©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECŢIA A DOUA
HOTĂRÂREA
din 2 octombrie 2015
În Cauza K.M. împotriva Elveţiei
(Cererea nr. 6009/10)
Strasbourg
definitivă la 19/10/2015
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza K.M. împotriva Elveţiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a doua), reunită într-o cameră compusă din Işýl Karakaş, preşedinte, András Sajó, Helen Keller, Paul Lemmens, Egidijus Kûris, Robert Spano, Jon Fridrik Kjølbro, judecători, şi Stanley Naismith, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 14 aprilie 2015,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 6009/10 îndreptată împotriva Confederaţiei Elveţiene, prin care un resortisant albanez, domnul K.M. („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 ianuarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia). Preşedintele Secţiei a doua a aprobat cererea de nedivulgare a identităţii formulată de reclamant (art. 47 § 4 din Regulament).
2. Reclamantul a fost reprezentat de doamnele Frédérique Boutheon şi Sandra Lachal din cadrul Centrului Social Protestant. Guvernul elveţian (Guvernul) a fost reprezentat de agentul guvernamental, domnul F. Schürmann, din cadrul Departamentului Federal de Justiţie.
3. Reclamantul susţine că refuzul de a i se elibera un permis de şedere şi hotărârea de a fi îndepărtat de pe teritoriu nu erau necesare într-o societate democratică şi, prin urmare, a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
4. La 14 noiembrie 2012, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. Informat cu privire la dreptul său de a interveni în procedură (art. 36 § 1 din Convenţie), guvernul albanez nu şi-a manifestat intenţia de a se prevala de acest drept.
ÎN FAPT
I. Circumstanţele cauzei
6. Reclamantul este resortisant albanez, născut în 1962 şi are domiciliul în Geneva.
7. Reclamantul a intrat pe teritoriul Elveţiei în aprilie 1991, împreună cu soţia şi fiica lui, născută în 1989 şi a depus cerere de azil. Prin decizia din 30 iulie 1992, Oficiul Federal pentru Refugiaţi, devenit ulterior Oficiul Federal pentru Migraţie („OFMˮ), a respins cererea şi a decis îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul Elveţiei.
8. În februarie 1992, s-a născut, la Geneva, al doilea copil al cuplului.
9. După depunerea unei cereri de reexaminare, OFM a hotărât, la 18 decembrie 1992, anularea deciziei anterioare din motive de sănătate a fiicei reclamantului. În urma acestei decizii, reclamantul şi familia lui au beneficiat, individual, de un drept de şedere temporară.
10. Ca urmare, reclamantul a lucrat ca mecanic pentru diferite întreprinderi din Geneva, iar din august 1995, nu a mai beneficiat de asistenţa financiară acordată refugiaţilor sau persoanelor ce beneficiază de dreptul de şedere temporară.
11. Suspectat de spălare de bani în legătură cu trafic de stupefiante, la 9 martie 1999, a fost arestat preventiv pentru o perioadă de 189 de zile, apoi pus în libertate. Reclamantul şi-a reluat activitatea profesională în Geneva.
12. Prin hotărârea din 1 noiembrie 2001, Tribunal Correctionnel de la Côte din cantonul Vaud (instanţa penală regională) l-a condamnat pe reclamant la 2 ani şi 6 luni închisoare şi la 10 ani expulzare de pe teritoriul elveţian, cu suspendare după 5 ani, pentru activităţi frecvente de spălare de bani. A fost acuzat că a contribuit la ascunderea produsului infracţiunii de trafic de stupefiante reprezentând suma de 198 000-200 000 franci elveţieni (CHF), din care şi-a însuşit un profit de 10%. La 20 iunie 2002, hotărârea a fost confirmată de Cour de Cassation, secţia penală, a Tribunalului Cantonal Vaud (instanţă superioară cantonală), cât şi prin hotărârea Tribunalului Federal din 5 mai 2003. Hotărârea de condamnare a devenit executorie, iar reclamantul s-a prezentat singur la penitenciar, la 18 noiembrie 2003, pentru executarea pedepsei.
