©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a doua
CAUZA KJARTAN ÁSMUNDSSON ÎMPOTRIVA ISLANDEI
(Cererea nr. 60669/00)
Hotărâre
Strasbourg
12 octombrie 2004
Definitivă
30/03/2005
În cauza Kjartan Asmundsson împotriva Islandei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din J.-P. Costa, preşedinte, A. B. Baka, K. Jungwiert, V. B. Butkevych, W. Thomassen, M. Ugrekhelidze, judecători, David Thor Bjorgvinsson, judecător ad-hoc şi S. Dolle, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 septembrie 2004,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 60669/00 îndreptată împotriva Republicii Islanda, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Kjartan Ásmundsson („reclamantul”), a sesizat Curtea la 31 mai 2000, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).,
2. Reclamantul este reprezentat de Liljia Jonasdottir, avocat din Reykjavik. Guvernul islandez („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Björg Thorarensen.
3. Reclamantul se plânge în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, separat şi coroborat cu art. 14 din convenţie, de o decizie adoptată în temeiul unei noi legislaţii de suspendare a plăţii pensiei de invaliditate pe care o primea de la Fondul de pensii al marinarilor, de aproximativ douăzeci de ani, în urma unui accident de muncă survenit la bordul unui trauler în 1978.
4. Cererea a fost repartizată secţiei a doua a Curţii (art. 52 § 1 din regulament).
5. La 1 noiembrie 2001, Curtea a modificat componenţa secţiilor sale (art. 25 § 1 din regulament). Prezenta cerere a fost repartizată celei de-a doua secţii astfel modificate (Art. 52 § 1). În cadrul acesteia, a fost constituită, conform art. 26 § 1 din regulament, camera însărcinată cu examinarea cauzei (art. 27 § 1 din convenţie) .
6. Prin decizia din 28 ianuarie 2003, camera a declarat cererea admisibilă.
7. Atât reclamantul cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament). Deoarece, după consultarea părţilor, camera a decis că nu era necesară organizarea unei şedinţe destinate examinării fondului cauzei (art. 59 § 3 in fine din regulament), fiecare parte a prezentat comentarii scrise asupra observaţiilor celeilalte părţi. În urma recuzării lui Gaukur Jörundsson, judecător ales să reprezinte Islanda (art. 28 din regulament), Guvernul l-a desemnat pe David Thór Bjórgvinsson judecător ad-hoc (art. 27 § 2 din convenţie şi art. 29 § 1 din regulament).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI
8. Reclamantul s-a născut în 1949 şi locuieşte în Reykjavik.
În 1969, la vârsta de 20 de ani, el a absolvit cursurile de ofiţeri de marină la Colegiul islandez de marină şi a început profesia de marinar. A profesat până în 1978, an în care a suferit un grav accident de muncă la bordul unui trauler. Un obiect de piatră de 200 kg i‑a căzut pe piciorul drept zdrobindu‑i glezna. A fost nevoit să renunţe la slujba de marinar. Incapacitatea lui a fost evaluată la 100%, ceea ce îi dădea dreptul la o pensie de invaliditate din partea Fondului de pensii al marinarilor („Fondul de pensii”) la care cotizase cu intermitenţă în perioada 1969-1981. Această evaluare s‑a făcut după criteriile prevăzute la art. 13 alin. (4) din Legea privind fondul de pensii al marinarilor emisă în 1974, care prevedea în special că solicitantul trebuia să se afle în imposibilitatea de a‑şi îndeplini atribuţiile pe care le avea înainte de a surveni incapacitatea, că taxele plătite către Fond aveau scopul de a‑l asigura împotriva acestui risc şi că solicitantul acuza pierderea permanentă a capacităţii de muncă (de cel puţin 35%)
Reclamantul s‑a prezentat în mod regulat la un medic autorizat de Fondul de pensii, care a evaluat de fiecare dată la 100% incapacitatea sa de presta aceeaşi activitatea ca înainte.
9. În urma accidentului, reclamantul a fost angajat în calitate de funcţionar la o companie de transporturi, Samskip Ltd, unde ocupă în prezent funcţia de şef al Serviciului Reclamaţii.
A. Amendamente legislative ce au condus la pierderea de către reclamant a dreptului la pensia de invaliditate
10. În 1992, Legea nr. 49/1974 a fost amendată prin art. 5 şi 8 din Legea nr. 44/1992, prin care se modificau în mod substanţial criteriile de evaluare privind incapacitatea de muncă prin aceea că această evaluare se baza acum pe incapacitatea destinatarului Fondului de pensii de a presta nu doar aceeaşi activitate ca cea desfăşurată anterior, ci orice tip de muncă. Noile dispoziţii au fost promulgate la iniţiativa Fondului de pensii, din cauza dificultăţilor financiare [în urma unui audit, Fondul a raportat la începutul anului 1990 un deficit de cel puţin 20 miliarde de coroane islandeze (ISK)]. Fondul de pensii a aplicat noile dispoziţii nu numai în cazul persoanelor care au solicitat pensie de invaliditate după data intrării în vigoare a noii legi, ci şi celor care primeau deja o pensie de invaliditate la acea dată.
11. Conform unei dispoziţii tranzitorii conţinute în art. 5, modificarea adusă astfel criteriilor de referinţă nu trebuia aplicată în primii cinci ani de la intrarea în vigoare a legii din 1992 în cazul unei persoane care, înainte de acea dată, primea deja pensie de invaliditate.
12. În baza noilor dispoziţii, un medic autorizat de Fondul de pensii a făcut o nouă evaluare a dizabilităţii reclamantului concluzionând că pierderea capacităţii de a presta o activitate de orice fel era de 25%, aceasta neatingând minimul impus de 35%. În consecinţă, începând cu 1 iulie 1997, Fondul de pensii a încetat plata către reclamant a pensiei de invaliditate şi a alocaţiilor pentru copii de care aceasta era însoţită, pe care destinatarul le primea fără întrerupere de aproximativ douăzeci de ani de la data la care survenise accidentul în 1978.
