©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A TREIA
HOTĂRÂREA
din 25 februarie 2014
În Cauza Kilyen împotriva României
(Cererea nr. 44817/04)
Strasbourg
DEFINITIVĂ
25/05/2014
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Kilyen împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Ján Šikuta, Dragoljub Popoviæ, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 4 februarie 2014,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 44817/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Laszlo Kilyen („reclamantul”), a sesizat Curtea la 25 noiembrie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Ghere, avocat din Târgu-Mureş. Guvernul român („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul Răzvan-Horaţiu Radu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
3. Reclamantul a susţinut că percheziţia efectuată la domiciliu de către agenţii de poliţie în absenţa sa constituie o încălcare a dreptului său la respectarea domiciliului, astfel cum este garantat de art. 8 din Convenţie.
4. La 29 aprilie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
5. Reclamantul, domnul Laszlo Kilyen, s-a născut în 1972 şi locuieşte în Murgeşti.
6. La data de 10 mai 2003, agenţii de poliţie T.M. şi L.C.V. desfăşurau o anchetă privind furtul a două automobile în satul Murgeşti. Reclamantul, care locuia singur într-o casă cu curte, era plecat într-o călătorie în străinătate. În aceeaşi zi, în jurul orei 4 p.m., cei doi agenţi au intrat curtea reclamantului prin forţarea porţii principale, care avea un sistem de închidere făcut de reclamant din fire metalice. Agenţii au notat seriile de şasiu ale celor două automobile găsite în magazia reclamantului. Aceştia au verificat şi câteva cutii care conţineau piese de schimb pentru automobile.
7. După o perioadă de timp, vecinul reclamantului, K.M., a intrat în curte şi i-a întrebat pe cei doi agenţi despre motivul prezenţei lor acolo. T.M. şi L.C.V. s-au legitimat şi l-au informat pe K.M. că efectuează o anchetă privind furtul a două automobile. Înainte de a părăsi curtea, agenţii l-au informat pe K.M. că cele două automobile găsite în magazia reclamantului nu sunt cele raportate ca fiind furate şi i-au lăsat o citaţie prin care se dispunea ca reclamantul să se prezinte la secţia de poliţie cât mai curând posibil.
8. La data de 15 mai 2003, în momentul întoarcerii acasă, reclamantul a depus o plângere la Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş împotriva celor doi poliţişti pentru infracţiunea de violare de domiciliu, în temeiul art. 192 C. pen. Acesta susţine că agenţii de poliţie au pătruns în curte în absenţa sa şi fără consimţământul său. De asemenea, a solicitat daune civile din partea celor doi presupuşi autori.
9. În declaraţia dată în faţa procurorului la 1 iulie 2003, reclamantul a menţionat că este mecanic auto şi că de multe ori a călătorit în Ungaria pentru a cumpăra piese de schimb. Reclamantul a susţinut că se simte hărţuit de agenţii de poliţie locali care lucrează în cadrul Serviciului furturi auto care, în mai multe rânduri, au pătruns în curte, în absenţa sa, pentru a verifica dacă ascunde automobile furate. Reclamantul a susţinut şi că, deşi poliţia nu a descoperit niciodată automobile furate în posesia sa, frecventele controalele ale poliţiei i-au creat în sat reputaţia de a fi hoţ de automobile.
10. Cei doi agenţi de poliţie au declarat în faţa procurorului că l-au găsit pe K.M. în curtea reclamantului şi au pătruns în curte crezând că el este proprietarul şi presupunând că au permisiunea sa.
11. La data de 8 iulie 2003, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş a decis să înceteze urmărirea penală împotriva lui T.M. şi L.C.V. Procurorul care ancheta cazul a menţionat că ambii agenţi de poliţie au pătruns în curtea reclamantului în absenţă şi fără permisiunea sa. S-au legitimat însă imediat în momentul în care K.M. a sosit la locul faptei. În plus, se aflau în timpul serviciului şi nu au făcut altceva decât să noteze seriile de şasiu ale automobilelor reclamantului. Prin urmare, procurorul a concluzionat că agenţii de poliţie nu au avut nicio intenţie de a comite o infracţiune. La 29 octombrie 2003, plângerea reclamantului împotriva acestei ordonanţe a fost respinsă de procurorul superior de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş.
12. La 27 ianuarie 2004, reclamantul a introdus în faţa Curţii de Apel Târgu Mureş recurs împotriva ordonanţelor procurorului. Acesta a susţinut că agenţii de poliţie au pătruns ilegal în domiciliu în absenţa sa, fără consimţământul său şi fără un mandat de percheziţie. De asemenea, s-a plâns de faptul că drepturile sale, astfel cum sunt ele garantate de art. 8 din Convenţie, au fost încălcate prin percheziţia ilegală efectuată de cei doi agenţi de poliţie.
