizite în penitenciar şi faptul că regimul contestat în materie nu ţine în mod corespunzător seama de principiul proporţionalităţii şi de cerinţele de reabilitare şi reintegrare a deţinuţilor pe termen lung, Curtea concluzionează că măsura în cauză nu a păstrat un echilibru just între dreptul reclamantului la protecţia vieţii sale private şi de familie, pe de o parte, şi scopurile invocate de Guvernul pârât, pe de altă parte. În consecinţă, statul pârât şi-a depăşit marja de apreciere în această privinţă.

149. Rezultă că s-a produs o încălcare a dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale private şi de familie, astfel cum este el garantat de art. 8 din Convenţie, ca urmare a aplicării unui regim strict, în cazul părţii interesate, în colonia penitenciară cu regim special.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 din Convenţie

150. În plus faţă de capetele sale de cerere întemeiate pe art. 8 din Convenţie, reclamantul susţine, de asemenea, că diversele restricţii aduse posibilităţii sale de a primi vizite în penitenciar din partea familiei în urma condamnării au fost contrare art. 14 din Convenţie.

151. Având în vedere circumstanţele particulare ale speţei şi raţionamentul care a condus la concluzia că s-a produs o încălcare a art. 8, Curtea nu observă niciun motiv care să justifice o examinare separată a aceloraşi fapte din perspectiva art. 14 (Dickson, citată anterior, pct. 86).

III. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

152. Curtea a examinat celelalte capete de cerere prezentate de reclamant. Cu toate acestea, ţinând seama de elementele de care dispune, şi în măsura în care este competentă să se pronunţe asupra acestor capete de cerere, consideră că nu există nicio aparentă încălcare a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie sau de protocoalele sale. Prin urmare, această parte a cererii trebuie să fie respinsă ca fiind nefondată, în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

IV. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

153. În conformitate cu art. 41 din Convenţie,

„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu

154. Reclamantul solicită 40 000 de euro (EUR) cu titlu de prejudiciu moral. El a susţinut că a fost supus unei suferinţe majore din cauza restricţiilor impuse pe o perioadă de 10 ani în ceea ce priveşte posibilitatea de a-şi vedea familia.

155. În opinia Guvernului, o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă în speţă.

156. Curtea consideră că reclamantul a încercat în mod cert sentimente de stres şi frustrare din cauza încălcărilor constatate. Pronunţându-se în echitate, îi acordă 6 000 EUR cu titlu de daune morale, la care se adaugă orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.

B. Cheltuieli de judecată

157. De asemenea, reclamantul solicită suma de 12 525 EUR pentru cheltuielile efectuate în faţa Curţii. Acesta prezintă o notă detaliată privind onorariile avocatului, corespunzătoare pentru 120 de ore de activitate (cercetare şi redactare de documente) efectuate de doamna O. Preobrazhenskaya la un tarif de 100 EUR pe oră, precum şi pentru servicii de traducere în valoare de 525 EUR.

158. Guvernul susţine, pe de o parte, că onorariile avocatului sunt excesive şi, pe de altă parte, că nu s-a probat că acestea au fost efectiv plătite sau suportate.

159. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere documentele de care dispune şi criteriile menţionate anterior, Curtea consideră că este rezonabil să acorde reclamantului suma de 11 675 EUR, care corespunde sumei solicitate, minus suma de 850 EUR deja plătită avocatei reclamantului cu titlul de asistenţă juridică.

C. Dobânzi moratorii

160. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive,

în unanimitate,

CURTEA:

1. declară capătul de cerere referitor la diversele restricţii aduse vizitelor primite de reclamant în penitenciar din 8 octombrie 1999 până în 11 octombrie 2009 admisibil şi inadmisibil pentru restul capetelor de cerere;

2. hotărăşte că fost încălcat art. 8 din Convenţie;

3. hotărăşte că, având în vedere concluziile sale formulate în temeiul art. 8 din Convenţie, nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 14 din Convenţie;

4. hotărăşte

a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda naţională a statului pârât, la rata aplicabilă la data plăţii:

i. 6 000 EUR (şase mii euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

ii. 11 675 EUR (unsprezece mii şase sute şaptezeci şi cinci euro), plus orice sumă putând fi datorată cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

5. respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limbile franceză şi engleză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul Drepturilor Omului din Strasbourg, la 30 iunie 2015.

Lawrence EarlyDean Spielmann
JurisconsultPreşedinte

La prezenta hotărâre se află anexată, conform art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulament, opinia concordantă comună a judecătorilor Pinto de Albuquerque şi Turkoviæ.

D.S.
T.L.E.

OPINIA CONCORDANTĂ COMUNĂ A JUDECĂTORILOR PINTO DE ALBUQUERQUE ŞI TURKOVIÆ

(Traducere)

1. Subscriem la concluzia unanimă a Marii Camere, conform căreia a fost încălcat art. 8 § 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului („Convenţia”), dar considerăm că trebuie să-i completăm motivarea. Din păcate, după ce a prezentat foarte clar normele de drept penitenciar european, Marea Cameră nu a precizat cu aceeaşi claritate toate consecinţele juridice ce decurg în mod necesar în această cauză.

Resocializarea, primul scop al încarcerării

2. Primul motiv al insatisfacţiei noastre faţă de raţionamentul Marii Camere este faptul că aceasta a decis să nu evalueze legitimitatea prevederilor Codului de executare a sancţiunilor penale rus, intrat în vigoare la 8 ianuarie 1997, care sunt aplicabile deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă şi supuşi regimului comun sau regimului strict într-o colonie penitenciară cu regim special, şi anume art. 125 alin. 1, 3 şi 4, precum şi art. 127 alin. 3 din acest cod. Marea Cameră a preferat să evite acest aspect, lăsându-l deschis la pct. 114 şi 115 din hotărâre. Or, noi considerăm că această problemă nu trebuie lăsată fără răspuns.

