©Documentul a fost pus la dispoziţie cu sprijinul Institutului European din România” (). Permisiunea de a republica această traducere a fost acordată exclusiv în scopul includerii sale în baza de date HUDOC.
©The document was made available with the support of the European Institute of Romania (). Permission to re-publish this translation has been granted for the sole purpose of its inclusion in the Court’s database HUDOC.
CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI
SECȚIA A TREIA
CAUZA KOCHEROV ȘI SERGEYEVA ÎMPOTRIVA RUSIEI
(Cererea nr. 16899/13)
HOTĂRÂRE
STRASBOURG
29 martie 2016
DEFINITIVĂ
12.09.2016
Hotărârea a rămas definitivă în condițiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenție. Aceasta poate suferi modificări de formă.
În cauza Kocherov și Sergeyeva împotriva Rusiei,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secția a treia), reunită într-o cameră compusă din:
Luis López Guerra, președinte,
George Nicolaou,
Helen Keller,
Dmitry Dedov,
Branko Lubarda,
Pere Pastor Vilanova,
Alena Poláčková, judecători,
și Stephen Phillips, grefier de secție,
după ce a deliberat în camera de consiliu, la 1 martie 2016,
pronunță prezenta hotărâre, adoptată la aceeași dată:
PROCEDURA
1. La originea cauzei se află cererea nr. 16899/13 îndreptată împotriva Federației Ruse, prin care doi resortisanți ai acestui stat, domnul Vitaliy Mikhaylovich Kocherov și domnișoara Anna Vitalyevna Sergeyeva („reclamanții”, respectiv „reclamantul” și „reclamanta”), au sesizat Curtea la 17 ianuarie 2013 în temeiul art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”).
2. Reclamanții au fost reprezentați de domnul D. Bartenev, avocat în Sankt Petersburg. Guvernul rus („Guvernul”) a fost reprezentat de domnul G. Matyushkin, reprezentant al Guvernului rus la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
3. Reclamanții au susținut, în special, că dreptul lor la respectarea vieții de familie a fost încălcat prin limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei și că limitarea a fost discriminatorie deoarece a fost dispusă pe motivul dizabilității mintale a reclamantului. Reclamanții au invocat art. 8 și art. 14 din Convenție.
4. La 9 aprilie 2013, cererea a fost examinată cu prioritate, în conformitate cu art. 41 din Regulamentul Curții. La 19 decembrie 2013, cererea a fost comunicată Guvernului.
5. La 26 martie 2014, patru organizații neguvernamentale – International Disability Alliance, European Disability Forum, Inclusion International și Inclusion Europe – au fost autorizate să ia parte la audiere în calitate de terți (art. 36 § 2 din Convenție și art. 44 § 3 din Regulamentul Curții).
ÎN FAPT
I. CIRCUMSTANȚELE CAUZEI
6. Reclamanții s-au născut în 1966 și, respectiv, 2007 și locuiesc în Sankt Petersburg. Reclamantul este tatăl reclamantei.
A. Contextul cauzei
7. Reclamantul are o dizabilitate mintală ușoară. Între 1983 și ianuarie 2012 acesta a locuit în Centrul de Îngrijire și Asistență Nr. 1 din Sankt Petersburg („centrul de îngrijire”).
8. În 2007, reclamantul s-a căsătorit cu doamna N.S., care locuia în același centru de îngrijire și care era lipsită de capacitate juridică din cauza dizabilității mintale.
9. La 30 mai 2007, doamna N.S. a dat naștere reclamantei. La momentul respectiv, reclamantul nu a fost înregistrat ca tată al copilului. După o săptămână, reclamanta a fost internată în spital din cauza unei infecții contractate în timpul nașterii.
10. La 12 iulie 2007, reclamanta a fost plasată în Centrul de Plasament Nr. 3 din Sankt Petersburg („centrul de plasament”) în calitate de copil fără îngrijire părintească.
11. La 7 august 2007, reclamantul a obținut un nou certificat de naștere pentru reclamantă și a fost înregistrat ca tată al acesteia. Ulterior, reclamantul și-a dat consimțământul ca aceasta să rămână în centrul de plasament până când va putea să aibă grijă de ea. Pe durata șederii reclamantei în centru, reclamantul a păstrat periodic legătura cu aceasta. A vizitat-o periodic, a petrecut timp cu ea, a luat-o la plimbare și i-a cumpărat cărți, jucării și haine.
12. Printr-o hotărâre din 31 martie 2008, Judecătoria Districtului Dzerzhinskiy din Sankt Petersburg a refuzat să restabilească capacitatea juridică a doamnei N.S., în special în baza unui raport de examinare psihiatrică. Instanța a declarat că, printre altele, comportamentul ei prezenta o dispoziție conflictuală, agresivă și nepotrivită din punct de vedere emoțional.
13. La 24 septembrie 2008, căsătoria dintre reclamant și doamna N.S. a fost declarată nulă la cererea unui procuror pe motivul lipsei capacității juridice a doamnei N.S.
14. Ca urmare a unei acțiuni introduse de reclamant în nume propriu și în numele reclamantei, la 6 iunie 2011, Judecătoria Districtului Smolninskiy din Sankt Petersburg a dispus asigurarea unei locuințe sociale pentru reclamanți de către Consiliul Municipiului Sankt Petersburg. În noiembrie 2011 li s-a oferit un apartament în Sankt Petersburg.
15. În februarie 2012, pe baza unei evaluări medicale, reclamantul a fost externat din centrul de îngrijire și s-a mutat în apartament. De atunci locuiește acolo.
B. Procedura pentru limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului
1. Procedura în primă instanță
16. În noiembrie 2011, reclamantul a informat centrul de plasament despre intenția sa de a o lua pe reclamantă în îngrijirea sa de îndată ce era externat din centrul de îngrijire și se muta în apartament.
17. La o dată nespecificată, centrul de plasament a solicitat Judecătoriei Districtului Frunzenskiy din Sankt Petersburg („Judecătoria”) limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei. Centrul de plasament a precizat că „reclamantul nu o mai luase pe fată din centrul de plasament ca să o crească în familia sa, iar acum intenționa să o crească singur”. În opinia centrului de plasament, nu era recomandabil ca fetița să fie lăsată în îngrijirea părinților deoarece mama era lipsită de capacitate juridică și reprezenta astfel un pericol pentru viața și sănătatea fetei, iar tatăl nu își putea exercita pe deplin autoritatea părintească din cauza dizabilității mintale. În plus, centrul de plasament a argumentat, făcând trimitere la informațiile furnizate de personalul său (a se vedea infra, pct. 18), că în acel moment ar fi foarte stresant ca reclamanta să fie transferată în familia părinților.
a) Înscrisuri
18. În cadrul procedurii în fața judecătoriei, centrul de plasament a prezentat rapoarte nedatate, întocmite de personalul său. S-a precizat că reclamanta avea dificultăți în comunicarea cu părinții ei și că simțea teamă, anxietate și stres emoțional în prezența lor.
19. Reclamantul a invocat următoarele înscrisuri.
20. În certificatul din 24 decembrie 2009, centrul de plasament a menționat că reclamanta era în îngrijirea lor și că reclamantul și doamna N.S. o vizitau regulat.
21. În certificatul din 26 mai 2011, o agenție locală de încredințare și tutelă a confirmat că reclamanta era temporar rezidentă în centrul de plasament, la cererea reclamantului, până la acordarea unei locuințe sociale, și că a vizitat-o acolo.
22. Un raport din 10 octombrie 2011 al unui grup de experți conținea rezultatele unei examinări medico-legale psihiatrice a reclamantului, care fusese efectuată în scopul de a stabili dacă acesta ar putea fi externat din centrul de îngrijire și să își crească fiica. Raportul l-a descris ca o persoană care avea obiective, orientată spre atingerea lor, sociabilă, cu inteligență redusă. Potrivit raportului, reclamantul era bine prezentat, se angaja cu ușurință în conversație și știa să citească, să scrie și să efectueze calcule aritmetice. Era capabil să gătească și păstra curățenia și ordinea în camera sa din centrul de îngrijire. Raportul a mai menționat că acesta vorbea despre fiica sa cu afecțiune și dragoste, prezenta cu mândrie „realizările” ei, arăta hainele și jucăriile cumpărate pentru ea și o vizita periodic. Reclamantul intenționa să o ia acasă de îndată ce primea locuința socială. De asemenea, raportul a menționat că, pe parcursul șederii sale la centrul de îngrijire, reclamantul a lucrat acolo și a economisit bani în decurs de mai mulți ani; prin urmare, acesta avea posibilitatea să își sprijine fiica financiar. Raportul a concluzionat că reclamantul putea fi externat din centrul de îngrijire și că starea lui de sănătate îi permitea să își exercite pe deplin autoritatea părintească.
23. Raportul din 8 februarie 2012 al autorității de încredințare și tutelă a descris condițiile de trai din locuința reclamantului ca fiind potrivite pentru fiica sa. Raportul a precizat în special că apartamentul a fost recent renovat, era curat și luminos, avea toate mobilele și aparatele de uz casnic necesare și avea un loc de dormit pentru copil cu lenjerie de pat curată. Existau jucării și cărți potrivite pentru vârsta ei, precum și haine potrivite pentru sezon. De asemenea, exista un birou separat pentru copil.
24. O scrisoare din 14 februarie 2012 din partea centrului de îngrijire către judecătorie a confirmat din nou că reclamantul o vizita periodic pe reclamantă la centrul de plasament, că a cumpărat haine pentru ea și că a discutat cu conducerea centrului de îngrijire pașii pe care i-ar putea face pe cont propriu pentru a se asigura că fata beneficiază de bună creștere, sprijin financiar, îngrijire medicală și educație. La încheierea contractului de închiriere pentru locuința socială repartizată, reclamantul a aflat pe cont propriu ce documente îi trebuiau ca să o înscrie pe fată la grădiniță, a strâns aceste documente și a înscris-o pe o listă de așteptare pentru un loc. Scrisoarea menționa, de asemenea, că examinarea medicală a reclamantului nu a pus în lumină nimic potrivnic creșterii reclamantei de către acesta; era o persoană bine organizată și de încredere, cu planuri de viață realiste și o atitudine responsabilă față de munca și obligațiile sale. Starea sa psihiatrică era stabilă; nu arăta semne de agresiune față de alții sau instabilitate emoțională și nu avea nevoie de niciun tratament medical.
b) Observațiile orale și declarațiile martorilor
25. În cadrul ședinței în fața judecătoriei, reprezentantul reclamantului a contestat acțiunea centrului de plasament ca fiind neîntemeiată și discriminatorie deoarece se baza pe faptul că reclamantul avea o dizabilitate intelectuală. Acesta a argumentat, referindu-se la probele prezentate (a se vedea supra, pct. 20-24), că reclamantul era pe deplin capabil să-și exercite autoritatea părintească și să aibă grijă de fiica sa. Avocatul a subliniat că reclamantul fusese recent externat din centrul de îngrijire și locuia într-un apartament separat, unde condițiile erau adecvate și potrivite pentru ca reclamanta să locuiască acolo. Astfel, avocatul reclamantului a insistat ca reclamanta să fie transferată în îngrijirea acestuia. Avocatul a susținut că transferul putea fi realizat treptat, pentru a permite fetei să se acomodeze cu schimbările din viața sa, în timp ce agențiile competente de asistență socială ar putea să îi acorde reclamantului asistență în exercitarea autorității părintești și să monitorizeze familia și, în special, viața și educația reclamantei.