13. Curtea de Apel a respins apelul formulat de reclamant la 27 februarie 2004, hotărând că T.M. şi L.C.V. au acţionat în conformitate cu îndatoririle lor, astfel cum sunt prevăzute la art. 41, 42 şi 43 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului. Instanţa a subliniat faptul că poliţiştii s-au legitimat şi au specificat scopul prezenţei lor la locul faptei, imediat ce au fost întrebaţi de vecinul reclamantului. Instanţa a susţinut, de asemenea, că poliţiştii se aflau în timpul misiunii şi efectuau o anchetă şi, prin urmare, nu se poate considera că au intenţionat să comită o infracţiune.
14. Recursul reclamantului împotriva acestei decizii a fost respins la data de 28 mai 2004 printr-o hotărâre definitivă pronunţată de Înalta Curte de Casaţie, care a considerat că agenţii de poliţie au acţionat în conformitate cu prevederile Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române. Instanţa a considerat că agenţii s-au aflat în prezenţa unui martor şi că s-au legitimat şi, prin urmare, nu au avut intenţia de a pătrunde ilegal în domiciliul reclamantului.
II. Dreptul intern relevant
15. Art. 192 C. pen., în vigoare la momentul respectiv, prevede următoarele:
„Pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani.
În cazul în care fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, de două sau mai multe persoane (...) pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani.”
16. Articolele relevante din Codul de procedură penală privind percheziţiile, în vigoare la momentul respectiv, înainte de reformarea acestuia din urmă, prin Legea nr. 281 din 24 iunie 2003 şi prin Ordonanţele de Guvern nr. 66 din 10 iulie 2003 şi nr. 109 din 24 octombrie 2003, prevăd următoarele:
Art. 100
„Când persoana căreia i s-a cerut să predea vreun obiect sau vreun înscris dintre cele arătate în art. 98 tăgăduieşte existenţa sau deţinerea acestora, precum şi ori de câte ori există indicii temeinice că efectuarea unei percheziţii este necesară pentru descoperirea şi strângerea probelor, se poate dispune efectuarea acesteia.
Percheziţia poate fi domiciliară sau corporală.”
Art. 101
„Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului.
Percheziţia domiciliară se poate face fără autorizaţia procurorului numai dacă persoana la domiciliul căreia urmează a se face percheziţia consimte în scris la aceasta.
În caz de infracţiune flagrantă, percheziţia domiciliară se efectuează fără autorizaţia procurorului.”
Art. 104
„Organul judiciar care urmează a efectua percheziţia este obligat ca în prealabil să se legitimeze şi, în cazurile prevăzute de lege, să prezinte autorizaţia dată de procuror.
Ridicarea de obiecte şi înscrisuri precum şi percheziţia domiciliară se face în prezenţa persoanei de la care se ridică obiecte ori înscrisuri sau la care se efectuează percheziţia, iar în lipsa acesteia, în prezenţa unui reprezentant, a unui membru al familiei, sau a unui vecin, având capacitate de exerciţiu.
Aceste operaţiuni se efectuează de organul de cercetare penală în prezenţa unor martori asistenţi.”
17. Art. 41 şi 42 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului prevăd îndatoririle poliţiştilor, cum ar fi loialitatea faţă de instituţie şi faţă de principiile statului de drept şi respectul faţă de cetăţeni. De asemenea, poliţiştii trebuie să-şi perfecţioneze continuu abilităţile profesionale, să fie politicoşi, să dea dovadă de profesionalism şi să fie respectuoşi faţă de superiorii şi colegii lor, să acorde sprijin colegilor în executarea atribuţiilor de serviciu, să păstreze secretul profesional şi să nu abuzeze de calitatea oficială sau să compromită prestigiul funcţiei sau al instituţiei din care fac parte. Art. 43 din aceeaşi lege prezintă regulile impuse poliţiştilor, cum ar fi: să nu solicite sau să accepte mită, să nu folosească forţa altfel decât în condiţiile legii, să nu provoace suferinţe fizice pentru a obţine informaţii şi să nu se implice în activităţi cu caracter politic sau imoral.
18. Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române reglementează structura forţelor de poliţie, organizarea unităţilor de poliţie locale şi relaţia lor cu unitatea centrală, atribuţiile forţelor de poliţie, precum şi drepturile şi obligaţiile generale ale tuturor categoriilor de persoane care lucrează în poliţie (agenţi de poliţie, funcţionari publici şi personal contractual). Art. 31 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 218/2002 este redactat după cum urmează:
„e) în cazul săvârşirii unei infracţiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acţiuni teroriste, să intre în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinător sau de proprietar, precum şi la bordul oricăror mijloace de transport româneşti, cu respectarea dispoziţiilor legale.”