13. Potrivit informaţiilor pe care Guvernul le-a obţinut de la Fondul de pensii şi pe care le-a comunicat Curţii, reclamantul figura printre cei 336 membri ai Fondului care, în iunie 1992, primeau pensie de invaliditate în temeiul dispoziţiei tranzitorii din art. 5 din legea din 1992 (infra, pct. 21). La 1 iulie 1997, numărul total de deţinători de pensii de invaliditate era de 689. Acest număr se compunea din numărul de membri ai Fondului care nu putuseră solicita pensie de invaliditate decât după intrarea în vigoare în iunie 1992 a Legii nr. 44/1992. Cazul celor 336 de persoane menţionate mai sus care primeau pensie de invaliditate de la Fond, care îşi câştigaseră acest drept înainte de această dată şi care în 1996 beneficiau încă de această pensie, a fost reexaminat la sfârşitul anului 1996 şi începutul anului 1997 din perspectiva capacităţii lor de a presta orice fel de activitate. La 104 persoane din grupul celor 336 de pensionari le-au fost reduse pensiile în iulie 1997 ca urmare a aplicării noilor dispoziţii prevăzute de legea din 1992. În cazul a 54 de membri ai Fondului, printre care se numără şi reclamantul, rata incapacităţii de a presta orice fel de activitate nu se ridica la 35% aşa cum prevedea legea pentru a-şi putea păstra dreptul la o indemnizaţie de invaliditate, astfel că plata a fost întreruptă. Gradul de dizabilitate a 29 de membri a fost coborât de la 100% la 50% , iar cel privind dizabilităţile a 21 de membri a fost coborât de la 100% la 65%.
14. Reclamantul a acţionat în instanţă Fondul şi statul islandez ; el a contestat decizia Fondului de a întrerupe plăţile în cazul său. La 12 mai 1999, tribunalul districtului Reykjavik dădea câştig de cauză pârâţilor.
15. Reclamantul a formulat recurs în faţa Curţii Supreme, care a confirmat hotărârea tribunalului districtului prin hotărârea pronunţată la 9 decembrie 1999 .
16. Curtea Supremă a admis că drepturile de pensie pe care reclamantul le avea în baza Legii nr. 49/1974 erau protejate de dispoziţiile Constituţiei islandeze ca drepturi patrimoniale. Aceasta a considerat însă că măsurile luate prin Legea nr. 44/1992 îşi găseau justificarea în dificultăţile financiare cu care se confrunta Fondul de pensii. Aceasta s-a exprimat după cum urmează:
„Dreptul la pensie pe care reclamantul l‑a câştigat prin Legea nr. 49/1974 era protejat de ceea ce constituia la acea dată art. 67 din Constituţie (art. 72 actual; a se vedea art. 10 din Legea privind Constituţia nr. 87/1995).” Potrivit dispoziţiei constituţionale citate anterior, partea în cauză nu putea fi privată de dreptul său decât în temeiul unei dispoziţii legislative exprese. Instanţa consideră că art. 8 din Legea nr. 49/1974 nu conferea consiliului de administraţie [al Fondului de pensii] autoritatea de a trunchia indemnizaţia; numai o dispoziţie legislativă expresă putea face aceasta. Instanţa nu poate admite nici că rezultă din art. 13 alin. (1) din Legea nr. 49/1974 faptul că membrul Fondului nu avea un drept neechivoc în baza căruia dizabilitatea lui să fie evaluată în funcţie de capacitatea lui de a presta atribuţiile deţinute anterior.
Elementele de probă în speţă indică faptul că Fondul acuză un deficit considerabil şi că la finele anului 1989 acesta avea nevoie, pe lângă cotizaţiile pe care putea conta deja, de peste 20 miliarde de ISK pentru capitalul de bază al Fondului, pentru a putea face faţă angajamentelor sale, estimare ce se bazează pe o rată de 3% a dobânzii anuale. Pentru a acoperi acest deficit considerabil, consiliul de administraţie al Fondului a solicitat ca legea care‑i reglementa modul de funcţionare să fie modificată. Reducerea dreptului la pensie la care s‑a ajuns în baza Legii nr. 44/1992, a pornit, cu siguranţă, din consideraţii pertinente. Deşi această lege a fost abrogată prin Legea nr. 94/1994, acest fapt nu schimbă cu nimic lucrurile întrucât situaţia juridică a reclamantului fusese deja definită prin Legea nr. 44/1992. Instanţa împărtăşeşte opinia tribunalului districtului potrivit căreia Legea nr. 94/1994 nu implică o autorizaţie legală valabilă de a aduce amendamente drepturilor pe care membrul Fondului le dobândise într‑o perioadă în care era în vigoare legislaţia anterioară.
Reducerea operată prin Legea nr. 44/1992 relevă un caracter general deoarece tratează deopotrivă toate persoanele care beneficiază sau care ar putea beneficia de dreptul la pensie. Aşa cum s‑a spus mai sus, s‑a aplicat o perioadă tranzitorie de cinci ani în cazul tuturor beneficiarilor de pensii. Toţi cei care puteau fi consideraţi ca fiind într‑o situaţie asemănătoare, au avut parte de acelaşi tratament.
