©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Consiliului Superior al Magistraturii din România () şi al Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the Superior Council of Magistracy of Romania () and the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
Secţia a treia
CAUZA KNECHT ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI
(Cererea nr. 10048/10)
Hotărâre
Strasbourg
2 octombrie 2012
Definitivă
11/02/2013
Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Knecht împotriva României,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Egbert Myjer, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemele, Luis López Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 11 septembrie 2012,
pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:
Procedura
1. La originea cauzei se află cererea nr. 10048/10 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant german şi american, Daniela Knecht („reclamanta”), a sesizat Curtea la 18 februarie 2010, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („Convenţia”).
2. Reclamanta este reprezentată de Diana Elena Dragomir, avocat în Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, Irina Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.
Guvernul german, căruia i s-a transmis o copie a cererii în temeiul art. 44 § 1 (a) din Regulamentul Curţii, nu şi-a exercitat dreptul de a interveni în procedură.
3. Reclamanta a pretins, în special, încălcarea vieţii ei private şi de familie în ceea ce priveşte imposibilitatea de a avea un copil prin fertilizare in vitro, folosind embrionii păstraţi la o clinică privată, S., asupra cărora, având în vedere ancheta penală începută faţă de clinica respectivă, s-a instituit, de către autorităţile statului, sechestru asigurator şi au fost depozitaţi la Institutul de Medicină Legală, care nu era autorizat să funcţioneze ca bancă de resurse genetice.
4. La 22 februarie 2010, Preşedintele Camerei a decis să comunice Guvernului, în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii, că, fără ca acest fapt să aducă atingere deciziei Curţii pe fondul cauzei, este de dorit, în interesul desfăşurării corespunzătoare a procedurii, ca Guvernul să ia măsurile adecvate pentru a se asigura că embrionii sunt conservaţi până ce Curtea soluţionează cauza. În aceeaşi zi, Preşedintele Camerei a decis ca cererea să fie soluţionată cu prioritate conform art. 41.
5. La 6 iulie 2010, Camera a decis să comunice Guvernului cererea. În conformitate cu dispoziţiile art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună. Reclamanta a solicitat Camerei convocarea unei şedinţe publice. Guvernul s-a opus. Camera a decis, în temeiul art. 54 § 3, că nu este necesară nicio şedinţă publică.
6. Având în vedere că domnul Corneliu Bîrsan, judecătorul ales să reprezinte România, s-a abţinut de la judecarea cauzei (art. 28 din Regulamentul Curţii), Preşedintele Camerei a desemnat-o pe Kristina Pardalos în calitate de judecător ad hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulamentul Curţii).
În fapt
I. Circumstanţele cauzei
7. Reclamanta s-a născut în 1967. După numeroase încercări nereuşite, reclamanta a devenit mama unui copil, conceput în urma procedurii de fertilizare in vitro (FIV) cu gameţi donaţi. Procedura s-a realizat la centrul medical S. din Bucureşti şi a avut ca rezultat nouăsprezece embrioni, dintre care trei au fost implantaţi la 8 iunie 2008.
Cei şaisprezece embrioni rămaşi obţinuţi cu aceeaşi ocazie au fost congelaţi până la momentul în care medicul ar fi considerat că reclamanta poate purta o nouă sarcină. Între reclamantă şi clinica S. a fost încheiat un protocol, în care reclamanta accepta că a fost informată că, în 15-20% din cazuri, după decongelare, embrionii s-au dovedit a nu fi viabili şi, astfel, transferul acestora ar fi imposibil.
8. Conform unui document emis de Agenţia Naţională de Transplant („ANT”), la 15 iulie 2009, centrul medical S. a fost autorizat să funcţioneze ca bancă de celule reproductive. Totuşi, împrejurările în care acel document a fost emis constituie obiectul anchetei penale interne, având în vedere şi faptul că Ministerul Sănătăţii, şi nu ANT, avea competenţa exclusivă să acorde aceste autorizaţii.
9. La 24 iulie 2009, Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism de pe lângă Parchetul General (DIICOT) a închis centrul medical S., a instituit sechestru asigurator asupra întregului material genetic găsit acolo şi l-a depozitat la Institutul de Medicină Legală Mina Minovici (INML). Această decizie nu a fost contestată în faţa instanţelor.
10. La 25 august 2009, reclamanta a solicitat informaţii DIICOT, în calitate de „proprietar al celor şaisprezece embrioni”, privind procedura ce trebuie urmată pentru a-şi recupera de urgenţă embrionii congelaţi, exprimându-şi temerile cu privire la starea acestora.
11. La 7 septembrie 2009, reclamanta a fost informată de DIICOT că nu dispune de mijloacele tehnice de identificare a embrionilor respectivi, dat fiind că încă era în curs un inventar al întregului material aflat sub sechestru asigurator şi nu a fost identificat nici un document cu privire la embrionii reclamantei.
În orice caz, pentru a-şi putea recupera materialul genetic, reclamanta a fost sfătuită să desemneze un medic specializat în embriologie, care putea apoi contacta INML în acel scop.
12. În încercările ei de a găsi un embriolog, reclamanta a depus o cerere la Ministerul Sănătăţii, la Asociaţia Embriologilor şi la Colegiul Medicilor.
Drept răspuns, Ministerul Sănătăţii i-a dat reclamantei o listă cu instituţiile medicale acreditate ca bănci de celule reproductive, conform Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1225/2008; centrul medical S. şi INML nu erau trecute în listă. De asemenea, ministerul a informat-o pe reclamantă că nu putea interveni în nici un fel în relaţia contractuală dintre aceasta şi S., presupunând că un astfel de contract exista şi cuprindea dispoziţii specifice cu privire la cine putea recupera embrionii şi în ce circumstanţe. Referindu-se la scrisoarea din 7 septembrie 2009 din partea DIICOT, sugestia ministerului era ca reclamanta să contacteze S. şi, în baza contractului pe care l-a încheiat cu această clinică, să ceară sprijin în identificarea şi recuperarea embrionilor ei.
Asociaţia Embriologilor i-a răspuns reclamantei, la 12 octombrie 2009, informând-o că un transfer de embrioni putea fi efectuat numai de un specialist în reproducere asistată şi că asemenea transferuri nu se puteau face până ce nu erau identificaţi embrionii relevanţi.