Art. 31 alin. (2) prevede, de asemenea:
„(2) În exercitarea drepturilor conferite de prezenta lege poliţistul are obligaţia să respecte întocmai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, prevăzute de lege şi de Convenţia europeană a drepturilor omului.”
19. Dispoziţiile relevante din Codul de procedură penală al României, în vigoare la vremea respectivă, referitoare la acţiunea civilă a victimei pentru a obţine daune civile în cadrul procesului penal sunt următoarele:
Articolul 20
Cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile
„Persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acţiune în faţa instanţei civile, dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.”
Articolul 22
Autoritatea hotărârii penale în civil (...)
„Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia. ...”
20. Dispoziţiile relevante privind răspunderea civilă, şi anume art. 998-999 C. civ., în vigoare la momentul respectiv, sunt descrise în Iambor împotriva României (nr. 1) (nr. 64536/01, pct. 142, 24 iunie 2008).
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
21. Reclamantul s-a plâns că percheziţia ilegală desfăşurată la domiciliul său de către cei doi agenţi de poliţie i-a încălcat drepturile în temeiul art. 8 din Convenţie, care este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea (...) domiciliului (...)
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Cu privire la admisibilitate
22. Guvernul a invocat excepţia neepuizării căilor de atac interne. În special, reclamantul nu a iniţiat o acţiune civilă în despăgubiri împotriva celor doi agenţi de poliţie, în baza prevederilor generale referitoare la despăgubirile civile, prevăzute la art. 998-999 C. civ. în vigoare la momentul respectiv. Guvernul susţine că, din moment ce instanţele penale nu au soluţionat cererea reclamantului de a obţine despăgubiri, acesta ar fi putut iniţia o acţiune separată, în acest sens, în faţa instanţelor civile. De asemenea, susţine că intenţia de a comite o infracţiune reprezintă un element necesar doar pentru a stabili răspunderea penală, în timp ce, în faţa instanţelor civile, neglijenţa reprezintă un factor suficient pentru a stabili răspunderea civilă a unei persoane. Guvernul nu a prezentat exemple relevante de jurisprudenţă internă în acest sens. În continuare susţine că, în cauza Lazzarini şi Ghiacci împotriva Italiei [(dec.), nr. 53749/00, 7 noiembrie 2002], Curtea a decis că reclamanţii aveau la dispoziţie o cale de atac civilă pe care, în urma respingerii plângerii lor penale, nu au urmat-o.
23. Reclamantul susţine că o acţiune civilă în baza prevederilor generale ale Codului civil nu ar fi avut şanse de succes, în cazul său particular. El subliniază că, deşi ancheta penală a concluzionat că agenţii de poliţie nu au avut intenţia de a comite o infracţiune, instanţele penale au considerat că cei doi agenţi de poliţie au acţionat conform legii. Prin urmare, din moment ce instanţa civilă era obligată să respecte hotărârea instanţei penale, nu ar fi putut stabili nicio răspundere în privinţa unor persoane care au fost considerate a fi acţionat conform atribuţiilor prevăzute de lege.
24. Curtea subliniază că îi incumbă Guvernului, care invocă neepuizarea căilor de atac, sarcina de a demonstra că respectiva cale de atac a fost efectivă, disponibilă atât în teorie, cât şi în practică la momentul relevant, cu alte cuvinte că era accesibilă, de natură a oferi o reparaţie în privinţa plângerilor invocate şi de a asigura perspective rezonabile de reuşită (a se vedea Akdivar şi alţii împotriva Turciei, 16 septembrie 1996, pct. 68, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV).
25. În cauza Lazzarini şi Ghiacci, invocată de Guvern, reclamanţii s-au plâns că fiul lor şi-a pierdut viaţa din cauza neglijenţei medicale. Pentru a decide că reclamanţii nu au epuizat căile de atac interne în speţa respectivă, Curtea a luat în considerare faptul că disponibilitatea şi eficienţa căilor de atac interne în ceea ce priveşte responsabilitatea medicului nu au fost contestate, iar procedurile erau în curs în acest sens, în urma unei plângeri depuse de reclamanţi. S-a luat, de asemenea, în considerare faptul că, în cursul procedurilor menţionate, reclamanţii obţinuseră deja o suma considerabilă reprezentând despăgubiri civile. Prin urmare, Curtea a concluzionat că, în astfel de circumstanţe, nu se mai putea considera că procedurile sus-menţionate nu au oferit reclamanţilor perspective rezonabile de succes.