B. Precizări privind prejudiciul material suferit de reclamant
17. La 1 iulie 1997, reclamantul pierduse dreptul la pensia (de invaliditate şi la alocaţiile anuale pentru copii) reprezentând suma de 12 637 600 ISK. El a prezentat următoarea defalcare a sumei:
Valoarea de bază, calculată pentru o pensie de invaliditate de 61 356 ISK pe lună până la vârsta de 65 de ani: 9 373 300 ISK
Valoarea de bază a alocaţiilor pentru copii calculată după aceleaşi premize până când copiii ajung la vârsta maturităţii (18 ani):
Kristinniulie 1997-martie 1998136 100 ISK
Anna Margrétiulie 1997-august 20061 469 600 ISK
Asmunduriulie 1997-ianuarie 20091 658 600 ISK
Total12 637 600 ISK
18. Reclamantul a furnizat informaţiile următoare privind veniturile obţinute începând cu 1997:
19972 789 995 ISK
19983 305 268 ISK
19993 454 445 ISK
20003 774 248 ISK
20014 187 987 ISK
20024 558 248 ISK
Total22 050 191 ISK
19. De asemenea, el a comunicat Curţii cifrele privind salariile marinarilor, obţinute de la Federaţia Islandeză a Ofiţerilor de Marină :
MarinarIndendentOfiţer punte secundCăpitan
19975 153,4246 441 7807 730 13710 306 849
19985 580 7956 975 9948 371 19311 161 590
19996 166 0297 707 5379 249 04412 332 059
20005 949 0757 436 3448 923 61311 898 150
20016 415 2528 019 0649 622 87712 830 503
20025 654 7567 068 4458 482 13411 309 513
Total34 919 33243 649 16452 378 99769 838 663
Venitul reclamantului din munca de birou:
22 050 19122 050 19122 050 19122 050 191
Diferenţă12 869 14121 598 97330 328 80647 788 472
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
20. Art. 13 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 49/1974 privind Fondul de pensii al marinarilor era redactat după cum urmează:
1. Fiecare membru al Fondului care a plătit cotizaţie timp de trei ani calendaristici şi cel puţin şase luni de zile din ultimele douăsprezece luni, are dreptul la o pensie de invaliditate în cazul în care suferă o pierdere a capacităţii de muncă evaluată de către medicul consultant şef la cel puţin 35%. Această evaluare privind invaliditatea trebuie să aibă la bază incapacitatea membrului Fondului de a presta activitatea care îi era proprie şi prin care se justifică afilierea lui la Fond. Deşi invalid, nimeni nu poate primi pensie de invaliditate în cazul în care continuă să primească un salariu întreg pentru activitatea pe care a desfăşurat‑o anterior sau dacă primeşte un salariu suficient de mare pentru o altă activitate care‑i conferă dreptul la pensie, iar pensia nu poate fi în nici un caz superioară echivalentului pierderii pe care membrul Fondului demonstrează că a suferit‑o ca urmare a invalidităţii sale.
[...]
4. O persoană cu dizabilităţi care solicită Fondului pensie de invaliditate sau care beneficiază de o astfel de pensie are obligaţia de a furniza consiliului de administraţie al Fondului toate informaţiile privind sănătatea şi veniturile sale salariale necesare Fondului pentru a stabili dreptul său la pensie.
În temeiul art. 15 alin. (3) din Legea nr. 49/1974, reclamantul avea dreptul la alocaţii pentru copii.
21. Art. 5 din Legea nr. 44/1992 prevedea:
În primii cinci ani de la intrarea în vigoare a prezentei legi, evaluarea invalidităţii celor care beneficiază de o pensie de invaliditate şi care percep deja indemnizaţii ca urmare a pierderii capacităţii de muncă înainte de intrarea în vigoare a legii, se va baza pe incapacitatea părţilor în cauză de a desfăşura activitatea pe care au desfăşurat‑o anterior şi care se află la originea afilierii lor la Fond, după acest termen însă aceasta se va baza pe incapacitatea lor de a presta orice fel de muncă. În plus, modificarea dreptului beneficiarilor de pensii de invaliditate la alocaţii pentru copii, care va decurge din art. 8 din prezenta lege nu va avea loc decât la cinci ani după intrarea în vigoare a acesteia.
22. Legea nr. 49/1974, aşa cum este modificată de Legea nr. 44/1992, a fost înlocuită de Legea nr. 94/1994 odată cu intrarea în vigoare a acesteia la 1 septembrie 1994. Toate dispoziţiile care reglementau baza de calcul a pensiilor de invaliditate şi plata alocaţiilor pentru copii au fost scoase din lege şi incluse în regulamentul Fondului marinarilor, care a intrat şi el în vigoare de la 1 septembrie 1994. Potrivit Guvernului, această modificare nu l‑a afectat pe reclamant, deoarece dispoziţia tranzitorie din legea din 1992 a continuat să se aplice în cazul său până la 1 iulie 1997. Reclamantul susţine că dispoziţia tranzitorie a fost abrogată la 1 septembrie 1994.
ÎN DREPT
I. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 1 DIN PROTOCOLUL NR. 1 ŞI A ART. 14 DIN CONVENŢIE
23. Reclamantul consideră că întreruperea plăţii pensiei sale de invaliditate este o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1, separat şi coroborat cu art. 14 din convenţie. Aceste articole prevăd:
Art. 1 din Protocolul nr. 1
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi principiile generale ale dreptului internaţional.
Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”
Art. 14
„Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de [...] convenţie trebuie să fie asigurată, fără nicio deosebire bazată în special pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
24. Guvernul contestă acuzaţia reclamantului şi solicită Curţii să constate că nu există încălcare în speţă.
A. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
1. Reclamantul
25. Potrivit reclamantului, dreptul lui la pensie este reglementat de art. 1 din Protocolul nr. 1 şi măsurile naţionale care l-au privat de acest drept constituie o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale în sensul acestei dispoziţii.
26. Partea în cauză susţine, de asemenea, că, în ciuda fostului art. 67 (actual art. 72) din Constituţia islandeză, privarea dreptului său la pensie nu a avut drept bază nici o dispoziţie naţională legală clară şi neechivocă. Astfel, măsura luată nu a avut nici un temei legal. În opinia reclamantului, ceea ce a permis aplicarea retroactivă a noilor dispoziţii a fost o dispoziţie tranzitorie abrogată cu trei ani înainte ca autorităţile să decidă întreruperea plăţii pensiei către reclamant în 1997. Prin urmare, încălcarea dreptului la respectarea bunurilor a fost ilegală.
27. Nu există, în viziunea reclamantului, nici un raport rezonabil între această ingerinţă şi interesul urmărit. Potrivit cifrelor furnizate de către Guvern, la acea dată existau 689 de persoane care primeau pensie de invaliditate din partea Fondului de Pensii. Reclamantul se numără printre cei 54 dintre cele 689 de persoane care şi-au pierdut dreptul la pensie în circumstanţe asemănătoare; este vorba de un grup restrâns reprezentând doar 0,1% din totalul celor afiliaţi la Fond, care se ridica anul trecut la 38 584 de membri. Indiferent de cum am analiza situaţia, restricţiile impuse nu au afectat decât o mică parte dintre membrii Fondului astfel că nu s-ar putea considera că ele au adus Fondului un avantaj financiar semnificativ sau că au slujit scopului acestuia.