26. Reprezentanții centrului de plasament (directorul și medicul responsabil de tratamentul reclamantei) și-au menținut solicitările, argumentând că transferarea fetei în îngrijirea reclamantului era prematură. Aceștia au afirmat, în special, că reclamantul avea o dizabilitate mintală și a trăit toată viața într-o instituție de specialitate închisă; prin urmare, nu era capabil să asigure îngrijirea igienică adecvată a fetei sau dezvoltarea adecvată a acesteia; totodată era imposibilă încredințarea unei astfel de îngrijiri mamei reclamantei, deoarece aceasta era lipsită de capacitate juridică. Reprezentanții centrului de plasament au afirmat, de asemenea, că încercările reclamantului de a comunica cu reclamanta au arătat clar că nu exista niciun contact între ei. Reprezentanții au adăugat că atunci când reclamantei i s-a spus pentru prima dată că ar putea fi transferată în îngrijirea tatălui ei, aceasta s-a stresat și s-a speriat, fiindu-i frică să se apropie de el; mai târziu, când și-a dat seama că va rămâne în centrul de plasament, temerile ei au dispărut. Aceștia au afirmat, de asemenea, că, în momentul respectiv teama reclamantei față de părinții ei trecuse și că încetase să se teamă că va locui împreună cu familia.
27. Un reprezentant al autorității locale de încredințare și tutelă și un procuror au susținut cererea centrului de plasament, argumentând că, având în vedere diagnosticul reclamantului și faptul că partenera sa – doamna N.S. nu avea capacitate juridică, transferul reclamantei în îngrijirea lor nu era sigur și că doi părinți cu dizabilități mintale nu ar fi fost capabili să asigure dezvoltarea armonioasă a fetei.
28. Judecătoria a ascultat-o și pe doamna O., angajată în centrul de îngrijire, care a afirmat că, în timpul petrecut în centru reclamantul a locuit independent, într-o cameră separată, pe care a ținut-o în ordine. Acesta își cumpăra mâncare și își prepara mesele de unul singur, fiind în măsură să ia medicamentele prescrise fără supraveghere dacă i se dădeau instrucțiuni clare. A lucrat cu jumătate de normă la centru, ajutând la îngrijirea pacienților de aici, și a reușit întotdeauna să fie în relații bune cu pacienții și rudele acestora. A avut permisiune de liberă ieșire din centrul de îngrijire și a lucrat cu fracțiune de normă în afara centrului; la un moment dat, el și doamna N.S. au locuit o vreme în casa rudelor acesteia, după care s-au întors în centrul de îngrijire. Doamna O. și-a exprimat certitudinea că reclamantul ar fi pe deplin capabil de îndeplinirea îndatoririlor părintești și de îngrijirea reclamantei.
c) Hotărârea din 20 martie 2012
29. La 20 martie 2012, judecătoria a examinat cererea centrului de plasament. Instanța a observat, în special, că reclamantul și doamna N.S. au făcut vizite periodice la reclamantă în centrul de plasament și au încercat să comunice cu ea în prezența asistenților sociali, precum și că reclamantul a obținut pentru ea un certificat de asigurare obligatorie de sănătate. Instanța s-a referit, de asemenea, la raportul din 8 februarie 2012 privind condițiile de trai ale reclamantului și a observat, mai exact, că reclamantul a efectuat reparații în apartamentul care i-a fost repartizat, a aranjat o cameră pentru copil și a înregistrat-o pe reclamantă la adresa respectivă.
30. Judecătoria a mai constatat că, dacă ar respinge cererea centrului de plasament pentru limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului, acesta din urmă ar fi îndreptățit să își ia fiica în îngrijire. Cu toate acestea, instanța a considerat că în acel moment transferul ar fi „indezirabil” deoarece nu ar fi în interesul superior al copilului. Referitor la rapoartele angajaților centrului de plasament (a se vedea supra, pct. 18) și declarațiile similare făcute de reprezentanții centrului de plasament în ședință (a se vedea supra, pct. 26), instanța a observat că, în prezent, fata era neliniștită în prezența părinților și întâmpina dificultăți în comunicarea cu aceștia. Instanța a considerat astfel că „ar fi stresant pentru minoră să fie plasată în familia părinților săi, cu care nu mai locuise niciodată și cu care până în prezent nu avusese șansa să se obișnuiască”.
31. Judecătoria a mai observat că reclamantul a trăit, încă din copilărie, în instituții publice specializate pentru persoane cu dizabilități mintale și nu avea abilități și experiență pentru creșterea și îngrijirea copiilor. Având în vedere că abia în 2012 a plecat din centru și a început să trăiască pe cont propriu, instanța a considerat că intenția sa de a-și crește singur fiica era prematură.
32. Instanța a observat, de asemenea, că mama biologică a fetei avea acces liber la locuința reclamantului și a reținut că în prezent aceasta era lipsită de capacitate juridică. În continuare, a reținut că „nu are probe suficiente și fiabile că ar fi în siguranță pentru minoră să rămână cu părinții săi, inclusiv mama sa lipsită de capacitate juridică”.
33. Judecătoria s-a referit de asemenea la dizabilitatea mintală a reclamantului și a reținut că „în prezent nu există probe fiabile care să arate că ar fi în siguranță pentru minoră să trăiască cu el”. În acest sens, instanța a reținut că diagnosticul medical al reclamantului și gradul său de dizabilitate îl fac neeligibil pentru a solicita adoptarea unui copil.
34. În cele din urmă, instanța a observat că venitul lunar al reclamantului era de 15 000 ruble rusești (RUB), deși salariul minim lunar era de 6 910,90 RUB pentru un adult și de 5 461,39 RUB pentru un copil. Întrucât reclamantul avea de plătit facturile la utilități și, din când în când, medicamentele, printre care unele chiar costisitoare, instanța a considerat că în acel moment acesta nu ar fi capabil să acorde sprijin financiar corespunzător fiicei sale.
35. Judecătoria a făcut trimitere apoi la art. 73 din Codul familiei și a admis cererea centrului de plasament. Instanța a limitat, temporar, exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei. Instanța a adăugat că, în temeiul art. 76 din același cod, reclamantul avea posibilitatea să solicite instanței încetarea limitării exercitării drepturilor părintești, dacă motivele pentru aplicarea măsurii limitării nu mai existau.
2. C. Procedura în apel
36. Reclamantul a declarat apel împotriva hotărârii din 20 martie 2012 la Tribunalul Sankt Petersburg („tribunalul”).
37. Referitor la primul argument al judecătoriei (a se vedea supra, pct. 30), reclamantul a susținut că oricum ar fi stresant pentru copil, care petrecuse 4 ani în centrul de plasament, să înceapă să locuiască în altă parte, de exemplu împreună cu o familie adoptivă. În ceea ce privește referirea centrului de plasament la anxietatea fetiței în prezența părinților, reclamantul a susținut că rapoartele întocmite în acest scop de angajații centrului (a se vedea supra, pct. 18) nu erau de actualitate și nu puteau servi ca bază pentru constatarea instanței, întrucât în fața judecătoriei reprezentanții centrului de plasament au confirmat că reclamanta nu se mai temea de părinții săi ori că va fi plasată în îngrijirea reclamantului (a se vedea supra, pct. 26).
38. Reclamantul a argumentat, de asemenea, că, în măsura în care judecătoria se bazase pe faptul că acesta locuise în centrul de îngrijire pentru o perioadă îndelungată, șederea anterioară sau actuală a unui părinte într-o instituție specializată, nu exista niciun astfel de motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești în Codul familiei din Rusia. Mai mult, legea nu obliga părinții biologici să facă dovada abilității de a crește copiii sau a competenței lor de menaj ca o condiție prealabilă pentru exercitarea autorității părintești.
39. Reclamantul a accentuat în continuare, referindu-se la argumentul judecătoriei în acest sens, că faptul că mama fetei era lipsită de capacitate juridică nu avea relevanță în cauza sa. Lipsa capacității juridice era un statut formal și nu însemna că persoana era periculoasă pentru ceilalți. În orice caz, sănătatea mintală a mamei copilului nu putea servi ca bază pentru a limita exercitarea drepturilor sale părintești în privința fiicei sale. Acesta a susținut, de asemenea, că, în timpul șederii reclamantei în centrul de plasament, mamei i s-a permis să o viziteze.
40. Reclamantul a mai susținut că judecătoria nu avea la dispoziție nicio dovadă că el reprezenta un pericol pentru fiica sa. Dimpotrivă, raportul medical relevant întocmit de experții din centrul de îngrijire, care l-au observat timp de mulți ani pe reclamant, a arătat că starea sa mintală nu i-a afectat capacitatea de a-și îndeplini îndatoririle părintești (a se vedea supra, pct. 22).
41. În sfârșit, reclamantul a susținut că judecătoria a greșit când i-a calculat venitul, care de fapt depășea venitul de subzistență la nivelul Sankt Petersburgului. Referindu-se la hotărârea Curții în cauza Saviny împotriva Ucrainei (nr. 39948/06, 18 decembrie 2008) și dispozițiile relevante din Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, acesta a mai susținut că venitul său nu poate fi un element decisiv în decizia de limitare a exercitării drepturilor părintești.
42. În observațiile sale orale în fața tribunalului, reclamantul a susținut că, dacă ar fi respinsă cererea centrului de plasament, transferul reclamantei în îngrijirea sa s-ar putea face treptat pentru a-i permite să se adapteze, din punct de vedere psihologic, la noua sa viață în familie.
43. La 17 iulie 2012, tribunalul a menținut, în apel, hotărârea din 20 martie 2012. Instanța a reiterat raționamentul și concluziile judecătoriei, arătând că acestea erau corecte și reflectau exact circumstanțele de fapt ale cauzei. Instanța de apel a considerat că reclamantul „nu a prezentat probe convingătoare care să dovedească absența unui risc real pentru viața, sănătatea și educația adecvată a reclamantei” în cazul transferului acesteia în îngrijirea tatălui său. De asemenea, instanța a observat că reclamantul nu era împiedicat să solicite anularea limitării exercitării drepturilor părintești în viitor, în cazul în care circumstanțele relevante se vor schimba.
44. La 31 ianuarie 2013, un judecător de la Tribunalul Sankt Petersburg a respins, fără să examineze cauza pe fond, recursul în casație declarat de reclamant împotriva hotărârilor judecătorești din 20 martie și 17 iulie 2012, motivând că acesta nu anexase o copie legalizată a hotărârii din 20 martie 2012. Acesta nu a încercat să continue acțiunea de recurs în casație.
C. Evoluția ulterioară
45. După ce prezenta cerere a fost comunicată Guvernului pârât, acesta din urmă a transmis informații despre evoluția faptelor cauzei.
46. În special, prin hotărârea judecătorească din 20 septembrie 2012, Judecătoria Districtului Zelenogorskiy din Sankt-Petersburg i-a restabilit doamnei N.S. capacitatea juridică, în baza unui raport psihiatric. Hotărârea a intrat în vigoare la 25 octombrie 2012.
47. La 15 noiembrie 2012, reclamantul s-a recăsătorit cu doamna N.S.
48. Printr-o ordonanță din 9 ianuarie 2013, centrul de plasament a stabilit reguli privind programul de vizită. Potrivit Guvernului, în baza acestei ordonanțe, reclamantul i-a făcut vizite periodice și fără restricții reclamantei în centru.
49. La o dată nespecificată, reclamantul a introdus o acțiune civilă împotriva centrului de plasament la Judecătoria Sankt-Petersburg, în vederea ridicării măsurii de limitare a exercitării drepturilor părintești în privința reclamantei. Acesta a susținut, în special, că unul dintre motivele aplicării acestei limitări l-au constituit anxietatea și teama pe care reclamanta le simțea în prezența sa și lipsa dorinței de a locui cu el. A subliniat că în prezent reclamanta nu se mai temea de părinți, a dezvoltat o atitudine afectivă față de el, îl considera drept tată și era gata să locuiască cu el. A mai subliniat că, din februarie 2012, locuia pe cont propriu și avea în grijă o gospodărie; de asemenea, era angajat și avea un venit stabil. A susținut, de asemenea, că recent fusese restabilită capacitatea juridică a mamei reclamantei, doamna N.S. Prin urmare, în opinia reclamantului, nu exista niciun motiv pentru menținerea limitării exercitării drepturilor părintești în privința reclamantei care să îl împiedice să o ia din centrul de plasament.