3. Sancţionarea penală a delincvenţilor declaraţi vinovaţi poate avea unul sau mai multe dintre următoarele 6 obiective: 1) prevenţia specială pozitivă (resocializarea infractorului), adică pregătirea reintegrării infractorului în societate pentru ca acesta să aibă o viaţă în respectul legii după eliberare; 2) prevenţia specială negativă (neutralizarea infractorului), adică faptul de a evita viitoare încălcări ale legii de către persoana condamnată eliminând-o din societate; 3) prevenţia generală pozitivă (consolidarea normei juridice încălcate), adică o consolidare a normei încălcate pentru a consolida acceptarea socială şi respectarea sa; 4) prevenţia generală negativă (descurajarea potenţialilor delincvenţi), adică măsuri care să descurajeze marele public să se angajeze într-un comportament similar cu cel al infractorului; 5) sancţionarea, adică pedepsirea faptei reprobabile a infractorului; şi 6) reparaţia (justiţia reparatorie), adică faptul de a plasa, în măsura în care este posibil, victimele comiterii infracţiunii în situaţia în care s-au aflat înainte de aceasta.

4. În cauza Vinter şi alţii, Marea Cameră a recunoscut că politicile penale moderne pun în prezent accent pe obiectivul de reintegrare al detenţiei, şi a concluzionat pe bună dreptate că „pedeapsa cu închisoarea pe viaţă reală” (adică pedeapsa cu închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de reducere a termenului) aduce iremediabil atingere art. 3 din Convenţie, în măsura în care intră în contradicţie cu scopul resocializării[1]. Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea”) a făcut aşadar o alegere clară în ceea ce priveşte scopul predominant al încarcerării: cel al prevenţiei speciale pozitive (resocializarea infractorului).

5. Guvernul a declarat în speţă că nu se poate aştepta ca obiectivul reintegrării sociale să fie atins în cazul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, precum şi reclamantul, şi că regimul penitenciar aplicabil avea ca scop unic izolarea unor astfel de persoane cum este acesta[2]. În fapt, potrivit Guvernului rus, obiectivele pedepsei cu închisoarea pe viaţă sunt pedepsirea şi neutralizarea reclamantului de-a lungul întregii vieţi (prevenţie specială negativă). În ipoteza în care infracţiunea este atât de odioasă încât pedeapsa nu poate fi niciodată ispăşită, singura modalitate de a-l pedepsi pe infractor este privarea sa de libertate până când moare din cauze naturale. În această logică, caracterul odios al unei infracţiuni impune o sancţiune pe toată durata vieţii[3]. Astfel, statul rus neagă orice interes al vieţii umane altul decât supravieţuirea strict corporală a deţinutului, deoarece este asimilat în mod subliminal unei fiinţe incapabile sau dincolo de orice reabilitare. În sens figurat, deţinutul condamnat la închisoare pe viaţă suferă o „moarte civilă” şi închisoarea pe viaţă este justificată de logica „pedepsei cu moartea amânată”, reducând deţinutul la un simplu obiect al puterii executive.

6. În afară de această logică punitivă retrogradă, Guvernul rus invocă neutralizarea infractorului pe tot parcursul vieţii sale (prevenţia specială negativă), prezumţia fiind că periculozitatea specifică a acestuia impune menţinerea în afara societăţii cât mai mult timp posibil, adică pentru tot restul zilelor sale. Cu toate acestea, o astfel de prezumţie este inacceptabilă din două motive. În primul rând, se bazează pe o scară de predicţie extrem de problematică, care este mai curând o formă de prezicere divină a evenimentelor viitoare decât un exerciţiu ştiinţific, aşa cum a demonstrat experienţa numeroaselor „falsuri pozitive”. În al doilea rând, efectul de accentuare a pedepselor care decurge din conceptul de „periculozitate a infractorului”, care a mers până la a include „tulburări de personalitate”, „anormalitate mentală” sau „personalitate instabilă”, estompează frontiera între delincvenţii responsabili şi capabili mintal, pe de o parte, şi delincvenţii iresponsabili şi incapabili mintal, pe de altă parte, cauzând un risc grav de clasificare incorectă a delincvenţilor.

7. În acest context, vizitele familiale nu au nici o valoare, nici scop intrinsec, ca de exemplu reducerea recidivei şi îmbunătăţirea rezultatelor penologice, dacă nu cumva restricţiile automate şi extreme care le sunt impuse acestora se adaugă la caracterul punitiv al regimului penitenciar. Cu toate acestea, nu considerăm vizitele familiale regulate ca un privilegiu care poate fi retras, ci un drept al deţinutului şi al familiei sale în temeiul art. 8, cu scopul de a menţine legăturile familiale. Vieţile deţinuţilor şi ale familiilor lor sunt profund afectate de politicile în materie de vizitare, aşa cum se vede în speţă, unde reclamantul a pierdut contactul cu fiul său de-a lungul anilor, din cauza, cel puţin în parte, a restricţionării oricărui contact real. Restricţiile aduse dreptului de vizitare trebuie să aibă un temei raţional. Privarea de aceste drepturi trebuie să fie legată de interese penologice legitime şi de protecţia siguranţei şi securităţii[4]. Guvernul rus nu a furnizat Curţii nicio probă care să demonstreze că, în cazul particular al reclamantului, limitarea automată şi severă a drepturilor de vizitare servea vreunui alt scop decât întărirea caracterului punitiv al regimului penitenciar.

8. De aceea, noi considerăm că scopul închisorii pe viaţă şi restricţiile aduse dreptul de vizitare, aşa cum sunt ele descrise de Guvernul rus sunt nelegitime, având în vedere principiul resocializării deţinuţilor, inclusiv a celor condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung, pe care Curtea l-a stabilit în cauza Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit.