13. Reclamanta a contactat în cele din urmă doi medici de la clinica P. din Sibiu (300 km de Bucureşti). La 2 noiembrie 2009, în conformitate cu normele legale, Clinica P. a solicitat ANT autorizarea de a recupera embrionii, dar nu a primit nici un răspuns. Cererea a fost repetată la 29 ianuarie 2010; la 1 februarie, ANT a informat clinica P. că nu-i putea acorda autorizarea solicitată, având în vedere că aceasta putea fi dată numai în privinţa unei bănci de ţesuturi umane sau celule reproductive acreditată de ANT, iar INML nu era.
14. La 10 februarie 2010, DIICOT a informat-o pe reclamantă că refuzul ANT nu era obligatoriu pentru DIICOT; INML a fost numit custode legal al materialului genetic pe parcursul derulării anchetei penale. După încheierea anchetei şi trimiterea în judecată a persoanelor răspunzătoare din clinica S., dosarul urma să fie trimis instanţelor penale, la 24 februarie 2010. În consecinţă, a fost emisă o ordonanţă autorizând-o pe reclamantă să-şi recupereze embrionii până la 25 februarie 2010, deoarece după acea dată Institutul de Medicină Legală încetează să mai funcţioneze ca bancă depozit numită de organele de anchetă. Reclamantei i s-a cerut să fie însoţită de un embriolog şi să aducă un container special cu nitrogen lichid pentru transfer.
15. Reclamanta a reuşit să obţină de la o clinică din Austria un container special cu nitrogen lichid de tipul celui cerut pentru asemenea transferuri şi a solicitat clinicii să realizeze transferul.
La 12 februarie 2010, clinica P. a informat-o pe reclamantă că ANT a refuzat autorizarea transferului din următoarele motive: INML nu a fost niciodată autorizat de ANT să depoziteze astfel de materiale şi, prin urmare, nu poate exista nicio garanţie cu privire la calitatea materialului depus acolo (împotriva contaminării, deteriorării şi altele); mai mult, depozitarea acestui material în institut nu respectă cerinţele legale (Ordinul ministerului sănătăţii nr. 1763/2007) cu privire la trasabilitatea materialului genetic.
Având în vedere refuzul ANT şi faptul că îşi desfăşura activitatea sub autoritatea acesteia, precum şi imposibilitatea de a garanta calitatea şi siguranţa materialului genetic, clinica a informat-o pe reclamantă că nu putea realiza recuperarea embrionilor.
16. La 19 februarie 2010, reclamanta a solicitat din nou DIICOT emiterea unui ordin care să-i permită INML să continue depozitarea embrionilor ei până ce ANT autorizează recuperarea lor. Ca justificare a necesităţii unei astfel de măsuri urgente, reclamanta a subliniat că imposibilitatea de a transfera embrionii ar avea repercusiuni serioase asupra dreptului la viaţă al embrionilor săi şi asupra dreptului ei de a-şi întemeia o familie.
În aceeaşi zi, reclamanta a trimis o scrisoare similară la ANT, cerând reevaluarea circumstanţelor cazului ei şi, prin urmare, autorizarea transferului embrionilor ei la clinica P.
17. ANT a răspuns, la 23 februarie 2010, informând-o pe reclamantă următoarele: INML a fost numit custode cu nerespectarea dispoziţiilor legale ale Directivei 2004/23/CE şi ale art. 148 alin. (4) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în sănătate; INML nu a fost niciodată autorizat şi nici nu a primit aprobarea ANT să funcţioneze ca bancă de celule reproductive; clinica medicală S. a fost autorizată să funcţioneze ca bancă de celule reproductive doar la 15 iulie 2009, şi nu în iunie 2008, când materialul genetic a fost congelat şi depozitat; Codul de procedură penală, invocat de DIICOT, nu a oferit garanţii cu privire la securitatea şi siguranţa embrionilor pe timpul depozitării la S. (un an de zile) şi, ulterior, la INML (şase luni de zile).
De asemenea, ANT a susţinut că nu avea nicio informaţie cu privire la modul în care embrionii au fost transportaţi de la S. la INML şi nu putea, aşadar, să garanteze respectarea condiţiilor sanitare minime.
Prin urmare, ANT nu a putut autoriza transferul embrionilor de la INML la altă clinică, pe teritoriul României sau în afara ei; mai mult, în conformitate cu prevederile art. 19 alin. (3) din Directiva 2004/23/CE, „toate ţesuturile şi celulele care nu respectă dispoziţiile [legale] se îndepărtează.”
A. Cererea adresată Curţii în temeiul art. 39
18. La 18 februarie 2010, reclamanta a solicitat Curţii, în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii, să ceară autorităţilor din România să-i permită să-şi recupereze cei şaisprezece embrioni depozitaţi la Institutul de Medicină Legală.
19. La 22 februarie 2010, preşedintele Camerei căreia i-a fost alocată cauza, a decis, în interesul părţilor şi pentru buna desfăşurare a procedurii în faţa Curţii, să indice Guvernului din România, în temeiul art. 39 din regulament, că embrionii nu trebuie distruşi după data de 25 februarie 2010, pe perioada derulării procedurii în faţa Curţii.
Preşedintele a decis, de asemenea, să ceară Guvernului, în temeiul art. 54 § 2 lit. a) din Regulamentul Curţii, să prezinte informaţii despre situaţia juridică a embrionilor după data de 25 februarie 2010 şi despre dreptul şi procedura internă care ar permite reclamantei să obţină în mod rapid o hotărâre judecătorească pentru transferul acestora.
20. Drept răspuns, Guvernul a informat Curtea după cum urmează.
21. În scrisoarea din 26 februarie 2010, INML a informat Guvernul că era pur şi simplu depozitarul autorizat al unui recipient aparţinând clinicii S., asupra căruia DIICOT a instituit sechestru asigurator, şi că singura sa obligaţie era să se asigure că recipientul era păstrat la o temperatură de -80 grade Celsius. Prin urmare, INML nu putea arunca materialul biologic depozitat în recipient.
22. La 8 martie 2010, Ministerul Sănătăţii a informat Guvernul că a solicitat INML să ia toate măsurile necesare pentru păstrarea în mod corespunzător a embrionilor reclamantei. Ministerul a cerut, de asemenea, ANT să comunice INML toate informaţiile relevante cu privire la procedura corespunzătoare de păstrare a embrionilor menţionaţi.