28. Asupra drepturilor la pensie ale altor membrii ai Fondului nu s-a impus nici o restricţie asemănătoare. Măsura în litigiu nu poate fi calificată drept măsură cu caracter general ce vizează un grup de persoane nedefinit în temeiul principiului egalităţii. În Islanda nu există în plan juridic obiceiul de a-i priva pe pensionari de drepturile lor viagere fără plata unei indemnizaţii.
29. Reclamantul respinge ideea Guvernului potrivit căreia dizabilitatea lui evaluată la 100% în ceea ce priveşte pierderea capacităţii de a-şi exersa profesia de marinar nu i-ar fi afectat şansele de a presta o muncă pe uscat care să-i asigure venitul necesar pentru a-şi acoperi nevoile. El precizează că lucrează pe uscat din 1978, dar că, din cauza faptului că dizabilitatea de care suferă i-a restrâns semnificativ posibilităţile de angajare, deţine un post de funcţionar într-o companie de transporturi, primind un salariu ce nu reprezintă decât o fracţiune din ceea ce ar fi câştigat ca marinar. Venitul total nu s‑ar fi ridicat la valoarea aceluia pe care l-ar fi avut dacă ar fi rămas marinar, nici chiar dacă ar fi continuat să-şi primească pensia.
30. Reclamantul consideră că venitul său nu trebuie luat în considerare. Măsurile contestate au condus la pierderea de către reclamant a dreptului la pensia de invaliditate. Acesta ar fi fost şi cazul în care era şomer. El a devenit astfel în totalitate dependent de postul său de funcţionar pentru supravieţuire.
31. În ultimul rând, partea în cauză contestă argumentul Guvernului potrivit căruia nu ar fi suferit nici o pierdere financiară pe motiv că, ţinând cont de venitul pe care i-l asigură locul său de muncă, plata pensiei de invaliditate în temeiul art. 13 din Legea nr. 49/1974 ar fi trebuit să înceteze în conformitate cu regulile operate de către Fond. Or, după cunoştinţa reclamantului, în perioada respectivă nu era în vigoare nici o astfel de normă. De altfel, aceasta ar fi fost contrară legislaţiei aplicabile. Realitatea este că el ar fi perceput un salariu mult mai mare dacă ar fi continuat să-şi practice profesia de marinar. El nu şi-a păstrat salariul întreg pentru activitatea pe care o desfăşura anterior şi nici nu percepe un salariu suficient de mare pentru o altă funcţie. Cifrele pe care le-a prezentat Curţii şi pe care Guvernul nu le contestă, demonstrează pe deplin acest fapt.
2. Guvernul
32. Guvernul contestă argumentele reclamantului. Potrivit acestuia, este clar faptul că amendamentele legislative în cauză reprezintă consecinţa logică şi necesară a situaţiei financiare a Fondului de pensii în perioada respectivă. Acestea au fost dezvoltate în interesul general al membrilor Fondului şi conform legii. Guvernul subliniază faptul că decizia de a adopta noi criterii de evaluare a dizabilităţilor a fost aplicată într-un mod obiectiv tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie. Schimbările au fost întreprinse la iniţiativa consiliului de administraţie al Fondului, constituit din reprezentanţii angajatorilor şi ai salariaţilor, printre care se numărau şi membri ai organizaţiei sindicale la care este afiliat reclamantul.
O pensie de invaliditate plătită de către Fond are, în mod indiscutabil, scopul de a asigura asistenţă financiară persoanelor a căror capacitate de muncă s-a redus şi care au nevoie de un ajutor special pentru a‑şi asigura subzistenţa. În caz de necesitate, beneficiarilor de pensii de invaliditate li s‑ar acorda timpul necesar pentru a se adapta la schimbarea de situaţie, în special dându-li-se accesul la o nouă formare, indiferent dacă au început să primească pensia de invaliditate înainte sau după intrarea în vigoare a noii legislaţii.
33. Guvernul admite că măsura denunţată constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea bunurilor sale în sensul primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1. Acesta susţine însă că ingerinţa se justifică în temeiul celui de‑al doilea paragraf al acestui articol. Potrivit acestuia, măsura era prevăzută de lege, era în concordanţă cu interesul general şi exista un raport rezonabil de proporţionalitate între ingerinţă şi interesele urmărite.
34. Guvernul observă că reclamantul şi-a menţinut integral dreptul de a primi de la Fond o pensie pentru limită de vârstă.
35. Dreptul la o pensie de invaliditate ar trebui supus criteriilor obişnuite în materie, şi anume el ar trebui să respecte principiul fundamental al răspunderii civile potrivit căruia solicitantul trebuie să primească doar o despăgubire integrală, şi nimic mai mult. S-a observat că un număr semnificativ de foşti marinari care cotizaseră la Fondul de pensii şi care, de la ivirea invalidităţii, nu au mai fost consideraţi apţi pentru a lucra la bordul unei nave, primeau de la Fond o pensie de invaliditate, indiferent dacă lucrau cu normă întreagă pe uscat sau nu. Reclamantul se număra printre aceştia. El desfăşura o activitate pe uscat cu normă întreagă primind un venit prin care să-şi asigure existenţa, dar, potrivit vechilor norme, el primea şi o pensie de invaliditate integrală.
36. După ce s‑a stabilit prin metodele prevăzute de lege – art. 8 din Legea nr. 49/1974 – că Fondul de pensii al marinarilor avea un deficit de funcţionare, prima măsură ce trebuia luată de consiliul de administraţie al Fondului a fost aceea de a reduce sau de a pune capăt cheltuielilor de tipul pensiilor de invaliditate plătite persoanelor în cazul cărora pierderea capacităţii de muncă nu afectase venitul întrucât acestea erau apte de a desfăşura şi o altă activitate în afară de aceea de marinar.