Obligaţia statului de a prevedea un plan individualizat de executare a pedepsei

9. Al doilea punct al nostru de nemulţumire faţă de raţionamentul Marii Camere este declaraţia deschisă potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere în definirea şi punerea în aplicare a politicilor lor penale[5]. Observăm că această declaraţie se opune declaraţiilor ferme, de asemenea formulate de Marea Cameră, potrivit cărora resocializarea reprezintă un element „obligatoriu” de care statele trebuie să ţină seama în conceperea politicilor lor penale şi că situaţia actuală din Europa „indică o îngustare a marjei de apreciere de care statul pârât se bucură în ceea ce priveşte evaluarea limitelor admisibile ale ingerinţei în viaţa privată şi de familie în acest domeniu”[6].

10. Baza unei politici penale care vizează reintegrarea deţinuţilor în societate o reprezintă planul individual de executare a pedepsei, în cadrul căruia trebuie să fie evaluate riscul şi nevoile deţinutului în ceea ce priveşte îngrijirile medicale, activităţile, munca, exerciţiile fizice, formarea şi contactele deţinutului cu familia şi exteriorul. Acest principiu de bază al ştiinţei penologice a fost recunoscut şi afirmat în declaraţiile provenite de la cele mai înalte autorităţi politice din Europa şi din lume[7]. Pentru a relua cuvintele Comitetului de Miniştri ai Consiliului Europei, „O atenţie deosebită trebuie acordată proiectului privind executarea pedepsei şi regimului deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung”[8].

În cazul statului pârât, CPT a făcut precizări într-un mod şi mai specific şi a solicitat să fie realizată „o evaluare exhaustivă şi permanentă a riscurilor şi nevoilor, pe baza unui plan de executare a pedepsei individualizat”[9].

11. Astfel, un plan individual de executare a pedepsei, care să includă o evaluare exhaustivă şi coerentă a riscurilor şi nevoilor, cel puţin pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă şi pe termen lung, reprezintă o obligaţie pozitivă internaţională a statelor părţi, care se bazează pe art. 3 din Convenţie[10]. Scopul principal al acestui plan este de a ajuta fiecare deţinut să depăşească perioada de încarcerare şi să se pregătească să ducă o viaţă în care să respecte legea, în cadrul societăţii[11]. Astfel cum a susţinut Curtea, o evaluare coerentă la intervale regulate a progreselor deţinutului în ceea ce priveşte reabilitarea şi promovarea unei schimbări pozitive în rândul deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă, pe baza unei „abordări proactive din partea autorităţilor penitenciare”, este esenţială pentru a fi respectate obligaţiile pozitive prevăzute la art. 3 şi 8, inclusiv obligaţia de a menţine viaţa de familie a deţinutului[12]. Statele trebuie să-şi ia în serios obligaţia internaţională de a permite deţinuţilor să-şi ispăşească pedeapsa cu închisoarea într-o manieră constructivă şi favorabilă reabilitării acestora.

Dreptul deţinuţilor la vizite familiale potrivit dreptului internaţional

12. Al treilea nostru punct de dezacord cu motivarea hotărârii constă în concluzia la care a ajuns Marea Cameră potrivit căreia caracterul rar al vizitelor familiale în speţă (o vizită la fiecare 6 luni), şi aceasta doar din cauza severităţii pedepsei aplicate deţinuţilor, a fost ca atare, disproporţionată în raport cu scopurile invocate de Guvern[13]. Cu această concluzie, Marea Cameră dă impresia vagă şi îngrijorătoare că un caracter atât de rar al vizitelor familiale ar putea fi acceptat în cazul în care ar fi conexat la elemente nespecificate combinate cu severitatea pedepsei deţinutului. Or, astfel de factori care să justifice o restricţie adusă dreptului la vizite familiale nu sunt nicăieri menţionaţi în hotărâre.

13. În plus, Marea Cameră adaugă că efectul acestui regim penitenciar este amplificat prin prezenţa a 5 elemente suplimentare: perioada de 10 ani; interzicerea contactelor fizice directe; separarea vizitatorilor şi a deţinutului printr-un perete de sticlă sau bare metalice; prezenţa constantă a gardienilor penitenciarului în timpul vizitelor; şi limita impusă numărului de vizitatori adulţi. În opinia Marii Camere, nu doar restricţiile aduse vizitelor familiale trebuie să fie cenzurate, ci întregul regim strict din cadrul coloniei penitenciare cu regim special, astfel cum a fost el aplicat în speţă[14]. Deşi suntem de acord că aceşti factori au agravat încălcarea dreptului reclamantului la respectarea vieţii sale de familie în temeiul art. 8, considerăm că ingerinţa în exercitarea de către reclamant a dreptului său nu a fost doar lipsită un scop legitim, ci şi disproporţionată, pur şi simplu, din simplul fapt al rarităţii vizitelor familiale. Trebuie afirmat fără echivoc: o regulă care autorizează o singură vizită familială pentru deţinuţi, la fiecare 6 luni, este, în sine, o regulă inumană[15].