23. În ceea ce priveşte informaţiile cerute în temeiul art. 54 § 2 lit. a), Guvernul a ataşat scrisoarea din 8 martie 2010 din partea DIICOT, care arăta că solicitarea reclamantei de înapoiere a materialului genetic a fost deja admisă de procuror la 12 noiembrie 2009. Decizia a fost luată după identificarea embrionilor, la 5 noiembrie 2009; reclamanta avea ca termen data de 25 februarie 2010 pentru recuperarea embrionilor, acelaşi termen-limită fiind stabilit şi pentru alte patru persoane care se aflau într-o situaţie similară celei a reclamantei, având în vedere necesitatea de a evita interferenţele repetate cu conţinutul recipientelor şi faptul că, odată cu trimiterea în judecată, organele de anchetă nu mai puteau plăti INML costul depozitării.
De asemenea, DIICOT a informat Guvernul că instituirea sechestrului, transportul şi transferul materialului genetic la INML au fost realizate cu acordul Ministerului Sănătăţii, al cărui reprezentant – directorul ANT la acel moment – a cooperat direct cu organele de anchetă.
24. În concluzie, Guvernul a susţinut că reclamanta a luat deja o decizie privind transferul embrionilor, ce ar putea fi realizat în orice moment cu condiţia ca reclamanta să fie însoţită de un embriolog şi să aibă recipientul adecvat.
25. Ca răspuns la replica Guvernului, reclamanta a solicitat Curţii să reţină că nu era prevăzut că reclamanta şi-ar putea recupera embrionii în lipsa autorizaţiei din partea ANT. În practică, după cum reclamanta a arătat deja, transferul de embrioni nu era posibil dacă ANT nu îl autoriza.
B. Procedurile de obţinere a autorizaţiei pentru transferul de embrioni
1. Cererea depusă la instanţele penale
26. La 20 aprilie 2010, reclamanta a formulat în faţa Tribunalului Bucureşti o acţiune civilă în procesul penal pe rolul instanţelor interne după trimiterea în judecată de DIICOT (supra, pct. 14); astfel, a cerut instanţei să permită transferul de embrioni de la INML la o clinică autorizată din România sau străinătate.
Cererea reclamantei a fost respinsă la 6 iulie 2010; instanţa a considerat că, dat fiind faptul că, prin decizia procurorului din 12 noiembrie 2009, i-a fost admisă deja cererea, implementarea actuală şi executarea deciziei respective a depăşit cadrul procesului penal. Instanţa a reţinut, de asemenea, că reclamanta avea ocazia, dacă o dorea, să conteste refuzul ANT de a autoriza transferul de embrioni la o instanţă civilă.
Reclamanta a atacat această decizie: la 23 iulie 2010, recursul său a fost respins ca inadmisibil de Curtea de Apel Bucureşti. În motivarea curţii de apel s-a reţinut că nu exista niciun temei legal pentru a răspunde cererii ei în cadrul procesului penal, instanţele civile având deplină competenţă de a-i examina plângerea.
În opinia sa separată, judecătorul D.D. a considerat că cererea reclamantului era întemeiată, în măsura în care, în ciuda deciziei procurorului de restituire a embrionilor, autorităţile refuzau punerea în aplicare a deciziei. Având în vedere faptul că confiscarea embrionilor se realiza în cadrul procesului penal, era firesc ca recuperarea lor să se realizeze în cadrul aceleiaşi proceduri. În acelaşi timp, având în vedere că reclamanta nu putea fi considerată responsabilă de confiscare, care a fost dispusă de organele de anchetă în lipsa vreunei autorizaţii din partea ANT, era prea mult să i se ceară reclamantei să iniţieze o altă procedură pentru a putea obţine autorizaţia de transfer de la ANT.
2. Cererea depusă la instanţa de contencios administrativ
27. La 28 iulie 2010 reclamanta a formulat la Curtea de Apel Bucureşti o acţiune pentru obligarea ANT, în conformitate cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, să emită autorizaţia pentru transferul embrionilor săi la o clinică specializată şi autorizată, în România sau în străinătate.
În apărare, ANT şi-a reiterat argumentele, conform cărora faptul că embrionii au fost depozitaţi mai întâi la S., apoi la INML, unde au fost transportaţi în condiţii necunoscute, niciuna din cele două instituţii nefiind acreditată atunci ca bănci de celule reproductive, a creat incertitudine cu privire la siguranţa şi calitatea embrionilor (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 17). În aceste circumstanţe, nu se putea autoriza transferul conform legislaţiei relevante. Mai mult, dacă orice clinică din România era de acord cu depunerea celor şaisprezece embrioni, ANT ar trebui să revoce acreditarea acelei clinici pentru nerespectarea legii.
Cererea reclamantei a fost respinsă ca nefondată la 10 decembrie 2010. Instanţa a considerat că, având în vedere legislaţia relevantă, ce impunea standarde specifice de calitate şi siguranţă cu privire la materialul genetic şi în măsura în care nici clinica S. şi nici INML, la momentul depozitării iniţiale a embrionilor, nu erau acreditate sau autorizate să funcţioneze ca bănci de celule reproductive, refuzul ANT era justificat şi în conformitate cu legea.
28. Reclamanta a contestat această hotărâre în faţa Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, reiterând că, în conformitate cu argumentele Guvernului prezentate Curţii, transferul embrionilor de la clinica S. la INML era realizat cu aprobarea Ministerului Sănătăţii şi a directorului ANT; în această privinţă, refuzul ANT de a autoriza un alt transfer părea nejustificat. Mai mult, cele câteva vizite ale reclamantei la INML pentru a verifica starea embrionilor ei au arătat că aceştia erau păstraţi în condiţii precare, în lipsa unui personal instruit să îi supravegheze în mod corespunzător.
29. La 17 mai 2011, Înalta Curte a admis cererea reclamantei şi a obligat ANT să autorizeze transferul celor şaisprezece embrioni de la INML la o clinică autorizată din România sau străinătate.
În motivare, s-a reţinut, în special, că, în măsura în care atribuţiile ANT erau de a coordona activităţile de procurare, prelucrare, păstrare, depozitare, validare şi distribuire de ţesuturi umane şi celule reproductive în România, nu exista nici un motiv legal pentru a interveni în implementarea deciziei procurorului de restituire a embrionilor.