13. Prin decizia din 15 ianuarie 2003, OFM a revocat dreptul de şedere provizorie al reclamantului, în temeiul fostului art. 14a alin. (6) din Legea federală privind şederea şi stabilirea străinilor (LSSS) (infra, pct. 33, „Dreptul intern relevantˮ) şi invocând comportamentul periculos al reclamantului.
14. Reclamantul a contestat această decizie în faţa Comisiei Federale de Recurs în materie de azil, care, începând cu 1 ianuarie 2007, a devenit Tribunalul Administrativ Federal.
15. La 4 februarie 2004, soţia reclamantului a obţinut pronunţarea hotărârii de divorţ.
16. În august 2004, reclamantului i-a fost aprobat regimul semideschis pentru bună conduită şi a început să lucreze din nou, în septembrie 2004, la Geneva.
17. La 30 decembrie 2004, reclamantul a depus o cerere pentru eliberarea unui permis de şedere la Oficiul Cantonal pentru Evidenţa Populaţiei din Geneva invocând dreptul de a avea relaţii de familie cu cei doi copii minori, conform art. 8 din Convenţie.
18. Prin decizia din 31 octombrie 2005, cererea a fost respinsă ca urmare a condamnării reclamantului.
19. La 14 decembrie 2006, Comisia Federală de Recurs în materie de azil a respins contestaţia formulată împotriva deciziei din 15 ianuarie 2003, a anulat dreptul de şedere provizorie şi l-a obligat pe reclamant să părăsească teritoriul Elveţiei cel mai târziu la 15 ianuarie 2007.
20. La 11 ianuarie 2007, reclamantul a depus o nouă cerere pentru eliberarea permisului de şedere la Oficiul Cantonal pentru Evidenţa Populaţiei din Geneva, invocând buna conduită şi reintegrarea sa profesională după condamnare, precum şi legăturile personale strânse cu cei doi copii, care au devenit, între timp, resortisanţi elveţieni.
21. La 5 martie 2007, s-a recăsătorit cu fosta lui soţie. Aceasta obţinuse cetăţenia elveţiană în acest timp.
22. Prin decizia din 13 martie 2007, noua cerere pentru eliberarea permisului de şedere a fost respinsă cu motivarea că, prin infracţiunea comisă, s-a încălcat în mod grav ordinea publică elveţiană. Interesul public ca reclamantul să părăsească teritoriul Elveţiei a prevalat asupra interesului privat al acestuia de a avea relaţii de familie.
23. La 5 aprilie 2007, reclamantul a formulat contestaţie în faţa Comisiei Cantonale de Recurs a Poliţiei pentru străini din cantonul Geneva, contestaţie care a fost admisă prin decizia din 9 octombrie 2007.
24. La 9 noiembrie 2007, Oficiul Cantonal de Evidenţă a Persoanelor a trimis dosarul la OFM pentru eliberarea permisului de şedere.
25. La 29 ianuarie 2008, OFM i-a răspuns negativ reclamantului, oferindu-i posibilitatea de a-şi exprima punctul de vedere.
26. După audierea reclamantului, OFM a refuzat eliberarea permisului de şedere şi a pronunţat decizia de expulzare din Elveţia, interesul public prevalând asupra interesului privat al acestuia.
27. La 6 mai 2008, reclamantul a contestat decizia în faţa Tribunalului Administrativ Federal care, prin hotărârea din 15 mai 2008, a suspendat executarea deciziei din 15 mai 2008. Reclamantul a invocat că nu mai are legături în ţara de origine, întrucât familia sa emigrase în Statele Unite ale Americii. De asemenea, salariul său reprezentă singura sursă de venit a familiei şi contribuia la întreţinerea copiilor care îşi continuă studiile.