14. În consecinţă, nu putem fi de acord cu concluziile Curţii Constituţionale ruse atunci când aceasta a susţinut în hotărârea nr. 248-O din 9 iunie 2005 că dispoziţiile art. 125 şi 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale „nu reprezintă în sine restricţii suplimentare faţă de cele care, în sensul art. 55 alin. 3 din Constituţie, rezultă din însăşi esenţa unei astfel de pedepse cum este încarcerarea”. Este evident că restricţiile ataşate regimului comun (2 vizite scurte şi 2 vizite lungi pe an), regimului relaxat (3 vizite scurte şi 3 vizite lungi pe an) şi regimului strict (2 vizite scurte pe an) aplicate în coloniile penitenciare cu regim special depăşesc „esenţa unei astfel de pedepse cum este încarcerarea”. Aceste dispoziţii exacerbează efectele nocive inerente încarcerării pe termen lung. În plus, ele impun restricţii tuturor deţinuţilor în funcţie de un anumit tip de pedeapsă, fără a lua în considerare în mod corespunzător riscul individual pe care deţinutul îl poate prezenta (sau nu). Având în vedere caracterul automat şi rigid al aplicării lor, aceste prevederi nu au tendinţa de a individualiza. În fapt, ele contribuie la discriminare faţă de deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung numai pe baza pedepsei[16]. În acest sens, nu suntem dispuşi să subscriem, fără explicaţii, la formularea vagă de la pct. 132 teza a doua din hotărâre, potrivit căreia „nu se poate exclude, în principiu, că este necesar să se stabilească o corelaţie, cel puţin într-o anumită măsură, între severitatea unei pedepse şi un tip de regim penitenciar”[17].

15. Observăm că Marea Cameră admite că dreptul la respectarea vieţii de familie în temeiul art. 8 impune statului membru să ia în considerare interesele „celui” condamnat, adică ale fiecărui condamnat, ale membrilor familiei sale, şi că regimurile la care sunt supuşi deţinuţii care execută pedepse pe termen lung ar trebui să fie de natură să compenseze efectele desocializante ale încarcerării într-un mod pozitiv şi proactiv[18]. Din păcate, Marea Cameră nu lămureşte etapa care ar trebui să urmeze în mod logic, care ar consta în a cere în mod clar examinarea, de către autorităţile penitenciare, a tuturor cererilor de vizite familiale, de la caz la caz şi în cadrul unei evaluări individuale a riscului şi a nevoilor personale, incluse în planul de executare a pedepsei fiecăruia dintre deţinuţi. Orice restricţii automate privind tipul, frecvenţa şi durata vizitelor pentru toţi deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung sunt inacceptabile[19]. O astfel de rigiditate într-un regim penitenciar reprezintă antiteza tehnicii de evaluare impuse de normele penologice în vigoare, în prezent, în Europa.

16. Având în vedere că regimul penitenciar examinat în speţă a fost aplicat în perioada 1999-2009, considerăm că este important să facem trimitere la Regulile penitenciare europene din 2006 şi din 1987, precum şi la normele europene şi ale Naţiunilor Unite care le-au precedat, şi anume Ansamblul de reguli minime privind tratamentul deţinuţilor, adoptat de către Consiliul Europei în 1973, şi Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de Naţiunile Unite în 1955, şi diverse alte instrumente internaţionale de prim plan pe care Marea Cameră le-a ignorat[20]. În toate aceste texte, care au autoritate, normele privind problema vizitelor familiale sunt foarte clare.

Potrivit Regulilor penitenciare din 2006, „[d]eţinuţilor li se va permite să comunice cât de des posibil – prin corespondenţă, telefon sau alte mijloace de comunicare – cu familiile lor, precum şi cu terţe persoane şi cu reprezentanţii organismelor exterioare şi să primească vizite de la aceste persoane. Orice restricţie sau supraveghere a comunicărilor şi vizitelor, necesară în cadrul urmăririi şi anchetei penale, menţinerii ordinii, siguranţei şi securităţii, precum şi prevenirii infracţiunilor penale şi protecţiei victimelor – inclusiv în urma unui ordin specific dat de o autoritate judiciară – trebuie, totuşi, să permită un nivel minim acceptabil de contact.” Este important de observat ca acest comentariu explică faptul că „Termenul «familie» trebuie înţeles într-un sens larg ca înglobând relaţia pe care deţinutul a stabilit-o cu o persoană; relaţie comparabilă cu cea a membrilor unei familii, chiar dacă e posibil ca aceasta să nu fi fost formalizată (...) Conform limitelor definite la art. 8 § 2 din CEDO privind ingerinţa unei autorităţi publice în exercitarea dreptului la respectarea vieţii private şi de familie şi a corespondenţei, restricţiile aduse comunicării ar trebui să fie reduse la minimum (...) Restricţiile trebuie să fie cât mai puţin invazive posibil, având în vedere riscul pe care îl justifică impunerea lor (...) Vizitele nu trebuie să fie (...) interzise atunci când există un risc la adresa securităţii, ci trebuie să facă obiectul unei supravegheri proporţional sporite (...) [C]hiar şi deţinuţii care fac obiectul unor restricţii [au] dreptul de a menţine anumite contacte cu exteriorul. Ar fi de preferat ca dreptul intern să precizeze numărul minim de vizite (...) Regula nr. 24.4 subliniază importanţa deosebită a vizitelor, nu doar pentru deţinuţi, ci şi pentru familiile lor. În cazul în care este posibil, vizitele familiale ar trebui să se desfăşoare pe o perioadă lungă de timp (până la 72 de ore, cum este, de exemplu, cazul în multe ţări din Europa de Est)” [21].

Acelaşi mesaj reiese din Recomandarea din 2003 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, care prevede că „[t]rebuie depuse anumite eforturi speciale pentru a preveni întreruperea relaţiilor familiale şi, în acest scop: – deţinuţii trebuie repartizaţi, în măsura posibilului, în penitenciare situate în aproprierea familiilor sau rudelor apropiate; – corespondenţa, apelurile telefonice şi vizitele trebuie să fie permise cu cea mai mare frecvenţă şi grad de intimitate posibile. Dacă astfel de prevederi pun în pericol siguranţa sau securitatea, sau dacă este justificat de evaluarea riscurilor, aceste contacte pot fi însoţite de măsuri de securitate rezonabile, cum ar fi monitorizarea corespondenţei şi percheziţii înainte şi după vizite.”