50. Un reprezentant al centrului de plasament a confirmat în instanță că reclamantul o vizita periodic pe reclamantă, că s-au format legături emoționale strânse între cei doi și că fetei îi era dor de tatăl său când acesta pleca. În consecință, acesta era de părere că ar fi în interesul reclamantei să se ridice limitarea privind autoritatea părintească a reclamantului, iar reclamanta să fie transferată în îngrijirea acestuia. Reprezentanții a două autorități locale de încredințare și tutelă, precum și un procuror au susținut cererea reclamantului.
51. La 8 aprilie 2013, judecătoria a pronunțat o hotărâre. A luat în considerare argumentele părților și a observat, așa cum a susținut un reprezentant al centrului de plasament, că reclamantul și reclamanta au dezvoltat legături afective strânse, că în prezent fata se simțea în largul său și era calmă în prezența tatălui său și că îi ducea dorul de fiecare dată când acesta pleca de la centrul de plasament. De asemenea, aceasta a observat că începând din februarie 2012, reclamantul locuia independent într-un apartament separat, unde era înregistrată și reclamanta. Instanța a reținut că erau condiții bune și potrivite pentru ca reclamanta să locuiască acolo. De asemenea, a ținut seama de faptul că reclamantul era angajat și a primit evaluări pozitive de la locul de muncă și de la locul de domiciliu.
52. Judecătoria a reținut, de asemenea, că reclamantul avea un venit lunar stabil, de aproximativ 19 000 RUB. Venitul de subzistență fiind de 7 352 RUB pentru un adult cu vârstă de muncă și 5 802,50 RUB pentru un copil, instanța a considerat că reclamantul era pe deplin capabil să ofere reclamantei un sprijin financiar adecvat. Instanța a mai reținut că doamna N.S., care avea liber acces la locuința reclamantului, își redobândise capacitatea juridică între timp și că reclamantul a prezentat el însuși un raport medical din 5 martie 2013 care confirma că este pe deplin capabil să aibă grijă de copilul său.
53. Prin urmare, judecătoria a concluzionat că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului nu mai era justificată deoarece motivele care au stat la baza hotărârii sale anterioare din 12 martie 2012 nu mai erau valabile. Făcând trimitere la art. 76 din Codul familiei din Rusia, instanța a admis astfel cererea reclamantului și a dispus încetarea limitării exercitării drepturilor sale părintești în privința reclamantei și transferarea acesteia în îngrijirea sa. Hotărârea nu a fost atacată și a devenit executorie la 17 mai 2013.
54. La 20 mai 2013, reclamantul a luat-o pe reclamantă de la centrul de plasament la domiciliul său, unde locuiește de atunci.
II. DREPTUL INTERN RELEVANT
55. La 9 decembrie 2010, părțile relevante din Codul de procedură civilă al Rusiei referitoare la revizuirea hotărârilor pronunțate de instanțele de prim grad au fost modificate prin Legea federală nr. 353-FZ, cu efect de la 1 ianuarie 2012. Art. 376 din Codul de procedură civilă prevede că hotărârile pronunțate de instanțele de drept comun pot fi atacate cu recurs în casație în termen de 6 luni de la data la care dobândesc forță juridică obligatorie.
56. Părțile relevante ale Codului familiei din Rusia din 1995 prevăd următoarele:
Art. 73: Limitarea exercitării drepturilor părintești
„1. O instanță poate, în interesul copilului, să decidă să îl îndepărteze de părinții săi (sau unul din ei), fără a-i lipsi de exercițiul autorității părintești (o limitare a exercitării drepturilor părintești).
2. O limitare a exercitării drepturilor părintești este permisă atunci când șederea copilului cu părinții săi (sau unul din ei) este periculoasă pentru copil din cauza unor circumstanțe care nu se află sub controlul părinților (sau al unuia din aceștia), cum ar fi afecțiune psihică sau altă boală cronică, o combinație de circumstanțe dificile și altele.
Limitarea exercitării drepturilor părintești este posibilă și în cazurile în care șederea unui copil cu părinții săi (sau unul din ei) este periculoasă pentru copil din cauza comportamentului lor, dar nu s-au găsit motive suficiente pentru decăderea din exercițiul drepturilor părintești a părinților (sau a unuia din ei). În cazul în care părinții (sau unul din ei) nu își schimbă comportamentul, autoritatea de încredințare și tutelă are obligația de a face cerere pentru decăderea din exercițiul drepturilor părintești în termen de 6 luni de la hotărârea judecătorească de limitare a exercitării drepturilor părintești. Acționând în interesul copilului, autoritatea poate depune cererea înainte de termenul respectiv [...]”
Art. 74: Consecințele unei limitări a exercitării drepturilor părintești
„1. Părinții a căror exercitare a drepturilor părintești a fost limitată de instanță pierd dreptul de a-și crește copilul și dreptul la privilegiile și alocațiile de stat acordate cetățenilor cu copii.
2. O limitare a exercitării drepturilor părintești nu scutește părinții de obligația lor de a asigura întreținere copilului.
3. Un copil ai cărui părinți au (sau al cărui părinte are) limitată exercitarea drepturilor părintești își păstrează dreptul de proprietate asupra oricărei locuințe sau dreptul de folosință [asupra acesteia], precum și drepturile de proprietate bazate pe rudenia sa cu părinții săi și alte rude, inclusiv drepturile de moștenire.
4. Dacă exercitarea drepturilor părintești ale ambilor părinți a fost limitată, copilul va fi plasat în grija autorității de încredințare și tutelă.”
Art. 75: Legăturile copilului cu părinții a căror exercitare a drepturilor părintești a fost limitată de instanță
„Părinții a căror exercitare a drepturilor părintești a fost limitată de instanță pot păstra legături cu copilul dacă nu au niciun efect negativ asupra sa. Legăturile sunt permise cu consimțământul autorității de încredințare și tutelă, al tutorelui copilului, părinților săi adoptivi sau al conducerii instituției în a cărei îngrijire este plasat copilul.”
Art. 76: Încetarea limitării exercitării drepturilor părintești
„1. Dacă au încetat motivele pentru limitarea exercitării drepturilor părintești ale unuia sau ambilor părinți, instanța poate, la cererea părinților (sau a unuia din ei), să decidă înapoierea copilului părintelui sau părinților și încetarea limitărilor prevăzute la art. 74 din prezentul cod.
2. Instanța poate să respingă cererea, luând în considerare opinia copilului în această privință, dacă înapoierea copilului la părinte sau părinți nu este în interesul său [...]”
III. INSTRUMENTE DE DREPT INTERNAȚIONAL
A. Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 13 decembrie 2006 (Rezoluția A/RES/61/106)
57. Convenția a intrat în vigoare la 3 mai 2008. A fost ratificată de Rusia la 25 septembrie 2012. Pasajele relevante din convenție prevăd următoarele:
ARTICOLUL 5
Egalitatea și nediscriminarea
„1. Statele părți recunosc faptul că toate persoanele sunt egale în fața legii și sub incidența legii și au dreptul fără niciun fel de discriminare la protecție egală și la beneficiu egal al legii.
2. Statele părți vor interzice toate tipurile de discriminare pe criterii de dizabilitate și vor garanta tuturor persoanelor cu dizabilități protecție juridică egală și efectivă împotriva discriminării de orice fel.
3. Pentru a promova egalitatea și a elimina discriminarea, statele părți vor lua toate măsurile adecvate pentru a se asigura adaptarea rezonabilă.
4. Măsurile specifice care sunt necesare pentru a accelera sau obține egalitatea de facto a persoanelor cu dizabilități nu vor fi considerate o discriminare potrivit prezentei convenții.
ARTICOLUL 23
Respectul pentru cămin și familie
„1. Statele părți vor lua măsuri eficiente și adecvate pentru a elimina discriminarea împotriva persoanelor cu dizabilități în toate chestiunile referitoare la căsătorie, familie, statutul de părinte și relațiile interpersonale, în condiții de egalitate cu ceilalți, astfel încât să asigure:recunoașterea dreptului tuturor persoanelor cu dizabilități care sunt la vârsta căsătoriei de a întemeia o familie în baza consimțământului liber și deplin al viitorilor soți;recunoașterea dreptului persoanelor cu dizabilități de a decide liber și responsabil asupra numărului de copii și a intervalului dintre nașteri și dreptului de a avea acces la informații corespunzătoare vârstei, la educație referitoare la reproducere și planificare familială și la mijloacele necesare care le oferă posibilitatea de a-și exercita aceste drepturi;persoanele cu dizabilități, inclusiv copiii, își controlează fertilitatea în condiții de egalitate cu ceilalți.
2. Statele părți vor asigura respectarea drepturilor și responsabilităților persoanelor cu dizabilități în legătură cu tutela, custodia, curatela, adopția copiilor sau altele asemenea, atunci când aceste concepte există în legislația națională; în toate cazurile va avea prioritate interesul superior al copilului. Statele părți vor acorda asistență adecvată persoanelor cu dizabilități în îndeplinirea responsabilităților care le revin în creșterea copiilor lor.
[...]
4. Statele părți se vor asigura că un copil nu va fi separat de părinții lui împotriva voinței sale, exceptând cazul în care autoritățile competente, în urma unui control judiciar, stabilesc, în conformitate cu legea și procedurile în vigoare, că această separare este necesară în interesul superior al copilului. Copilul nu va fi separat în niciun caz de părinți pe criterii de dizabilitate, fie a copilului, fie a unuia sau ambilor părinți.
[...]”
A. Convenția cu privire la drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 (Rezoluția 44/25)
58. Părțile relevante ale convenției prevăd următoarele:
Articolul 3
„1. În toate acțiunile care privesc copiii, întreprinse de instituțiile de asistență socială publice sau private, de instanțele judecătorești, autoritățile administrative sau de organele legislative, interesele copilului vor prevala.
[...]”
Articolul 9
„1. Statele părți vor veghea ca nici un copil să nu fie separat de părinții săi împotriva voinței acestora, exceptând situația în care autoritățile competente decid, sub rezerva revizuirii judiciare și cu respectarea legilor și a procedurilor aplicabile, că această separare este în interesul suprem al copilului. [...]
2. În toate cazurile prevăzute la paragraful 1 din prezentul articol toate părțile interesate trebuie să aibă posibilitatea de a participa la dezbateri și de a-și face cunoscute punctele de vedere.
[...]”
ÎN DREPT
59. Curtea se va ocupa de aspectele preliminare ale cauzei înainte de a examina capetele de cerere formulate de reclamanți cu privire la pretinsa limitare nejustificată și discriminatorie a exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei.
I. EXCEPȚIILE RIDICATE DE GUVERN CU PRIVIRE LA ADMISIBILITATEA CERERII
A. Respectarea termenului de 6 luni
60. Guvernul a susținut că prezenta cerere a fost depusă după împlinirea termenului de 6 luni prevăzut la art. 35 § 1 din Convenție. Acesta a argumentat că hotărârea definitivă în cazul reclamanților fusese pronunțată de Tribunalul Sankt Petersburg la 17 iulie 2012 și că termenul a început să curgă de la acea dată. Depunând cererea la 17 ianuarie 2013, reclamanții au depășit termenul cu o zi.
61. Reclamanții au contestat argumentul Guvernului. Aceștia au susținut că, potrivit jurisprudenței consacrate a Curții, termenul de 6 luni a început să curgă din ziua următoare datei la care hotărârea definitivă a fost pronunțată public sau la care reclamantul ori reprezentantul său au fost informați despre aceasta. Având în vedere că hotărârea definitivă a fost pronunțată de Tribunalul Sankt Petersburg la 17 iulie 2012, termenul de depunere a cererii a început să curgă la 18 iulie 2012 și s-a împlinit la 17 ianuarie 2013, data la care prezenta cerere a fost trimisă. Prin urmare, reclamanții au insistat că au respectat regula celor 6 luni.