28. Prin hotărârea din 5 iunie 2009, acţiunea sa a fost respinsă, având în vedere gravitatea faptei săvârşite şi lipsa de remuşcare demonstrată prin negarea vehementă a acesteia, faptul că s-a antrenat în explicaţii neînsemnate şi adesea ridicole, precum şi neînţelegerea gravităţii faptelor de care a fost acuzat. În plus, în hotărâre se subliniază că durata şederii legale pe teritoriul Elveţiei trebuia limitată la şapte ani, întrucât beneficia de un drept de şedere temporară din 1991 până în 1998, iar la ieşirea din închisoare nu putea să rămână în Elveţia decât în temeiul procedurii iniţiate. Soţia s-a recăsătorit cu reclamantul cunoscând situaţia în care se afla şi ar fi trebuit să accepte riscul separării. De asemenea, întrucât fiica sa era majoră, acesta nu putea să invoce dreptul de şedere în Elveţia pe acest temei. În schimb, i se recunoştea acest drept în ceea ce îl priveşte pe fiul său minor, cu care avea legături reale şi strânse, însă doar pentru câteva luni, întrucât acesta devenea major în februarie 2010. Prin urmare, interesul privat al reclamantului de a rămâne pe teritoriul Elveţiei nu prevala asupra interesului public de a expulza o persoană ce a săvârşit infracţiuni, persoană care, conform hotărârii, reprezenta un pericol pentru ordinea şi siguranţa publică, chiar dacă faptele fuseseră comise cu zece ani înainte.
29. Reclamantul a formulat recurs în faţa Tribunalului Federal solicitând anularea hotărârii din 5 iunie 2009 şi retrimiterea cauzei la Tribunalul Administrativ Federal pentru a i se aproba eliberarea permisului de şedere. A susţinut că Tribunalul Administrativ Federal a pus în balanţă interese inadmisibile.
30. Prin încheierea din 21 iulie 2009, s-a constatat efectul suspensiv al recursului.
31. Prin hotărârea din 21 octombrie 2009, Tribunalul Federal, în temeiul fostului art. 10 alin. (1) din LSSS, a respins recursul, arătând încă o dată că interesul privat al reclamantului, precum şi relaţiile de familie cu soţia şi copii săi nu prevalau asupra interesului public de a fi îndepărtat de pe teritoriul Elveţiei. Motivarea acestei hotărâri este, în mod semnificativ, aceeaşi cu motivarea Tribunalului Administrativ Federal.
32. Curtea nu a fost informată despre eventuala expulzare a reclamantului.
II. Dreptul intern relevant
33. Dispoziţiile relevante din Legea federală din 26 martie 1931 privind şederea şi stabilirea străinilor (LSSS), în vigoare la acel moment însă abrogată începând cu 1 ianuarie 2008 prin Legea federală din 16 decembrie 2005 privind străinii (LS), prevedeau următoarele :
Art. 7
„1 Soţul, cetăţean străin, al unui resortisant elveţian are dreptul la eliberarea şi prelungirea permisului de şedere. După o şedere legală şi neîntreruptă timp de cinci ani, acesta are dreptul la eliberarea unui permis de şedere permanentă. Dreptul se stinge când există un motiv de expulzare.ˮ
Art. 10
„1 Cetăţeanul străin poate fi expulzat din Elveţia sau dintr-un canton doar pentru următoarele motive:
a. dacă a fost condamnat de o instanţă de judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni;
b. în cazul în care conduita, în ansamblul său, şi acţiunile sale duc la concluzia că nu poate sau nu vrea să se adapteze la ordinea existentă în ţara gazdă;
c. dacă, din cauza unei boli psihice, prezintă pericol pentru ordinea publică;
d. dacă el însuşi sau o persoană care se află în întreţinerea lui beneficiază neîntrerupt şi în mod substanţial de asistenţă socială.ˮ
Art. 11
„3 Expulzarea nu se va dispune decât dacă este justificată, în funcţie de circumstanţele concrete. Sunt evitate măsurile severe care nu sunt necesare pentru expulzările dispuse în temeiul art. 10 alin. (1) lit. d). În acest caz, străinul poate fi repatriat.ˮ
Art. 14a
„1 Dacă punerea în executare a deciziei de returnare sau de expulzare nu este posibilă, nu este legală sau nu poate fi cerută în mod rezonabil, Oficiul Federal pentru Refugiaţi acordă străinului drept de şedere temporară.