Aceste măsuri care au adus atingere dreptului reclamantului de a primi pensie de invaliditate, nu au depăşit limitele impuse de obiectivul intenţionat. Bineînţeles, acestea nu au adus atingere decât drepturilor acelor membri ai Fondului care nu mai erau apţi de a-şi exercita profesia de marinar, aplicându-se însă în aşa fel încât acest grup să aibă libertatea deplină de a dispune de un venit pe uscat, ceea ce, de altfel, era cazul celor mai mulţi dintre ei.
37. Guvernul contestă cu tărie ideea reclamantului conform căreia acesta s‑ar putea aştepta în mod legal să perceapă pentru următorii douăzeci de ani din partea Fondului o pensie integrală de invaliditate pe lângă venitul dobândit de pe urma activităţii cu normă întreagă pe care o desfăşoară şi potrivit căreia planurile sale financiare s‑ar fi bazat pe această premiză. Potrivit Guvernului, dreptul reclamantului nu a fost niciodată necondiţionat aşa cum pretinde acesta, iar Legea nr. 49/1974 nu i‑a dat niciodată acestuia motiv să aibă astfel de aşteptări. Chiar dacă nu s‑ar fi adus nici un amendament acestei legi, reclamantul tot nu ar mai fi putut pretinde dreptul la pensie având în vedere condiţia din ultima teză de la art. 13 § 1. Această dispoziţie prevede clar că nimeni nu poate primi pensie de invaliditate în cazul în care câştigă un salariu suficient de mare dintr‑o altă activitate care‑i conferă dreptul la pensie, iar pensia nu poate fi în nici un caz superioară echivalentului pierderii pe care membrul Fondului demonstrează că a suferit‑o ca urmare a invalidităţii sale. În perioada în care a plătit pensie părţii în cauză, şi anume până la 1 iulie 1997, Fondul de pensie nu a deţinut nici o informaţie cu privire la venitul primit de reclamant pentru activitatea desfăşurată la locul de muncă, în ciuda obligaţiei beneficiarilor de pensii de a furniza astfel de informaţii în temeiul art. 13 § 4. În perioada în care legea era în vigoare, Fondul de pensii nu a urmărit îndeaproape dacă pensionarii mai aveau şi un alt venit dintr‑un alt loc de muncă pe care să‑l primească concomitent cu plăţile compensatorii. Spre exemplu, beneficiarilor de pensii de invaliditate nu li s‑a cerut să prezinte Fondului declaraţia de venit. După toate probabilităţile, dreptul reclamantului de a primi indemnizaţie compensatorie ar fi încetat înainte de 1 iulie 1997 ; judecând după informaţiile comunicate de către partea în cauză cu privire la salariul aferent funcţiei de şef de serviciu al companiei Samskip de după 1 iulie 1997 (a se vedea scrisoarea adresată Curţii la 12 iunie 2003), s‑ar putea afirma cu certitudine că acest drept nu mai exista după această dată..
38. Guvernul contestă că alţi membri ai Fondului ar fi beneficiat de un tratament diferit de cel aplicat reclamantului în ceea ce priveşte restricţionarea drepturilor lor băneşti, ceea ce ar fi condus la o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 coroborat cu art. 14 din convenţie. Numeroşi membri ai Fondului s‑au aflat într‑o situaţie asemănătoare sau identică cu aceea în care se găseşte partea în cauză.
Guvernul ţine să specifice că acei membri ai Fondului care primeau deja o pensie de invaliditate nu au fost singularizaţi şi izolaţi de ceilalţi în aşa fel încât să ajungă să poarte numai ei întreaga povară a situaţiei dificile prin care trecea Fondul. Ca parte a măsurilor luate pentru a‑şi pune în ordine finanţele, s‑au mai adus legilor şi reglementărilor după care se conduce Fondul şi alte amendamente de diverse feluri, printre care se numără şi Legea nr. 44/1992, acestea afectându‑i pe toţi membri Fondului într‑un fel sau altul. Astfel, în 1994, Legea nr. 49/1994 şi normele acesteia de aplicare au avut un impact semnificativ asupra drepturilor beneficiarilor existenţi şi potenţiali ai Fondului. Drepturile celor afiliaţi la Fond, cu vârstele cuprinse între şaizeci şi şaizeci şi cinci de ani, de a primi pensii pentru limită de vârstă a fost modificate şi reduse în mod considerabil. Aceste schimbări au aliniat regulile Fondului de pensii pentru marinari cu privire la pensiile pentru limită de vârstă la cele după care se conduceau şi alte Fonduri de pensii islandeze care, în general, fixează la şaizeci şi cinci de ani vârsta de la care este posibilă pensionarea.
Cifrele furnizate (supra, pct. 13) arată clar că noile norme, care se bazează pe consideraţii generale, obiective şi, înainte de toate, pertinente, au afectat aproximativ 30% din totalul membrilor Fondului care dobândiseră dreptul efectiv la o pensie de invaliditate înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 44/1992, şi că acestea au avut aceleaşi consecinţe pentru toţi cei care se aflau într‑o situaţie similară.