Atitudinea fluctuantă a ANT cu privire la participarea sa şi/sau cooperarea cu organele de anchetă, respectiv confirmând că recuperarea embrionilor de la S. a fost făcută cu autorizarea directorului ANT, susţinând în acelaşi timp că transferul a fost făcut fără consimţământul său, a dovedit încă o dată că ANT era confuză şi nesigură în privinţa domeniului de aplicare a propriei sale competenţe. Cooperarea ANT cu organele de anchetă a fost nesigură, astfel cum reiese în special din observaţiile prezentate de Agentul Guvernamental în faţa Curţii (a se vedea, supra, pct. 23). Această cooperare era, în orice caz, firească, având în vedere natura specifică a bunurilor confiscate. În acest context, ANT ar fi trebuit să sfătuiască organele de anchetă să depoziteze embrionii într-o clinică autorizată, ceea ce nu a făcut. Dimpotrivă, ANT s-a dovedit a fi excesiv de formalistă numai atunci când a venit vorba de restituirea embrionilor reclamantei, considerând, în mod neîntemeiat, că era de competenţa ei să intervină în aplicarea deciziei procurorului:
„Acest comportament din partea ANT a încălcat dreptul reclamantei de a-şi recupera embrionii şi de a-i folosi cât mai urgent posibil, având în vedere caracteristicile speciale ale materialului genetic şi, de asemenea, vârsta reclamantei, în contextul dorinţei ei de a deveni mamă.”
30. Acuzaţiile ANT, în sensul că, în 2008, când reclamanta a făcut o FIV, nu îndeplinea cerinţele legale corespunzătoare, nu sunt relevante, în măsura în care acţiunea penală cu privire la activitatea Clinicii S. era încă pe rol; mai mult, în 2008, când reclamanta şi-a depus embrionii la S., clinica era în proces de acreditare, după cum arată inspecţiile organizate în acest scop la 24 iunie 2008, 15 aprilie şi 13 iulie 2009 de către ANT şi Direcţia de Sănătate Publică, culminând cu acreditarea aparent acordată clinicii de ANT la 15 iulie 2009.
În ciuda tuturor acestor factori şi a faptului că Ministerul Public a decis că embrionii trebuie înapoiaţi reclamantei, ANT a intervenit în mod nejustificat şi a blocat procedura de restituire. ANT şi-a arogat în mod ilegal o competenţă pe care nu o avea, ameninţând în acelaşi timp orice instituţie medicală care ar fi putut primi embrionii chiar fără autorizaţia ANT că, în acest caz, licenţa le-ar fi suspendată sau chiar revocată.
Mai mult, ANT nu ar putea invoca niciun dubiu cu privire la securitatea şi calitatea materialului genetic deoarece a fost depozitat la INML, o clinică neautorizată, având în vedere faptul că, la momentul depozitării, şi-a dat acordul şi apoi, în urma cererii Curţii ca embrionii să fie păstraţi şi protejaţi pe durata soluţionării cererii în faţa Curţii, Ministerul Sănătăţii a solicitat în mod expres ANT să ofere expertiză astfel încât să fie dusă la îndeplinire cererea Curţii.
Referindu-se la cauza Ternovszky împotriva Ungariei (nr. 67545/09, 14 decembrie 2010), Înalta Curte a susţinut că acolo unde nu exista o lege internă care să definească în mod corespunzător circumstanţele specifice în relaţia dintre un individ şi stat, acesta din urmă este obligat să apere drepturile fundamentale ale omului, cum ar fi, în acest caz, dreptul la respectarea vieţii private şi dreptul la viaţă.
Pentru acest motiv, instanţa a considerat că:
„Prin atitudinea sa obstructivă, ANT a încălcat drepturile şi interesele reclamantei legate de dreptul la viaţă privată şi dreptul la viaţă, neechilibrând în mod corespunzător interesul public pe care ANT este obligată să-l apere şi interesele legitime ale reclamantului.”
Prin urmare, a admis cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, reţinând că:
„ANT era obligată să autorizeze transferul celor şaisprezece embrioni de la INML la o clinică autorizată şi specializată din România sau străinătate, clinică care să poată primi embrionii în banca sa şi să poată asista reclamanta la transferul embrionilor.”
3. Executarea hotărârii din 17 mai 2011
31. În conformitate cu decizia Înaltei Curţi, la 15 iunie 2011, ANT a emis o decizie în care „autoriza transferul celor şaisprezece embrioni de la INML Mina Minovici la o clinică autorizată din România, în conformitate cu dispoziţiile legale relevante.”
ANT a susţinut, de asemenea, că a doua alternativă menţionată în hotărârea Înaltei Curţi, că transferul putea fi autorizat şi în străinătate, nu putea pusă în aplicare atât timp cât autorizaţia corespunzătoare pentru un transfer în străinătate nu era o autorizaţie ordinară de transfer, ci „o autorizaţie pentru export”, care nu a fost cerută niciodată ca atare de reclamantă; mai mult, autorizaţia pentru export avea un caracter special şi, în lipsa ei, exportul de ţesuturi umane şi celule reproductive era interzis.
32. Ulterior, reclamanta a încercat fără succes să-şi transfere embrionii la clinica B. (o clinică privată din Bucureşti). În răspunsul către Guvern privind motivul pentru care transferul nu era posibil, la 6 octombrie 2011, clinica B. a informat că nu putea realiza transferul fără informaţii medicale relevante cu privire la embrioni şi la istoricul lor medical, inclusiv date despre modul în care au fost păstraţi de la bun început. În consecinţă şi având în vedere faptul că centrul medical nu avea condiţii speciale de carantină necesare pentru depozitarea embrionilor, transferul nu putea fi realizat în conformitate cu dispoziţiile legal aplicabile.
33. La 12 octombrie 2011, DIICOT a emis o decizie, potrivit căreia, având în vedere decizia Înaltei Curţi şi faptul că singurele instituţii medicale ale statului acreditate să funcţioneze ca „bănci de celule reproductive şi/sau ţesuturi umane” erau Spitalul Clinic de Obstetrică şi Ginecologie Prof. Dr. Panait Sârbu din Bucureşti şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, din motive de eficienţă, prima instituţie urma să devină noul custode al embrionilor reclamantei. Transferul de embrioni urma să fie realizat de o societate de transport specializat, costurile fiind suportate de DIICOT. Toate documentele privind întreţinerea embrionilor urmau să fie transferate noului custode.
Decizia procurorului nu a fost contestată de reclamantă.
34. În conformitate cu această decizie, la 19 octombrie 2011, s-a realizat transferul de embrioni, aceştia fiind plasaţi în Laboratorul de Reproducere Asistată din cadrul Spitalului Prof. Dr. Panait Sârbu, noul custode desemnat. Conform unei scrisori trimisă de Ministerul Sănătăţii către Guvern la 15 decembrie 2011, noul custode era acreditat ca bancă de resurse genetice şi bancă de celule reproductive şi ţesuturi umane şi era, de asemenea, autorizat să asiste reclamanta în orice procedură de inseminare artificială.