2 Punerea în executare nu este posibilă în cazul în care străinul nu poate părăsi teritoriul Elveţiei sau dacă acesta nu poate fi returnat în statul de origine sau de provenienţă şi nici într-un stat terţ.
3 Punerea în executare nu este legală în cazul în care returnarea străinului în statul de origine sau de provenienţă ori într-un stat terţ contravine obligaţiilor care îi revin Elveţiei în temeiul dreptului internaţional.
4 Punerea în executare nu poate fi cerută în mod rezonabil în cazul în care implică punerea concretă în pericol a străinului.
4bis Dacă punerea în executare a deciziei de returnare creează o situaţie de suferinţă personală gravă, în sensul art. 44 alin. (3) din Legea privind azilul din 26 iunie 1998, Oficiul Federal pentru Refugiaţi poate acorda drept de şedere temporară.
[...]
6 Alin. (4) şi (4bis) nu se aplică în cazul în care străinul expulzat sau returnat a pus în pericol siguranţa şi ordinea publică sau dacă a adus atingere gravă acestora.ˮ
ÎN DREPT
Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
34. Reclamantul pretinde că refuzul de a i se elibera un permis de şedere, precum şi decizia de a fi îndepărtat de pe teritoriu, în urma unei şederi îndelungate în Elveţia, nu sunt proporţionale şi, prin urmare, nu sunt „necesare într-o societate democratică”, încălcându-se, aşadar, dreptul său la respectarea vieţii private şi de familie, astfel cum este prevăzut în art. 8 din Convenţie, redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.ˮ
35. Guvernul contestă acest argument.
A. Cu privire la admisibilitate
36. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenţie. De altfel, Curtea subliniază că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar ca cererea să fie declarată admisibilă.
B. Cu privire la fond
1. Argumentele părţilor
a. Reclamantul
37. Reclamantul nu contestă că refuzul de a i se elibera un permis de şedere şi emiterea deciziei de îndepărtare de pe teritoriu au avut un temei legal suficient şi au urmărit scopuri legitime în sensul art. 8 § 2 din Convenţie. Spre deosebire de Guvern, reclamantul susţine că măsurile în litigiu nu erau necesare într-o societate democratică.
38. De asemenea, reclamantul subliniază că a comis o singură infracţiune gravă, pentru care a executat în întregime pedeapsa. În plus, susţine că a avut un comportament exemplar în închisoare, astfel cum o atestă punerea sa în libertate înainte de termen, precum şi comportamentul său după eliberarea din închisoare. Aceasta demonstrează că nu mai poate fi considerat un pericol pentru ordinea sau siguranţa publică în Elveţia.
39. În plus, reclamantul susţine că are o viaţă de familie împreună cu soţia şi cei doi copii, toţi având cetăţenie elveţiană. Afirmă că Elveţia este singurul centru al vieţii sale private şi de familie unde s-a integrat pe deplin, în special din punct de vedere profesional. În schimb, nu mai are nicio legătură cu ţara de origine, Albania; ţară în care nu s-a întors după sosirea lui în Elveţia şi în care nu mai are nicio legătură de rudenie.
b) Guvernul
40. Făcând referire la dispoziţiile citate anterior (supra, pct. 33), Guvernul consideră că ingerinţa era prevăzută de lege. De asemenea, acesta susţine că refuzul de a i se elibera un permis de şedere şi emiterea deciziei de a fi îndepărtat de pe teritoriu urmăreau scopuri legitime în sensul art. 8 § 2, şi anume apărarea ordinii, prevenirea săvârşirii de infracţiuni şi protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.