3. Motivarea Curţii
39. Curtea reaminteşte că art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează în esenţă dreptul de proprietate, conţine trei norme distincte (a se vedea James şi alţii împotriva Regatului Unit, hotărârea din 21 februarie 1986, seria A nr. 98. p. 29-30, pct. 37). Prima dintre ele, care se exprimă în prima teză a primului paragraf şi îmbracă un caracter general, fixează principiul dreptului la respectarea proprietăţii. A doua, care este menţionată în cea de‑a doua teză din acelaşi paragraf, are în vedere lipsirea de proprietate şi o supune anumitor condiţii; cât despre a treia, consemnată în al doilea paragraf, ea recunoaşte statelor puterea, printre altele, de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general. Cea de‑a doua şi cea de‑a treia, care vizează anumite exemple de atingere a dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
În conformitate cu jurisprudenţa organelor convenţiei, plata cotizaţiei la fond poate da naştere, în anumite situaţii, unui drept patrimonial care poate fi afectat de modul în care se distribuie fondurile [Bellet, Huertas şi Vialatte împotriva Franţei (decizie), nr. 40832/98, 40833/98 şi 40906/98, 27 aprilie 1999, şi Skorkiewicz împotriva Poloniei (decizie), nr. 39860/98, 1 iunie 1999]. În plus, drepturile care decurg din plata cotizaţiile către regimuri de securitate socială constituie un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (Gaygusuz împotriva Austriei, hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1142, pct. 39‑41). Cu toate acestea, chiar considerând că art. 1 din Protocolul nr. 1 ar garanta indemnizaţii persoanelor care au cotizat la un regim de securitate socială, acesta nu ar putea fi interpretat ca dându‑le acestor persoane dreptul la o pensie care să se ridice la o anumită valoare (Müller împotriva Austriei, nr. 5849/72, raportul Comisiei din 1 octombrie 1975, Decizii şi rapoarte 3, p. 25, şi decizia Skorkiewicz, citată anterior). Pentru a evalua situaţia în privinţa acestei dispoziţii, este important să se pună întrebarea dacă dreptul reclamantului de a obţine beneficii de la sistemul de securitate socială în cauză a fost încălcat de aşa manieră încât să aducă atingere esenţei dreptului său la pensie [Domalewski împotriva Poloniei (decembrie), nr. 34610/97, CEDO 1999‑V].
40. În speţă, reclamantul a cotizat la Fondul de pensii din 1969 până în 1981 după un sistem care nu‑i conferea dreptul de a revendica o parte identificabilă a Fondului, dându‑i‑l doar pe acela de a primi, în anumite condiţii, o pensie Nimeni nu a stabilit că măsura în cauză implica privarea de proprietate sau reglementa folosinţa bunurilor. În schimb, părţile sunt de acord că întreruperea plăţii pensiei de invaliditate către reclamant constituie o atingere adusă dreptului la respectarea bunurilor sale în sensul primei teze a primului paragraf din art. 1 din Protocolul nr. 1. Curtea nu constată nici un motiv să concludă altfel.
Cu toate acestea, Guvernul contestă argumentul reclamantului care susţine că aplicarea în cazul său a noilor criterii privind incapacitatea de muncă a fost ilegală, discriminatorie şi disproporţionată în raport cu interesele colective urmărite. În ceea ce priveşte problema legalităţii, Curtea notează că argumentul părţii în cauză a fost respins de către Curtea Supremă şi că nu consideră necesar să se continue examinarea acestui aspect. Chestiunea proporţionalităţii este cea care constituie problema principală pentru convenţie.
În consecinţă, Curtea va stabili dacă a fost păstrat un „echilibru just” între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. În acest sens, aceasta va determina dacă s‑a aplicat un tratament diferit nejustificat în speţă.
În timp ce Guvernul vede această chestiune dintr‑un unghi general ca raportându‑se la principiile fundamentale valabile pentru întreg sistemul de pensii islandez, Curtea se va mărgini la circumstanţele concrete ale prezentei cauze.
41. De la început, Curtea ia notă de argumentul Guvernului care se bazează pe informaţii furnizate de Fondul de pensii al marinarilor la 14 iulie 2003, potrivit căruia reclamantul şi‑ar fi pierdut după toate probabilităţile dreptul la pensie înainte de 1 iulie 1997, chiar dacă Legea nr. 49/1974 privind Fondul de pensii al marinarilor nu ar fi fost amendată, prin intermediul ultimei teze a art. 13 § 1, neavând astfel nici un motiv legal pentru a se aştepta să primească o pensie de invaliditate integrală până la vârsta de şaizeci şi cinci de ani. Acest argument nu a fost examinat de către instanţele naţionale, dar a fost, se pare, dezvoltat pentru prima dată la stadiul examinării fondului în cadrul procedurilor bazate pe convenţie şi a fost respins de către reclamant. Curtea nu este convinsă de acest argument, care se bazează pe fapte nesigure şi neclare, şi nu îi va acorda nici o importanţă. Oricum, faptul că reclamantul şi‑ar fi putut pierde dreptul la pensia de invaliditate dintr‑un motiv legal diferit, aşa cum susţine Guvernul, nu face obiectul cauzei, care se concentrează pe efectele amendamentelor legislative intrate în vigoare la 1 iulie 1997.
42. Deşi autorităţile naţionale au decis să întrerupă plata pensiei de invaliditate către reclamant fără să ţină cont de venitul pe care acesta îl câştiga din activitatea de birou pe care o desfăşura, Curtea va lua în considerare acest venit atunci când va examina problema proporţionalităţii din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1.
În acest sens, Curtea evidenţiază faptul că introducerea noilor dispoziţii privind pensiile a fost dictată de nevoia legitimă de a rezolva dificultăţile financiare ale Fondului.
În plus, modificările aduse drepturilor la prestaţii pentru invaliditate se bazau pe criterii obiective, şi anume, o nouă evaluare medicală obligatorie asupra capacităţii fiecărui beneficiar al unei pensii de invaliditate de a presta orice fel de muncă şi nu doar acel tip de activitate pe care o desfăşurase anterior înainte de ivirea incapacităţii (Buchen împotriva Republicii Cehe, nr. 36541/97, pct. 75, 26 noiembrie 2002), condiţie care se aplica deja în alte sectoare din Islanda. Potrivit Guvernului, noile reguli privind evaluarea incapacităţii erau menite să împiedice cazurile în care un număr considerabil de foşti marinari ar fi perceput de la Fond o pensie de invaliditate concomitent cu desfăşurarea unei activităţi cu normă întreagă pe uscat. Reclamantul se număra printre aceşti beneficiari de pensii de invaliditate. Drepturile a 104 persoane – peste 30% – dintre cei 336 care la 1 iulie 1997 beneficiau de pensie de invaliditate, au fost reduse substanţial. La 60 dintre acestea, reducerea a fost cuprinsă între 50 şi 100%.
Curtea nu pierde din vedere nici argumentul Guvernului potrivit căruia, concomitent cu aceste schimbări, pensiile pentru limită de vârstă plătite de Fond au fost şi ele reduse considerabil în urma aplicării Legii nr. 94/1994.