26. Curtea consideră că speţa de faţă este diferită de cea citată de Guvern, care se referă la situaţia specifică a unei neglijenţe medicale, situaţie care a creat şi continuă să creeze o jurisprudenţă vastă în toate statele membre. Cauza de faţă se referă la o situaţie de presupus abuz al poliţiei, faţă de care reclamantul ar fi avut, teoretic, la dispoziţie iniţierea unei acţiuni civile în despăgubiri, în baza art. 998-999 C. civ. Cu toate acestea, Curtea reiterează, după cum a subliniat şi Guvernul, că, la momentul faptelor, răspunderea civilă avea un caracter subiectiv în dreptul român, impunând probarea neglijenţei în sarcina persoanei împotriva căreia s-a făcut plângerea (a se vedea Eugenia Lazăr împotriva României, nr. 32146/05, pct. 90, 16 februarie 2010). Prin urmare, având în vedere că instanţele penale au exclus orice tip de intenţie sau neglijenţă din partea agenţilor de poliţie şi au decis că aceştia au acţionat în cadrul atribuţiilor lor, astfel cum erau ele prevăzute de lege, şi că aceste hotărâri au fost obligatorii pentru instanţele civile, Curtea consideră că este foarte puţin probabil ca o acţiune în despăgubiri în temeiul Codului civil să fi avut vreo perspectivă de succes, în cauza de faţă. În plus, Curtea ţine cont de faptul că Guvernul nu a prezentat exemple din jurisprudenţa internă ca sprijin pentru afirmaţiile sale.
27. Având în vedere cele menţionate, Curtea consideră că Guvernul nu a prezentat, cu referire la jurisprudenţa consacrată, demonstrabil constantă, cu cauze similare celei a reclamantului, că o acţiune în despăgubiri civile, în baza dispoziţiilor art. 998-999 C. civ. în vigoare la momentul faptelor, ar fi oferit cel puţin câteva perspective de succes, nu doar în teorie, ci şi în practică. Rezultă aşadar că excepţia Guvernului referitoare la epuizarea căilor de atac interne trebuie să fie respinsă.
28. Curtea constată că prezenta cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
29. Reclamantul susţine că ambii agenţi de poliţie au efectuat o percheziţie ilegală la domiciliul său, în absenţa sa, fără consimţământul său şi fără a fi primit o autorizaţie prealabilă din partea unui procuror. În continuare susţine că ancheta şi procesul desfăşurat ulterior nu i-au oferit nicio reparaţie pentru încălcarea dreptului său la respectarea domiciliului.
30. Guvernul admite faptul că percheziţia efectuată la domiciliul reclamantului a constituit o ingerinţă în dreptul reclamantului la respectarea domiciliului. Cu toate acestea, ingerinţa a fost în conformitate cu legea, în sensul art. 8 § 2 din Convenţie, a fost proporţională cu scopul legitim de prevenire a infracţionalităţii şi a fost însoţită de garanţii procedurale adecvate.
31. Curtea observă faptul că pătrunderea poliţiei în domiciliul reclamantului în data de 10 mai 2003 a constituit o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea domiciliului. Curtea nu are niciun motiv să decidă contrariul (a se vedea Varga împotriva României, nr. 73957/01, pct. 67, 1 aprilie 2008). Prin urmare, trebuie să se stabilească dacă ingerinţa a fost justificată în temeiul art. 8 § 2, cu alte cuvinte dacă a fost „prevăzută de lege”, a urmărit unul sau mai multe din scopurile legitime enumerate de paragraful respectiv şi dacă a fost „necesară într-o societate democratică” pentru îndeplinirea scopului sau scopurilor în cauză.
32. Curtea reaminteşte că expresia „prevăzută de lege”, în sensul art. 8 § 2, impune în primul rând ca măsurile contestate să fie întemeiate pe dreptul intern. De asemenea, face referire la calitatea legii în cauză, care impune să fie accesibilă persoanelor în cauză şi formulată cu suficientă precizie ca să le permită – dacă este cazul, cu asistenţa adecvată – să prevadă, într-o măsură care să fie rezonabilă în acele circumstanţe, consecinţele pe care le poate avea o anumită acţiune [a se vedea Rotaru împotriva României (MC), nr. 28341/95, pct. 52, CEDO 2000‑V].
33. În ceea ce priveşte legislaţia internă pe care s-a bazat ingerinţa din speţă, Curtea consideră că autorităţile interne au reţinut ca temei juridic art. 41-43 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul poliţistului şi, în termeni generali, Legea nr. 218/2002 privind organizarea Poliţiei Române.