41. Guvernul mai susţine că măsura era necesară într-o societate democratică. Acesta consideră că, având în vedere natura infracţiunii (spălarea de bani în legătură cu traficul de stupefiante) şi gravitatea pedepsei (2 ani şi 6 luni închisoare şi 10 ani, cu suspendare după 5 ani, de expulzare de pe teritoriul elveţian), cazul reclamantului este unul grav. Reaminteşte, în acest sens, că întotdeauna Curtea a dat dovadă de fermitate faţă de persoanele vinovate de săvârşirea de infracţiuni în materia traficului de stupefiante.
42. Guvernul mai susţine că buna conduită a reclamantului în închisoare şi pe durata termenului de încercare nu este excepţională şi nu dovedeşte, în mod necesar, o conştientizare din partea persoanei în cauză. Cu privire la comportamentul său recent, acesta nu ar putea fi considerat decisiv.
43. În plus, Guvernul pretinde că, având în vedere că reclamantul este originar din Albania, soţia nu ar întâmpina dificultăţi în a-l urma. În privinţa copiilor, aceştia sunt majori şi ar putea să trăiască în continuare în Elveţia, unde tatăl ar putea veni în vizită, chiar dacă ar fi pronunţată împotriva lui interdicţia de a intra pe teritoriul Elveţiei.
2. Motivarea Curţii
a. Ingerinţa în dreptul protejat de art. 8
44. Curtea aminteşte că prin Convenţie nu se garantează dreptul străinului de a intra sau dreptul de şedere pe teritoriul unui stat. Cu toate acestea, expulzarea unei persoane din ţara în care trăiesc rudele sale apropiate poate constitui o ingerinţă în dreptul la respectarea vieţii de familie, astfel cum este protejat de art. 8 § 1 din Convenţie (Moustaquim împotriva Belgiei, 18 februarie 1991, seria A, nr. 193, pct. 16).
45. De asemenea, Curtea observă că, în jurisprudenţa sa, a analizat expulzarea rezidenţilor cu o şedere îndelungată atât sub aspectul „vieţii privateˮ, cât şi sub aspectul „vieţii de familieˮ, o anumită importanţă fiind acordată, în această privinţă, gradului de integrare socială a persoanelor în cauză (a se vedea, de exemplu, Dalia împotriva Franţei, 19 februarie 1998, pct. 42-45, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-I, pct. 42-45).
46. În plus, Curtea reaminteşte că nu toţi imigranţii stabiliţi, independent de durata şederii lor în ţara din care trebuie să fie expulzaţi, nu au în mod necesar o „viaţă de familieˮ în sensul art. 8. Cu toate acestea, întrucât articolul respectiv protejează, de asemenea, dreptul de a lega şi de a întreţine relaţii cu semenii săi şi cu lumea exterioară şi include aspecte legate de identitatea socială a unei persoane, trebuie să se accepte că toate legăturile sociale dintre imigranţii stabiliţi şi comunitatea în care trăiesc fac parte integrantă din noţiunea de „viaţă privatăˮ în sensul art. 8. Indiferent dacă există sau nu „viaţă de familieˮ, expulzarea unui străin stabilit se interpretează ca o atingere adusă dreptului la respectarea vieţii sale private. În funcţie de circumstanţele cauzei prezentate în faţa ei, Curtea va decide dacă trebuie să pună mai degrabă accentul pe aspectul „vieţii de familie„ decât pe aspectul „vieţii private„ [Üner împotriva Ţărilor de Jos (MC), nr. 46410/99, pct. 59, CEDO 2006-XII].