43. Cu toate acestea, Curtea îşi exprimă surprinderea în privinţa faptului că reclamantul face parte dintr‑un grup de 54 de beneficiari de pensii de invaliditate (aproximativ 15% din cele 336 de persoane menţionate mai sus) a căror pensie, spre deosebire de cele ale celorlalte persoane din celelalte grupuri, a fost întreruptă complet la 1 iulie 1997. Preocuparea legitimă evocată mai sus privind rezolvarea problemelor financiare ale Fondului nu pare să concilieze cu situaţia potrivit căreia, după 1 iulie 1997, cei mai mulţi dintre cei 689 de beneficiari de pensii de invaliditate au continuat să primească pensia la valoarea de dinaintea adoptării noilor dispoziţii, în timp de o mică parte dintre ei au fost nevoiţi să suporte măsurile cele mai draconice, şi anume, să‑şi piardă total dreptul la pensie. În viziunea Curţii, chiar dacă atunci când se aduc modificări drepturilor la pensie se poate ţine cont în mod legitim de nevoile titularilor, diferenţa de tratament de care este vorba sugerează că măsura în cauză era nejustificată în raport cu art. 14 din convenţie. Acest considerent nu poate să nu cântărească greu în aprecierea proporţionalităţii din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1.
44. Caracterul discriminator al ingerinţei este agravat de faptul că aceasta l‑a afectat pe reclamant într‑o manieră deosebit de concretă şi riguroasă deoarece l‑a privat de o pensie de invaliditate pe care o primea în mod regulat de aproximativ douăzeci de ani. Acesta se afiliase Fondului în 1969 plătindu‑şi cotizaţiile timp de aproximativ zece ani până în momentul când a survenit accidentul în urma căruia a devenit 100% inapt de a‑şi mai desfăşura activitatea de marinar. Conform art. 13 din Legea nr. 49/1974 privind Fondul de pensii al marinarilor, invaliditatea trebuia evaluată în primul rând în funcţie de incapacitatea individului de a‑şi desfăşura activitatea aferentă postului ocupat la momentul survenirii leziunii corporale care stătea la baza afilierii acestuia la Fond. Potrivit Curţii Supreme islandeze, dreptul de a i se evalua incapacitatea în acest fel este neechivoc.
Potrivit Curţii, reclamantul cu bună-credinţă putea susţine că avea aşteptări legitime ca handicapul lui să fie evaluat în continuare în funcţie de incapacitatea de a‑şi desfăşura activitatea prestată anterior.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că, potrivit normelor anterioare, desfăşurarea unei activităţi remunerate nu era incompatibilă cu perceperea unei pensii de invaliditate integrale de la Fond, cu condiţia ca această pensie să nu depăşească beneficiile nerealizate ale persoanei afiliate la Fond. Este de înţeles ca, odată devenit inapt pentru profesia de marinar, şi încurajat fiind de sistemul de pensii la care cotizase timp de un anumit număr de ani, reclamantul, întocmai multor altor beneficiari de pensii de invaliditate, a căutat să‑şi găsească un alt loc de muncă, primind concomitent şi pensie de invaliditate.
Este important de subliniat că partea în cauză şi‑a pierdut pensia la 1 iulie 1997 pe baza amendamentelor la lege care au modificat criteriile de evaluare a invalidităţii şi nu pentru că s‑ar fi schimbat situaţia în care se afla. Deşi i se recunoştea încă o incapacitate de 25% de a desfăşura orice fel de activitate, reclamantul a fost privat în totalitate de dreptul său la o pensie de invaliditate, ceea ce reprezenta la acea dată nu mai puţin de o treime din venitul său brut lunar, aşa cum arată cifrele furnizate Curţii.
45. În aceste condiţii, Curtea consideră că, în calitate de individ, reclamantul a ajuns să poarte o povară excesivă şi disproporţionată care, chiar ţinând seama de marja mare de apreciere în materia securităţii sociale ce trebuie recunoscută statului, nu se justifică prin interesele legitime ale colectivităţii invocate de autorităţi. Lucrurile ar fi stat cu totul altfel dacă reclamantului i s‑ar fi redus drepturile în mod rezonabil şi proporţional fără însă a fi privat de acestea (hotărârile Müller şi Skorkiewicz, citate anterior, şi, mutatis mutandis, James şi alţii, citat anterior, p. 36, pct. 54, precum şi Lithgow şi alţii împotriva Regatului Unit, 8 iulie 1986, seria A nr. 102, p.44‑45, pct. 121.
În consecinţă, s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1.
B. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 14 la convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1
46. În plus, reclamantul denunţă încălcarea art. 14 la convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 sprijinindu‑se în principal pe consideraţiile care susţin capătul de cerere întemeiat pe art. 1 luat separat.
47. Având în vedere că s-a luat deja în considerare aceste argumente cu ocazia examinării capătului de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că nu se ridică nici o problemă separată în temeiul art. 14 din convenţie şi că nu este necesar să examineze cauza din perspectiva acestor două dispoziţii coroborate.
II. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENŢIE
48. Art. 41 din convenţie prevede:
„În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”
A. Prejudiciu
1. A. Prejudiciu material
49. Reclamantul solicită repararea prejudiciului material care i‑a fost cauzat de întreruperea plăţii de invaliditate la 1 iulie 1997. El solicită un total de 39 524 772 coroane islandeze (ISK) (respectiv 450 000 EUR), defalcaţi după cum urmează:
a) 12 637 600 ISK (aproximativ 143 000 EUR) pentru pierderea de către reclamant a dreptului la pensie de invaliditate, dintre care
i. 9 373 300 ISK pentru pierderea pensiei propriu‑zise (61 356 ISK pe lună până la vârsta de 65 de ani) şi
ii. 3 264 300 ISK pentru pierderea alocaţiilor pentru cei trei copii ai săi (supra, pct. 17);
b) dobânzile moratorii pentru sumele precedente, aferente perioadei cuprinse între 1 iulie 1997 şi 26 noiembrie 2003, se ridicau la 26 887 172 ISK (aproximativ 305 000 EUR).