62. Curtea observă că, pentru calcularea perioadei de 6 luni, ambele părți s-au raportat la hotărârea Tribunalului Sankt Petersburg din 17 iulie 2012 ca fiind „definitivă” în sensul art. 35 § 1 din Convenție. Aceștia nu au fost însă de acord cu privire la data exactă la care a început să curgă termenul. Curtea reiterează în această privință că data pronunțării hotărârii interne definitive nu este inclusă în termenul de 6 luni menționat la art. 35 § 1 din Convenție. Termenul începe să curgă în ziua următoare datei la care hotărârea definitivă a fost pronunțată oral în public sau la care reclamantul ori reprezentantul său a fost informat despre aceasta și se împlinește după 6 luni calendaristice, indiferent de durata efectivă a respectivelor luni calendaristice [a se vedea, printre alte hotărâri, Nelson împotriva Regatului Unit, nr. 74961/01, pct. 12-13, 1 aprilie 2008; Otto împotriva Germaniei (dec.), nr. 21425/06, 10 noiembrie 2009; și Bajsultanov împotriva Austriei, nr. 54131/10, pct. 53-54, 12 iunie 2012]. Prin urmare, Curtea admite argumentul reclamanților potrivit căruia termenul de 6 luni în prezenta cauză a început să curgă la 18 iulie 2012 și s-a împlinit la 17 ianuarie 2013, data trimiterii prezentei cereri.
63. Curtea are certitudinea că cererea a fost depusă la Curte în termenul de 6 luni. Prin urmare, excepția relevantă ridicată de Guvern trebuie respinsă.
B. Epuizarea căilor de atac interne
64. Într-un memorandum suplimentar, Guvernul a subliniat că o lege federală din 9 decembrie 2010 a modificat Codul de procedură civilă al Rusiei, instituind trei grade de jurisdicție pentru examinarea unei cauze civile. În special, s-a introdus o nouă procedură de apel cu privire la hotărârile instanțelor de prim grad care nu au devenit obligatorii. În plus, o procedură de revizuire a hotărârilor care au rămas definitive a fost împărțită în procedura recursului în casație și procedura de revizuire-control. Guvernul a insistat că cele două proceduri erau efective în sensul art. 35 § 1 din Convenție, astfel încât reclamanții ar fi trebuit să facă uz de acestea înainte de a se adresa Curții. Acesta a mai subliniat că recursul în casație declarat de reclamant împotriva hotărârii din 20 martie 2012, menținută în apel la 17 iulie 2012, a fost respins fără examinare la 31 ianuarie 2013 deoarece nu îndeplinea anumite cerințe formale. Acesta a susținut că, urmare a faptului că nu a continuat procedura de recurs în casație, reclamantul nu a epuizat căile de atac interne efective pe care le avea la dispoziție.
65. Curtea reiterează că regula de epuizare a căilor de atac interne, menționată la art. 35 § 1 din Convenție, îi obligă pe cei care intenționează să introducă o cauză împotriva unui stat să utilizeze mai întâi căile de atac prevăzute de ordinea juridică internă, permițând astfel statelor să soluționeze chestiunea în cadrul propriilor ordini juridice, înainte de a fi obligate să răspundă pentru faptele lor în fața unui organism internațional. Pentru a respecta regula, reclamanții ar trebui să utilizeze, în mod normal, căi de atac disponibile și suficiente pentru a permite repararea încălcărilor invocate [a se vedea, printre alte hotărâri, Selmouni împotriva Franței (MC), nr. 25803/94, pct. 74, CEDO 1999-V].
66. În cazul Rusiei, Curtea a statuat în mod constant că acea cale de atac care trebuie epuizată în ultimă instanță înainte de depunerea unei cereri la Curte este apelul introdus la o instanță regională și că reclamanții nu sunt obligați să sesizeze instanțele superioare în vederea reexaminării cauzelor lor prin procedura de revizuire-control, care constituie o cale de atac extraordinară [a se vedea Tumilovici împotriva Rusiei (dec.), nr. 47033/99, 22 iunie 1999; Denisov împotriva Rusiei (dec.), nr. 33408/03, 6 mai 2004; și Martynets împotriva Rusiei (dec.), nr. 29612/09, 5 noiembrie 2009]. Abia recent, după modificările legislative care au reformat procedura civilă din Rusia începând cu 1 ianuarie 2012, Curtea a statuat că noua procedură de casație nu mai era marcată de incertitudinea existentă anterior și că orice persoană care intenționa să depună o cerere referitoare la încălcarea drepturilor sale prevăzute de Convenție ar trebui să utilizeze mai întâi căile de atac oferite de noua procedură de casație, inclusiv un al doilea recurs în casație la Curtea Supremă a Rusiei [a se vedea Abramyan și alții împotriva Rusiei (dec.), nr. 38951/13 și 59611/13, pct. 76-96, 12 mai 2015]. În schimb, Curtea a reafirmat abordarea sa consecventă față de procedura de revizuire-control, pe care nu o considera o cale de atac efectivă ce trebuie epuizată (ibid., pct. 102).
67. Cu toate acestea, se observă că problema epuizării sau neepuizării căilor de atac interne se rezolvă, de obicei, prin raportare la data la care cererea a fost depusă la Curte [a se vedea Shalya împotriva Rusiei, nr. 27335/13, pct. 16, 13 noiembrie 2014; și Baumann împotriva Franței, nr. 33592/96, pct. 47, CEDO 2001-V (extrase)]. În cazurile în care eficacitatea unei anumite căi de atac a fost recunoscută prin jurisprudența Curții ulterior introducerii unei cereri, Curtea a considerat că este disproporționat să solicite reclamanților să utilizeze acea cale de atac la mult timp după ce și-au depus cererile la Curte, mai ales după împlinirea termenului pentru utilizarea acelei căi de atac [a se vedea Riđić și alții împotriva Serbiei, nr. 53736/08, 53737/08, 14271/11, 17124/11, 24452/11 și 36515/11, pct. 72, 1 iulie 2014; și Pikić împotriva Croației, nr. 16552/02, pct. 29-33, 18 ianuarie 2005; a se vedea a contrario Nogolica împotriva Croației (dec.), nr. 77784/01, CEDO 2002-VIII, în care reclamantul putea totuși să utilizeze o nouă cale de atac].
68. În prezenta cauză, reclamanții au depus cererea la Curte la 17 ianuarie 2013, adică înainte ca aceasta să recunoască procedura, reformată, de recurs în casație pe două niveluri drept o cale de atac efectivă. Mai mult decât atât, Guvernul nu a pretins niciodată că, la vremea evenimentelor în curs de examinare, exista o jurisprudență internă relevantă care permitea reclamanților să înțeleagă că noua cale de atac îndeplinea cerințele art. 35 § 1 din Convenție și să anticipeze noua cerință de epuizare a căilor de atac, în loc să urmeze abordarea care fusese aplicată de Curte până de curând (a se vedea supra, pct. 66). În astfel de circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții nu erau obligați să urmeze această procedură înainte de a depune cererea la Curte. Mai mult, aceasta observă că reclamanții nu mai pot beneficia de calea de atac respectivă deoarece termenul de utilizare a acesteia s-a împlinit (a se vedea supra, pct. 55).
69. În consecință, Curtea respinge excepția Guvernului cu privire la presupusa neepuizare a căilor de atac interne.
C. Concluzie
70. Curtea constată că cererea nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarată admisibilă.
II. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 8 DIN CONVENȚIE
71. Reclamanții s-au plâns că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei i-a împiedicat să trăiască împreună ca familie și astfel a încălcat dreptul lor la respectarea vieții de familie. Reclamanții au invocat art. 8, care prevede următoarele:
Articolul 8
„1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie [...]
2. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirea faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora.”
A. Argumentele părților
1. 1. Reclamanții
72. Reclamanții și-au menținut capătul de cerere. Aceștia au argumentat că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei a avut ca efect prelungirea separării lor și imposibilitatea de a trăi ca familie în casa lor, precum și prelungirea perioadei petrecute de reclamantă în îngrijire publică și a constituit o ingerință nejustificată în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții de familie.
73. Reclamanții au susținut, în special, că ingerința respectivă nu era legală deoarece instanțele naționale nu au dovedit că reclamantul ar fi constituit un pericol pentru reclamantă, aceasta fiind o condiție prealabilă pentru limitarea exercitării drepturilor părintești în temeiul art. 73 § 2 din Codul familiei din Rusia. Reclamanții au susținut că instanțele naționale au hotărât în schimb că ar fi „indezirabil” ca fata să fie încredințată tatălui său, ceea ce nu constituia un motiv legitim de limitare în temeiul articolului respectiv.
74. De asemenea, reclamanții au susținut că ingerința respectivă nu a fost proporțională deoarece instanțele naționale nu au prezentat „motive relevante și suficiente” pentru hotărârile lor. Aceștia au susținut, în special, că instanțele naționale nu au avut temei să se bazeze pe dizabilitatea mintală a reclamantului și lipsa capacității juridice a doamnei N.S. ca motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului. În special, dizabilitatea mintală și lipsa capacității juridice ca atare nu implicau niciun pericol și nu puteau constitui un motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești. În plus, lipsa capacității juridice a mamei unui copil nu poate fi considerată a fi un motiv legitim pentru limitarea drepturilor părintești ale tatălui.
75. În continuare, reclamanții au susținut că instanțele naționale nu au stabilit în mod convingător incapacitatea reclamantului de a acorda îngrijirea necesară reclamantei. În măsura în care instanțele naționale și Guvernul s-au bazat pe neliniștea și teama reclamantei față de părinții ei, reclamanții au susținut că, la data la care cererea de limitare a exercitării drepturilor părintești ale reclamantului era în curs de examinare în 2012, acest considerent nu mai era relevant. În această privință, au invocat o declarație a unui reprezentant al centrului de plasament, dată în cadrul procesului, în sensul că în acel moment „teama fetei față de părinții săi a trecut” (a se vedea supra, pct. 26). Reclamanții au susținut că, în orice caz, ar fi fost în mod inevitabil stresant pentru reclamantă, care în acel moment avea doar 5 ani, să înceapă să trăiască într-un loc nou, fie într-o familie adoptivă, fie împreună cu tatăl ei. După cum a sugerat reclamantul în cursul procedurii în fața instanței de prim grad, acest stres ar fi putut fi atenuat prin organizarea unui „transfer treptat” al copilului, cu anumite măsuri de susținere psihologică a părinților și a copilului. Cu toate acestea, autoritățile nu au luat în considerare niciodată astfel de măsuri alternative și au preferat să o lase pe reclamanta în îngrijire publică.
76. În cele din urmă, reclamanții au recunoscut că limitarea exercitării drepturilor părintești impusă reclamantului nu ar fi însemnat îndepărtarea reclamantei din familia sa, la vremea respectivă aceasta aflându-se, în orice caz, în îngrijire publică. Aceștia au susținut însă că, din cauza acestei limitări, reclamanta a trebuit să stea încă un an în îngrijire, ceea ce, dată fiind vârsta ei fragedă, era o perioadă importantă pentru ea. Reclamanții au invocat obligația statului prevăzută la art. 8 din Convenție de a urmări reunirea copiilor aflați în îngrijire cu părinții lor în situațiile în care motivele pentru plasarea unui copil în îngrijirea publică încetează să există. Reclamanții au susținut că autoritățile nu au adoptat astfel de măsuri în cazul lor.
2. 2. Guvernul
77. Guvernul a recunoscut că a existat o ingerință în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea vieții lor de familie în sensul art. 8 § 1 din Convenție, ca urmare a limitării exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei. În același timp, acesta a insistat că ingerința respectivă fusese legală, urmărise scopul legitim de a proteja sănătatea și drepturile unui minor – reclamanta și că fusese necesară într-o societate democratică, în sensul art. 8 § 2 din Convenție.
78. Guvernul a susținut, în special, că, în cadrul procedurii pentru limitarea autorității părintești a reclamantului, părțile, inclusiv reclamantul și reprezentantul său, au fost pe deplin în măsură să prezinte toate dovezile și argumentele considerate necesare. Instanțele naționale au examinat corespunzător toți factorii relevanți și au pus în echilibru, cu atenție, interesele reclamantului și cele ale reclamantei. Decizia de a limita exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului a fost bine motivată și luată în interesul reclamantei.