În cadrul Naţiunilor Unite, Regulamentul Organizaţiei Naţiunilor Unite din 2010 pentru tratamentul prizonierilor femei şi măsurilor non-custodiale pentru infractoare (Regulamentul de la Bangkok) prevede că „[a]utorităţile penitenciare trebuie să încurajeze şi, în cazul în care este posibil, să faciliteze vizitarea deţinutelor întrucât aceste vizite sunt foarte importante pentru sănătatea lor mintală si reintegrarea socială” (regula nr. 43). Regulamentul Organizaţiei Naţiunilor Unite din 1990 pentru protecţia minorilor privaţi de libertate a stabilit deja că „[f]iecare minor trebuie să aibă dreptul de a primi vizite regulate şi frecvente din partea membrilor familiei, în principiu, o dată pe săptămână şi nu mai rar de o dată pe lună, în condiţii care respectă nevoia minorului de intimitate, contact şi comunicare nelimitată cu membrii familiei sale şi cu avocatul apărării” (regula nr. 60). Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare din 1988 prevede, de asemenea, la principiul 19, că „[o]rice persoană deţinută sau încarcerată are dreptul de a primi vizite, mai ales pe cele ale membrilor familiei şi de a coresponda, mai ales cu aceştia, şi trebuie să dispună de posibilităţi adecvate de a comunica cu lumea exterioară, sub rezerva condiţiilor şi a restricţiilor rezonabile care se pot specifica prin lege sau prin reglementările făcute în conformitate cu legea.” În cele din urmă, Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate de Naţiunile Unite în 1955, prevedea că [d]eţinuţilor trebuie să li se permită sub supravegherea necesară, să comunice cu familiile lor şi cu acelea ale prietenilor lor, în care se poate avea încredere, la intervale regulate, atât prin corespondenţă şi primind vizita acestora.”

17. Afirmăm că, în principiu, în lumina obligaţiei statului de a le asigura deţinuţilor, inclusiv deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă şi pe termen lung, mijloacele de a se reintegra în societate şi, având în vedere importanţa crucială a vizitelor familiale pentru a atinge acest scop[22], fiecare deţinut are dreptul de a primi vizite familiale „cât mai des posibil”. În temeiul art. 8, vizitele regulate din partea familiei sunt un drept, nu un privilegiu, al deţinuţilor şi al familiilor lor. Legislaţia trebuie să prevadă un număr minim, nu un număr maxim de vizite familiale. Nu trebuie să se stabilească nicio distincţie între deţinuţii condamnaţi pe viaţă şi pe termen lungi şi ceilalţi deţinuţi condamnaţi în ceea ce priveşte dreptul la vizite familiale[23]. În plus, orice restricţie adusă dreptului unui deţinut la vizite familiale trebuie să se bazeze exclusiv pe considerente legate de tratament şi de securitate specifice pentru fiecare deţinut. Chiar şi atunci când se impun restricţii justificate privind vizitele, acestea ar trebui să se limiteze la un număr care să aibă ca rezultat o ingerinţă minimă în dreptul la viaţa de familie şi ar trebui să permită, în orice caz, deţinuţilor să recurgă la metode alternative de contact oral şi scris cu familiile lor. Astfel cum subliniază şi CPT, o apreciere individuală a riscurilor şi nevoilor ar trebui să servească drept bază pentru evaluarea acestor cereri[24].

18. Principiul care se face referire la punctul anterior se reflectă în jurisprudenţa constantă a Comisiei şi a Curţii, potrivit căreia o parte esenţială a dreptului deţinutului la respectarea vieţii de familie ţine de obligaţia ca autorităţile penitenciare să-l ajute să menţină contactul cu familia, restricţiile aduse acestui drept nefiind permise decât dacă se întemeiază pe art. 8 § 2 din Convenţie[25]. Diverse alte instrumente internaţionale confirmă acest principiu[26]. De exemplu, Regulamentul grefei CPI prevede posibilitatea de a primi zilnic vizite familiale[27], în timp ce, potrivit Regulamentului Tribunalului Special pentru Sierra Leone, fiecare deţinut are dreptul de a primi vizite din partea familiei sale şi a altor persoane „la intervale regulate”, sub rezerva restricţiilor şi a măsurilor de supraveghere care pot fi impuse de comandantul unităţii penitenciare, în consultare cu grefierul, în interesul administrării justiţiei, precum şi pentru a menţine securitatea şi ordinea penitenciarului şi a unităţii penitenciare[28].

19. În cele din urmă, nu putem fi de acord cu interpretarea prudentă dată de Marea Cameră elementelor de drept comparat menţionate la pct. 135 şi 136 din hotărâre, pentru trei motive: în primul rând, nu credem că normele stabilite de Convenţie ar trebui să fie echivalate cu norma minimă a unei vizite familiale la fiecare două luni pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă, cum este cazul în Azerbaidjan şi Lituania; în al doilea rând, noi acordăm o mare importanţă faptului că doar un mic număr dintre ţările studiate, 6 din 35, stabilesc o distincţie între dreptul la vizite familiale pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung şi cel al celorlalţi deţinuţi condamnaţi; în al treilea rând, considerăm că faptul că cea mai mare parte a ţărilor permit cel puţin o vizită familială pe lună pentru deţinuţii condamnaţi şi 11 ţări permit vizite săptămânale este de maximă importanţă.