35. Într-o scrisoare din 11 noiembrie 2011, reclamanta a arătat că embrionii au fost încă o dată transferaţi fără consimţământul ei şi chiar fără să fie consultată sau informată anterior. A spus, de asemenea, că în Spitalul Dr. Panait Sârbu a avut experienţe neplăcute, făcând în 2007 două proceduri FIV fără succes şi, de aceea, nu mai putea avea încredere în capacitatea profesională a acelor medici. A considerat că avea dreptul să fie asistată pentru o altă FIV de medici aleşi de ea, în care avea încredere; prin urmare, transferul embrionilor ei la clinica menţionată i-a încălcat acel drept.
Reclamanta a solicitat transferul embrionilor la o clinică aleasă de ea, pe cheltuiala autorităţilor din România, care erau răspunzătoare de situaţia creată şi de sănătatea embrionilor ei.
36. Prin scrisoarea din 23 decembrie 2011, Spitalul Prof. Dr. Panait Sârbu l-a informat pe reprezentantul reclamantei că, începând de la 16 ianuarie 2012, puteau fi contactaţi pentru a stabili o dată la care reclamanta, în prezenţa unui embriolog, să ridice materialul genetic pentru a-l transfera, în conformitate cu normele aplicabile stabilite de ANT.
Prin scrisoarea trimisă Curţii la 3 martie 2012, reclamanta a afirmat că a găsit o clinică situată în afara municipiului Bucureşti „care dorea să o ajute” şi că data transferului era „din fericire” iminentă. Între timp, a încercat să stabilească o nouă procedură în speranţa unei noi sarcini. Trauma prin care a trecut s-a accentuat ca urmare a ingerinţelor succesive ale statului în dreptul său de a avea un alt copil prin FIV.
37. La 14 mai 2012, reclamanta a pretins că a contactat multe clinici din România cu privire la transferul embrionilor ei, dar în ciuda faptului că erau deschise ideii la început „după mai multe evaluări, riscul li se părea mare” şi nu erau de acord cu transferul.
38. Guvernul a răspuns că, pe de o parte, afirmaţiile reclamantei erau prea vagi şi nefondate şi, pe de altă parte, nu a acţionat cu diligenţa necesară să transfere embrionii ei de la Spitalul Prof. Dr. Panait Sârbu, fie pentru a începe o procedură FIV, fie cel puţin pentru a obţine mai multe informaţii despre modul în care embrionii ei erau îngrijiţi în acea clinică.
La 19 iunie 2012, Guvernul a trimis un document emis de Spitalul Prof. Dr. Panait Sârbu în care se confirma că reclamanta ar putea iniţia o procedură FIV în acea clinică, cu asistenţa unui medic şi un embriolog la alegere, din România sau străinătate, atât timp cât aceştia aveau o licenţă de practică în România. Mai mult, a fost ataşată o scrisoare din partea clinicii private M.N.L. din Bucureşti, cu menţionarea că aceasta era gata de a prelua embrionii reclamantei cu monitorizarea de către medici atât a pacientei, cât şi a transferului de embrioni.
La 22 iunie 2012, reclamanta s-a întâlnit cu directorul clinicii M.N.L.; în urma discuţiei lor, reclamanta a adresat o scrisoare clinicii în care cerea mai multe informaţii privind stagiile concrete preconizate pentru transferul de embrioni, precum şi data precisă la care transferul ar putea fi realizat.
II. Dreptul intern şi drept comparat relevant
A. Legea privind reforma în domeniul sănătăţii (Legea nr. 95/2006)
39. Legea este împărţită din şaptesprezece titluri, acoperind o gamă largă de subiecte specifice domeniului sănătăţii publice. Titlul VI conţine dispoziţii ce acoperă prelevarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule de origine umană folosite în scopuri terapeutice, donatori de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, donarea şi transplantul acestora şi finanţarea activităţii de transplant. Legea transpune în legislaţia naţională Directiva 2004/23/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 31 martie 2004 privind stabilirea standardelor de calitate şi securitate pentru donarea, obţinerea, controlul, prelucrarea, conservarea stocarea şi distribuirea ţesuturilor şi a celulelor umane. De asemenea, defineşte rolul şi responsabilităţile Agenţiei Naţionale de Transplant în calitate de autoritate competentă în domeniul prelevării şi transplantului de organe, ţesuturi şi celule de origine umană, inclusiv acreditarea, desemnarea, autorizarea sau acordarea de licenţe centrelor de colectare a ţesuturilor şi procedeelor de preparare a ţesuturilor şi celulelor.
Art. 143
Coordonarea, supravegherea, aprobarea şi implementarea oricăror dispoziţii privind activitatea de transplant revin Agenţiei Naţionale de Transplant.
Art. 148
(4) Ţesuturile şi celulele de origine umană prelevate pot fi utilizate imediat pentru transplant sau pot fi procesate şi depozitate în băncile de ţesuturi şi celule, acreditate sau agreate de Agenţia Naţională de Transplant.
(9) Introducerea sau scoaterea din ţara de organe, ţesuturi, celule de origine umană se face numai pe baza autorizaţiei speciale emise de Agenţia Naţională de Transplant [...].
B. Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1763 din 12 octombrie 2007
40. Reglementează mecanismele ce trebuie puse în aplicare pentru asigurarea calităţii şi siguranţei ţesuturilor şi celulelor şi a trasabilităţii lor, în conformitate cu cerinţele legislaţiei europene relevante.
C. Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1225 din 1 iulie 2008
41. Enumeră centrele acreditate de colectare a ţesuturilor, desemnate, autorizate sau licenţiate să funcţioneze ca bănci de ţesuturi şi celule umane şi/sau utilizatori. Nici clinica S, nici INML nu sunt enumerate în această lege.
D. Codul român de procedură penală
42. În părţile relevante cu privire la procedura sechestrului bunurilor în cursul urmăririi penale, codul este redactat în felul următor:
Art. 165
(1) Organul care procedează la aplicarea sechestrului este obligat să identifice şi să evalueze bunurile sechestrate, putând recurge, în caz de necesitate, şi la experţi.
[...]
(9) Dacă există pericol de înstrăinare, celelalte bunuri mobile sechestrate vor fi puse sub sigiliu sau ridicate, putându-se numi un custode.
Art. 166
(1) Organul care aplică sechestrul încheie proces-verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 165, descriind amănunţit bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor.