47. În ceea ce priveşte circumstanţele cauzei, Curtea apreciază că, având în vedere durata îndelungată a şederii reclamatului în Elveţia, refuzul de reînnoire a permisului acestuia de şedere şi emiterea deciziei de îndepărtare de pe teritoriu constituie o ingerinţă în dreptul său la respectarea vieţii „privateˮ (Hasanbasic împotriva Elveţiei, nr. 52166/09, pct. 49, 11 iunie 2013). Problema clarificării dacă viaţa familială a reclamantului este, de asemenea, luată în considerare în prezenta cauză este mai delicată. Într-adevăr, Curtea observă că cei doi copii ai reclamantului au împlinit vârsta de 21 şi 25 de ani. În plus, reclamantul s-a recăsătorit cu fosta soţie în martie 2007, cu alte cuvinte după revocarea dreptului de şedere al reclamantului şi perioada de detenţie în închisoare. Ţinând seama de considerentele care urmează (infra, pct. 54-62), Curtea consideră că nu este necesar să se stabilească dacă relaţiile reclamantului cu soţia sa şi cu cei doi copii se află sub incidenţa dreptului său la respectarea vieţii de familie (Berisha împotriva Elveţiei, nr. 948/12, pct. 46, 30 iulie 2013).
b) Justificarea ingerinţei
48. O asemenea ingerinţă reprezintă o încălcare a Convenţiei dacă nu îndeplineşte cerinţele art. 8 § 2. Prin urmare, trebuie să se verifice dacă era „prevăzută de lege”, era justificată prin unul sau mai multe scopuri legitime în raport cu paragraful respectiv şi era „necesară într-o societate democratică”.
i. Prevăzută de lege
49. Nu se contestă faptul că refuzul de reînnoire a permisului de şedere şi obligaţia de a părăsi teritoriul elveţian erau întemeiate pe dispoziţiile relevante ale LSSS (supra, pct. 33).
ii. Scop legitim
50. De asemenea, nu există controverse asupra faptului că respectiva ingerinţă urmărea scopuri pe deplin compatibile cu Convenţia, în special „apărarea ordinii publiceˮ şi „prevenirea săvârşirii de infracţiuniˮ.
iii. Necesitatea măsurii într-o societate democratică
α) Principii generale
51. Problema principală care trebuie soluţionată în speţă este dacă ingerinţa a fost „necesară într-o societate democratică”. Principiile fundamentale privind expulzarea unei persoane care a petrecut o durată semnificativă în ţara gazdă din care ar trebui să fie expulzată, ca urmare a săvârşirii unor infracţiuni, sunt bine stabilite în jurisprudenţa Curţii şi au fost recent reluate, în special, în cauzele Üner (citată anterior, pct. 54-55 şi 57-58), Maslov împotriva Austriei [(MC), nr. 1638/03, pct. 68‑76, CEDO 2008] şi Emre împotriva Elveţiei (nr. 2) (nr. 5056/10, pct. 65-71, 11 octombrie 2011). În cauza Üner, Curtea a putut să rezume criteriile care trebuie să îndrume instanţele naţionale în astfel de cauze (pct. 57 şi urm.) :
– natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite de către reclamant;
– durata şederii persoanei în cauză în ţara din care trebuie expulzată;
– perioada de timp care s-a scurs de la infracţiune, precum şi conduita reclamantului în această perioadă;
– cetăţenia diverselor persoane în cauză;
– situaţia familială a reclamantului şi, în special, durata căsătoriei acestuia, dacă este cazul, precum şi alţi factori care dovedesc caracterul efectiv al unei vieţi de familie în cadrul unui cuplu;
– clarificarea aspectului dacă soţul avea cunoştinţă de infracţiune la momentul întemeierii familiei;
– clarificarea aspectului dacă au rezultat copii din căsătorie şi, în acest caz, vârsta acestora;
– gravitatea dificultăţilor cu care soţul riscă să se confrunte în ţara în care reclamantul trebuie expulzat;
– interesul şi bunăstarea copiilor, în special gravitatea dificultăţilor cu care copiii reclamantului riscă să se confrunte în ţara în care persoana în cauză trebuie expulzat;
– temeinicia legăturilor sociale, culturale şi familiale cu ţara gazdă şi cu ţara de destinaţie.
52. Aceste criterii au fost, de asemenea, aplicate recent în cauzele Kissiwa Koffi împotriva Elveţiei (nr. 38005/07, 15 noiembrie 2012), Udeh împotriva Elveţiei (nr. 12020/09, 16 aprilie 2013), Hasanbasic (citată anterior, pct. 53), Vasquez împotriva Elveţiei (nr. 1785/08, pct. 38, 26 noiembrie 2013) şi Ukaj împotriva Elveţiei (nr. 32493/08, pct. 34, 24 iunie 2014).