79. Guvernul a subliniat că instanțele naționale au stabilit, referitor la mărturiile personalului din centrul de plasament că, în acea perioadă, fetița se simțise neliniștită în prezența părinților, avusese dificultăți în comunicarea cu aceștia și îi era teamă de ideea de a locui împreună cu tatăl ei. Acesta a contestat argumentul reclamanților potrivit căruia reprezentanții centrului de plasament confirmaseră în cadrul unei ședințe în fața instanței de prim grad că reclamantei nu îi mai era frică de părinții săi (a se vedea supra, pct. 75), spunând că este neadevărat, incorect și necorespunzător realității.
80. Guvernul a mai susținut că instanțele naționale avuseseră îndoieli rezonabile că reclamantul, care nu mai trăise independent și care tocmai fusese externat dintr-o instituție specializată unde petrecuse aproape 29 de ani și care se bazase întotdeauna pe asistența personalului instituției, ar fi capabil să îi asigure reclamantei toată siguranța și îngrijirea necesare. Într-adevăr, în cursul procedurilor în discuție, reprezentantul reclamantului a prezentat argumente contradictorii, în opinia Guvernului, insistând pe de o parte asupra faptului că reclamantul era pe deplin capabil să trăiască în mod independent și să aibă grijă de reclamantă, iar pe de altă parte afirmând că acesta va avea nevoie de asistență din partea agențiilor competente de asistență socială (a se vedea supra, pct. 25). Instanțele luaseră în considerare, de asemenea, situația financiară a reclamantului în acel moment, ceea ce cu greu i-ar fi permis să asigure un sprijin adecvat sieși și fiicei sale.
81. Guvernul a susținut, de asemenea, că instanțele naționale au fost îndreptățite să invoce faptul că mama reclamantei, doamna N.S., care avea liber acces la locuința reclamantului, fusese lipsită de capacitatea sa juridică. Lipsa capacității juridice însemna că aceasta nu putea să înțeleagă semnificația acțiunilor sale ori să și le controleze sau fie răspunzătoare pentru ele, ceea ce ar fi putut constitui un risc pentru reclamantă. Guvernul a invocat un raport de examinare psihiatrică efectuat în cadrul procedurii civile în 2008, când cererea doamnei N.S. pentru restabilirea capacității sale juridice fusese respinsă, raport în care s-a afirmat că aceasta prezenta în comportamentul ei tendințe agresive, contradictorii, emoțional necorespunzătoare (a se vedea supra, pct. 12).
82. De asemenea, Guvernul a susținut că alternativele mai puțin restrictive, ca de exemplu transferarea reclamantei în îngrijirea reclamantului sub stricta supraveghere și strictul control al agențiilor publice de asistență socială, nu ar fi garantat în mod obiectiv siguranța fetei și condiții adecvate de trai. Mai mult, acesta a subliniat că limitarea autorității părintești a reclamantului a avut caracter temporar, fapt menționat clar de instanțele naționale în hotărârile din 20 martie și 17 iulie 2012, și ar fi putut fi ridicată de îndată ce devenea clar că reclamantul era adaptat pe deplin la o viață independentă și păstra legătura cu fiica sa. Într-adevăr, reclamantul a recurs cu succes la dreptul de a redobândi autoritatea părintească deplină, iar cererea în acest scop a fost admisă de instanțele naționale în 2013, când acestea au stabilit că circumstanțele relevante s-au schimbat și limitarea în discuție nu mai era necesară și astfel au transferat-o pe reclamantă în îngrijirea tatălui său. În plus, în perioada în care limitarea contestată producea efecte, reclamantul a avut acces nelimitat la reclamantă (a se vedea supra, pct. 48), ceea ce i-a permis să dezvolte legături afective strânse cu ea.
83. În general, Guvernul a susținut că măsura contestată a fost proporțională cu scopul urmărit și, prin urmare, a respectat art. 8 § 2 din Convenție.
3. 3. Terții intervenienți
84. Terții intervenienți – International Disability Alliance, European Disability Forum, Inclusion International și Inclusion Europe – au făcut o serie de observații generale privind cele mai recente standarde internaționale în domeniul drepturilor omului ale persoanelor cu handicap și dreptului copiilor de a crește într-un mediu familial.
85. Aceștia au subliniat, în special, că Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, și instrumentele Consiliului Europei, precum o recomandare a Comitetului de Miniștri și un plan de acțiune, au încurajat statele să abordeze cu atenție nevoile părinților și copiilor cu dizabilități și prevăd măsuri de susținere a acestora pentru a le permite părinților să dobândească abilitățile necesare pentru a-și îndeplini îndatoririle față de copiii lor, iar copiilor să se dezvolte împreună cu familiile lor, să fie incluși în viața și activitățile comunității și copiilor din acel loc. Terții intervenienți au subliniat de asemenea că, în cauzele Kutzner împotriva Germaniei (nr. 46544/99, CEDO 2002-I) și Saviny împotriva Ucrainei (nr. 39948/06, 18 decembrie 2008), Curtea a confirmat obligația pozitivă a statelor de a menține legăturile de familie între părinți și copii ca o componentă a dreptului la respectarea vieții de familie garantat de art. 8 din Convenție și de a oferi protecție sporită persoanelor vulnerabile.
86. Terții intervenienți au susținut, de asemenea, că legile, politicile și practicile naționale privind dreptul la viața de familie al persoanelor cu handicap sunt în curs de dezvoltare în întreaga lume, odată cu recunoașterea tot mai mare a folosinței și a exercitării autorității părintești de către aceste persoane în mod egal cu celelalte, precum și a obligației statelor de a asigura acordarea de măsuri de sprijin pentru părinți atunci când este necesar. Potrivit terților intervenienți, un număr din ce în ce mai mare de state au abordat această chestiune importantă și s-au adresat persoanelor cu handicap pentru a le consulta și a le implica în procesele de reformă juridică și pentru a identifica și a îmbunătăți deficiențele atât din legislație, cât și din practică.
87. Aceștia au concluzionat argumentând că, deciziile de a îndepărta copiii de lângă părinții cu handicap sau de a le refuza reîntregirea familiei reprezentau o ingerință gravă în exercitarea dreptului la respectarea vieții de familie a acestor copii și a părinților lor. Marja de apreciere a statelor în acest domeniu era restrânsă și, cu excepția cazului în care existau motive întemeiate și imperative pentru o astfel de ingerință, aceasta ar constitui o încălcare a drepturilor părinților și copiilor la respectarea vieții de familie în temeiul art. 8 din Convenție, dar și o discriminare pe motive de handicap, contrară art. 14 din Convenție. Mai mult, separarea copiilor de părinții lor cu handicap și plasarea lor în îngrijire publică constituia tot o discriminare prin asocierea lor cu părinții cu handicap.
B. Motivarea Curții
88. Pentru început, Curtea observă că existența unor legături între reclamanți care constituie „viață de familie” în sensul art. 8 § 1 din Convenție nu a fost niciodată negată nici de instanțele naționale, nici de Guvern în fața Curții. De asemenea, reiterează că dreptul unui părinte și al unui copil de a se bucura de compania celuilalt constituie un element fundamental al vieții de familie, iar măsurile naționale care împiedică folosința acestui drept constituie o ingerință în exercitarea dreptului protejat prin art. 8 din Convenție (a se vedea, printre altele, Johansen împotriva Norvegiei, 7 august 1996, pct. 52, Culegere de hotărâri și decizii 1996-III). Orice astfel de ingerință constituie o încălcare a acestui articol, cu excepția cazului în care este „prevăzută de lege”, urmărește un obiectiv legitim sau obiective legitime conform art. 8 § 2 și poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”.
89. În prezenta cauză, părțile au convenit că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei a constituit o ingerință în exercitarea dreptului lor la respectarea vieții de familie. Curtea are aceeași părere.
1. „Prevăzută de lege”
90. Curtea observă că măsura în discuție era bazată pe art. 73 din Codul familiei din Rusia, fiind astfel „prevăzută de lege”. În măsura în care reclamanții au pus în discuție legalitatea ingerinței, argumentând că instanțele naționale nu au reușit să demonstreze în mod convingător că reclamantul a constituit un pericol pentru reclamantă, deși în temeiul aceluiași cod acest aspect reprezenta o condiție prealabilă pentru limitarea exercitării drepturilor părintești, Curtea consideră că aceste argumente se referă mai degrabă la proporționalitatea limitării în curs de examinare. Prin urmare, va examina aceste argumente în partea relevantă a analizei sale.
2. „Scop legitim”
91. De asemenea, Curtea constată că ingerința a avut drept scop protejarea „sănătății sau moralei” și a „drepturilor și libertăților” unui minor – reclamanta – și, prin urmare, a urmărit scopuri care sunt legitime în temeiul art. 8 § 2. Este în continuare necesar să se examineze dacă limitarea în discuție poate fi considerată „necesară într-o societate democratică”.
3. „Măsură necesară într-o societate democratică”
a) Principii generale
92. Curtea trebuie să analizeze dacă, în contextul cauzei în ansamblu, motivele invocate pentru a justifica măsura contestată erau relevante și suficiente în sensul art. 8 § 2 din Convenție. De asemenea, va ține seama de obligația pe care statul o are în principiu de a permite păstrarea legăturilor dintre părinți și copiii lor (a se vedea Kutzner, citată anterior, pct. 65).
93. Fără îndoială, în astfel de cazuri este esențial să se acorde o importanță deosebită aspectelor care sunt în interesul copilului. În plus, trebuie să se țină seama, de asemenea, de faptul că autoritățile naționale au avantajul contactului direct cu toate persoanele implicate. Din aceste considerente rezultă că sarcina Curții nu este aceea de a înlocui autoritățile naționale în exercitarea atribuțiilor lor în ceea ce privește aspectele referitoare la încredințare sau stabilirea unei legături personale cu minorul, ci mai degrabă să examineze, în lumina Convenției, deciziile adoptate de aceste autorități în exercitarea puterii lor discreționare (a se vedea Hokkanen împotriva Finlandei, 23 septembrie 1994, pct. 55, seria A, nr. 299 A și Kutzner, citată anterior, pct. 66).
94. Marja de apreciere care trebuie acordată autorităților naționale competente va varia în funcție de natura problemelor și importanța intereselor aflate în joc. Astfel, Curtea a recunoscut că autoritățile au o marjă de apreciere atunci când decid asupra problemelor privind încredințarea minorului. Cu toate acestea, este necesară o examinare mai strictă în ceea ce privește orice alte limitări, cum ar fi limitările pe care aceste autorități le aplică exercitării drepturilor părinților la întreținerea legăturii personale cu copilul și în ceea ce privește garanțiile juridice menite să asigure protecția efectivă a dreptului părinților și copiilor la respectarea vieții lor de familie. Astfel de limitări suplimentare implică pericolul ca legăturile de familie dintre un minor și unul sau ambii părinți să fie efectiv reduse [a se vedea Sahin împotriva Germaniei (MC), nr. 30943/96, pct. 65, CEDO 2003-VIII, Elsholz împotriva Germaniei (MC), nr. 25735/94, pct. 49, CEDO 2000-VIII și Kutzner, citată anterior, pct. 67].