50. Guvernul contestă aceste pretenţii; acesta susţine că, după toate probabilităţile, independent de modificările legislative intrate în vigoare la 1 iulie 1997, reclamantul şi‑ar fi pierdut dreptul la pensia de invaliditate înainte de această dată deoarece primea un venit din activitatea de birou pe care o desfăşura (art. 13 pct. 1 ultima teză din Legea nr. 49/1974 cu privire la Fondul de pensii al marinarilor).
51. Curtea are convingerea că reclamantul a suferit un prejudiciu material ca urmare a încălcării constatate şi consideră că acesta trebuie să primească o despăgubire rezonabilă cu prejudiciul suferit cu acest titlu. Ea nu‑i poate acorda suma integrală pe care acesta o solicită, tocmai din cauză că o reducere rezonabilă şi proporţională a dreptului său la pensie ar fi fost în acord cu drepturile sale garantate de convenţie (supra, pct. 45). Pronunţându‑se în echitate şi având în vedere datele pe care aceasta le‑a furnizat, Curtea acordă părţii în cauză 60 000 EUR pentru punctul a) de mai sus şi 15 000 EUR pentru punctul b), plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit.
2. Prejudiciu moral
52. Reclamantul mai solicită Curţii să‑i acorde 3 000 000 ISK (echivalentul a 34 000 EUR) drept reparaţie a prejudiciului moral pentru suferinţa şi disperarea cauzate de faptul de a fi fost privat în mod discriminator de dreptul său la pensia de invaliditate şi de nesiguranţa financiară în care s‑a aflat.
53. Guvernul a solicitat Curţii să respingă pretenţiile cu titlu de prejudiciu moral.
54. Curtea consideră că faptele considerate ca reprezentând o încălcare au cauzat reclamantului o angoasă şi o suferinţă pe care simpla constatare a încălcării nu le poate repara; aceasta acordă părţii în cauză 1 500 EUR cu acest titlu.
B. Cheltuieli de judecată
55. Reclamantul solicită rambursarea onorariilor avocaţiale şi a cheltuielilor în perioada 15 ianuarie 1997 – 25 noiembrie 2003, care se ridică la un total de 3 610 392 ISK (echivalentul a 41 000 EUR), defalcate după cum urmează:
a) 2 837 100 ISK reprezentând munca depusă de avocatul său (111,25 de ore pentru procedura în faţa tribunalului districtului, 67 de ore pentru procedura în faţa Curţii Supreme şi 111,25 de ore pentru aceea în faţa Curţii europene, cu onorariul de 9 800 ISK pe oră);
b) 695 090 ISK reprezentând taxa pe valoare adăugată (TVA) pentru sumele precedente;
c) 78 202 ISK reprezentând cheltuieli diverse.
56. Guvernul nu contestă această solicitare.
57. Curtea nu consideră că toate cheltuielile au fost necesare. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 20 000 EUR (TVA inclus).
C. Dobânzi moratorii
58. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
CURTEA,
ÎN UNANIMITATE,
1. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1;
2. Hotărăşte că nu se ridică nici o problemă separată în cadrul art. 14 din convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 şi nu este necesar să se examineze capătul de cerere în cadrul acestor dispoziţii;
3. Hotărăşte:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie, sumele următoare, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:
i. 75 000 EUR (şaptezeci şi cinci mii euro) pentru prejudiciu material;
ii. 1 500 EUR (o mie cinci sute euro) pentru prejudiciu moral;
iii. 20 000 EUR (douăzeci mii euro) pentru cheltuieli de judecată;
iv. orice sumă datorată cu titlu de impozit pentru sumele respective;
b) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 12 octombrie, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din regulament.
S. DolleJ.-P. Costa
GrefierPreşedinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din convenţie şi cu art. 74 § 2 din regulament, este anexat la prezenta hotărâre un rezumat al opiniei concordante a judecătorului Thomassen.
J.-P.C
S.D.
Opinia concordantă a judecătorului Thomassen
(Traducere)
Sunt de acord cu majoritatea, care susţine că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
Concluzia mea se bazează însă pe motive diferite.
Atunci când un stat dispune de resurse financiare limitate dar doreşte să menţină un regim de securitate socială echitabil, el trebuie să poată avea libertatea de a schimba condiţiile prin care se deschide dreptul la o pensie de invaliditate. În acest sens, perspectiva majorităţii nu pare să difere de a mea.
Majoritatea acordă o mare importanţă caracterului discriminatoriu al măsurii. Ea subliniază în acest sens că reclamantul şi-a pierdut în totalitate pensia sa de invaliditate în timp ce 85% dintre beneficiarii de astfel de pensii au continuat să‑şi primească pensia.
Îmi este greu să urmăresc acest raţionament deoarece, în opinia mea, faptul că doar 15% dintre beneficiari şi‑au pierdut întreaga pensie nu poate conduce în sine la concluzia că măsura era însoţită de o diferenţă nejustificată de tratament. Reclamantul şi‑a pierdut pensia deoarece handicapul său a fost evaluat din nou de către medic, care l‑a considerat apt pentru a presta o muncă oarecare. Astfel, situaţia părţii în cauză nu se poate compara cu aceea a celorlalţi beneficiari de pensii de invaliditate a căror pierdere a capacităţii de muncă a fost evaluată ca fiind mai gravă şi care au continuat, prin urmare, să‑şi primească pensia de invaliditate întreagă sau redusă.
Cu toate acestea, împărtăşesc opinia majorităţii potrivit căreia punerea în practică a noilor reguli l‑a afectat pe reclamant într‑un mod atât de drastic încât a trebuit să suporte o povară excesivă ca urmare a modificărilor aduse sistemului de securitate socială. Este adevărat că activitatea sa cu normă întreagă îi asigura reclamantului un salariu şi că acesta îşi menţinea dreptul integral la pensia de invaliditate. Cu toate acestea, în urma evaluării medicale din 1997 a handicapului său, potrivit noilor reguli, reclamantul şi‑a pierdut imediat pensia pe care o primea de aproximativ douăzeci de ani. Ceea ce constituie, după mine, o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 este absenţa unei perioade de tranziţie care să‑i fi permis reclamantului să se adapteze noilor condiţii.
Full & Egal Universal Law Academy