53. Curtea reaminteşte faptul că, într-o societate democratică, autorităţile naţionale beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a se pronunţa asupra necesităţii unei ingerinţe în exercitarea unui drept protejat de art. 8, precum şi asupra proporţionalităţii respectivei măsuri cu scopul legitim urmărit [Slivenko împotriva Letoniei (MC), nr. 48321/99, pct. 113, CEDO 2003-X]. Această marjă de apreciere este dublată de un control european atât asupra legii, cât şi asupra deciziilor care o pun în aplicare, chiar dacă acestea sunt pronunţate de o instanţă independentă (a se vedea Maslov, citată anterior, pct. 76). Curtea are, prin urmare, competenţa de a hotărî în ultimă instanţă cu privire la clarificarea aspectului dacă o măsură de expulzare a unei persoane este conformă cu art. 8 şi, în special, dacă este necesară într-o societate democratică, adică se justifică printr-o nevoie socială imperioasă şi proporţională cu scopul legitim urmărit (Mehemi împotriva Franţei, 26 septembrie 1997, pct. 34, Culegere 1997-VI; Dalia, citată anterior, pct. 52; Boultif împotriva Elveţiei, nr. 54273/00, pct. 46, CEDO 2001‑IX). Sarcina sa constă în a stabili dacă măsurile în litigiu au respectat un just echilibru între interesele implicate, respectiv, pe de o parte, drepturile persoanei în cauză protejate prin Convenţie şi, pe de altă parte, interesele societăţii (a se vedea, printre altele, Boultif, citată anterior, pct. 47).
β) Aplicarea principiilor sus-menţionate în prezenta cauză
54. În ceea ce priveşte cazul de faţă, Curtea ia act de condamnare, pronunţată la 1 noiembrie 2001 de Tribunal correctionnel de la Côte din cantonul Vaud pentru activităţi frecvente de spălare de bani în cadrul unui trafic de stupefiante (2 ani şi 6 luni închisoare şi la 10 ani expulzare de pe teritoriul elveţian, cu suspendare după 5 ani), având ca obiect fapte comise în 1999, ca fiind singura pronunţată împotriva reclamantului. Părţile nu contestă că, atât în închisoare, cât şi după autorizarea regimului semideschis, în aprilie 2004, comportamentul reclamantului a fost ireproşabil. Or, această evoluţie pozitivă, în special faptul că a fost liberat condiţionat după ce a executat o parte din pedeapsă, poate fi luată în considerare la punerea în balanţă a intereselor în cauză (a se vedea, în special, Maslov, citată anterior, pct. 87 şi urm., Emre, citată anterior, pct. 74, şi Udeh, citată anterior, pct. 49).
55. Este adevărat şi că reclamantul a fost condamnat pentru fapte grave în legătură cu traficul de droguri, având ca obiect sume de bani importante. Or, fiind vorba despre o infracţiune în materia traficului de stupefiante şi, ţinând seama de efectele devastatoare pe care le au drogurile asupra populaţiei, Curtea a înţeles întotdeauna ca autorităţile să dea dovadă de o mai mare fermitate faţă de cei care participă activ la răspândirea acestui flagel (a se vedea, de exemplu, Dalia, citată anterior, pct. 54; Baghli împotriva Franţei, nr. 34374/97, pct. 48, CEDO 1999-VIII; Mehemi, citată anterior, pct. 37; Maslov, citată anterior, pct. 80; Kissiwa Koffi, citată anterior, pct. 65).