Art. 168
(1) În contra măsurii asigurătorii luate şi modului de aducere la îndeplinire a acesteia, învinuitul sau inculpatul, partea responsabilă civilmente, precum şi orice altă persoană interesată se pot plânge organului de cercetare penală care a dispus luarea măsurii ori procurorului care supraveghează cercetarea penală, până la sesizarea instanţei de judecată, după care plângerea se adresează acelei instanţe.
(2) Hotărârea instanţei de judecată poate fi atacată separat cu recurs. Recursul nu suspendă executarea.
(3) După soluţionarea definitivă a procesului penal, dacă nu s-a făcut plângere împotriva aducerii la îndeplinire a măsurii asigurătorii, se poate face contestaţie potrivit legii civile.
Art. 169
(1) Dacă organul de urmărire penală sau instanţa de judecată constată că lucrurile ridicate de la învinuit sau inculpat, sau de la orice persoană care le-a primit spre a le păstra, sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau deţinerea sa, dispune restituirea acestor lucruri persoanei vătămate. Orice altă persoană care pretinde un drept asupra lucrurilor ridicate poate cere, potrivit dispoziţiilor art. 168, stabilirea acestui drept şi restituirea.
(2) Restituirea lucrurilor ridicate are loc numai dacă prin aceasta nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei şi cu obligaţia pentru cel căruia îi sunt restituite să le păstreze până la rămânerea definitivă a hotărârii.
E. Drept comparat
43. O trecere în revistă a legii şi practicii privind procrearea artificială în general şi standardele de calitate şi siguranţă pentru donarea, prelevarea, testarea, prelucrarea, păstrarea, depozitarea şi distribuirea de ţesuturi şi celule umane în Europa este inclusă în S.H. şi aţii împotriva Austriei [(MC), nr. 57813/00, pct. 35-44, 3 noiembrie 2011].
În drept
I. Cu privire la admisibilitatea cererii
44. În observaţiile prezentate la 2 septembrie şi 6 octombrie 2010, Guvernul a ridicat trei obiecţii preliminare.
45. În primul rând, Guvernul a citat lipsa calităţii de victimă a reclamantei, în măsura în care cererea ei de a-şi recupera embrionii de la INML a fost deja admisă prin decizia procurorului din 12 noiembrie 2009.
46. În al doilea rând, Guvernul a susţinut că reclamanta a devenit clientul clinicii S., o clinică privată, în iunie 2008, când aceasta nu avea o autorizaţie corespunzătoare să funcţioneze ca bancă de resurse genetice sau clinică specializată în FIV. Acesta arată că respectiva clinică a fost acreditată de ANT pentru a desfăşura activităţi specifice unei bănci de ţesuturi (prelucrare, depozitare şi distribuire) abia la 15 iulie 2009; totuşi, acreditarea în sine este în prezent obiectul unei anchete penale (a se vedea, de asemenea, supra, pct. 8). În orice caz, clinica nu a primit niciodată autorizaţia – care ar implica competenţa de a realiza transferuri şi transplanturi – deoarece, la câteva zile de la acreditare, DIICOT a început ancheta, iar activitatea clinicii a fost suspendată.
Reiese că statul nu putea fi considerat răspunzător ratione personae de alegerea reclamantei, care a produs anumite efecte asupra dreptului ei la viaţă privată, în măsura în care reclamanta a ales liber serviciile clinicii S., în ciuda faptului că respectiva clinică nu respecta cerinţele legale şi medicale pentru buna funcţionare în domeniul FIV. În această privinţă, făcând această alegere, reclamanta a dat dovadă de o anumită lipsă de diligenţă (culpa in eligendo) în măsura în care orice persoană diligentă ar face în mod normal o cercetare preliminară cu privire la o clinică căreia intenţionează să-i încredinţeze embrionii spre păstrare.
47. În cele din urmă, Guvernul a susţinut că reclamanta a avut la dispoziţie prevederile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care îi permiteau să conteste în instanţă refuzul ANT de a autoriza un transfer de embrioni de la INML la o clinică privată, cale pe care nu a folosit-o.
48. Reclamanta a argumentat că, în ciuda deciziei procurorului din 12 noiembrie 2009, tot nu a putut transfera embrionii la o clinică specializată la care ar putea face o altă FIV.
A susţinut, de asemenea, că a ajuns la clinica S. urmându-şi doctorul personal, care lucra la această clinică. Mai mult, reclamanta nu a fost de acord cu afirmaţia că un pacient are obligaţia de a verifica a priori toate autorizaţiile şi licenţele unei clinici la care intenţiona să apeleze; este obligaţia statului să se asigure că o clinică căreia i se permite să funcţioneze îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu cerinţele legale şi medicale aplicabile. Cu toate acestea, în iunie 2008, când a făcut FIV la clinica S., aceasta funcţiona de aproape un deceniu, într-o clădire la 500 m distanţă de sediul ANT, dar aparent fără licenţa necesară. În această privinţă şi având în vedere ezitările autorităţilor statului în rezolvarea cazului ei, nereuşita statului de a asigura şi implementa în mod adecvat un cadru legal suficient de clar în acest domeniu de expertiză nu poate fi negată.
49. Curtea constată, mai întâi, că, la 28 iulie 2010, reclamanta a depus o cerere la instanţa de contencios administrativ internă, solicitând, în conformitate cu Legea nr. 554/2004, să oblige ANT să autorizeze transferul de embrioni de la INML la o clinică specializată, în România sau străinătate. Cererea a fost soluţionată la 17 mai 2011, când cea mai înaltă instanţă din România a admis pretenţiile reclamantei.
În această privinţă, Curtea consideră că obiecţia preliminară a Guvernului privind epuizarea căilor de atac interne a rămas fără obiect.
În cel de-al doilea rând, având în vedere hotărârea definitivă pronunţată în acţiunea menţionată, care a confirmat că era imposibil ca reclamanta să-şi recupereze şi transfere embrionii din cauza intervenţiilor obstructive ale ANT care au încălcat astfel drepturile şi interesele reclamantei protejate de art. 8 din Convenţie (a se vedea, supra, pct. 30), Curtea consideră că restul obiecţiilor Guvernului au rămas fără obiect.
50. Curtea constată că aceste capete de cerere ale reclamantei nu sunt în mod vădit nefondate în sensul art. 35 § 3 din Convenţie. De asemenea, Curtea subliniază că acestea nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarate admisibile.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie
51. Cererea reclamantei priveşte, în esenţă, o încălcare a dreptului ei la viaţa privată şi de familie în măsura în care a fost împiedicată să devină mamă prin intermediul unei proceduri FIV folosindu-şi embrionii congelaţi, ca urmare a eşecului statului de a-i oferi asistenţa cerută în domeniu, în special prin a permite transferul embrionilor la o clinică specializată aleasă de ea.