20. Concluzionăm că există un consens european în creştere potrivit căruia nu trebuie realizată o distincţie între dreptul la vizite familiale pentru deţinuţii condamnaţi la închisoare pe viaţă sau pe termen lung şi aceleaşi drepturi ale altor deţinuţi condamnaţi, şi că, în general, deţinuţilor condamnaţi li se acordă dreptul de a primi vizite familiale care variază între una şi 4 vizite pe lună. Acest consens european este în mod evident influenţat de activitatea formidabilă a CPT de a pune în aplicare propriile norme şi reguli penitenciare europene, al căror impact remarcabil ar putea şi trebuie să fie recunoscut şi promovate cu mai mult entuziasm de către Marea Cameră în speţă, în special în ceea ce priveşte dreptul la vizite familiale, subliniind că restricţiile aduse vizitelor trebuie să fie strict reglementate astfel încât să îndeplinească scopurile legitime stabilite de Regulile penitenciare europene.

Concluzie

21. Obiectivele legislaţiei ruse contestate, privind dreptul deţinuţilor la vizite familiale, care vizează exclusiv sancţionarea şi izolarea deţinuţilor, sunt nelegitime. Indiferent de acest aspect, legislaţia în cauză este disproporţionată, având în vedere raritatea extremă a vizitelor autorizate. Toate celelalte elemente suplimentare care compun regimul vizitelor nu fac decât să agraveze încălcarea dreptului reclamantului în temeiul art. 8. Pentru a remedia această încălcare, statul pârât nu trebuie doar să-l despăgubească pe reclamant, ci trebuie totodată să-i pună la dispoziţie un plan de executare a pedepsei individualizat, în cadrul căruia trebuie să fie evaluate riscurile şi nevoile personale ale acestuia, în special în ceea ce priveşte contactele cu familia şi exteriorul. Având în vedere efectul sistemic al prezentei hotărâri asupra sistemului naţional rus, este de asemenea important ca statul pârât să-şi aducă legislaţia privind drepturile deţinuţilor la vizite în aceeaşi linie cu normele internaţionale.

[1]. Vinter şi alţii împotriva Regatului Unit [(MC), nr. 66069/09, 130/09 şi 3896/09, pct. 111-116, CEDO 2013]. Din acest punct de vedere, o pedeapsă pe viaţă fără posibilitatea de reducere a termenului poate fi asimilată unui tratament inuman, având în vedere efectele desocializante, şi, prin urmare, dezumanizante ale încarcerării pe termen lung. În fapt, acest lucru este valabil pentru toate tipurile de pedeapsă pe perioadă nedeterminată, fără termen precis stabilit sau pedepse pe o perioadă determinată care depăşesc durata normală a unei vieţi sau extrem de lungi.

[2]. Pct. 99 şi 144 din hotărâre. Reclamantul contestă în mod special acest punct de vedere (pct. 94 din hotărâre).

[3]. A se vedea argumentele Curţii Constituţionale a Rusiei în decizia nr. 248-O din 9 iunie 2005. Motivarea acestei instanţe în deciziile nr. 257-O din 24 mai 2005 şi nr. 91-O din 21 decembrie 2006, care au fost pronunţate în urma apelului reclamantului, este tautologică şi nu adaugă nimic la dezbaterea pe fond, deoarece aceste decizii enunţă doar că pct. 125 şi 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale „au ca scop să adapteze pedepsele pentru fiecare delincvent [şi] să opereze o diferenţiere între sancţiuni”. După cum se va demonstra în continuare, aceste dispoziţii nu au ca scop să individualizeze regimul penitenciar aplicabil deţinuţilor condamnaţi la pedepse cu închisoarea pe viaţă, având în vedere tratamentul rigid, automat şi, aşadar, neindividualizat pe care îl rezervă tuturor deţinuţilor condamnaţi la închisoare pe viaţă.

[4]. În ceea ce priveşte scopurile legitime ale restricţiilor privind drepturile de vizitare, a se vedea art. 24.2 din Regulile penitenciare europene din 2006 (pct. 58 din hotărâre) şi comentariul la acesta, pct. 22 din Recomandarea Rec (2003)23 din 2003 (pct. 64 din hotărâre); regula 43.1 din Regulile penitenciare europene din 1987 şi comentariul la aceasta; regulile nr. 37 şi 80 din Ansamblul de reguli minime al Consiliului Europei privind tratamentul deţinuţilor; şi principiul 19 din Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenţie sau încarcerare (pct. 74 din hotărâre).

[5]. Pct. 132 din hotărâre.

[6]. Pct. 121 şi 136 din hotărâre.

[7]. Regula nr. 69 din Ansamblul de reguli minime al Naţiunilor Unite pentru tratamentul deţinuţilor (1955), regula nr. 27 din Regulamentul Naţiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate lor (1990) şi regula nr. 40 şi regula nr. 41 lit. b) şi c ) din Regulamentul Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru tratamentul prizonierilor femei şi măsurilor non-custodiale pentru infractoare (Regulamentul de la Bangkok din 2010); în Europa, regula nr. 7.a, regula nr. 60.2, regula nr. 67.4 şi regula nr. 70 din Rezoluţia (73)5 privind Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, regula nr. 10.1, regula nr. 66c, regula nr. 68, regula nr. 70.2 şi regula nr. 78 din Regulile penitenciare europene din 1987, pct. 3, pct. 8-11 din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, Normele Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT), pp. 28, 34, 51 şi 87 (CPT/Inf / E (2002) 1 - Rev. 2011) şi regula nr. 103 şi regula nr. 104.2 din Regulile penitenciare europene din 2006.

[8]. Regula nr. 103.8 din Regulile penitenciare europene din 2006. A se vedea, de asemenea, comentariul la regula nr. 103 din raportul explicativ aferent: „[Regula] insistă pe necesitatea de a prevedea tratamentul şi formarea într-un mod suficient pentru ca aceştia să poată participa în perioada petrecută în penitenciar şi să poată astfel profita de programele şi facilităţile oferite. Planificarea pedepsei constituie un element esenţial; cu toate acestea, este recunoscut faptul că astfel de planuri trebuie să fie stabilite pentru deţinuţii care ispăşesc o pedeapsă pe termen scurt”.