95. Art. 8 prevede că autoritățile naționale trebuie să stabilească un echilibru just între interesele copilului și cele ale părinților și că, în procesul de punere în echilibru, trebuie acordată o importanță deosebită interesului superior al copilului care, în funcție de natura lui și de gravitate, poate fi pus mai presus de interesele părinților. În special, un părinte nu poate avea dreptul, în temeiul art. 8, de a lua astfel de măsuri care ar putea dăuna sănătății și dezvoltării copilului [a se vedea Elsholz, citată anterior, pct. 50, T.P. și K.M. împotriva Regatului Unit (MC), nr. 28.945/95, pct. 71, CEDO 2001-V, Ignaccolo-Zenide împotriva României, nr. 31679/96, pct. 94, CEDO 2000-I și Nuutinen împotriva Finlandei, nr. 32842/96, pct. 128, CEDO 2000-VIII].
b) Aplicarea acestor principii
96. În prezenta cauză, Curtea observă că, din cauza diagnosticului său, reclamantul a locuit în centrul de îngrijire din 1983 până în 2012, adică 29 de ani. În această perioadă, în 2007, împreună cu doamna N.S., altă persoană rezidentă în centrul de îngrijire, a avut o fiică – reclamanta, care a fost plasată în îngrijire publică la o săptămână după naștere, unde a rămas timp de mai mulți ani, cu acordul reclamantului (a se vedea supra, pct. 7-11). Prin urmare, este clar că limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei, dispusă de instanțele naționale în cadrul procedurii desfășurate în 2012, nu a condus la separarea reclamanților unul de celălalt deoarece până atunci nu mai locuiseră împreună ca o familie.
97. Mai mult, limitarea exercitării drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei nu a avut niciun impact asupra drepturilor sale de vizită; din dosar rezultă clar că, anterior dar și ulterior hotărârilor prin care i s-a limitat exercitarea drepturilor părintești, reclamantul a avut acces nelimitat la reclamantă la centrul de plasament (a se vedea supra, pct. 11 și 48). De asemenea, după cum au subliniat instanțele naționale, limitarea în litigiu a avut caracter temporar și putea fi ridicată de îndată ce era posibil. De fapt, aceasta a rămas în vigoare pentru puțin mai mult de un an, de la 20 martie 2012, când Judecătoria Frunzenskiy a dispus-o, până la 8 aprilie 2013, când aceeași instanță a dispus încetarea ei (a se vedea supra, pct. 53).
98. În același timp, reclamantul a precizat clar că intenționa să o aducă pe reclamantă acasă de îndată ce era externat din centrul de îngrijire, respectiv în februarie 2012 (a se vedea supra, pct. 11 și 16) și că, prin limitarea drepturilor sale părintești în privința reclamantei, autoritățile au împiedicat reîntregirea de îndată a familiei lor. Curtea reiterează în acest sens că, în cazul în care s-a stabilit existența unei legături de familie cu un copil, statul trebuie să acționeze astfel încât care să permită dezvoltarea acestei legături (a se vedea Keegan împotriva Irlandei, 26 mai 1994, pct. 50, seria A, nr. 290 și Kroon și alții împotriva Țărilor de Jos, 27 octombrie 1994, pct. 32, seria A, nr. 297-C). Art. 8 din Convenție impune astfel fiecărui stat obligația de a urmări reunirea părintelui firesc cu copilul său [a se vedea K. și T. împotriva Finlandei (MC), nr. 25702/94, pct. 178, CEDO 2001-VII, Johansen, citată anterior, pct. 78 și Olsson împotriva Suediei (nr. 1), 24 martie 1988, pct. 81, seria A nr. 130], iar măsurile de punere în aplicare a îngrijirii publice temporare trebuie să fie în concordanță cu acest scop final (a se vedea E.P. împotriva Italiei, nr. 31127/96, pct. 64, 16 noiembrie 1999 și Jovanovic împotriva Suediei, nr. 10592/12, pct. 77, 22 octombrie 2015). În plus, astfel cum au subliniat terții intervenienți la pct. 85 supra, aceleași principii sunt consacrate în instrumentele internaționale relevante (a se vedea supra, pct. 57 și 58).
99. Curtea observă că instanțele naționale au constatat, în deciziile din 20 martie și 17 iulie 2012, că la momentul respectiv reclamantul nu era capabil să aibă grijă de reclamantă și că, prin urmare, aceasta ar trebui să rămână în îngrijire publică deocamdată. Aceste decizii s-au bazat pe o serie de considerente. În special, autoritățile naționale au observat că reclamanta prezenta semne de anxietate în prezența părinților și avea dificultăți în comunicarea cu aceștia. Autoritățile au concluzionat că „ar fi stresant pentru minoră să fie plasată în familia părinților săi, cu care nu mai locuise niciodată și cu care până în prezent nu avusese șansa să se obișnuiască” (a se vedea supra, pct. 30). De asemenea, acestea s-au referit la faptul că trecuse abia o lună de când reclamantul fusese externat dintr-o instituție specializată unde trăise toată viața sa, rezultatul fiind acela că, în opinia judecătoriei, acesta „nu avea competență și experiență în creșterea și îngrijirea copiilor” (a se vedea supra, pct. 31). Celelalte motive formulate de instanțele naționale au inclus diagnosticul psihiatric pus reclamantului; faptul că mama reclamantei, doamna N.S., era lipsită de capacitate juridică și avea liber acces la apartamentul reclamantului; iar mijloacele financiare ale reclamantului nu erau suficiente pentru a o întreține pe reclamantă (a se vedea supra, pct. 32-34).
100. Curtea este pregătită să accepte că sus-menționatele considerente au fost relevante pentru a realiza un echilibru între interesele divergente din prezenta cauză. Pe de altă parte, se îndoiește că acestea erau bazate pe probe suficiente (a se vedea Saviny, citată anterior, pct. 56). Va examina mai jos fiecare dintre motivele formulate de instanțele naționale.
i) Dificultăți de comunicare între reclamanți
101. Astfel, pentru constatarea existenței unor dificultăți de comunicare între reclamanți, instanțele naționale s-au bazat pe rapoartele personalului de la centrul de plasament și pe declarațiile reprezentanților centrului și au desfășurat o ședință la judecătorie (a se vedea supra, pct. 18 și 26). Cu toate acestea, Curtea observă că, în hotărârea sa, instanța de prim grad nu a indicat datele la care rapoartele au fost întocmite și nici nu a menționat perioada de timp vizată în acestea. Totuși, în motivele de apel, reprezentantul reclamantului a contestat rapoartele ca fiind depășite și, prin urmare, irelevante pentru evaluarea legăturii actuale dintre reclamanți (a se vedea supra, pct. 37), dar instanța de apel a lăsat acest argument fără răspuns.
102. Pe de altă parte, astfel cum au subliniat reclamanții în cadrul procedurii în fața judecătoriei, reprezentanții centrului de plasament au declarat, de fapt, că la momentul respectiv teama reclamantei față de părinții ei fusese depășită și că încetase să se teamă că va trebui să locuiască împreună cu familia (a se vedea supra, pct. 26). Se pare că această declarație a rămas neobservată și neevaluată nici de instanța de prim grad, nici de instanța de apel, deși reclamantul a formulat explicit un argument în acest sens în motivele de apel (a se vedea supra, pct. 37). Guvernul a susținut că interpretarea dată acelei afirmații de către reclamanți era incorectă (a se vedea supra, pct. 79), dar Curtea nu poate accepta acest argument deoarece era sarcina instanțelor naționale să clarifice orice ambiguitate posibilă examinând această chestiune în cadrul procedurii, lucru pe care nu l-au făcut.
103. De asemenea, Curtea observă că reclamantul a prezentat mai multe certificate care confirmau faptul că a vizitat-o periodic pe reclamantă în centrul de plasament în perioada 2009-2012 și a comunicat cu ea (a se vedea supra, pct. 20-22 și 24). Cu toate acestea, din deciziile judecătorești din 20 martie sau din 17 iulie 2012 nu rezultă că aceste probe au fost examinate de instanțele naționale, ceea ce face discutabilă concluzia acestora că reclamanta „până în prezent nu avusese șansa să se obișnuiască” cu reclamantul. În această privință, Curtea observă că, în fața unui set de probe vădit contradictorii, instanțele naționale ar fi putut dispune o expertiză psihologică independentă și detaliată în privința reclamantei în vederea stabilirii stării sale psihologice și emoționale, precum și a atitudinii sale față de reclamant, dar nu au făcut-o.
104. Având în vedere cele de mai sus, Curtea nu este convinsă că instanțele naționale au demonstrat în mod convingător că transferul reclamantei în îngrijirea reclamantului ar fi stresant pentru ea astfel încât să impună rămânerea acesteia în îngrijirea publică pentru încă un an. În opinia Curții, instanțele au ales o abordare formală, pur și simplu aprobând poziția reprezentantului centrului de plasament, susținută de procuror și de agenția locală de încredințare și tutelă (a se vedea supra, pct. 26-27) și ignorând în tăcere toate probele și argumentele în sens contrar prezentate de reclamant.
ii) Lipsa competențelor de creștere a copiilor în cazul reclamantului
105. În plus, judecătoria a constatat că „din cauza diagnosticului său” reclamantul și-a petrecut toată viața într-o instituție specializată, rezultatul fiind acela că „nu avea experiență în creșterea și îngrijirea copiilor”. Instanța a mai adăugat că abia în februarie 2012 reclamantul a fost externat din instituția specializată și că „în astfel de circumstanțe, intenția sa de a-și crește singur fiica era prematură”.
106. În primul rând, Curtea este de acord cu reclamanții că lipsa competențelor și a experienței în creșterea copiilor, indiferent de motive, poate fi privită cu dificultate ca un motiv legitim de limitare a autorității părintești sau de păstrare a unui copil în îngrijire publică. În plus, deși Guvernul a sugerat că instanțele naționale au făcut într-adevăr referire la faptul că, fiind externat recent dintr-o instituție specializată în care a petrecut aproape 29 de ani, reclamantul nu era adaptat la un trai independent și, prin urmare, transferarea imediată a reclamantei în îngrijirea sa ar fi putut fi periculoasă pentru aceasta, Curtea observă că acest raționament nu a reieșit din deciziile autorităților naționale, ale căror constatări relevante s-au limitat la cele sintetizate în paragraful anterior.
107. Chiar dacă ar fi pregătită să accepte interpretarea dată de Guvern hotărârilor instanțelor naționale, Curtea constată că reclamantul le-a prezentat o serie de documente, inclusiv un raport de expertiză psihiatrică din 10 octombrie 2011 și certificate emise de centrul de îngrijire. Acele documente, ca și declarațiile făcute de un reprezentant al centrului de îngrijire și doamna O. în procedura în fața judecătoriei, au confirmat că, în anii petrecuți în centru, reclamantul locuise într-o cameră separată pe care o ținuse în ordine. Își gătea singur, avea grijă de gospodărie și, în ansamblu, fusese destul de independent și pe deplin capabil să se îngrijească singur (a se vedea supra, pct. 22, 24 și 28). Mai mult decât atât, libertatea sa de mișcare nu fusese restricționată în centrul de îngrijire, ci avea voie să iasă în exteriorul acestuia. În fapt, lucrase cu fracțiune de normă în cadrul centrului și avusese caracterizări favorabile. De asemenea, a lucrat cu fracțiune de normă în oraș. Probele prezentate de reclamant instanțelor naționale au mai arătat că, de îndată ce i s-a alocat un apartament, acesta a efectuat lucrările de reparații necesare, a înregistrat-o pe reclamantă acolo, i-a obținut o asigurare obligatorie de sănătate și a adunat toate documentele necesare pentru a o pune pe lista de așteptare pentru un loc la grădiniță (a se vedea supra, pct. 24).
108. Exactitatea elementelor de probă menționate mai sus sau a declarațiilor doamnei O. nu a fost niciodată contestată în fața instanțelor naționale sau pusă la îndoială de acestea. Totuși, acestea nu par să fi făcut o încercare semnificativă de a analiza maturitatea emoțională și mintală a reclamantului și capacitatea de a avea grijă de fiica sa ținând seama de probele prezentate și de toate elementele care rezultă de aici. După cum s-a subliniat mai sus, instanțele naționale și-au limitat constatarea în această privință la o simplă referire la șederea prelungită a reclamantului într-o instituție specializată. În opinia Curții, acest unic fapt nu poate fi considerat un motiv suficient pentru a justifica decizia instanțelor naționale de a limita exercitarea drepturilor părintești în privința reclamantei și de a-i prelungi rămânerea în îngrijire.
iii) Dizabilitatea mintală a reclamantului
109. Curtea examinează în continuare constatarea instanțelor naționale conform căreia „nu există probe fiabile că fetița ar fi în siguranță dacă ar locui împreună cu [reclamantul], având în vedere diagnosticul lui”.