56. Curtea reaminteşte că reclamantul a intrat în Elveţia, împreună cu soţia şi cu fiica sa, în aprilie 1991. În momentul în care a fost arestat, în 1999, beneficia de un drept de şedere temporară de 7 ani şi, în momentul în care acest drept a fost revocat, în 2003, trăia în Elveţia de 12 ani. După ieşirea din închisoare în 2004, reclamantul a rămas pe teritoriul Elveţiei pe durata examinării cererii sale pentru eliberarea permisului de şedere şi a soluţionării căilor de atac ulterioare. Prin urmare, reclamantul a locuit, în total, 24 de ani în Elveţia. Soţia reclamantului, de origine albaneză, a obţinut cetăţenia elveţiană la 18 decembrie 2006, în acelaşi timp cu fiul lor. Fiica lor avea deja cetăţenia elveţiană din data de 10 septembrie 2003.
57. Curtea observă că, după o viaţă conjugală mai mare de 14 ani, soţia reclamantului a obţinut, în februarie 2004, pronunţarea divorţului pe care l-a cerut pe motivul comportamentului infracţional al soţului său. Cei doi s-au recăsătorit la 3 martie 2007. Prin urmare, nu există nicio îndoială că, în momentul în care s-au recăsătorit, soţia reclamantului avea cunoştinţă de infracţiune şi revocarea ulterioară a dreptului de şedere temporară, putând, astfel, să prevadă riscul unei eventuale expulzări.
58. Întrucât soţia reclamantului este de origine albaneză şi a trăit în Albania până la vârsta de 29 de ani, Curtea nu consideră că aceasta ar întâmpina dificultăţi deosebite în situaţia în care s-ar întoarce în Albania.
59. De asemenea, din această uniune au rezultat doi copii, care, în prezent, au vârsta de 21 şi 25 de ani. În această privinţă, Curtea reaminteşte că relaţiile dintre adulţi nu sunt protejate, în mod necesar, de art. 8 fără să se dovedească existenţa unor elemente suplimentare de dependenţă, altele decât legăturile afective normale [Ezzouhdi împotriva Franţei, nr. 47160/99, pct. 34, 13 februarie 2001; Kwakie-Nti şi Dufie împotriva Ţărilor de Jos (dec.), nr. 31519/96, 7 noiembrie 2000; Shala împotriva Elveţiei, nr. 52873/09, pct. 40, 15 noiembrie 2012]. Ambii copii au cetăţenie elveţiană şi numai fiica a trăit în Albania, mai puţin de doi ani. Prin urmare, este puţin probabil să se întoarcă în Albania, împreună cu tatăl lor. Totuşi, presupunând că aceste legături cad sub incidenţa art. 8, îndepărtarea reclamantului de pe teritoriul elveţian nu ar însemna că legăturile cu familia sa ar înceta, având în vedere că se pot păstra contacte regulate prin diferite mijloace de comunicare, precum şi prin vizite făcute de familie în Albania (Shala împotriva Elveţiei, citată anterior, pct. 54).
60. Reclamantul invocă, desigur, lipsa legăturilor de rudenie în Albania – părinţii şi cei doi fraţi ai săi au emigrat în Statele Unite ale Americii – şi faptul că nu s-a întors niciodată în ţara de origine, după ce a venit în Elveţia. Cu toate acestea, reclamantul a venit în Elveţia la vârsta de 29 de ani. Anterior, trăise toată viaţa în Albania. Aici şi-a urmat studiile, s-a căsătorit şi a avut primul copil (a se vedea, a contrario, Shala, citată anterior, pct. 55).
61. Ţinând seama de cele de mai sus şi în special de gravitatea condamnării pentru săvârşirea infracţiunii în materia traficului de stupefiante, pronunţată împotriva reclamantului, precum şi de faptul că a trăit cea mai mare parte din viaţă în ţara de origine, ceea ce sugerează că s-ar putea adapta aici, Curtea consideră că statul pârât nu a depăşit marja de apreciere de care beneficiază în speţă.
62. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
Pentru aceste motive,
în unanimitate,
CURTEA:
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din convenţie.
Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 2 iunie 2015, în temeiul art. 77 pct. 2 şi 3 din Regulament.
Stanley NaismithIşýl Karakaş
GrefierPreşedinte,
Full & Egal Universal Law Academy