[9]. Pct. 68 din hotărâre. Este extrem de regretabil faptul că Marea Cameră a citat raportul CPT din 2013 privind Rusia la pct. 144 (în partea „Motivarea Curţii”) fără a menţiona cel mai important pasaj al acestui raport, şi anume acela în care este menţionată obligaţia statului de a prevedea un plan de executarea a pedepsei individualizat, care este reprodus la pct. 68 din hotărâre în partea „Texte internaţionale relevante”.

[10]. Potrivit normelor Consiliului Europei, un deţinut condamnat la o pedeapsă pe termen lung este o persoană care ispăşeşte una sau mai multe pedepse cu închisoarea cu o durată totală de 5 ani sau mai mare de 5 ani. [Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri către statele membre privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung].

[11].  Trebuie subliniat faptul că un plan de executare a pedepsei care să vizeze resocializarea unui anumit deţinut reprezintă o propunere făcută persoanei în cauză. Terminologia reabilitării nu ar trebui să aibă nicio conotaţie de tratament forţat. În fapt, termenii „tratament penal” sunt utilizaţi de Consiliul Europei pentru a indica într-un sens foarte larg toate măsurile (în ceea ce priveşte munca, formarea socială, educaţia, formarea profesională, educaţia fizică şi pregătirea punerii în libertate etc.) care vizează menţinerea sau restabilirea sănătăţii fizice şi psihice a deţinuţilor, reintegrarea socială şi condiţiile generale ale detenţiei acestora (a se vedea, pentru o definiţie mai completă, raportul din 1983 al Consiliului Europei privind detenţia şi tratamentul deţinuţilor periculoşi). Trebuie adăugat că în prezent resocializarea nu este înţeleasă, ca în analogia medicală clasică, ca „tratament” sau „îngrijiri” care ar viza modificarea personalităţii deţinutului, ci ca o sarcină mai puţin ambiţioasă, dar mult mai realistă: pregătirea pentru o viaţă care respectă legea, după şederea în închisoare. Există trei motive pentru aceasta: în primul rând, este discutabil dacă un stat are legitimitatea de a „modifica” personalitatea unui adult; în al doilea rând, nu este sigur că o astfel de modificare este posibilă; şi în al treilea rând, este şi mai puţin sigur că o astfel de modificare ar putea fi susţinută prin mijloace obiective.

[12]. Harakchiev şi Tolumov împotriva Bulgariei, nr. 15018/11 şi 61199/12, pct. 266, 8 iulie 2014; şi, de asemenea, James, Wells şi Lee împotriva Regatului Unit, nr. 25119/09, 57715/09 şi 57877/09, pct. 211, 213-214, 18 septembrie 2012; Dillon împotriva Regatului Unit, nr. 32621/11, pct. 50-54, 4 noiembrie 2014; şi Thomas împotriva Regatului Unit, nr. 55863/11, pct. 51-54, 4 noiembrie 2014.

[13]. Pct. 146 din hotărâre.

[14]. Pct. 149 din hotărâre. Curtea ţine seama frecvent de efectele cumulative ale condiţiilor de detenţie contestate de reclamant [Dougoz împotriva Greciei, nr. 40907/98, pct. 46, CEDO 2001‑II; şi mai recent, Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5826/03, pct. 94, 22 mai 2012].

[15]. În fapt, situaţia reclamantului în speţă este şi mai dramatică, deoarece a fost supus unui regim strict privind vizitele familiale în timpul celor 5 ani care au urmat arestării sale la 21 noiembrie 1994, până la transferul, la 8 octombrie 1999, într-o colonie penitenciară cu regim special. În temeiul art. 127 din Codul de executare a sancţiunilor penale, perioada de 10 ani de regim strict a început să curgă de la sosirea în colonia penitenciară cu regim special, şi nu de la arestarea sa. Asta înseamnă că, în practică, restricţiile aduse vizitelor familiale descrise anterior s-au întins pe o perioadă de 15 ani (pct. 95 din hotărâre), fapt care nu a fost contestat de Guvern. Deşi Convenţia a intrat în vigoare, în ceea ce priveşte Federaţia Rusă, la 5 mai 1998, Curtea nu poate ignora perioada continuă de privare de un drept în temeiul Convenţiei care a precedat această dată şi care a continuat şi după aceea.

[16]. Regula nr. 7 din Recomandarea Rec(2003)23 a Comitetului de Miniştri către statele membre cu privire la gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, precum şi pct. 33 din normele CPT. Raţionamentul Curţii Constituţionale ruse în deciziile nr. 257-O din 24 mai 2005 şi nr. 91-O din 21 decembrie 2006 nu aduc nimic nou la dezbaterea pe fond în această privinţă (a se vedea supra, nota de subsol nr. 3).

[17]. În plus, precedentul citată, şi anume hotărârea Horych împotriva Poloniei, nr. 13621/08, 17 aprilie 2012 (citată anterior, pct. 129) nu vine în sprijinul acestei afirmaţii.

[18]. Pct. 142 şi 144 din hotărâre. La fel ca şi Marea Cameră, respingem argumentul Guvernului potrivit căruia „măsurile de individualizare necesare şi aprecierea proporţionalităţii sunt integrate în prevederile legislative relevante” (pct. 100 din hotărâre).

[19]. Trosin împotriva Ucrainei, nr. 39758/05, pct. 42, 23 februarie 2012.

[20]. Curtea a afirmat în mod repetat că acordă o importanţă considerabilă Regulilor penitenciare europene şi Recomandării 2003(23) privind gestionarea de către administraţiile penitenciare a condamnaţilor pe viaţă şi a altor deţinuţi pe termen lung, în ciuda caracterului lor neobligatoriu (Harakchiev şi Tolumov, citată anterior, pct. 204, şi, mutatis mutandis, Rivière împotriva Franţei, nr. 33834/03, pct. 72, 11 iulie 2006, şi Dybeku împotriva Albaniei, nr. 41153/06, pct. 48, 18 decembrie 2007).