110. În această privință, Curtea observă că reclamantul a prezentat instanțelor naționale un raport din 10 octombrie 2011 privind rezultatul unei expertize psihiatrice, în care sunt descrise în detaliu starea sa psihiatrică, capacitatea sa de a se îngriji singur și a crește un copil etc. (a se vedea supra, pct. 22). Raportul a concluzionat fără echivoc că starea de sănătate a reclamantului îi permite să-și exercite pe deplin autoritatea părintească. Autenticitatea sau exactitatea raportului sau a concluziilor expertizei nu au fost niciodată contestate de partea adversă sau de instanțe. De fapt, acestea din urmă nu s-au pronunțat cu privire la această probă și nu au indicat în deciziile lor relevante dacă au considerat-o fiabilă sau nu. Partea adversă nu a prezentat nicio probă care să infirme concluziile raportului ori să demonstreze că diagnosticul reclamantului ar pune-o în pericol pe reclamantă dacă ar fi transferată în îngrijirea acestuia.
111. În astfel de circumstanțe, Curtea nu înțelege ce anume a fundamentat sus-menționata constatare a instanțelor naționale și, mai ales, ce probe considerau instanțele naționale că trebuie să prezinte reclamantul pentru a dovedi că boala sa mintală nu reprezenta un pericol pentru siguranța reclamantei.
112. Prin urmare, Curtea consideră că referirea instanțelor naționale la diagnosticul reclamantului nu a fost un motiv „suficient” pentru a justifica limitarea exercitării drepturilor sale părintești.
iv) Lipsa capacității juridice a doamnei N.S.
113. De asemenea, instanțele naționale au făcut referire la faptul că mama reclamantei a fost lipsită de capacitate juridică din cauza bolii sale mintale și că ar avea liber acces la reclamantă dacă ar fi transferată în îngrijirea reclamantului, fapt care, în opinia lor, ar putea constitui un risc pentru reclamantă.
114. Curtea observă, după cum au stabilit instanțele naționale, că doamna N.S. a avut liber acces la locuința reclamantului și, în consecință, ar fi putut avea acces nerestricționat în privința reclamantei dacă aceasta ar urma să locuiască acolo. Curtea admite că, în astfel de circumstanțe, problema dacă doamna N.S. reprezenta un pericol pentru reclamantă avea relevanță directă pentru realizarea unui echilibru între interesele fetei și cele ale tatălui său.
115. Curtea observă însă că instanțele naționale și-au bazat temerile pentru siguranța reclamantei pe o simplă referire la faptul că doamna N.S. Era lipsită de capacitate juridică. Curtea nu este convinsă că lipsa de capacitate juridică a persoanei, în sine, o face periculoasă pentru ceilalți. În opinia sa, instanțele naționale ar fi trebuit să demonstreze în mod convingător că comportamentul dnei N.S. a pus-o în pericol sau ar fi putut să o pună pe reclamantă în pericol astfel încât transferarea acesteia în îngrijirea tatălui ar fi devenit imposibilă. Cu toate acestea, instanțele naționale nu s-au bazat pe rapoarte de expertiză medico-legale sau pe alte înscrisuri sau mărturii care să demonstreze că exista un astfel de pericol din partea doamnei N.S.
116. Curtea observă că argumentul Guvernului conform căruia doamna N.S. ar putea constitui un pericol pentru reclamantă a fost confirmat de un raport de expertiză medico-legală întocmit în 2008 în cadrul procedurii având ca obiect capacitatea juridică a doamnei N.S., raport în care s-a afirmat că aceasta prezenta în comportamentul ei tendințe agresive, contradictorii și emoțional necorespunzătoare (a se vedea supra, pct. 12 și 81). Chiar dacă era dispusă să accepte faptul că un raport de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit cu 4 ani înainte de procedura supusă examinării poate fi considerat un motiv suficient pentru ca instanțele naționale să constate că doamna N.S. reprezenta un pericol pentru reclamantă, Curtea constată că, în orice caz, instanțele naționale nu s-au bazat niciodată pe acest raport pentru a-și susține constatarea. Prin urmare, Curtea respinge argumentul Guvernului ca fiind irelevant.
117. În astfel de circumstanțe, Curtea nu este convinsă că trimiterea instanțelor naționale la statutul juridic al doamnei N.S. era un motiv suficient pentru limitarea autorității părintești a reclamantului.
v) Situația financiară a reclamantului
118. În ultimul rând, instanțele naționale au considerat mijloacele financiare ale reclamantului ca fiind insuficiente pentru a menține un nivel de trai adecvat pentru reclamantă (a se vedea supra, pct. 34).
119. Curtea nu va face speculații în legătură cu întrebarea dacă venitul lunar al reclamantului era mai mare decât nivelul minim de subzistență și, prin urmare, suficient pentru a asigura un nivel de trai adecvat reclamantei. Curtea constată că, în orice caz, dificultățile financiare ale reclamantului nu pot fi considerate, în sine, ca fiind motive suficiente pentru a i se refuza încredințarea reclamantei, în absența altor motive valabile.
vi) Concluzie
120. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că motivele invocate de instanțele naționale pentru a limita exercitarea drepturilor părintești ale reclamantului în privința reclamantei în vedere împiedicării transferării acesteia în îngrijirea sa erau insuficiente pentru a justifica această ingerință. În pofida marjei de apreciere a autorităților naționale, ingerința nu a fost, prin urmare, proporțională cu scopul legitim urmărit.
121. În consecință, a fost încălcat art. 8 din Convenție sub acest aspect.
III. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ART. 14 COROBORAT CU ART. 8 DIN CONVENȚIE
122. Reclamantul s-a plâns că limitarea exercitării drepturilor sale părintești a fost discriminatorie deoarece a fost dispusă ca urmare a dizabilității sale mintale și a fost motivată doar de prejudecățile autorităților față de persoanele cu dizabilități mintale. Reclamantul a susținut că, într-o situație comparabilă, în care un tată biologic fără dizabilitate mintală ar urmări exercitarea autorității părintești față de copilul său, argumentele prezentate de autoritățile naționale ar fi irelevante. Reclamantul a invocat art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție. Art. 14 prevede următoarele:
Art. 14
„Exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de [prezenta] Convenție trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenență la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.”
123. Guvernul a insistat asupra faptului că reclamantul nu a fost discriminat deoarece decizia de a limita temporar exercitarea drepturilor sale părintești nu se baza doar pe starea sa de sănătate; instanțele naționale au luat în considerare și au examinat cu atenție o serie de factori relevanți și au luat decizia în interesul superior al reclamantei.
124. Curtea reiterează că, atunci când un articol de fond din Convenție a fost invocat de sine stătător dar și în coroborare cu art. 14 și s-a constatat o încălcare separată a articolului de fond, nu este în general necesar pentru Curte să examineze cauza și în temeiul art. 14 cu excepția cazului în care o vădită inegalitate de tratament în exercitarea dreptului în discuție reprezintă un aspect fundamental al cauzei (a se vedea Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, pct. 67, seria A nr. 45). În prezenta cauză, Curtea observă că reclamantul s-a plâns, în esență, că limitarea exercitării drepturilor sale părintești în privința reclamantei a fost dispusă din cauza dizabilității sale mintale. În această privință, Curtea observă că, la pct. 101-119 supra, a analizat în detaliu motivele, inclusiv sănătatea mintală a reclamantului, invocate de instanțele naționale pentru a-i limita exercitarea drepturilor părintești. Curtea a constatat că aceste motive nu sunt suficiente pentru a justifica limitarea, astfel încât ingerința în exercitarea dreptului reclamanților la respectarea vieții de familie a fost disproporționată, constituind o încălcare a art. 8 din Convenție. Având în vedere analiza efectuată de Curte în temeiul acestui articol și încălcarea constatată, Curtea nu consideră necesar să stabilească dacă deciziile instanțelor naționale l-au discriminat pe reclamant, încălcând art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție (a se vedea, pentru o concluzie similară, Schneider împotriva Germaniei, nr. 17080/07, pct. 108, 15 septembrie 2011 sau A.K. și L. împotriva Croației, nr. 37956/11, pct. 94, 8 ianuarie 2013).
IV. CU PRIVIRE LA APLICAREA ART. 41 DIN CONVENȚIE
125. Art. 41 din Convenție prevede:
„Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă.”
A. Prejudiciu
126. Reclamanții au solicitat 12 000 de euro (EUR), din care 8 000 EUR pentru reclamant și 4 000 EUR pentru reclamantă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l-au suferit în legătură cu pretinsa încălcare a drepturilor lor prevăzute de Convenție.
127. Guvernul a contestat această pretenție ca fiind excesivă și nejustificată.
128. Curtea observă că a constatat o încălcare a art. 8 din Convenție. Curtea consideră că, în mod sigur, reclamanții au îndurat în consecință suferințe și frustrări, care nu pot fi compensate prin simpla constatare a unei încălcări. Pronunțând-se în echitate, Curtea acordă, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral, 5 000 EUR reclamantului și 2 500 EUR reclamantei, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit.
B. Cheltuieli de judecată
129. Reclamantul a solicitat totodată 8 043 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în fața instanțelor naționale și a Curții.
130. Guvernul a argumentat că numărul de avocați și onorariile acestora erau excesive și că, în orice caz, nu s-a demonstrat că reclamanții au încheiat un contract prealabil cu avocatul respectiv ori că toate onorariile au fost plătite efectiv.
131. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al acestora. Ținând seama de documentele de care dispune și de criteriile menționate mai sus, Curtea consideră rezonabil să acorde reclamanților în solidar suma de 8 000 EUR pentru toate cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit.
C. Dobânzi moratorii
132. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA:
1. Declară, în unanimitate, cererea admisibilă;
2. Hotărăște, în unanimitate, că a fost încălcat art. 8 din Convenție;
3. Hotărăște, cu 6 voturi la 1, că nu este necesar să examineze separat capătul de cerere întemeiat pe art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție;
4. Hotărăște, în unanimitate:
a) că statul pârât trebuie să plătească reclamanților, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenție, următoarele sume, care trebuie convertite în moneda statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plății:
i) 5 000 EUR (cinci mii de euro) reclamantului și 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) reclamantei pentru prejudiciul moral, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit pe aceste sume;
ii) 8 000 EUR (opt mii de euro) în solidar reclamanților, pentru cheltuielile de judecată, plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamanți cu titlu de impozit;
b) că, de la expirarea termenului menționat și până la efectuarea plății, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade și majorată cu trei puncte procentuale;
5. Respinge, în unanimitate, cererea de acordare a unei reparații echitabile pentru celelalte capete de cerere.
Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 29 martie 2016, în temeiul art. 77 § 2 și art. 77 § 3 din Regulamentul Curții.
Stephen PhillipsLuis López Guerra
GrefierPreședinte
În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenție și art. 74 § 2 din Regulamentul Curții, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a doamnei judecător Keller.
L.L.G.
J.S.P.
OPINIA SEPARATĂ A DOAMNEI JUDECĂTOR KELLER
1. În plus față de pretențiile sale în temeiul art. 8 din Convenție, reclamantul a invocat încălcarea art. 14 din Convenție coroborat cu art. 8, din cauza faptului că limitarea exercitării drepturilor sale părintești a fost discriminatorie. Această limitare a fost dispusă din cauza dizabilității sale mintale și, potrivit acestuia, a fost în principal motivată de prejudecățile autorităților față de persoanele cu dizabilități mintale (a se vedea pct. 122 din hotărâre). Deși sunt de acord cu constatarea majorității privind încălcarea art. 8 în privința ambilor reclamanți, regret că nu pot împărtăși opinia majorității potrivit căreia nu este necesar să se examineze separat dacă a fost încălcat art. 14 coroborat cu art. 8 în privința reclamantului. Spre deosebire de majoritate, consider că a fost atins pragul necesar pentru o evaluare separată a chestiunii dacă reclamantul a suferit o discriminare în exercitarea drepturilor și a libertăților stabilite în Convenție, din motivele enumerate mai jos.