Art. 8 din Convenţie este redactat după cum urmează:
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.
2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.”
A. Argumentele părţilor
52. Reclamanta a negat orice responsabilitate pentru evenimentele ce au avut loc în iulie 2009, în măsura în care procurorul care a decis transferul embrionilor ei la o clinică neautorizată, care a dus la refuzul ulterior al ANT de a-i permite să-şi recupereze şi transfere embrionii la o clinică specializată şi autorizată. Este obligaţia instituţiilor statului să conştientizeze că, odată transferaţi într-o locaţie neautorizată, embrionii ar trebui să rămână acolo, în conformitate cu normele europene şi naţionale în acest domeniu sensibil de prelucrare şi depozitare a ţesuturilor şi celulelor umane.
Reclamanta a susţinut, de asemenea, că lipsa comunicării sau chiar conflictul dintre instituţiile statului implicate în acest domeniu de expertiză nu i-au permis să-şi plaseze embrionii la o clinică specializată unde putea începe o nouă procedură FIV. Aceste conflicte adânceau situaţia delicată a reclamantei, având în vedere şi faptul că se apropia de vârsta de 45 ani şi, prin urmare, avea din ce în ce mai puţine şanse de reuşită a procedurii FIV.
53. Conform susţinerilor Guvernului, chiar presupunând că a existat vreo ingerinţă, în cauză, în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private, această ingerinţă era prescrisă de lege şi era necesară într-o societate democratică, vizând apărarea ordinii publice, în special prevenirea criminalităţii, protejarea sănătăţii şi a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi.
Mai mult, ingerinţa pretinsă era proporţională, pentru următoarele motive.
La început, reclamanta a fost cea care s-a plasat singură într-o situaţie riscantă folosind, în iunie 2008, serviciile unei clinici care nu era autorizată nici să realizeze proceduri FIV, nici să funcţioneze ca bancă de resurse genetice. În conformitate cu informaţiile furnizate de ANT, la momentul realizării procedurii FIV nici clinica S., nici reclamanta nu îndeplineau cerinţele legale şi medicale existente. Nu exista nicio informaţie în dosarul medical al reclamantei întocmit la clinica S. cu privire la colectarea respectivelor celule, originea lor, procedurile urmate ulterior şi nici alte date privind depozitarea embrionilor, etape obligatorii pentru procedura FIV. Clinica S. era singurul organism responsabil de păstrarea şi furnizarea de date privind trasabilitatea materialului genetic, informaţii fără de care nu putea avea loc nicio procedură medicală. În acest context, alegerea de către reclamantă a clinicii S. a făcut aplicabil principiul conform căruia nemo auditor propriam turpitudinem allegans.
Măsurile luate ulterior de autorităţi în legătură cu închiderea clinicii S. vizau să pună capăt unei activităţi care ridica suspiciuni cu privire la legalitatea şi siguranţa medicală. Chiar şi în acest context, interesele reclamantei s-au adaptat, în măsura în care cererea ei de recuperare a embrionilor a fost imediat admisă de procuror, decizie care nu a fost niciodată contestată de reclamantă.
B. Motivarea Curţii
54. Curtea constată, mai întâi, că părţile sunt de acord cu privire la aplicabilitatea art. 8 şi cu faptul că speţa priveşte dreptul reclamantei la respectarea vieţii private. Curtea este de acord că sintagma „viaţa privată” este un termen larg, ce cuprinde, inter alia, elemente privind dreptul la respectarea atât a deciziei de a avea un copil, cât şi a deciziei de a nu avea [a se vedea Evans împotriva Regatului Unit (MC), nr. 6339/05, pct. 71, CEDO 2007‑IV, şi A, B şi C împotriva Irlandei (MC), nr. 25579/05, pct. 212, 16 decembrie 2010] sau dreptul unui cuplu de a concepe un copil şi de a folosi în acest scop procrearea asistată medical, o astfel de alegere fiind în mod clar o exprimare a vieţii private şi de familie (a se vedea, S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 82).
55. Curtea arată că, în prezenta cauză, capetele de cerere au legătură, în special, cu refuzul ANT de a autoriza reclamanta să-şi transfere embrionii de la INML la o clinică specializată la alegerea acesteia, unde putea folosi respectivii embrioni la o procedură FIV. Motivul autorităţilor române pentru justificarea refuzului era că o astfel de autorizaţie ar încălca legislaţia europeană şi naţională cu privire la standardele de calitate şi siguranţă pentru prelucrarea şi depozitarea de ţesuturi şi celule umane.
În acest context, Curtea reiterează că, deşi obiectul art. 8 este, în principal, acela de a apăra persoanele particulare împotriva actelor arbitrare ale autorităţilor publice, acesta nu se limitează la a obliga statul să se abţină de la asemenea ingerinţe. Pe lângă acest angajament negativ fundamental, pot exista obligaţii pozitive inerente respectării efective a vieţii private sau de familie. Aceste obligaţii pot presupune adoptarea unor măsuri destinate să asigure respectarea vieţii private chiar şi în sfera relaţiilor dintre persoane particulare. Limitele dintre obligaţiile pozitive şi negative ale statului, conform art. 8, nu se pretează unei delimitări precise. Principiile aplicabile sunt totuşi similare. În special, în ambele situaţii trebuie avut în vedere atingerea echilibrului just între interesele concurente (a se vedea Evans, citată anterior, pct. 75).
Curtea va aborda prezenta cauză ca pe una ce implică o ingerinţă în dreptul reclamantei la respectarea vieţii private, având în vedere că, de fapt, autorităţile statului au împiedicat-o să-şi folosească embrionii, autorităţi care, la rândul lor, s-au bazat pe prevederile legale aplicabile în domeniu şi au stabilit unele cerinţele specifice şi stricte, care nu erau îndeplinite în cazul reclamantei. În orice caz, astfel cum s-a menţionat anterior, principiile aplicabile cu privire la justificarea în temeiul art. 8 § 2 sunt similare în linii mare pentru ambele abordări analitice adoptate (a se vedea S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 88).
56. Această ingerinţă va încălca art. 8 din Convenţie dacă nu poate fi justificată, în temeiul paragrafului 2 al art. 8, ca fiind „prevăzută de lege”, urmărind unul sau mai multe scopuri legitime şi fiind „necesară într-o societate democratică” pentru a atinge scopul sau scopurile respective.