34. Curtea observă că art. 41-43 din Legea nr. 360/2002, citate de Curtea de Apel Târgu Mureş, sunt reguli generale cu privire la drepturile şi îndatoririle agenţilor de poliţie şi nu conţin dispoziţii specifice şi clare în ceea ce priveşte percheziţiile la domiciliu (a se vedea supra, pct. 17). În ceea ce priveşte Legea nr. 218/2002, citată în termeni generali de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea notează că, deşi învesteşte cu puteri extinse funcţionarii statului pentru a efectua percheziţii în cazul unor infracţiuni flagrante, în cazul cercetării operaţiunilor infracţionale sau antiteroriste legea nu defineşte cu suficientă claritate domeniul de aplicare al acestor puteri şi modalităţile de exercitare a acestora, astfel încât să permită o protecţie adecvată a persoanelor împotriva arbitrarului (a se vedea supra, pct. 18). Referirea la lege, în general, nu poate înlocui autorizarea individuală a unei percheziţii, delimitându-i obiectul şi domeniul de aplicare stabilit în conformitate cu prevederile legale relevante fie anterior, fie ulterior [a se vedea, mutatis mutandis, Imakayeva împotriva Rusiei, nr. 7615/02, pct. 188-189, CEDO 2006‑XIII (extrase), şi Esmukhambetov şi alţii împotriva Rusiei, nr. 23445/03, pct. 176, 29 martie 2011].
35. Curtea consideră că dispoziţiile menţionate drept temei juridic pentru percheziţionarea domiciliului reclamantului au fost formulate în termeni vagi şi generali şi nu pot servi drept temei juridic suficient pentru ingerinţa din cauza de faţă. Prin urmare, nu au oferit garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzului.
36. De asemenea, Curtea observă în acest sens că Guvernul nu a prezentat niciun document care să autorizeze în mod specific pe cei doi agenţi să efectueze percheziţia. Se pare că un astfel de mandat nu a fost emis, agenţii acţionând în mod direct în cadrul competenţelor lor extinse, în conformitate cu prevederile legale sus-menţionate.
37. Astfel, Curtea concluzionează, având în vedere consideraţiile de mai sus şi în absenţa unei ordonanţe adaptate la cazul reclamantului, care să indice în mod clar scopul şi întinderea percheziţiei, ordonanţă care ar fi putut să fie contestată în instanţă, pe motiv că ingerinţa în drepturile reclamantului nu a fost „legală”. Prin urmare, nu este necesar să examineze dacă ingerinţa a urmărit un scop legitim şi dacă a fost proporţională.
38. În consecinţă, s-a produs o încălcare art. 8 din Convenţie, ca urmare a percheziţiei la domiciliul reclamantului din data de 10 mai 2003.
II. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie
39. Art. 41 din Convenţie prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă”.
A. Prejudiciu
40. Reclamantul a solicitat 100 000 euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
41. Guvernul a susţinut că nu a existat nicio legătură între pretinsa încălcare şi despăgubirile solicitate cu titlu de prejudiciu moral. Guvernul a susţinut că suma era excesivă şi nejustificată şi că o constatare a încălcării ar constitui o reparaţie echitabilă suficientă pentru reclamant, în cauza de faţă.
42. Curtea acceptă că încălcarea dreptului reclamantului la respectarea domiciliului i-a cauzat suferinţă. Pronunţându-se în echitate, Curtea acordă reclamantului 4 500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.
B. Cheltuieli de judecată
43. Reclamantul a solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată efectuate în faţa instanţelor interne, precum şi a celor efectuate în faţa Curţii, fără a specifica suma şi fără a prezenta documente justificative.
44. Guvernul solicită Curţii respingerea cererii reclamantului pentru rambursarea cheltuielilor de judecată ca nefondate.
45. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care s-a stabilit caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de faptul că reclamantul nu a prezentat documente relevante şi criteriile de mai sus, Curtea respinge cererea de rambursare a cheltuielilor de judecată (a se vedea Alkaya împotriva Turciei, nr. 42811/06, pct. 48, 9 octombrie 2012).
C. Dobânzi moratorii
46. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
Curtea
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 8 din Convenţie;
3. Hotărăşte
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 4 500 EUR (patru mii cinci sute de euro), care trebuie convertită în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii, pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului de trei luni menţionat şi până la efectuarea plăţii, această sumă trebuie majorată cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;
4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 25 februarie 2014, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulament.
Josep Casadevall Santiago Quesada PREŞEDINTE Grefier
Full & Egal Universal Law Academy