2. La pct. 124 din hotărâre, majoritatea reiterează jurisprudența existentă a Curții conform căreia, atunci când un articol de fond din Convenție a fost invocat de sine stătător dar și împreună cu art. 14 și s-a constatat o încălcare separată a articolului de fond, nu este în general necesar pentru Curte să examineze cauza și în temeiul art. 14 cu excepția cazului în care un aspect fundamental al cauzei este vădita inegalitate de tratament în exercitarea dreptului în discuție [a se vedea Dudgeon împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1981, pct. 67, seria A nr. 45, Chassagnou și alții împotriva Franței (MC), nr. 25088/94, 28331/95 și 28443/95, pct. 89, CEDO 1999-III, Timishev împotriva Rusiei, nr. 55762/00 și 55974/00, pct. 53, CEDO 2005-XII și A.K. și L. împotriva Croației, nr. 37956/11, pct. 92, 8 ianuarie 2013]. În speță, având în vedere analiza detaliată a art. 8 și constatarea încălcării acestei dispoziții, majoritatea a aplicat această jurisprudență pentru a constata că nu era necesar să se stabilească dacă deciziile instanțelor naționale erau totodată discriminatorii.
3. În opinia mea, și contrar părerii majorității, reclamantul are o pretenție întemeiată potrivit căreia limitarea exercitării drepturilor sale părintești în privința reclamantei a fost dispusă și menținută din cauza dizabilității sale mintale, ceea ce, prin urmare, pare a fi într-adevăr un aspect fundamental al cauzei. Motivele pentru aceasta sunt variate, dar sunt legate în general de perceperea stereotipică a reclamantului ca părinte cu dizabilități mintale, exprimată de instanțele naționale. Accentul pus la nivel național pe dizabilitatea mintală a reclamantului pentru a justifica limitarea exercitării drepturilor sale părintești este un factor esențial în prezenta cauză și reprezintă o temă recurentă în raționamentul oferit de autoritățile statului.
I. Raționamentul stereotip ca aspect fundamental
4. Accentul pus pe dizabilitatea domnului Kocherov ca justificare pentru limitarea exercitării drepturilor sale părintești rezultă din observațiile făcute de centrul de plasament, care a susținut că acesta era incapabil să-și exercite autoritatea părintească din cauza dizabilității sale mintale, oferind în același timp judecătoriei doar rapoarte nedatate, întocmite de propriul personal pentru a susține această afirmație (a se vedea pct. 17 și 18 din hotărâre). Reprezentanții centrului de plasament au susținut aceste afirmații și au mai declarat, în special, că reclamantul nu ar fi în măsură să ofere reclamantei o îngrijire igienică adecvată din cauza dizabilității mintale și a șederii sale pe tot parcursul vieții într-o instituție specializată închisă (a se vedea pct. 26). De altfel, un reprezentant al autorității locale de încredințare și tutelă și un procuror au coroborat afirmațiile centrului de plasament și totodată au identificat în mod explicit diagnosticul reclamantului, împreună cu boala soției sale, ca motiv principal pentru neaprobarea transferului reclamantei în îngrijirea tatălui său, doi părinți cu dizabilități mintale nefiind în măsură să asigure dezvoltarea armonioasă a reclamantei (a se vedea pct. 27).
5. Judecătoria și-a bazat hotărârea pe afirmațiile sus-menționate. Instanța a hotărât că plasarea reclamantei în îngrijirea unei persoane cu dizabilitate mintală nu ar fi în interesul superior al copilului (a se vedea pct. 30) și a pus pe seama reclamantului lipsa competențelor și a experienței în creșterea unui copil care, în opinia instanței, era cauzată de faptul că acesta a trăit într-o instituție publică specializată pentru persoane cu dizabilități mintale încă din copilărie (a se vedea pct. 31). În plus, judecătoria a făcut din nou referire explicită la dizabilitatea mintală a reclamantului declarând – aparent cu ignorarea tuturor înscrisurilor în sens contrar – că acesta nu a prezentat probe fiabile că ar fi în siguranță pentru reclamantă să trăiască împreună cu el (a se vedea pct. 33). Judecătoria a mai observat că, din cauza diagnosticului și a gradului de dizabilitate, reclamantul nu era eligibil să solicite adoptarea unui copil (ibid.). Astfel, judecătoria și-a întemeiat hotărârea pe rapoartele depășite prezentate de angajați ai centrului de plasament, ignorând probele ulterioare prezentate de aceiași reprezentanți, care confirmau că reclamantei nu îi mai era frică de tatăl ei (a se vedea pct. 37).
6. O argumentație similară a fost utilizată de a doua instanță națională. Instanța de apel a menținut hotărârea judecătoriei și a reiterat aceleași raționamente și concluzii, declarând că reclamantul nu a prezentat probe convingătoare care să dovedească absența unui risc real pentru viața, sănătatea și creșterea adecvată a reclamantei (a se vedea pct. 43).
7. Luată în ansamblu, argumentația de la nivel național demonstrează că autoritățile și-au bazat concluziile pe idei generalizate despre părinții cu dizabilități, mai degrabă decât pe capacitatea efectivă a reclamantului de a avea grijă de copilul său sau pe faptele concrete ale cauzei. Raționamentul autorităților naționale arată astfel în mod clar prezența unei prezumții stereotipe despre incapacitatea de a fi părinți a persoanelor cu dizabilități mintale, precum și o tendință de ignorare a probelor în favoarea reclamantului.
8. Argumentul că reclamantul a fost supus unei discriminări evidente din cauza dizabilității sale mintale este justificat de două aspecte. În primul rând, Codul familiei din Rusia nu prevede că o ședere prelungită într-o instituție specializată pentru persoane cu dizabilități mintale constituie un motiv pentru limitarea exercitării drepturilor părintești. În al doilea rând, legislația din Rusia nu impune, în mod normal, părinților biologici să facă dovada capacității lor de a crește copii sau a abilității lor de menaj (a se vedea pct. 38).
9. Pe baza circumstanțelor menționate mai sus, nu pot decât să consider părtinitoare hotărârile instanțelor naționale. În opinia mea, este evident că raționamentul stereotip al autorităților naționale se bazează pe prezumția că o persoană cu handicap este, prin definiție, mai puțin sau deloc capabilă să îngrijească în mod corespunzător un copil. O astfel de viziune esențialistă asupra incapacității de a fi părinte a persoanelor cu dizabilități uniformizează și omogenizează experiențele și capacitățile membrilor acestui grup. Insuficiența unei astfel de abordări stereotipe este deosebit de acută având în vedere vulnerabilitatea persoanelor cu dizabilități mintale ca grup care a suferit o discriminare considerabilă în trecut (a se vedea Alajos Kiss împotriva Ungariei, nr. 38832/06, 20 mai 2010, pct. 42).
II. Reacții disproporționate din partea autorităților naționale
10. Mai mult, dezacordul meu are legătură cu caracterul disproporționat al măsurilor restrictive aplicate de autoritățile naționale în prezenta cauză. În ceea ce privește Convenția privind drepturile persoanelor cu dizabilități, adoptată de Organizația Națiunilor Unite, Curtea a recunoscut acest instrument de drept internațional, care se bucură de o ratificare aproape universală, ca stabilind norma pentru necesitatea de a proteja persoanele cu dizabilități împotriva tratamentului discriminatoriu (a se vedea Glor împotriva Elveției, nr. 13444/04, pct. 53, 30 aprilie 2009). În ceea ce privește drepturile părintești, CDPD prevede la art. 23 (a se vedea pct. 57) că statele părți vor acorda asistență adecvată persoanelor cu dizabilități în îndeplinirea responsabilităților care le revin în creșterea copiilor lor. Mai mult, art. 23 alin. (4) confirmă în mod explicit că minorul nu va fi separat în niciun caz de părinți pe criterii de dizabilitate, fie a copilului, fie a unuia sau ambilor părinți. Înscrisurile și mărturiile prezentate de reclamant (a se vedea pct. 20-24 și 25) au demonstrat în mod convingător că nu există indicii obiective despre neglijare, abuz sau pericol imediat pentru copil. Dimpotrivă, reclamantul și-a arătat îngrijorarea față de bunăstarea copilului și disponibilitatea sa de a coopera cu autoritățile naționale, propunând chiar transferul treptat al reclamantei în îngrijirea sa, pentru a evita să îi cauzeze orice stres inutil (a se vedea pct. 25). Cu toate acestea, autoritățile naționale nu au încercat deloc să aplice o măsură mai puțin invazivă în ceea ce privește limitarea autorității părintești a reclamantului în raționamentul lor și aparent nu au depus eforturi pentru a-i oferi reclamantului „asistența adecvată” impusă de CDPD.
III. Sensul general al art. 14 din Convenție
11. În jurisprudența Curții este consacrat faptul că art. 14 nu are nicio semnificație autonomă, putând fi invocat numai împreună cu un alt drept garantat de Convenție. Cu toate acestea, faptul că dispoziția materială invocată în prezenta cauză, art. 8 din Convenție, a fost analizată în detaliu și o încălcare a fost constatată, nu înseamnă că natura discriminatorie a acțiunii statului a fost examinată suficient de Curte. Cu alte cuvinte, domeniul de aplicare și fondul art. 14 nu sunt în niciun caz absorbite automat de domeniul de aplicare al dreptului material împreună cu care trebuie invocat. O astfel de absorbție automată ar lipsi art. 14 de orice domeniu de aplicare și ar deveni astfel „dispoziția Cenușăreasa” a Convenției.[1]
12. Raționamentul tradițional al Curții privind caracterul auxiliar al art. 14, astfel cum este interpretat în prezenta cauză, are un impact important asupra sensului art. 14 din Convenție[2] și i-ar putea limita considerabil domeniul de aplicare în practică. Astfel, un reclamant care solicită o constatare definitivă din partea Curții cu privire la o problemă de discriminare ar trebui să ia o decizie dificilă înainte de a depune cererea. Pentru a obține o examinare separată a art. 14, un reclamant ar trebui în mod necesar să invoce numai art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție, în loc să invoce și art. 8 de sine stătător. În opinia mea, o astfel de practică restrictivă nu corespunde ratione Conventionis. În afară de îndoielile exprimate mai sus, mai trebuie avut în vedere faptul că este de o importanță practică dacă Curtea consideră că unul sau două drepturi din Convenție au fost încălcate: suma acordată în temeiul art. 41 este de regulă mai mare în ultimul caz.
IV. Concluzie
13. Închei cu opinia că Curtea ar fi trebuit să examineze încălcarea art. 14 invocată de reclamant. Există multe probe care sugerează o încălcare a art. 14 coroborat cu art. 8 în ceea ce privește afirmația reclamantului că limitarea exercitării drepturilor părintești în privința reclamantei a fost dispusă și menținută din cauza dizabilității sale mintale. Rezultă că inegalitatea de tratament în discuție constituie un aspect fundamental al cauzei (a se compara supra, pct. 3) și justifică examinarea de către Curte în temeiul art. 14 coroborat cu art. 8.
[1] O’Connell Rory, „Cinderella Comes to the Ball: Article 14 and the Right to Non‑Discrimination in the ECHR”, (2009) 29 (2) Legal Studies: The Journal of the Society of Legal Scholars, p. 211-229, 212.
[2] Această abordare este unul dintre motivele pentru destul de limitata jurisprudență a Curții în materie de discriminare; a se vedea Gerards Janneke, „The Discrimination Grounds of Article 14 of the European Convention on Human Rights”, (2013) 13 (1) Human Rights Law Review, p. 99-124, 100; Harris David John, O’Boyle Michael, Bates Edward și Buckley Carla, Harris, O'Boyle, and Warbrick: Law of the European Convention on Human Rights (Oxford: Oxford University Press 2014), p. 784.
Full & Egal Universal Law Academy