1. Prevăzut de lege şi scopul legitim
57. Curtea consideră că măsura în discuţie, în special decizia procurorului luată în contextul procesului penal început împotriva clinicii S., de a institui sechestru asigurator asupra embrionilor şi a-i plasa „în custodie” într-o instituţie de stat, era conformă prevederilor art. 165 C. proc. pen. Măsura a fost luată cu aprobarea şi în cooperare cu Ministerul Sănătăţii (a se vedea, supra, pct. 23).
În acelaşi timp, măsura urmărea un scop legitim, în special prevenirea criminalităţii, protejarea sănătăţii şi principiilor morale şi apărarea drepturilor şi libertăţilor altora în contextul unei clinici ce funcţionează fără licenţa necesară în acest domeniu sensibil cum sunt procedurile de reproducere asistată. Scopul măsurii ca atare nu a fost disputat de către părţi, care şi-au concentrat argumentele pe necesitatea ingerinţei.
2. Necesar într-o societate democratică şi marja de apreciere relevantă
58. În acest sens, Curtea reiterează că, pentru a determina dacă măsurile luate erau „necesare într-o societate democratică”, trebuie să aibă în vedere dacă, în lumina întregii cauze, motivele invocate pentru a le justifica erau relevante şi suficiente în sensul art. 8 § 2 (a se vedea, printre multe alte autorităţi, P., C. şi S. împotriva Regatului Unit, nr. 56547/00, pct. 114, CEDO 2002-VI).
59. În cazurile rezultate din cereri individuale, sarcina Curţii nu este să revizuiască legislaţia sau practica relevantă în abstract; trebuie, în măsura posibilului, să se limiteze, fără să depăşească contextul general, la examinarea aspectelor ridicate de cauză [a se vedea Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 54, Seria A nr. 130]. În consecinţă, sarcina Curţii nu este să ţină locul autorităţilor naţionale competente în determinarea celei mai adecvate politici pentru reglementarea problemelor de procreare artificială, în ceea ce priveşte, în special, procedurile ce trebuie urmate sau a autorităţilor implicate şi în ce măsură, în special de când folosirea tratamentului FIV a generat şi continuă să genereze şi astăzi probleme morale şi etice sensibile pe un fundal al progreselor ştiinţifice şi medicale rapide. De aceea, în acest context, Curtea a considerat că trebuie acordată statului pârât o marjă largă de apreciere (a se vedea S.H. şi alţii împotriva Austriei, citată anterior, pct. 97). Marja statului se extinde, în principiu, atât la deciziile sale de a interveni în domeniu cât şi, odată ce a intervenit, la normele detaliate pe care le stabileşte pentru a ajunge la un echilibru între interesele publice şi private concurente (a se vedea Evans, citată anterior, pct. 82).
60. În consecinţă şi având în vedere circumstanţele acestei cauze, Curtea constată că nu s-a demonstrat că decizia procurorului de confisca materialul genetic găsit la clinica S. şi de a-l depozita la un custode (INML) a fost arbitrară sau iraţională.
Totuşi, efectele ulterioare pe care această măsură luată în contextul acţiunii penale iniţiate împotriva clinicii S. le-a avut asupra dreptului reclamantei la respectarea vieţii private au fost, astfel cum au subliniat instanţele naţionale, agravate de atitudinea obstructivă şi oscilatorie a ANT, care a dus la imposibilitatea reclamantei de a-şi transfera embrionii într-o clinică specializată în proceduri de reproducere asistată (a se vedea, supra, pct. 29-30).
61. Curtea constată totuşi că, în hotărârea din 17 mai 2011, cea mai înaltă instanţă din România a recunoscut în mod expres că reclamanta a suferit o încălcare a drepturilor ei prevăzute de art. 8 ca urmare a refuzului ANT de a permite un transfer de embrioni de la INML la o clinică specializată şi i-a oferit remedierea solicitată pentru această încălcare, şi anume ca embrionii să fie transferaţi într-o clinică specializată şi autorizată. Acest transfer a fost aprobat într-o perioadă relativ scurtă de timp de la pronunţarea hotărârii Înaltei Curţi şi, în consecinţă, embrionii reclamantei au fost transferaţi şi depozitaţi într-o clinică specializată, şi anume Direcţia de Reproducere Umană Asistată din cadrul Spitalului Clinic Dr. Panait Sârbu.
Rezultă că pretenţia iniţială a reclamantei, în sensul că îi era imposibil să-şi recupereze şi transfere embrionii de la INML, a rămas fără obiect în măsura în care autorităţile interne au luat şi implementat măsuri, deşi cu oarecare întârziere, pentru a asigura respectarea dreptului reclamantei la viaţa privată. În consecinţă, transferul solicitat de reclamantă a fost realizat şi embrionii au fost depozitaţi într-o clinică specializată şi autorizată.
62. Cea de-a doua pretenţie a reclamantei se referă la faptul că în noua clinică nu poate face o altă FIV din cauza experienţei neplăcute avute aici. Cu toate acestea, abţinându-se de la orice speculaţie în materie, care este în afara competenţei sale, dar având în vedere ultimele informaţii primite de la părţi (a se vedea, supra, pct. 34-38), Curtea consideră că nu s-a probat suficient faptul că reclamanta nu şi-a manifestat interesul în legătură cu procedura FIV dorită, astfel încât pretenţiile sale să fie susţinute în temeiul art. 8.
63. Prin urmare, având în vedere evoluţia situaţiei reclamantei, Curtea constată că nu s-a demonstrat că statul nu a reuşit să aducă la un just echilibru interesele concurente. În consecinţă, nu a fost încălcat dreptul reclamantei la respectarea vieţii private.
64. Prin urmare, nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
III. Art. 39 din Regulamentul Curţii
65. Având în vedere aceste concluzii, Curtea consideră că este necesar să ridice măsura provizorie indicată Guvernului României în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii (a se vedea, supra, pct. 4).
Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate,
1. Declară cererea admisibilă;
2. Hotărăşte că nu a fost încălcat art. 8 din Convenţie.
3. Hotărăşte să întrerupă măsura provizorie indicată Guvernului în temeiul art. 39 din Regulamentul Curţii.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 2 octombrie 2012, în temeiul art. 77 § 2 şi 3 din Regulamentul Curţii.
Santiago QuesadaJosep Casadevall
GrefierPreşedinte
Full & Egal Universal Law Academy