[21]. Regulile penitenciare europene din 1987 stipulau deja că „[d]eţinuţilor li se va permite să comunice cu familiile lor legat de nevoile de tratament, securitate şi ordine, cu persoanele sau cu reprezentanţii unor organisme din exterior şi să primească vizite de la aceste persoane la intervale regulate.” Comentariul la aceasta preciza că „[v]izitele efectuate de familiile deţinuţilor sau permisiile de ieşire din penitenciar şi posibilitatea de a le obţine merită o prioritate ridicată în alocarea resurselor şi programul activităţilor cotidiene. Permisiile de ieşire din penitenciar sunt deosebit de importante pentru consolidarea legăturilor familiale şi reintegrarea socială a deţinuţilor. De asemenea, ele contribuie la îmbunătăţirea atmosferei generale şi la umanizarea penitenciarelor, şi ar trebui să fie acordate cât mai uşor posibil, fie că este vorba despre instituţii închise sau deschise. Este important ca politica adoptată în domeniu să fie pusă în aplicare în strânsă colaborare cu personalul şi organismele exterioare pentru a permite o mai bună înţelegere a obiectivelor sale şi pentru a-i creşte eficienţa în cadrul regimului de tratament. În măsura posibilului, vizitele în penitenciar ar trebui să se desfăşoare fără supraveghere, făcând obiectul unui control strict vizual. În cazul în care se consideră necesară ascultarea conversaţiei, trebuie obţinut acordul autorităţii competente”. Anterior, Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat de Consiliul Europei în 1973, stabilise deja că „[d]eţinuţilor trebuie să li se permită să comunice cu familiile lor, precum şi cu orice persoane sau reprezentanţi ai unor organisme şi să primească vizite regulate de la aceste persoane, sub rezerva unor restricţii şi supravegherea necesare în interesul tratamentului lor, al securităţii şi bunei ordini a instituţiei. (...) Trebuie să se ţină seama, încă de la începutul condamnării, de viitorul deţinutului după punerea sa în libertate. Acesta trebuie să fie încurajat să menţină sau să stabilească relaţii cu părinţii, cu persoane sau organisme din exterior care să poată favoriza interesele familiei sale, ca şi propria sa readaptare socială”.

[22]. Potrivit unor studii recente, există o corelaţie puternică între extinderea drepturilor de vizitare, scăderea numărului de recidive şi îmbunătăţirea rezultatelor penologice (a se vedea, de exemplu, interesant studiul scris de Boudin, Stutz & Littman, Prison Visitation Policies: A Fifty State Survey, 2012, disponibil la următoarea adresă: ).

[23]. Suntem pe deplin de acord cu pct. 134 din hotărâre, dar observăm că Regulile Penitenciare recunosc că există o diferenţă de tratament între cererile de vizite familiale pentru deţinuţii care nu au fost încă judecaţi, care, potrivit regulii nr. 99, ar trebui să beneficieze de un regim mai generos de „vizite suplimentare”." Restricţiile precis limitate, dacă este cazul, ar trebui să se bazeze, după caz, pe o interdicţie concretă formulată de o autoritate judiciară pe o perioadă determinată.

[24]. A se vedea referinţele foarte specifice menţionate la pct. 65-67 din hotărâre.

[25]. Öcalan împotriva Turciei (nr. 2), 24069/03, 197/04, 6201/06 şi 10464/07, pct. 154-164, 18 martie 2014, Trosin, citată anterior, pct. 43-47; Messina împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25498/94, pct. 61, CEDO 2000‑X, Ouinas împotriva Franţei, nr. 13756/88, Decizia Comisiei din 12 martie 1990, Decizii şi Rapoarte (DR) 65, p. 265, şi X împotriva Regatului Unit, nr. 8065/77, Decizia Comisiei din 3 mai 1978, Decizii şi Rapoarte 14, p. 246. O foarte mică majoritate a acceptat, în cauza Öcalan (nr. 2), că art. 25 din Legea nr. 5275 din 13 decembrie 2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor preventive (citată la pct. 67 din hotărâre), potrivit căruia că reclamantul putea primi o vizită la fiecare 15 zile – chiar dacă, în practică, au fost autorizate doar 14 vizite în 2005, 13 în 2006, 7 în 2007 şi 2 vizite între ianuarie şi octombrie 2011– nu a reprezentat o incompatibilitate cu drepturile reclamantului în temeiul art. 8.

[26]. A se vedea, de exemplu, regulile nr. 100 şi 101 din Regulamentul Curţii Penale Internaţionale (ICC-BD/01-01-04); art. 61-64 şi art. 64bis din Regulamentul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie (TPIY) privind detenţia persoanelor care aşteaptă judecarea procesului sau apelului în faţa Tribunalului sau care se află în detenţie la ordinul Tribunalului [U.N. Doc. IT/38/Rev.4 (1995)], modificat ulterior în mai multe ori; şi art. 33-51 din Regulamentul Unităţii de detenţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite din cadrul Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie privind reglementarea supravegherii vizitelor şi comunicaţiilor deţinuţilor.

[27]. A se vedea art. 177, 179 şi180 din Regulamentul grefei Curţii Penale Internaţionale (ICC-BD/03-01-06).

[28]. A se vedea art. 41 din Regulamentul Tribunalului Special pentru Sierra Leone (TPIY) privind regimul de detenţie al persoanelor care aşteaptă judecarea procesului sau apelului în faţa Tribunalului sau care se află în detenţie la ordinul Tribunalului.

Full & Egal Universal Law Academy